Cât de cultă mai e nația

„Ziua culturii naționale”, nou-inventată, sună ca un fel de sentință, precum Ziua Judecății sau ca un diagnostic, ca, de pildă, Ziua mondială de luptă împotriva diabetului. Și mai leagă de Eminescu – fiindcă el, „nepereche” fiind, poate duce mult – încă un slogan pompos care se lasă tot cu sindrofii culturale de periat orgolii, cu cuvântări scorțoase care-ți limbă plimba-n gură, cu jălanii naționalist-inutile, care compromit tot ce vor să laude, sau cu obligații care să le scoată pe nas elevilor „poetul național”.

Cultura națională pare o chestie numai pentru ăia de le place cărțile. Și într-un fel așa e. Dar în multe altele nu-i așa. Căci de la școală se împute cultura. De pe băncile ei se creează aversiunea față de toți și toate. Nu doar prin strădania profesorilor, cu siguranță, dar cu siguranță că nu fără contribuția lor activă și voioasă.

Mi-am mărturisit și cu altă ocazie nevoia de detoxifiere de supradozele de comentarii docte și mirobolante despre Eminescu. La fel cum cred că și păsăreasca culturii în general închide accesul celor care nu stăpânesc destul jargonul simandicos de care trebuie să treci ca să poți să prinzi și tu un pic de bronz cultural.

Vă spui, iarăși, că nu cred deloc în sărbătorile astea făcute la comandă. Unde or fi zăcut toți cuvântătorii care azi vor fi rostit discursuri pline de patos când învățământul era distrus pas cu pas în acești 25 de ani?

În general, cu cât sunt mai bine cotați și mai titrați, domnii specializați în discursuri docte și inutile beneficiază de fel și fel de bonificații, rente, proiecte și alte minunății care le permit să-și ducă tot anul năduful în confort, iar de câteva ori pe an să mai producă niște alocuțiuni în care deplâng nația, cultura și dezinteresul „tinerilor”.

Într-un anume sens, cultura pare să fie o formă de neputință, de paralizie civică, socială – dar foarte activă intelectual și discursiv.

Publicitate

O școală care pervertește mintea

Cam toată lumea – în afară de politrucii din minister în frunte cu ministratul însuși – e de acord că școala românească e tot mai vraiște. Că mersul la școală începe să fie din ce în ce mai dăunător pentru sănătatea mintală a copiilor noștri. Că trebuie să dezvolți un sistem imunitar familial sau un exoschelet emoțional care să-i apere pe elevi de sechelele induse de către școală și profesori abrutizați, incompetenți, delăsători sau cu excese de zel și accese de grandomanie.

Au scris mulți oameni mai deștepți și competenți ca mine despre asta (ar fi suficient să-l pomenesc pe Mihai Maci și textele sale – deja celebre – dense și greu de contrazis). Iar părinții și copiii lor o resimt zilnic în școală, dar mai ales acasă, în familie. Școala a devenit un redutabil adversar al sănătății mentale a familiei. E strigoiul care bântuie visele tuturor și spurcă zilele libere cu duhoarea lui insuportabilă: teme, teme de vacanță, hărți de colorat, date (multe, inutile, imbecile) de memorat, probleme infinite la matematică, versete de învățat pe de rost (că de ce să nu țină și religia pasul cu ceilalți producători de stres?) etc etc etc.

De ce continui să scriu? Nu știu prea bine. Poate dintr-un fel de nevoie disperată. Poate cu speranța că tot mai citește cineva și măcar îi ridic în minte o întrebare. Poate că pur și simplu fiindcă unele lucruri e bine să fie rostite și cam atât. Iluzii nu-mi fac. Panta e clar descendentă, iar prăbușirea pare să se fi accelerat mult în ultima vreme. Dar mai cred încă în acele oaze minuscule create de oameni care „sfințesc locul”. Acolo mai găsești un dram de normalitate într-un sistem parazitat de slugoi proști, de corupți rapace, de cinici lacomi, de incompetenți piloși și alte specimene care susțin răul pe care-l constatăm.

Pentru a-mi susține teza anunțată în titlu, voi recurge la cazul „materiei” (denumire din ce în ce mai greu de digerat) pe care o cunosc cât de cât: limba și literatura română. Deși, după nume, pare să fie tot o apă și-un pământ, e totuși o diferență între limba română și literatura română. Punctez asta ca fapt divers, că nu vreau să mă ocup de această diferență, ci doar să-mi aleg preferențial literatura.

Am mai spus și cu alte ocazii că, după părerea mea, literatura are valoare în măsura în care are legătură cu viața, cu realitatea (când nu e doar un joc steril de cuvinte). Literatura mare s-a născut din confruntarea unor autori cu realitatea vremii lor și din abilitatea acestora de a include niște adevăruri în ficțiune, poezie sau teatru. Evident, există și o literatură de divertisment care răspunde însă tot unor nevoi umane (fie că vorbim doar de nevoia de deconectare și explorare în lumi paralele, fie că vorbim de nevoia de a fugi de/din sine și de a evada în realități alternative).

În școală însă, literatura a devenit dependentă de stilistică, teorie și critică literară. Rolul acestor discipline era să funcționeze, în mod justificat, ca niște instrumente care să ajute cititorul să înțeleagă mai bine un text literar. Dar s-a ajuns în situația bizară și denaturată când instrumentele au devenit mai importante decât mesajul. Acum contează mai mult să poți spune cărui „gen literar” aparține un text și să demonstrezi că o poezie e… poezie sau că e… lirică.

Noaptea minții a coborât peste cei care gândesc programa. Elevul nu mai e direcționat spre ideea textului, spre un mesaj învelit în cuvinte, ci spre învelișul ca atare.

Reportaj în țara lu’ școală-apune

Prima zi de școală. Unică, inegalabilă. Tot amestecul acela de trăiri contradictorii. Toată îmbulzeala din jurul școlilor. Flori, ghivece, buchete, mini-buchete, mega-buchete. Ce-am uitat acasă? Grabă. Transpirații. Noroc cu deodorantele astea moderne. Înghesuială mare pe metru pătrat. Înghesuială mare pe circumvoluțiunii. Trafic aglomerat spre hipotalamus. Fatidic sau providențial, începe școala.

Precuvântarea. Tapată, fardată, machiată și frumos gătită, doamna directoare ia în primire microfonul. Care țiuie cât să atragă atenția asistenței. Se face un pic de liniște. Deși rămâne o rumoare de fond. Necesară. Toată lumea se preface că își îndreaptă atenția spre vorbitor.

Se anunță somitățile invitate. Fiecare director musai să facă rost de câteva. Cei de pe la țară, vin cu primarul, cu popa și cu șeful de post. Poate și câte-un afacerist mai generos dintre părinți. La oraș, primarul nu poate fi peste tot, așa că iei ce poți mai bun (viceprimar, consilier local, director etc). Din poliție, e bine să ai unul cu grade mai mari. Dacă poți să faci rost și de cineva mai „de sus”, „de la județ” sau și mai de sus, e minunat. De la inspectorat, dacă nu vine decât vreun inspector de rând, măcar să faci bine să trimiți urările de viață lungă și sănătate către măria sa inspectorul-general.

Lumea se foiește. Numele nu prea spun nimic. În orice caz, pe copii nu-i interesează cine urmează să vorbească. Au alte griji pe cap. Fratele mai mic se joacă cu mașinuțele.

Cuvântarea. De cum încep cuvântările, începe și plictisul. Discursuri cu ochii adânc înfipți în trecut. Trec pe la microfon toate fantomele trecutului. Ba nu, sunt somitățile. Vorbesc despre nu se știe ce, nu se știe cui. A, da. Aplauze! Fratele mai mic scoate dinozaurul.

Cuvântarea continuă. Se schimbă fețele care vorbesc, dar păpușarul-șef repetă aceleași idei. Ca anul trecut. Ca acum zece ani, ca dintotdeauna. Nimeni nu ia notițe. Din lecția asta nu se dă extemporal. E ca în orele libere. Ultima respirație înainte să înceapă greul. Cuvintele zboară zgâriate din gura vorbitorilor încruntați. Nimeni nu le prinde. Poze pentru Facebook. Hai să postăm primul lot. Selfiiiiieeee! Fratele mai mic a recunoscut trei cuvinte și le repetă încântat.

By Kaique Rocha

Cuvântarea trece în gura celuilalt. Din cerul său de la București, ministrul-zeu cuvântă prin supușii locali. Nu prea pare discursul lui. E prea corect gramatical și coerent. O fi fost scris de altcineva, care era plecat în vacanță astă-vară și nu știe că avem manual de sport și ghid unic. Vorbește pompos, despre lucruri în care nu crede nimeni. Dacă l-a scris el, trebuie să-i fi luat câteva zile bune. Profesorii își socotesc salariul în gând și se întunecă la față. În fundal se aude o sirenă. Apoi o bormașină.

Cuvântarea se prelinge pe pielea ascultărilor ca un șarpe devenit brusc prietenos.

Laur și Laura se vor ocupa de imbecilizarea copiilor noștri

Dacă încă nu ați aflat, Laur și Laura sunt cei care îi vor „îndruma” pe copiii de clasa a v-a „prin manual[ul]” (?) de educație fizică. Deci tot ce urmează să spun, de rău!, îi are pe ei în vedere, nu care cumva să credeți că am ceva cu cei ce au venit cu această strălucită idee de a crea un manual de imbecilizat copiii. De conținutul manualului – din punct de vedere al specialității – n-am să mă leg, fiindcă nu e de competența mea, dar avem destule alte… elemente pe care le putem pune în valoare.

În primul rând, la nivel estetic, manualul arată ca un lucrare de licență tehnoredactată rudimentar în Word. Pentru cei care nu știți ce înseamnă asta, putem traduce cam așa: nicio editură care se respectă n-ar trimite spre publicare un material „aranjat” în halul ăsta (poze de proastă calitate, prost aranjate în pagină, cu sau fără chenare de încadrare; text aruncat „cu furca”, când prea înghesuit, de nu se poate citi, când prea larg; fonturi care se schimbă aleator sau care n-au fost schimbate; semne grafice uitate în text). Poate că totuși varianta tipărită va fi ceva mai brează…

Sunt curios câte erori de aranjare poate găsi un tehnoredactor priceput în această pagină. PS: Fontul folosit e altul decât cel din chenarul de sus.

Apoi, vine textul la rând. Nu spun că profesorii de educație fizică ar trebui să știe limba română la nivel de specialist, dar cu siguranță cu editura care publică un manual ar trebui să aibă un specialist care să știe gramatică. Formulări precum „respirația corectă în efort constă în realizarea inspirației profunde și a expirației forțate, încercând să dai afară cât mai mult aer” (p. 38) sau „prin escaladare te poți urca pe un obstacol mai înalt și trece (?!) pe partea cealaltă” (p. 45) sunt cel puțin… deficitare.

32.460 de elevi nu au promovat examenul la Evaluarea Națională

După părerea mea, cu cifra de mai sus ar trebui să înceapă știrile care prezintă rezultatele la examenul recent încheiat. Sunt sătul de triumfalismul stupid care pune în față notele de 10 (sub 500, dintr-un total de 140.712 de înscriși). Practic, un orășel ceva mai mare decât Câmpina și-a ratat examenul – în mod normal, notele sub 5 nu ar trebui luate în calcul la admitere, altfel examenul devine aproape inutil. Acest fapt reprezintă mult mai adecvat performanțele sistemului decât o fac absolvenții străluciți.

Cu alte cuvinte, un sfert dintre elevii care ajung în clasa a VIII-a sunt „analfabeți”, în sensul că sistemul este astfel structurat încât nu-i poate pregăti pentru un examen de nivel mediu. Pierderile colaterale de 25% sunt foarte mari. Nu vorbim despre examenul de bacalaureat, care nu ar trebui să fie obligatoriu, ci despre un examen care verifică, în esență, capacitatea lor de a înțelege un mesaj, de a reformula niște idei cu propriile cuvinte și de a stăpâni cunoștințe medii de matematică.

Potrivit statisticilor oficiale, în ultimii 5 ani, 187.673 de elevi s-au aflat în această situație. Repet, pentru fixare: în doar 5 ani de zile, sistemul de învățământ din România a produs un „balast” educațional de mărimea orașului Brăila. La nivel local, 1136 de elevi orădeni au luat note sub 5, adică aproximativ 38 de clase a câte 30 de elevi fiecare. Chiar o fi puțin?

Am pus cuvintele astea dure în ghilimele tocmai pentru că sub aceste cifre se ascund oameni vii, niște adolescenți care și-au ratat un examen important și care vor fi nevoiți să-și găsească un drum în viață fără aportul unor minime noțiuni dobândite în anii de școală. Unele licee admiteau anii trecuți elevi și cu medii sub 5. Ce era să facă? Dar cine poate crede că acești elevi pot fi reabilitați în cei 4 ani de liceu, astfel încât să recupereze ce au pierdut în cei 8 ani precedenți?

Cei cu note foarte mari se împart în mai multe categorii posibile (ba chiar foarte probabile).

Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața.

Cine apreciază, de fapt, „gândirea critică” a copiilor?

Proverbiala „gândire critică” este foarte lăudată și toată lumea se plânge că nu e cultivată. Și că ar trebui ca, în loc de memorare (asistată 😉 ) și alte chestii nasoale, școala să-i învețe pe copii să gândească pe cont propriu, să fie capabili să analizeze și să discearnă. Bănuiala mea pricinoasă e că, în realitate, această gândire critică… nu e chiar așa de dorită precum umblă vorba.

Și vă propun un exercițiu simplu. Am ales câteva categorii de oameni care interacționează frecvent cu copiii sau care ajung să se confrunte, ulterior, cu oameni capabili să gândească critic.

Șansa învățământului

(sursa)

În ciuda faptului că se vorbește foarte mult despre carențele din învățământ, despre ce și în ce fel ar trebui schimbat, despre mentalități învechite, despre teme aberante și despre lipsa de atenție pentru „produsul finit” al procesului educațional – elevul –, ci care s-au prezentat cuminți la început de an școlar vor învăța după aceleași programe, vor avea aceeași profesori, vor fi nevoiți să se conformeze acelorași cerințe.

Asta se întâmplă și din pricina inerției cadrelor didactice, dar și din cauza faptului că deocamdată se discută vorbe și cam atât. De fapt, de vreo 25 de ani se întâmplă, în mare, cam același lucru: discuțiile se desfășoară pe un plan teoretic, general, iar realitatea se degradează în școală, în clasă, în dreptul fiecărui elev.

Se propun soluții europene, finlandeze, montessiriene și cine mai știe de ce fel. Unele bune, evident. Altele, mai degrabă experimentale. Iar altele, pur și simplu inveții ideologice inepte.

Problema cea mare este că, chiar dacă s-ar adopta azi o soluție salvatoare, ar trece încă ani până când această soluție să ajungă în cele mai îndepărtate cătune ale țării. Deci este o certitudine că această atmosferă apăsătoare și lipsa de speranță și de orizont vor mai persista în școlile românești.

Și atunci, care este șansa învățământului? După părere mea, dacă ne referim la învățământul de masă, șansa stă în redescoperirea rezervelor de umanitate ale profesorilor în „complicitate” cu managementul școlii.

E greu să demonstrez cu cifre această teorie, dar, în practică, știe fiecare părinte că profesorii care se arată umani câștigă inima copiilor. Profesorii care nu răbufnesc necontrolat în clase, care nu pedepsesc pe toată lumea pentru un caz izolat, profesorii care nu tratează copiii ca pe niște obiecte, profesorii care nu-și obligă elevii să ia meditații (cu ei) ca să treacă clasa, profesorii care nu umilesc copii, profesorii care nu se comportă de parcă doar materia lor ar exista pe lume, profesorii care nu sunt ranchiunoși, suspicioși sau răzbunători.

Un manifest împotriva parenting-ului

By US Nessie (sursa)

Am decis să traduc câteva paragrafe dintr-un articol (publicat în WSJ) ce contestă conceptul de parenting cu tot instrumentarul aferent. Câteva observații mai întâi. Contestarea unui model recent în numele tradiției recomandă implicit mai multă precauție vizavi de „noile descoperiri” în materie de educația copiilor.

Apoi ar fi de remarcat faptul că paradigma rețetei/rețetelor de succes, deși promite foarte mult, este mult prea mecanicistă, prea artificială când este aplicată la o relație atât de complexă și de intimă cum e cea dintre părinte și copil.

Succesul înregistrat de literatura bazată de ideea de parenting (cu metode, tehnici, strategii) spune destul de mult despre felul în care generația actuală privește realitatea și cum își gândește soluțiile la problemele ivite.

Se remarcă nevoia de predictibilitate, succes, soluție rapidă (și sigură!). Merită observat interesul pentru a crește copii cu mari șanse de reușită socială, cu abilități care să le garanteze o viață prosperă. Mulțimea cărților vorbește însă și despre criza de soluții și despre speranța că următorul autor va veni cu ideea salvatoare.

Trebuie sancționată însă și industria dezvoltată în jurul conceptului de parenting. E perfect legitim ca, într-o piață liberă, să apară această nișă care răspunde unor nevoi. Dar e la fel de legitim ca aceste întreprinderi care asigură coaching pentru părinți să fie privite cu toată precauția, dacă autoarea acestui text are dreptate.

~~~~~~~~~~~~~~~

A strange thing happened to mothers and fathers and children at the end of the 20th century. It was called “parenting.” 

[Către sfârșitul secolului XX, mamele tații și copiii au avut parte de o experiență ciudată numită parenting.]

Brexit, ipocrizia „elitelor” și eșecul educației progresiste

(Sursa)

Știm că noi, românii, suntem cei mai barbari, medievali și ignoranți locuitori ai UE. De aceea nu reușim nicicum să ne raliem valorilor lumii occidentale. Ne batem copiii, ne pălmuim femeile, ne comportăm ca niște rude sărace și needucate de la țară venite în vizită la neamurile lor civilizate de la oraș. Așa că, atunci când se nasc la noi tot felul de naționalisme gregare și agresive, n-ai cum să te miri. Deoarece n-am beneficiat, iată, nici de exercițiu democratic cu tradiție, nici de educație civică adecvată, nici de adeziunea la valorile europene – care sunt văzute îndeobește ca un standard al umanității contemporane.

Și iată că, totuși, printre cei civilizați, instruiți după toate valorile corespunzătoare și crescuți în spiritul libertății, al toleranței și al umanismului de cea mai înaltă ținută, apar niște manifestări numite adesea „naționaliste”, „xenofobe”, „extremiste”. Se manifestă spirit de „discriminare”. Adică exact chestiile alea de care eram acuzați noi, barbarii needucați cum trebuie.

Cum se poate explica totuși, că, după decenii sau chiar secole de educație de cea mai bună calitate, de cea mai rafinată esență umanistă și de cea mai progresistă ideologie, lovește iarăși reacționarismul desuet chiar în inima Europei?

Elitele noastre mediatice și politice – mai ales cele euroentuziaste sau progresiste – tratează cu condescenență aceste fenomene „extremiste” sau „populiste”. Și totuși, cum poți să cataloghezi ca „extremiste” asemenea tendințe care reunesc jumătate din populația Austriei, aproape o treime din populația Franței (mare patrie a valorilor umaniste luminate, care le-a exportat în toate direcțiile), segmente importante de cetățenii din Belgia, Danemarca, Grecia, și, în fine (dar cel mai elocvent) peste jumătate din populația Marii Britanii? Fiindcă există o tendință de a identifica euro-scepticismul și protestul față de UE cu propensiunea către „extremism” sau, cel puțin, cu un „conservatorism” sau „naționalism” nociv.

E clar că undeva trebuie să fie o eroare. Mai întâi, se pare că educația în spirit european – aia pe care vor „elitele” UE să ne-o exporte și nouă, retrograzilor – n-a reușit să rezolve probleme fundamentale ale indivizilor și ale societăților. Dacă ar fi reușit, atunci oamenii nu s-ar fi orientat în număr atât de mare spre alte ideologii, mai promițătoare. În paranteză fie spus, pare că aceste valori progresiste au succes numai în revizuirea moralității pe Bătrânul Continent.

Apoi, deși este evident că aceste largi segmente de populație au niște probleme pe care le vor rezolvate, iată că elitele – care chiar și-au însușit valorile – se dovedesc oarbe ca noapte la realitate. Această meteahnă îmi pare că reprezintă un eșec mult mai grav și mai răsunător al educației și al valorilor care ne sunt mereu prezentate ca model de urmat. Preferă să țină ca gaia mațul de „hate speech” și alte cuvinte pe care le rostogolesc abrambura în discursuri. Însuși faptul că știau deja de cel puțin 2 ani că există o reacție anti-sistem în multe țări europene, dar n-au reușit să facă mare lucru, dovedește cât de mare e inerția și cât de incapabil este sistemul să producă soluții prompte.

Cred că e de o aroganță sinucigașă să ai tupeul ideologic să ignori sau să dai vina pe Rusia pentru neliniștile a zeci de milioane de europeni sub pretextul că ar fi vorba despre „extremisme”, „naționalisme” (etichetele din această sferă semantică sunt folosite cu extrem de multă imprecizie și prezumțiozitate). Și chiar dacă ar fi toți așa cum se spune despre ei, cea mai normală și umană atitudine ar fi ca acești „extremiști” să fie ascultați, tocmai pentru a evita ca – pe fondul acumulării unor frustrări – să-și câștige celebritate și legitimitate politică adevărații extremiști, cei care nu doar vorbesc, ci acționează în moduri la care nici nu dorim să ne gândim.

Poezia nu e despre „eul liric”, nici romanul, despre „narator omniscient”

Screen capture – la întâmplare

Mă revoltă nonșalanța cu care apar în diverse locuri și spații mari somități ale vieții culturale văitându-se de situația dezastruoasă a culturii, a societății dezorientate, a spațiului public manelizat, a mijloacelor de informare tabloidizate și aservite nonvalorii. Deja am folosit prea multe neologisme, cred că m-am contaminat de marea cultură.

În fine, revenind, revolta mea vine din faptul că știu cu precizie că unii dintre acești bocitori înalt calificați sunt coordonatori de manuale, patroni de edituri (sau finanțatori prin proiecte și fundații) care scot manuale. Iar manualele, cel puțin la specialitatea pe care mă laud că o cunosc cât de cât (limba și literatura română), conțin suficiente tâmpenii și erori ca să ai cu ce umple încă un manual pe fiecare ciclu numai cu „erate”.

Se vorbește în permanență de simplificare, de reducere a cantității de informație, de încurajarea creativității. Vorbe! Povești! Aiureli! Nimeni din generația mea nu a auzit – până la liceu – de „eul liric”. Când am auzit întâia oară că asemenea noțiune se predă la școală, am crezut că e farsă de 1 aprilie. Nu era.

Oricum, poezia era deja destul de chinuită în școală. Comentariile kilometrice la un text de 2 strofe te făceau se te întrebi dacă într-adevăr asta „a vrut să spună poetul”. Dar să mai adaugi și alte noțiuni, ca să complici și mai mult existența copiilor, mi se pare aberant și iresponsabil. Cum să cultivi gustul pentru poezie, pentru frumos, pentru ideea care poate fi exprimată doar ca poezie (fiindcă altă cale nu este), când pentru elev cel mai important e să găsească cele 3-4 trăsături care demonstrează că înșiruirea de cuvinte din fața lui aparține „genului liric”? ASTA e miza cu care citesc copiii poezie în școală. Ce educație estetică? Ce simț estetic? Luați-vă gândul!

Dacă ați ști câte aberații (naive) am auzit vizavi de „eul liric”…

Salarizarea performanței în învățământ – hahahaha…

(sursa)

Când auzi cum sună și când o vezi scrisă pe burtierele televiziunilor, ideea salarizării după performanță în învățământ pare una cu adevărat serioasă și aproape revoluționară. În context, românesc evident.

Dar ajungem repede în „meandrele concretului” și trebuie să vedem cum se poate realiza performanță. Ce înseamnă performanță? Cine o evaluează? După ce criterii?

Actualmente, performanța (încă) se referă la olimpici și la numărul absolvenților care-și iau cu succes examenele finalurilor de ciclu. Alt criteriu care să poată fi evaluat nu există momentan. Iar în ce privește evaluarea, aceasta este una statistică și, în consecință, grosieră.

După această descriere tehnică, mai că îți vine a crede că „factorul uman” interferează foarte puțin cu evaluările. Dar iluzia se risipește repede când iei o felie ca să privești în secțiune realitatea „procesului educativ”.

De bine de rău, examenele naționale la final de clasa a VIII-a și a XII-a încep să aibă tot mai mici portițe de fraudare. Încă există un gol important: corectorii. Și orice dascăl care a ajuns măcar o dată la „corectare” (chiar și la simulările care se dădeau la nivel naţional, când existau acele „centre de corectare”) știe că presiunile sunt uneori aproape imposibil de suportat și de înlăturat. Îmi spunea o doamnă cu experiență – la o „simulare” – că nici nu concepe să pună o notă pe lucrarea unui fiu de dascăl înainte ca și părintele să fie consultat dacă e mulțumit de notă („măcar noi să ne ajutăm între noi”).

Dar aici ar fi și una dintre cheile de boltă pentru aceste examene. Căci, dacă dascălii ar decide să nu mai accepte pretențiile directorilor

Exasperări – pledoaria elevului

„Calcule mentale”, de Nikolai Bogdanov Belsky (sursa)

Nu mă pot pune cu uşurinţă în pielea unui elev de azi, dar voi încerca măcar câteva observații pe care le-am discutat cu unii și cu alții, elevi și foști elevi, sau impresii culese, de-a lungul timpului, din presă.

Foarte puțini par a fi elevii care încă mai merg cât de cât cu plăcere la școală. Probabil că nicio generație nu a avut o mare bucurie la gândul tezelor, extemporalelor (neanunțate) sau al întâlnirii cu profesori „răi”. Dar îmi pare că acum e mai grav decât altădată, fiindcă parcă s-au înmulțit motivele pentru care să nu-ți dorești să mergi la școală.

Las la o parte toate distracțiile care, evident, ar fi preferate oricărui efort de studiu, muncă, evaluare, perseverență etc. Astea fac parte din realitate și fiecare le tratează cum găsește de cuviință. Nu doar fiecare elev, ci și fiecare familie în parte. Însă trebuie precizat dintru început că și acestea au o influență asupra relației cu școala.

Mă opresc doar la faptul că e o caznă tot mai plictisitoare și aparent inutilă pentru un elev să se deplaseze până la școală. Fiindcă, la capătul fiecărei zile, al fiecărei ore de curs, al fiecărui semestru încheiat planează o întrebare grea și fără vreun orizont de răspunsuri: la ce îmi folosește mie asta?

Elevii au înțeles mesajul fundamental transmis de societate și, adesea, de școală, ba chiar și de către familie: cele mai importante valori ale omului se reduc la ceea ce poate fi vândut și cumpărat. Așa că școala nu face decât să amâne enervant momentul la care copilul – în curs de maturizare – este lăsat liber să… facă bani. Moment în care este deja bine văzut în societate și capătă credibilitate.

E plin de exemple de analfabeți care s-au făcut vedete de televiziune și întorc banii cu lopata. De ce ar fi de preferat să-ți rozi coatele pe băncile școlii în loc să mergi în străinătate sau să te bagi în vreo „combinație” câștigătoare? Dacă ai bani, pe nimeni nu mai interesează că n-ai școală, că ai mintea îngrămădită ca o debara neaerisită. De fapt, tocmai acesta este semnul unei mari deșteptăciuni: faptul că ești capabil să scoți bani din piatră seacă. Mai presus de acest ideal nu poate exista nimic. Poate doar puterea care se poate obține prin mijloace politice.

Și, la o adică, la ce-i folosește tânărului ceea ce învață la școală? E pus să memoreze lucruri pe care acum le găsește cu un click pe google. La ce îi trebuie să știe denumirea tipurilor de soluri, dacă nu o să devină nici agronom, nici geolog? Sau denumirea componentelor celulei dacă nu se face biolog sau medic E pus să repete mecanic spusele altora, iar uneori se mai simulează și sugestia că trebuie să-și spună părerea (despre ce? despre lucruri care nu-l interesează nici cât negru sub unghie?). E pus să lucreze repetitiv și șablonard, fără să aibă cineva timp sau interes să-i dezvolte creativitatea sau să-i dea și niște chestii care să-l ajute în viață.

Ce motivație mai poți avea dacă și examenele sunt dinainte cumpărate ori, dacă nu, există facultăți care te curtează să mergi la „cu plată”, iar „bătrânii” sar cu banul că doar n-o să rămână copiii lor fără facultate?

Exasperări – pledoaria părintelui

Carl Larson (pictorul jucându-se cu fiica sa, Brita – sursa)

Este din ce în ce mai dificil să fii părinte de copil școlar. Dacă, cu vreo 10-15 ani în urmă, doar elevii mai slabi aveau nevoie de prezența permanentă a părintelui la rezolvarea temelor, acum a devenit o normă. Chiar și cei mai buni elevi (mai ales până la final de gimnaziu) au nevoie de ajutor ca să poată merge cu tema făcută la școală.

Profesorii par cu totul orbi la necesitățile copiilor și familiei. Fiecare e convins, ai zice, că materia lui e cea mai importantă. Iar unii au și impertinența să o spună și s-o repete. Dacă nu știi geografie, ești pierdut în spațiu. Dacă nu știi istorie, ești incult. Dacă nu știi română, ești vai de mama ta ca român. Dacă nu știi matematică, o încurci, oricum ai încerca s-o scalzi etc.

Nu doar cei care au materii de examen, ci și unii dintre cei fără niciun fel de presiune finală își stresează elevii parcă din plăcere pură. Profesori-zbiri de muzică, desen, psihologie, biologie, chiar și de religie sau educație fizică. Școala pare să fi devenit o corvoadă imensă și insuportabilă, în care elevul are rol de executant fără alternative.

Copiii merg cu lehamite dimineața și vin înăcriți după-amiaza, după care se apucă scârbiți de niște teme interminabile și, mai des decât ne-am dori, inutile. Nu mai au timp să se joace, nu mai au timp pentru pasiuni, sunt robii școlii. Dar nici măcar nu se întrevede un sens, un final fericit și cât de cât util, un scop ultim nobil și folositor (orice sens i-am da acestui cuvânt).

Manualele par făcute de oameni care fie nu cunosc materia, fie au fost loviți de demență și care nu știu să formuleze un enunț clar, care fac confuzie între noțiuni sau le amestecă într-un mod care induce copilul în eroare. Noțiuni bizare își fac loc în programele școlare, dar fără vreun efect benefic pentru limpezirea domeniului.

Cuboid, eu liric, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate, incipit, diversitate, gândire prospectivă, studiu de caz, portofoliu etc. Aș putea pune oricând pariu că există profesori care ar avea mari probleme să definească unul sau altul dintre acești termeni. Ia să-i rugăm să ne explice diferența dintre pluri-, inter- și transdisciplinaritate (mă leg de asta, că-i la modă și că am auzit prăpăstii de tot hazul).

Ce să mai vorbim despre lecțiile predate aiurea, de pedepse de genul „toți pentru unul”,

Exasperări – pledoaria profesorului

Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)

Tot mai mulți părinți sunt tot mai indignați de felul în care merg lucrurile în învățământul românesc. Că au de făcut teme cu copiii, că trebuie să plătească meditații, că au copii stresați, că profesorii sunt abuzivi etc.

Dar am putea să începem discuția puțin mai dinainte. Fiindcă părintele, pe de o parte, privește numai dintr-un singur unghi (al său), iar, pe de altă parte, părinții mai „recenți” au descoperit brusc că au drepturi și nu sunt puțini cei cărora li s-a cam suit la cap chestia asta.

Dacă au trimis odrasla la școală, au dreptul să pretindă ca progenitura să se întoarcă acasă tobă de carte, un monument de bune maniere și un munte de performanțe, toate pe un fundal… dar hai să vedem ce fundal.

La școală – v-o spun cu toată certitudinea și puteți verifica, dacă nu mă credeți – se lucrează „cu materialul clientului”. Nu odată îți vin în clasă o grămadă de copii care nu știu ce-i aia disciplină, ce-i ăla bun-simț, care urlă și ei pe voci mai subțiri că vor numai drepturi. Nu puțini sunt agresivi și n-au nici urmă de respect pentru vreun dascăl – exact ca părinții lor.

Deci când îți trimiți copilul într-un loc despre care vorbești permanent cu dispreț, cu superioritate, ce drept mai ai să te aștepți ca lucrurile să meargă bine? Cine poate stăpâni zece mici „sălbăticiuni” fără caracter care se întâmplă să se adune într-o clasă de 25-30 de copii? Îl duci la școală nesimțit sadea, însă îl vrei acasă sfânnt din calendar…

Sistemul șpăgilor din învățământ s-ar fi prăbușit de multă vreme dacă nu erau părinții care să-l susțină cu mare elan. Iar asta dovedește că nici ei nu cred că pruncii pe care-i laudă până la cer ar fi cu adevărat în stare să-și ia pe cinstite un amărât de examen. Așa că pompează cu fervoare bani în „protocoale”.