Guest post: Florin Betea – Urme de oameni

(Sursa)

Dimineaţă de august. Peisaj urban de un gri momoton, apăsător precum asfaltul ce se simţea din când în când călcat în picioare… Soarele începea să muşte din blocurile care încă mai păstrau ceva din căldura dogoritoare a zilei trecute, care se scursese nicăieri. Nimic neobișnuit. Părea că tot ce se petrece nu este altceva decât repetiţia unei alte monotonii, n-avea ce altceva să se-ntâmple! Era de-ajuns să priveşti soarele pentru a primi confirmarea unei absenţe a extraordinarului.

Linişte grea. Nu se auzeau nici măcar glasuri de copii, care să poată fi socotite un semn că încremenirea asta s-ar putea curma… Măcar un geam spart sau un bătrân ciufut enervat de gălăgia lor de-ar fi fost! Dar nu era nimeni. Lipseau poate doar ciulini rostogolindu-se sumbru pe străzi sau rotocoale de praf stârnite-n deşert  şi decorul ar fi fost complet.

De nicăieri se iviră nişte soldaţi! Păreau desprinşi din peisajul banalului cotidian. Tăcuţi, prăfuiți, cu feţe îmbătrânite de prea multa oboseală acumulată, se întorceau de la instrucţie. Fusese o noapte lungă, prea lungă pentru nişte tineri de nici douăzeci de ani, o noapte care le-a mai omorât câte puțin din vise. Încrâncenaţi, tăcuţi, mărșăluiau spre nicăieri, dorind parcă să nu lase pe unde trec nici cea mai efemeră urmă. Îi trădau doar armele care, din când în când, se izbeau cadenţat de lopeţile atârnate pe şoldul stâng. Era un clinchet  nedorit de nimeni pentru că suna a moarte… Oare să fi răsărit soarele degeaba și azi?!

În agora virtuală (R)

Harta internetului (sursa)

Textul e mai vechi, dar am zis că merită readus în atenție. Măcar pentru a vedea dacă și-a pierdut sau nu din actualitate. Pe atunci, Facebookul nu avea atâta popularitate.

Să încep cu începutul (relativ în sine, oricum), anume cu… Socrate. Dumnealui când avea chef de discuţii – şi probabil că avea destul de des, dacă este adevărat ce se spune despre soţia lui: că era rea şi cicălitoare – ieşea în agoră. Aceasta era locul nelocuit din mijlocul cetăţii, golul din mijlocul plinului, posibilitatea tuturor posibilităţilor, unde bărbaţii, mai ales, puneau ţara la cale. Centrul oricărui plin trebuie să fie un gol, care singur poate oferi posibilitatea îm-plinirii.

Mai aproapre de noi – cronologic măcar – „intelectualul” Moromete, sub pretext că merge să îşi ascută secerile, ajungea în poiana lui Iocan unde mai erau vreo doi-trei tot cu treburi „fierăreşti”, citind ziarul şi dezbătând chestiuni politice sau de interes pentru comunitatea sătească. Iar după ce epuizau subiectul sau după o pretinsă ceartă între Moromete şi Cocoşilă plecau mulţumiţi şi informaţi la casele lor. Dar când Moromete intra în curtea casei lui, renunţa la masca publică: dacă feciorii nu-şi făceau competent treaba încredinţată erau căsăpiţi aşa, de îndemn la muncă.

Cu timpul au apărut, din mai multe motive, din ce în ce mai multe „centre” ale unei comunităţi, până aproape la dispariţia unui centru al oraşului. În zilele noastre centrul fie este atât de aglomerat încât nu-l mai deosebeşti de alte zone, fie există un centru, dar care nu se află în mijlocul oraşului, deoarece oraşul s-a extins nesimetric. Mai există şi varianta în care centrul şi-a pierdut funcţia de a aduna lumea pentru diferite chestiuni.

Guest post: Quality time?

http://www.wpclipart.com/

Mai nou sau mai vechi, depinde – într-o anumită măsură – de câtă vreme ești părinte, se vorbește tot mai insistent și cu tot mai multe învinovățiri aferente despre a avea „quality time” cu copilul. Pe cât se poate, să fie zilnic și cât mai mult… adică, din câte am înțeles eu, între 20 de minute și o oră (ce-i mai puțin de 20 e jenant, ce-i mai mult de-o oră devine obositor și presupune sacrificiu și deci o mulțumire mai adâncă a părintelui că a făcut ce trebuia). Dar bănuiesc că nu există o regulă bătută în cuie. Singura regulă, suspectez eu, ține de sentimentul de vinovăție al părintelui. Și în timpul ăsta… calitativ (mi-a fost dat să aud și sintagma asta profund românească) faci tot felul de chestii, în funcție de vârsta copilului. Lucru pentru care trebuie să studiezi vreun manual sau să dobândești cumva cunoștințe minime despre ce face copilul în fiecare etapă de dezvoltare.

Să ținem cont și de faptul că odorul crește, iar cunoștințele despre ce-o mai fi dorind mititelul să întreprindă la 2, 7, 18, 50 de ani trebuiesc actualizate necontenit, dacă dorim să petrecem cu dânsul „timpuri” de calitate. Așa că nu poți rămâne în urmă cu psihologia. Ca să nu mai pomenim și de faptul că, dacă ajunge cumva la urechile altui părinte cu copil de vârstă apropiată de cea a copilului tău ce faci sau nu faci cu propria-ți odraslă, ai parte de-o săpuneală și de-o cicăleală dintre cele mai întemeiate. Ce să zici? Le-o fi verificat el pe puzderia de copii pe care i-a crescut și care i-au ieșit numai unul și unul, ca pe vremuri producția de știuleți la hectar.