Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața.

Publicitate

Forfota căutărilor identitare – articol publicat în revista Vatra

Cu mult timp în urmă, promiteam să revin cu un text mai amplu despre romanul Sărbătoare corturilor, al lui Ioan T. Morar. Și iată că acum se și întâmplă.

În revista „Vatra”, nr. 3-4/2017, mi s-a publicat un articol cu următorul titlu (cam lung 🙂 ): Forfota căutărilor identitare – o lectură în cheie evanghelică a romanului Sărbătoarea
corturilor.

Rețin doar câteva paragrafe:

Un alt fapt nu lipsit de conotații și consecințe este  acela că, după câte se poate observa, nu există o definiție  unanim acceptată a evanghelismului, ci ipoteze de lucru,  teorii concurente sau complementare. De unde și o mai  mare libertate de alegere a unui profil identitar, dar și mai multă confuzie (deopotrivă pentru cei dinăuntru și din afara comunităților) decât în bisericile tradiționale.

Acest continuum teologico-social ce caracterizează grupările evanghelice este bine reprezentat în roman, iar când grupul părăsește spațiul teologic (neo)protestant, ecourile vechilor „năravuri” reverberează până în chibuț sau în Sărbătoarea Corturilor, grupare cu o teologie compozită proprie.

Și în spirit, și în formă, pentru orice evanghelic  bine familiarizat cu specificul acestor comunități, grupul are mereu ceva recognoscibil, chiar și în destrămarea lui, căci libertatea de a-și alege calea este o lege adânc cu cărțile pe masă întipărită în fiecare „pocăit”, fiind un fapt obișnuit și acceptat trecerea dintr-o tabără într-alta. Asta nu-i scutește pe „rătăciți” (sau „treziți”), de un blam public, dar și acest lucru intră în profilul comunitar standard.

Lăsând nespuse o seamă de lucruri importante pentru viața religioasă a comunităților de „pocăiți”, romanul Sărbătoarea Corturilor face totuși dreptate, în cele spuse, acestor confesiuni marginalizate și din pricina numărului mic al adepților, dar și din pricina unor prejudecăți cu iz naționalist. Fără a fi exhaustivă și foarte detaliată imaginea surprinde date pertinente și semnificative, aduse în atenția cititorului cu onestitate și bunăvoință.

Întreg articolul poate fi citit la p. 173-175, dacă accesați aici pdf-ul revistei.

Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.

Amurgul liderilor (I)

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre

„Relație personală cu Dumnezeu”

(Sursa)

Sintagma din titlu („relație personală cu Dumnezeu”) este foarte dragă evanghelicilor și a devenit un adevărat automatism verbal în evaluarea credinței și a autenticității creștinismului. Orice creștin, indiferent din ce tradiție provine, este evaluat în funcție de această „relație” cu Dumnezeu.

Însă, odată cu standardizarea limbajului, conținutul acestei sintagme a ajuns să fie din ce în ce mai tehnic. Adică, relația cu Dumnezeu presupune, în general, o convertire, un botez (preferabil la maturitate – deci asumarea publică și conștientă a adeziunii la creștinism), o frecvență statutară a serviciilor de închinare ale unei biserici, niște fapte bune (sau, în formulare negativă, lipsa unor derapaje morale grave), „implicare” (fapt ce se traduce în diverse feluri: activism, contribuții financiare, disponibilitate).

În plus, relația cu Dumnezeu este accentuată – oarecum pleonastic – și cu adjectivul personală, ca şi când relaţia cu o persoană ar putea fi altfel decât… personală. Totuşi, cred că această subliniere suplimentară este semnul involuntar al unui deficit.

Vorbitorul obişnuit simte că nu e suficient să spună relaţie, ci trebuie să insiste că e o relaţie între persoane. Dar această precauţie de limbaj nu se răsfrânge benefic şi asupra realității la care ne referim.

Dacă relaţia „personală” cu Dumnezeu ar fi tratată în registrul caracteristic al relațiilor, ea n-ar mai fi atât de standardizată și de universalizată. Criteriile de… evaluare ar trebui să țină cont de toate experiențele noastre relaționale.

Căci adevărul este că, deși toate relațiile interumane ar trebui raportate (la modul ideal) la relația cu Dumnezeu, în realitate, fiecare relație pământească amprentează percepția pe care o avem despre relația cu Dumnezeu. Iar acest lucru se verifică mai ales în ce privește relațiile cu autorități.

De aceea răspunderea pe care o poartă părinții este atât de împovărătoare: fiindcă ei conturează în mintea copiilor o imagine implicită (și foarte adânc impregnată!) despre Dumnezeu. De aceea profesorii pot deveni foarte ușor „pricini de poticnire” pentru elevii care caută în ei creștinul și omul, nu doar dascălul.

Ce „moștenire iudeo-creștină a Europei” apără evanghelicii români?

Synagoga and Ecclesia in Our Time, Joshua Koffman (sursa)

În mai multe rânduri, mi-a fost dat să aud evanghelici români (chiar lideri) vorbind în ultima vreme despre o „moștenire iudeo-creștină a Europei” sau „valori iudeo-creștine”. Cunoscând din interior atitudinea evanghelicilor față de orice confesiune ce invocă o „tradiție” sau o „moștenire”, devine puțin ciudată, în discursurile evanghelice, această sintagmă.

Sunt două posibilități mari și late. Fie cei care o invocă nu prea știu despre ce vorbesc, dar o folosesc pentru că e la modă (mai ales în mesajele venite de peste ocean) și că dă bine să găsim un numitor comun pentru manifestațiile publice. Fie știu despre ce vorbesc, dar atunci musai făcute niște precizări și trebuie neapărat răspuns la niște întrebări.

Căci despre ce „moștenire iudeo-creștină a Europei” am putea vorbi decât despre cea transmisă prin ortodocși, catolici și protestanții „tradiționali” (luterani, reformați, calviniști)? Or, corectați-mă dacă greșesc, în multe (muuuuulte!) biserici baptiste sau penticostale, ortodocșii sunt „nepocăiți”, „necreștini” sau chiar „închinători la idoli”. La fel și catolicii, care mai au și un suveran pontif pe post de mare… bolovan de poticnire. Am auzit multe poante chiar urâte la adresa papei în bisericile evanghelice în care am ajuns de-a lungul timpului. Iar reformații mainstream sunt cam toți „liberali”.

Dacă-i excludem pe toți ceilalți, ar trebui să presupunem, în mod suprarealist sau fantasmagoric, că „moștenirea iudeo-creștină” a Europei se va fi transmis cumva prin stratosferă, unde a plutit vreme de mai bine de un mileniu și jumătate, până ce a aterizat plocon în brațele lui Luther sau, după caz, în cele ale marilor înaintași baptiști, penticostali și de alte culori confesionale mai recente. Gata formată, așa cum o apărăm noi acum.

De la poziția de hegemon la politica struțului și retur

Prima biserică baptistă din America (în Providence, RI – sursa)

Istoria Europei și a Americilor atestă că Biserica (Ortodoxă, în Bizanț și în răsărit; Catolică și Protestantă în vest și în Americi) a exercitat o covârșitoare influență în veacurile scurse după Constantin încoace. Au existat chiar momente când înalții ierarhi bisericești împărțeau diverse privilegii și binecuvântări sau blesteme.

Peste toate astea, Biserica impunea morala societății, fapt repetat frecvent mai ales acum, când se manifestă tot mai vocal contestatarii „moștenirii iudeo-creștine” a Occidentului. În această privință, era un adevărat hegemon, care putea dispune uneori chiar de viața indivizilor care încălcau norma – faptul se vede mai cu seamă în istoria Inchiziției, dar nu e străin de niciun spațiu creștin cu oareșice tradiție. Căci, dacă nu s-au făcut „procese ale vrăjitoarelor”, sigur au existat sancțiuni dure și ale comunităților „pure” împotriva păcătoșilor și la protestanți sau evanghelici.

Nu mă preocupă în acest text să identific momente foarte precise, dar e cert că a survenit undeva, nu foarte departe de zilele noastre, o perioadă în care, din diverse motive, a intrat într-un declin ca poziție de autoritate în societate.

Mișcările mai puriste, de după Reformă, s-au concentrat adesea spre interior, izolându-se de lume (chiar dacă erau foarte prezente în mijlocul ei prin arhitectură, ritualuri sau gesturi publice), preocupându-se mai cu seamă de chestiuni interne, administrative, de „bunul mers al lucrării”. Ba chiar unele au și emis diverse teologii care justificau această separare care trebuia să prevină riscul pângăririi.

Dacă e să privim lucrurile într-o perspectivă mai amplă și mai nuanțată, evanghelicii au avut perioada lor în care se „amestecau” (după știință și putință) în treburile statelor unde erau influenți. Unul dintre exemplele pozitive este cel al lui Wilberforce, care a militat pentru abolirea sclaviei și a reușit. Sunt și alte cazuri, nu toate la fel de „inspiraționale”.

Probabil însă că acea întoarcere spre interior se poate regăsi și în bisericile mai mari și cu tradiție, având în vedere cele două tentative de aggiornamento ale Bisericii Catolice, dar și inerția puternică de care dau dovadă bisericile ortodoxe române, de pildă.

Evanghelicii, mai ales dacă ne referim la cei din România, au avut chiar mândria de a nu se amesteca cu „lumea”, de a se delimita cât mai precis și cât mai vocal de tot ceea ce ar fi putut prezenta pericol de contagiune. E drept că, în perioada comunistă, această opoziția la sistemul „lumii”, deși era în esență politică, putea fi suprapusă cu opoziția religioasă, fiindcă regimul însuși făcea această „confuzie” intenționată.

Exceptând această perioadă dificilă, evanghelicii pot observa că și aici (cel puțin în ultimii 25 de ani), și pe alte meleaguri au avut, prin acest reflex spre interior, tendința certă de a practica un fel de politică a struțului (probabil că fundamentalismul american și ceea ce a urmat după celebrul „Proces al maimuțelor” ar merita analizate mai în profunzime pentru a înțelege fenomenul): ceea ce nu vedem noi nu există și nu ne amenință.

Sunt evanghelicii români pregătiţi să gestioneze deznodământul unui demers important?

Colocviul de la Marburg – anonim (sursa)

Precizez din start că speranța mea este că familiile aflate în vizorul Barnevernet își vor recăpăta cât mai curând copiii. O astfel de luptă inegală cu un sistem ce ridică numeroase probleme deja denunțate și recunoscute trebuie să fie istovitoare și chiar numai privind la asta îți dorești să se termine odată.

Urmează însă un punct culminant al demersurilor evanghelice de susținere a cauzei acestor familii, dar și a cauzelor conexe. Oricâtă silință și-ar da cei foarte implicați în aceste acțiuni, cazul nu va mai putea fi ținut în atenția publică la aceeași intensitate, deja înregistrându-se o scădere, chiar și pe site-urile cele mai… efervescente.

Aceste demersuri de anvergură internațională au fost promovate într-o anumită lumină, în care cumva creștinismul ieșea la trântă cu un sistem infernal („nazist”, „diabolic”, „demonic” etc.). Exista pe alocuri chiar sugestia că singurii creștini autentici sunt cei care se situează de partea celor care țineau partea familiilor – această nuanță este foarte importantă, fiindcă se sugera că există o singură abordare sau o singură atitudine cu adevărat creștină. Iar oricine nu o împărtășea exact așa cum era mediatizată de către unii se chema că luptă împotriva… creștinismului.

Va urma însă un deznodământ, fie el și de etapă. Repet, ținând cont de situația familiilor, chiar aș dori ca lucrurile să se termine cât mai repede cu reunirea părinților și copiilor lor. Dar acel deznodământ, oricare va fi el, va trebui digerat de către evanghelici și mai ales de către cei care au participat foarte intens afectiv, logistic, organizatoric și… propagandistic.

Mă întreb dacă acum mediul evanghelic dispune de capacitatea de a gestiona un astfel de deznodământ. Presupunând că a doua zi după marele protest global din aprilie, copiii ar fi lăsați să revină în familii (iar dacă s-ar întâmpla mai repede, cu atât mai bine), evident că întregul demers ar fi considerat un succes notabil. Și pe bună dreptate.

Dar experiența anilor trecuți ne învață că evanghelici pot avea mari probleme cu gestionarea succeselor.

Nuiaua, giranții, CV-ul și alte chestiuni literale

Pedepsirea unui infractor (?) în Timișoara (sursa)

Am remarcat că, în chestiunea pedepsei corporale, în mulți dintre cei care știu ce e de făcut zace o sămânță de… Barnevernet. În sensul că știu atât de clar că pedeapsa fizică e (sau, dimpotrivă, nu e!) obligatorie, încât ar fi gata să impună din exterior un bine superior al copilului din fiecare familie. Și asta fie pe linie bisericească, printr-o învățătură care face din nuia un pilon esențial al educației, fie pe linie profesională, venind cu o perspectivă exterioară de expert, dar la fel de vehementă.

Câtă vreme rămânem doar într-un „război” al declarațiilor și convingerilor, acești doi germeni de absolutism (sau totalitarism) au farmecul lor, fiindcă țin de dorința irepresibilă a omului de a face bine – chiar cu forța – celor din jurul său. Dar bine-ar fi să rămână mereu fiecare doar o opinie care să nu devină lege. Mie unul orice lege care are pretenția că urmărește un bine superior sau suprem mi se pare că are ceva diabolic într-însa. Iar partea diabolică e obligativitatea acestui bine. Nici măcar Cristos n-a avut asemenea pretenții, ci a chemat, a invitat, a lăsat posibilitatea să fie refuzat.

N-am pretenția că voi aduce lumină, nici armistițiu între taberele beligerante, dar mi-am propus să insist puțin pe subiectul cu nuiaua și să mă aventurez să dau o interpretare. A rezultat iarăși un text mai lung, fiindcă am încercat să privesc chestiunea din mai multe unghiuri.

1. Nuiaua, dacă ați avut curiozitatea să căutați, apare în legătură cu pedepsirea copilului doar în cartea Proverbele (13:24; 23:13-14; 29:15; în 22:15 este vorba deja despre „nuiaua disciplinării/certării” – care adaugă o altă nuanță discuției). Trebuie adăugat neapărat însă că pedeapsa cu nuiaua și/sau pedeapsa corporală este recomandată explicit și în cazul „proștilor” (NTR) sau „nebunilor” (Cornilescu). Dar nu există nicăieri sugestia că acești inși „fără minte” ar fi minori (Prov. 10:13; 19:29; 26:3, dar și 14:3, NTR). Cel mai tranșant însă este 20:30, unde soluția pentru vindecarea celui „fără minte” sunt „bătăile și vânătăile până la rană”. (În traducerea ortodoxă, nu se vorbește despre nuia, ci despre „vargă” sau „toiag”, dar trimiterile se potrivesc.)

În ciuda acestui sfat explicit, nu avem niciun exemplu biblic de părinte care și-a pedepsit copilul cu nuiaua (deși se poate presupune că exista această practică în cultura vremii). Nu există vreo poruncă explicită privitoare la natura pedeapsei fizice în Lege, ci doar la uciderea cu pietre (pe care nimeni n-o mai aplică în prezent) a copiilor răzvrătiți (vezi Deut. 21).

2. Cartea Proverbele are și alte prevederi literale care sunt cel puțin interesante.

O descoperire recentă: manifestarea globală a compasiunii și empatiei

Rembrandt – Bunul samaritean (sursa)

După ce am îndrăznit să scriu articolul sceptic despre cazul Bodnariu, am primit „urări” și apostrofări aspre din partea taberei militante. Nu le-am lăsat publice, fiindcă nu am considerat că aduc vreo contribuție la desfășurarea discuției. Însă m-am gândit la ele.

Și am ales să mă gândesc pentru că e o surpriză neplăcută să constați că oameni care clamează tocmai compasiunea creștină față de cei aflați la ananghie te atacă și te porcăie cu o vehemență ce nu mai are nimic în comun nici măcar cu bunul-simț, darămite cu o atitudine creștinească. Ești înjurat în numele iubirii de frați.

Exclud de aici indivizii care au făcut din această implicare un titlu de glorie personală și care văd în fiecare posibil semn de victorie a cauzei lor o biruință personală (am citit destule declarații în care internauți înverșunați exprimau termenii capitulării Barnevernet într-un stil foarte personal și absurd: „Nu acceptăm…” „Vrem…”). Orgoliul poate întuneca oricând pe oricine (fie că e foarte atașat afectiv de acest caz, fie că își permite întrebări „sceptice”).

Mi-am zis însă că trebuie să existe un miez bun în aceste reacții excesive. Iar concluzia la care am ajuns e că avem parte de o descoperire recentă: capacitatea solidarizării publice globale – cu empatie și compasiune – cu cineva aflat într-o situație critică.

Nu cred că e ușor să fii pastor

(Sursa)

Mi s-a spus, cu diverse ocazii, că aș fi aspru cu pastorii în postările mele. Se prea poate să fi fost, dar, cel mai probabil, atunci aveam cazuri specifice în minte și, după cât îmi cunosc stilul, criticam o anumită meteahnă.

Căci altfel, ori de câte ori mă gândesc la această misie pe care o au pastorii, mi se pare una dificilă din mai multe motive. Și la toate astea se mai adaugă și evidența că li s-a da mult și li se va cere mult. Cum octombrie este, în lumea anglo-saxonă, luna dedicată aprecierii pastorului, în textul de față vă descriu doar câteva dintre dificultățile pe care le presupun eu ca fiind atașate acestei slujbe.

Poate că nu sunt singurul care a perceput (fără să aibă prea multe „dovezi concrete” de prezentat) că pastorul trebuie să fie cumva acel individ pururi binevoitor, surâzător, fără probleme semnificative (cu ceva păcățele neglijabile), sfătos, atoatecunoscător, mereu disponibil și în toate privințele aproape de desăvârșire. Portretul acesta este unul fals, dar impresia mea e că a fost susținut de-a lungul timpului de ambele tabere, și de enoriașii care voiau liderul perfect, și de către liderul care poza perfecțiunea – fără să mai fie clar, în prezent, cine pe cine a influențat.

Să zicem că tânărul (sau nu chiar atât de tânărul) pastor pe nume -Escu „aterizează” în biserica din localitatea -Ești (rogu-vă, nu căutați jocuri de cuvinte ascunse în spatele acestor nume, fiindcă orice concluzie ați trage vă aparține în exclusivitate; pur și simplu sunt foarte multe nume ce se termină cu aceste sufixe).

Plecăm de la ideea că există cele mai bune auspicii inițiale. Există „chemare”, există „dedicare”, există „dorința bisericii”, există chiar și aproape unanimitate la alegerea pastorului, există și premise favorabile pentru toate „lucrările” dorite în biserică (cor, tineret, copii, studii, misiune, fanfară, evenimente publice… you name it).

Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea

Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)

Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.

Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.

Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici, neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau altul.

Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.

E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă, tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația, aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.

Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză” sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.

În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se simt derutați.

Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat.

Adevăruri care trebuie rostite

(Sursa)

Există lucruri pe lumea asta care, dacă nu sunt puse în cuvinte, au o existenţă destul de obscură şi chiar precară. Foarte interesant e că lucruri cunoscute de aproape toată lumea par să devină certe şi reale abia când cineva le spune cu voce tare. Uneori, pentru ca ele să existe, trebuie rostite de către o persoană cu vizibilitate.

E cu atât mai fascinant cu cât acest fenomen se înregistrează într-o epocă a inflaţiei de cuvinte şi de adevăruri concurente. N-o să mă apuc de filosofia adevărului, însă iată că încă persistă o forţă inerentă în rostirea publică a adevărului. Ironică mai e realitatea şi nărăvaşă. Cum nu se lasă ea supusă de paradigmele interpretative, ci se încăpăţânează să răzbată de sub pojghiţa filosofiilor la modă.

Las în seama altora interpretarea, şi mă mulţumesc să semnalez câteva astfel de adevăruri care par să ţâşnească violent în spaţiul public, obligând oamenii să ia act într-un fel sau altul de existenţa lor.

Genocidul împotriva armenilor. Până să spună papa că masacrul comis de turci împotriva armenilor e un genocid, cu siguranţă că această opinie exista, însă a dobândit o forţă excepţională abia când pontiful a rostit cuvântul necesar. În acest moment, orice luare de poziţie faţă de tragicele evenimente din urmă cu un secol trebuie să conţină şi o raportare la ideea de genocid.

Să reintroducem religia în biserică

By tango7174 (sursa)

E în toi campania de promovare a orei de religie în școală. Și eu cred că e bine să se facă. Deși, cum susțineam într-un text anterior, acest moment poate fi folosit ca prilej de analiză și de reevaluare.

Totuși, de ce n-am reintroduce religia și în biserici? Ce vreau să zic cu asta? Ei bine, evanghelicii se laudă mult cu fidelitatea lor față de textul Scripturii. Cuvântul „religie” nu apare foarte frecvent în Biblie, iar într-un singur loc primește și o definiție. Deși în traducerea ortodoxă termenul folosit e „cucernicie”, Valeriu Anania face o notă de subsol în care echivalează termenul cu „religie”. Iar catolicii folosesc termenul „religiozitate”. Asta ca să nu existe suspiciunea că ar fi la mijloc numai o preferință a traducătorului.

Cu toate că nu mă dau în vânt după argumentarea cu versetul, de această dată versetele mi se par foarte edificatoare. Apostolul Iacov definește ceea ce ar trebui înțeles prin „religia adevărată” (Iacov 1:26-27), iar definiția lui include: prudență în vorbire, refuzul autoamgării, grija pentru nevoiași și refuzul spiritului „lumii”.

Pare relativ simplu. Dar ia încercați să vedeți ce iese. Încercați să „implementați” în orice biserică, indiferent de confesiune, „înfrânarea limbii”. Sunt foarte curios câți sunt cei care atunci când le vine să bârfească sau să dea sfaturi altora sau să judece sau să jignească ar fi dispuși pur și simplu să tacă. Cine, în zilele noastre, își pune cu adevărat problema să-și țină gura în epoca „libertății de exprimare”?

Luther nu are loc la noi în biserică

Întâlnirea dintre Luther și Cajetan (Sursa)

Când Luther a virat dinspre catolicism către ceea ce avea să devină protestantismul, a luat o seamă întreagă de decizii care, privite retrospectiv și din interiorul mișcărilor creștine pe care le-a nășit (mai ales indirect), sunt apreciate și puse într-o lumină pozitivă.

Mai mult decât atât, chiar și „păcatele” îi sunt trecute mai ușor cu vederea în numele marelui bine pe care l-a făcut: adică a deschis drumul pentru noi – copiii, nepoții și strănepoții Reformei. Cum altfel l-am putea privi pe părintele nostru?

Dar, dacă am încerca totuși să privim și din cealaltă perspectivă deciziile lui, poate că ar fi un exercițiu revelator. Atenție, nu vreau nici să dimiunez meritele lui Luther, nici să-i pun la îndoială realizările și statura providențială.

Din perspectivă catolică, multe dintre acțiunile sale pot (și au fost) privite ca subversive, răzvrătite, iar la limită chiar eretice. El venea să conteste o rânduială străveche, dogme elaborate de predecesori iluștri, învățătura unei biserici care adăpostea deja grupări de mai multe nuanțe și care, în ciuda incidentelor de parcurs, reușise – de bine de rău – să salveze unitatea de ansamblu, cu notabila excepție a Marii Schisme.

Ei bine, odată cu Luther, acest lucru devine imposibil. Presat să revină în sânul Bisericii Catolice și să se dezică de ideile cele noi, Luther capătă protecție și sprijin politic și iese cu totul din biserica în care fusese botezat, intensificându-și atacurile la adresa ei.

În toată acestă poveste, Luther trebuie să fie sigur pe sine, fiindcă deciziile pe care le ia nu mai au acoperirea tradiției, ci doar garanția propriului lui discernământ – care-l ajută să aleagă ce parte a tradiției (și chiar a Bibliei!) ia în considerare și ce nu. Desigur, în spirit evanghelic, noi vorbim despre călăuzire și încredințarea că făcea „lucrarea Domnului”. În acea epocă însă, acest fel de a gândi nu era nici pe departe atât de comun încât să devină clișeu și limbaj de lemn.

Mai fuseseră și alții care avuseseră diverse încredințări, dar unii se dovediseră eretici sau fanatici. La Luther însă, libertatea lui de conștiință greu dobândită a prins un context favorabil inclusiv din punct de vedere politic. Deciziile lui individuale scandaloase pentru biserica din care a plecat au devenit providențiale pentru bisericile pe care le-a moșit teologic.

Ce s-ar întâmpla însă dacă Luther ar apărea azi într-o mare biserică baptistă sau penticostală? Cum ar fi el primit? Părerea mea e că libertatea lui de conștiință și deciziile lui n-ar fi privite cu ochi buni și am și niște argumente.