Credința și morala unui pacifist – Hacksaw Ridge

(Sursa)
(Sursa)

Fiind catolic practicant declarat, Mel Gibson este în general urmărit cu atenție de către creștinii de toate culorile atunci când mai vine cu câte un film. Iar în Hacksaw Ridge, creștinismul este pe față, fără ascunzișuri, ba chiar e parte însemnată din miza filmului.

Din punct de vedere politic, interesant însă mi se pare faptul că, într-un context în care mulți creștini (nu doar americani) pledează fervent pentru dreptul de a purta armă, personajul lui Mel Gibson, Desmond Doss (jucat foarte convingător de Andrew Garfield) pe numele său, refuză inclusiv din motive religioase să poarte o armă tocmai în mijlocul războiului.

Doss nu este un laș, ba dimpotrivă, este un tip extrem de curajos care, însă, apelând la un coctail de experiențe personale și prescripții religioase, decide că, indiferent de situație, nu se va folosi niciodată de armă ca să omoare vreun inamic, ci va merge pe front ca doctor neînarmat. Acolo unde norma e să omori, el vrea să meargă numai să salveze vieți, dar fără să se apere.

Unii l-ar considera un mare fraier, iar Doss nu ar fi avut nimic împotrivă. Fiindcă pentru el important este să fie lăsat să ajungă pe front, căci consideră că are o datorie față de propria țară și conștiința nu-i permite să stea pe margine.

Din punct de vedere moral, el este o anomalie în armata aflată în stare de război. Citește mai mult »

12 ani de sclavie – o poveste neizbutită cinematografic

Frederick M. Coffin (engraved by Nathaniel Orr) - Solomon Northup (1855) (Sursa)
Frederick M. Coffin (engraved by Nathaniel Orr) – Solomon Northup (1855) (Sursa)

Am ajuns să văd și eu filmul 12 ani de sclavie. Impresionant sub aspect biografic, destul de subțirel ca realizare cinematografică. Adesea monoton, iar uneori aproape caricatural.

Ca să stabilesc foarte clar de la început, cred că drama trăită de Solomon Northup și alți negri din acea epocă tulbure a fost una cruntă, nemeritată și greu de îndurat. N-aș avea tupeul să bagatelizez suferința unor semeni care cel mai adesea purtau o singură vină: culoarea pielii nu era cea potrivită.

Nu știu ce intenții au avut autorii filmului, dar mi se pare că n-au făcut decât să prezinte niște albi mai degrabă caricaturizați care îi chinuiau pe niște negri tipologizați: negrul cult și abil, negresa-amantă neoficială, negresa-întreținută, negrul-prost și violent și negrul-gloată.

Din punctul meu de vedere, dincolo de evocarea unei biografii tulburătoare, filmul nu prea reușește să facă dreptate nici nedreptățitului, nici călăului.

Ar fi fost mai interesant dacă se intra ceva mai adânc și în psihologia sclavului, și în cea a proprietarului de plantații. Există niște sugestii în film, dar se opresc suficient de repede încât să nu poată contura o imagine nuanțată și credibilă.

Dacă din acest film ar trebui să deducem doar vinovăția albilor în general și asocierea lor indisolubilă cu credința creștină, atunci probabil că merge și așa cum e. Dacă însă am dori să vedem și felul în care comercianții de sclavi și proprietarii își împăcau credința cu înrobirea semenilor, atunci pare destul de superficial ceea ce spune filmul prin gura unui personaj alb aproape dement – de care ar râde și găinile –, dar care este pus responsabil cu teologia filmului.Citește mai mult »

Să râdem cu Noe

Screen capture
Screen capture

N-am citit nimic din ce s-a scris despre filmul Noe, pentru că voiam să-l văd fără prejudecățile altora. Mi le-am păstrat numai pe ale mele, cele deprinse din educația religioasă căpătată și din lectura Bibliei (și pe care le socotesc în bună măsură îndreptățite, chiar dacă ar putea suferi unele ajustări, mai ales acolo unde textul sacru tace).

Dar ce mi-a fost dat să văd a întrecut orice așteptări. Mă așteptam la un fel de tragedie antică sau măcar la un potop… de efecte speciale, de imaginație. Însă m-am ales cu o semi-comedie. Un Noe surprins în ipostaze de un savuros umor involuntar.

Puritanul bigot

Noe pare să fi înțeles întreg mesajul divin nu în termenii izbăvirii, ci în cei ai dreptății. Iar potrivit acestei dreptăți, el și toată familia trebuie să fie ultimii supraviețuitori ai speciei, dar și garanți ai faptului că omenirea nu se va mai perpetua.

Hotărât să înfăptuiască dreptatea în felul în care a înțeles-o el, Noe e în stare să-și omoare nepoatele, ca să se asigure că specia umană moare odată cu familia sa. E limpede însă că ar avea nevoie de câte o revelație suplimentară, pe model mai carismatic. În lipsă de așa ceva, se mulțumește și cu eventuale confirmări circumstanțiale, pe stil mai cesaționist.

La final, puritanul clachează monumental și, în loc să aducă jertfa de mulțumire, primul lui gest după ce pune iarăși piciorul pe pământ e să se îmbete ca porcu’. În apărarea sa am putea invoca toată presiunea acumulată vreme îndelungată.

Adevărul e că, la câte inadvertențe există între film și narațiunea biblică, mă așteptam să fie sărită din schemă partea cu beția, mai ales că a fost sărită cea cu jertfa (probabil ca să nu-i supere pe iubitorii de animale), dar se pare că puritanismul scenariștilor include și obsesia pentru alcooluri.

Tatăl ratat

Ca tată și soț, Noe se cam ratează din pricina… muncii. Preocupat de misiunea lui unică, uită să își mai educe copiii, care cresc revoltați și extrem de dezorientați. Dar Noe pare de la început resemnat cu situația, obsedat de chemarea lui excepțională.

Copiii sunt cam hipsteri după aspect, cu probleme de personalitate. Morala lor de secol XX gravitează în jurul unui vag concept de iubire. Iafet pare o neinspirată parodie involuntară după personajul tragic din Călăuza, al fetiței mute.

La un moment dat, devine pur și simplu un tiran religios, care nu mai poate înțelege nimic omenesc, gata să-și devoreze familia. De fapt, în acele scene, el pare extras dintr-o istorie străveche, pus împreună cu o familie contemporană și lăsați să conviețuiască pentru amuzamentul spectatorilor. Mai apare și un discurs absolut inutil pe care îl ține soția lui și care cântă în altă orchestră decât Noe. Universuri paralele.

Eco-friendlyCitește mai mult »

Elysium – o distopie medicală

(Sursa)
(Sursa)

Avertizare: în acest text, stric tot suspansul filmului, atâta cât e.

Constat cu oarecare surprindere că nici distopiile nu mai e ce erau odată. Dacă viziunile apocaliptice și întunecate întronau idealuri malefice sau idealuri nobile pervertite (eradicarea sentimentelor, eugenia rasei umane, puterea totalitară absolută, lupta pentru supraviețuire etc.), mai nou văd că și idealurile s-au aplatizat îngrijorător.

În Elysium, un soi de „minunata lume nouă” varianta space-grounded, Matt Damon joacă rolul unui sclav pământean care vrea să ajungă la stația orbitală unde își face veacul elita. Obiectivul lui foarte înalt e… să se trateze pentru că tocmai urma să moară pentru că… radiații, mă-nțelegi.

Faza e că ăia de pe stația orbitală aveau un fel de scanner corporal (gen RMN) în care te culcai beteag și peste câteva secunde te sculai sănătos chiar dacă înainte de tratament îți lipsea vreo jumătate de craniu, dacă avei leucemie în fază terminală sau „numai” o fractură de femur.

Culmea e că, în ciuda tehnologiei de recondiționare a fizicului, ăia de pe stația orbitală nu descoperiseră nici secretul deșteptăciunii, nici secretul păcii eterne, nici secretul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, nici măcar secretul fericirii netulburate. Căci erau și cam tăntălăi, și cam tiranici, și mai ales foarte muritori, dacă îi prindea năpasta departe de incubatorul-minune din sufragerie.Citește mai mult »

Frozen sau despre două fete care se iubesc

 

Amenințare: textul conține detalii despre deznodământ!

Vă amintiți când ați văzut ultima oară un film de Hollywood în care două surori luptă una pentru binele celeilalte și amândouă pentru binele altora? Ei bine, în Frozen despre asta este vorba.

Elsa e o prințesă cu puteri magice – poate să creeze zăpadă și gheață –, iar acest fapt este un prilej de bucurie pentru ea și pentru sora ei mai mică Anna, până când survine un mic accident nefericit, iar Elsa realizează că ar putea face mult rău cu aceste abilități neobișnuite ale sale.

Consecința e că se izolează de toată lumea ca nu cumva să mai facă rău cuiva. Totuși, în ziua în care trebuie să ia locul tatălui ei pe tron, lucrurile iau o întorsătură nefericită și Elsa se refugiază într-un castel de gheață, pe care și-l ridică spectaculos în munți, nefiind însă conștientă că a înghețat întreaga împărăție în momentul în care a plecat.

Anna o caută încrezătoare că situația se poate rezolva printr-o simplă discuție între surori și e foarte convinsă că Elsa nu i-ar face niciodată vreun rău intenționat. Nu prevăzuse însă că, la întrevederea lor, vor mai fi și alții de față, element ce sporește anxietatea Elsei, iar de aici până când Anna e rănită în inimă nu mai decât distanță de un… țurțure.

Cu ajutorul lui Kristoff, Olaf, Sven și al trolilor, Anna descoperă că singura ei salvare este Citește mai mult »

O spovedanie continuă și chinuită (2)

sweetclipart.com
sweetclipart.com

 

Scurtă incursiune printre temele nemărturisite ale filmelor americane

Continuare de aici.

■ A doua șansă este o altă temă obsesivă (vedeți, de pilă, filmele cu Nicholas Cage). Chiar și în iad, ni se sugerează, poate exista încă o șansă pentru un om care vrea să devină bun. E un fel de variantă macho a concepției teologice numită apocatastază.

Doar că în filme, nu prea apare vreun dumnezeu/Dumnezeu, ci individul deosebit de arțăgos și stăpân pe destinul său, plus niște arătări spăimoase ce ar putea fi demoni. Partea bună e că acest gen de filme insistă pe ideea că faptele au consecințe, că libertatea și voluntarismul extrem nu rămân fără urmări. Iar la sfârșit, fiecare trebuie să-și asume urmările acțiunilor sale.

Această temă mai ascunde și teama de eșec. Certitudinea că ar exista pentru fiecare și a doua șansă ar diminua puțin din angoasele unui eșec în viață. Tema reprezintă o formă de a prospecta viitorul în speranța că rateurile de pe parcurs – pentru care nici măcar nu suntem întotdeauna răspunzători, ba chiar le comitem fără să fim conștienți, uneori – nu ne vor pecetlui definitiv destinul.

Lipsa acestei șanse suplimentare este privită uneori ca o adevărată nedreptate. Ca și cum orice om ar avea dreptul să își răscumpere eroarea săvârșită.

Două îmi par a fi premisele care alimentează această idee. În primul rând, micimea omului și ignoranța lui îl fac vulnerabil în fața unor decizii cruciale pe care ar putea foarte bine să le rateze. Iar în al doilea, trebuie ținut cont de faptul că unii se deșteaptă abia după ce comit o eroare.

În subtextul acestei teme se poate citi nevoia de mântuire a omului și mai ales valoarea harului (căci ce altceva este a doua șansă?). Acestea capătă însă o haină laică.Citește mai mult »

Omul „necalificat” al Regelui

cinemagia.ro
cinemagia.ro

Filmul Discursul Regelui (King’s Speech) poate fi povestit într-o frază. E sărac în evenimente și în personaje. Ducele Albert de York – viitorul rege al Marii Britanii – are o problemă foarte nasoală pentru un monarh: e bâlbâit. El încearcă să-și rezolve problema recurgând la ajutorul lui Lionel Logue, un logoped de ocazie.

După moartea Regelui George al V-lea și după ce fratele său mai mare abdică, „Bertie” se vede în ipostaza de a deveni monarh. Or un monarh care se bâlbâie…

Omul providențial se dovedește a fi Lionel Logue. Și despre el aș vrea să vorbesc. Cel mai interesant lucru mi se pare acela că omul nu avea deloc pregătire de specialitate. Cu toate acestea, a ajuns să-l trateze pe unul dintre cei mai importanți oameni din lume, la acea dată.

Lionel a învățat pe cont propriu și, silit de împrejurări, a început să-i ajute pe soldații reîntorși din Primul Război Mondial cu probleme de vorbire. Nu era ceea ce s-ar chema astăzi un „specialist” cu acte în regulă.

Dimpotrivă, întruchipa tot ceea ce nu mai putem încadra actualmente niciunde: un ins priceput, autodidact, pe care „școala vieții” l-a împins către o „calificare” pentru care nu prea avea de unde să obțină o diplomă.Citește mai mult »

De ce merită să mergeți la Hobbitul?

Am văzut filmul în varianta simplă, nu 3D. Ca de fiecare dată când vorbesc despre filme, mă interesează mai puțin performațele tehnice și mult mai mult ideile și felul în care sunt transpuse pe peliculă.

A trecut suficient timp de când am citit cartea lui Tolkien încât să nu-mi mai amintesc dacă avem de-a face cu o versiune fidelă romanului sau una fantezistă. Am fost destul de reticent când am aflat că și din Hobbitul, o cărțulie cât o jumătate dintr-un volum al trilogiei Stăpânul inelelor, urmează să se facă tot o trilogie cinematografică. Îndrăzneață întreprindere.

Cât despre prima parte a trilogiei, nu poți spune că e un film deosebit de profund sau de sofisticat. Linia narativă e simplă, destul de liniară. Nu există replici greu de înțeles, vorbe adânci sau dialoguri pentru IQ foarte înalt.

Există însă câteva lucruri elementare foarte bine punctate, fără echivoc afirmate și susținute de-a lungul filmului. Ele sunt cunoscute, dar toată literatura bună a umanității le reia sub diverse forme, le recontextualizează și le nuanțează permanent, le actualizează pe înțelesul fiecărei generații.

Le înșir într-o ordine nepremeditată: curaj, încredere, prietenie, noblețe, înțelepciune, discreție, bunăvoință, onoare, iscusință, istețime, prudență, risc, smerenie, bine, adevăr, dreptate etc.

Firește că filmul trebuia să fie și spectaculos, căci așteptările fanilor filmului Stăpânul inelelor sunt destul de mari. Însă nu cred că asta e ceea ce contează mai mult.

Mi se pare că una dintre ideile esențiale ale filmului ce se regăsește însă foarte bine și în viață e sintetizată de personajul Gandalf:Citește mai mult »

O spovedanie continuă și chinuită

sweetclipart.com

 Scurtă incursiune printre temele nemărturisite ale filmelor americane

Spun probabil o banalitate arhicunoscută, dar risc. Fiecare film are un mesaj asumat, relativ transparent. Uneori acest mesaj e mai consistent și mai dificil de decorticat din coaja în care a fost ambalat. Alteori, mesajul e transparent și repede sesizabil.

Mult mai interesante sunt însă, în opinia mea, mesajele din spatele… mesajelor. Căci acestea sunt simțitor mai puține și mai generale. Ele se citesc printre rândurile scenariilor. Sunt acele teme care apar într-o mare parte din toate filmele, fie că acțiunea se petrece în epoca modernă sau în preistorie.

O astfel de temă este cea a liberului arbitru. De fapt, dacă ar fi s-o judecăm după felul în care este reluată, ca o adevărată obsesie, nu liberul arbitru este subiectul central, ci predestinarea. Mai precis,  lupta cu predestinarea.Citește mai mult »

Papesa Ioana – încă un caz de feminism precoce

cinemagia.ro

Când îţi dai seama că sub mitra papală se ascunde o femeie? Simplu, când papa… intră în travaliu, evident! Cel puţin acesta este unul dintre punctele în care există deplin acord în ce priveşte biografia presupusei papese Ioana.

N-am citit cartea. Nici n-am de gând. În schimb am văzut filmul şi m-am cam lămurit. Avem de-a face cu o feministă avant la lettre, despre care nu se știe sigur dacă a existat de-adevăratelea, însă ea constituie un exemplu demn de admirat și de urmat pentru toate femeile moderne. Chiar dacă e doar o nălucă ficţională? Da! Poate mai ales atunci…

Femeia are tot cazierul necesar ca să justifice o feministă feroce: un tată abuziv, o hoardă de masculi dominanți stându-i împotrivă, o inteligență peste medie, un jemanfișism pe gustul contemporaneității (dar cu totul deplasat și neverosimil – cred eu – pentru o epocă în care asemenea gesturi e greu de crezut că vor fi existat, de vreme ce nu exista mentalitatea de rebel fără cauză…) și o religiozitate umanist-rațional-populistă.

Neapărat trebuie menționat și ibovnicul care-i provoacă (indirect, dar voluntar, nu ne îndoim) demascarea: un fel de senior care, încă de pe vremea când era însurat – iar Ioana doar o tinerică ageră la minte și dornică de învățătură – se îndrăgostește iremediabil de dânsa. Că astfel de lucruri se întâmplă pe lume e drept, dar unei papese era absolut musai să i se întâmple. Altminteri lipsea passion-ul poveștii.Citește mai mult »

Sacrificiul suprem (2001)

Dacă n-ar fi fost un film bazat pe fapte reale – există și un roman scris tocmai de către unul dintre protagoniști (Ernest Gordon[1]) și care constituie punctul de plecare al ecranizării –, mai că aș zice că nu ar fi meritat nicio atenție. Nu de alta, dar ar risca să fie catalogat, ca pe vremea lui Dostoievski, drept nerealist. În vremea noastră, am spune că-i lipsește verosimilitatea, că nu e credibil. Cum, chiar așa să fi fost?

Să încep însă cu începutul. E vorba despre niște soldați britanici capturați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și care sunt duși într-un lagăr din Thailanda. Aici li se cere să construiască o cale ferată, însă condițiile prizonieratului lor sunt foarte aspre. Mâncarea e puțină, munca e istovitoare, iar gardienii sunt oameni pentru care „o viață nu valorează nici măcar cât o pană”.

În tabăra de concentrare, se coagulează rapid două tipuri de răspuns la violența și răutatea soldaților japonezi: iertarea și răzbunarea. Firește că, în primă fază, iertarea pare din afară mult mai la îndemână și mai confortabilă. Pare infinit mai simplu să taci și să înghiți, dacă oricum nu poți riposta. Mai că seamănă a lașitate.

Desfășurarea evenimentelor va infirma însă această primă impresie. Pe parcurs, cei care iartă trebuie să-și arate consecvența prin atitudini care presupun un curaj nemaipomenit, perseverență, credință, mărinimie.Citește mai mult »

Misiunea – un film despre succes

 Știu că ajung cu mare întârziere să scriu despre acest film (făcut în 1986), așa că nu voi insista pe chestiuni ce țin de firul epic, jocul actorilor, partitura personajelor, muzica (excelentă) făcută de Enio Morricone.

N-am să mă opresc nici la cele două căi – clasice, aș zice – prezentate în film: calea părintelui Gabriel (Jeremy Irons), respectiv calea părintelui Rodrigo (Robert De Niro). Nici relația Bisericii cu puterea lumească nu mă interesează în acest text.

Mă limitez să ridic o problemă și să semnalez ceea ce mi se pare a fi mesajul fundamental pozitiv al filmului.

Întâi problema. Filmul aduce în discuție incapacitatea Europei de a „exporta” creștinismul purificat de metehnele civilizației europene. În momentul în care, misionari mânați de cele mai nobile imbolduri lăuntrice au pornit către destinații exotice, o seamă de aventurieri și profitori s-au avântat pe urmele lor, încercând să tragă maximum de foloase.

Nu spun că misionarii au fost neapărat deschizători de drumuri, nici că ei au fost întotdeauna oameni cucernici și cinstiți. Ci doar că, oriunde a ajuns un misionar inimos, a fost urmat invariabil și de un hrăpăreț pus pe căpătuială.

În cazurile fericite, precum cel din film, în care interacțiunea dintre misionarul european și localnici era una pașincă și evolua pozitiv, exista mereu pericolul ca acel mic paradis terestru creat în inima junglei să cadă pradă unor oameni fără scrupule.

Cu greu ar putea rezista în acest punct născocirea unor teoreticieni recenți care sunt convinși (și aduc și probe – măsluite!) că toate conflictele umanității au fost cauzate de credință. Nu, multe războaie au fost generate de lăcomie, invidie, sete de putere etc. Firește că, fiind vremuri mai religioase decât ale noastre, mulți s-au folosit de argumente pretins evlavioase pentru a-și susține cauza ori pentru a-și motiva mercenarii.Citește mai mult »

La răsărit de Eden (filmul)

Dacă ați văzut filmul La răsărit de Eden (1955), în regia lui Elia Kazan, însă n-ați citit cartea, ei bine, atunci ați văzut altă poveste. Paul Osborn, care semnează scenariul, a modificat fundamental nu doar firul epic, ci și o seamă dintre ideile esențiale ale cărții.

Pentru mine, filmul e o mare deziluzie. Se prea poate ca această dezamăgire să-mi vină din faptul că tocmai am terminat recent de citit cartea. Oricum ar fi însă, nu-mi pot reprima nedumerirea.

Nu văd de ce filmul a trebuit să poarte același nume cu cartea lui Steinbeck, fiindcă se putea alege orice alt nume, nimeni n-ar fi sesizat asemănările. Pentru că deosebirile sunt cu adevărat semnificative.

Întâi de toate, în film e cuprinsă cam jumătatea finală a cărții. Fără flashback-uri care ar fi putut arunca niște raze de lumină asupra trecutului. Însă această stare de fapt musai acceptată ca fiind opțiunea realizatorilor.

Totuși, dacă se voia o ecranizare, atunci măcar anumite lucruri cred că ar fi meritat păstrate. De pildă, unul dintre cele mai interesante personaje din carte este Lee, un chinez americanizat, cu studii universitare, dar care se mulțumește să fie un soi de majordom al familiei Trask. Multe dintre ideile cu greutate ale lui Steinbeck sunt puse în gura acestui personaj.

Care personaj lipsește aproape cu desăvârșire din film. Cred că apare doar în vreo 2 secvențe, însă replicile sale sunt de o banalitate întristătoare. Partea leului din acest personaj suprimat i se transferă fetei. Abra preia practic rolul pe care în roman îl deține Lee. Ea se vrea a fi un fel de factor de echilibru în universul celor trei bărbați: Adam (tatăl), Caleb și Aaron (cei doi fii gemeni).Citește mai mult »

Doctorul Moarte sau despre sinuciderea asistată

Al Pacino face un rol admirabil în You Don‘t Know Jack, un film bazat pe fapte reale care are ca miză problema sinuciderilor asistate. Jack Kevorkian e un patolog armean, emigrat în America. Datorită unor evenimente biografice nefericite (cel puțin aceasta e teza filmului), el ajunge să se intereseze în mod deosebit cum ar putea să faciliteze decesul unor pacienți care suferă de afecțiuni incurabile și vor să moară.

Cu toate că nu beneficiază de girul vreunei autorități statale sau medicale, Jack își vede de treabă, ajutând mai mulți pacienți să-și curme zilele. Desigur că activitatea lui stârnește reacții destul de aprinse. Reușește să-și pledeze cauza în emsiuni televizate de mare audiență. Unii îl apără, alții îl contestă. Cert e că își câștigă o reputație controversată și un nume pe măsură: „Doctor Moarte” (asociere destul de transparentă și nu tocmai întemeiată cu vestitul dr. Mengele).

În cele din urmă, doctorul este condamnat la închisoare, iar la ultimele procese încearcă să se apere singur. Nu știu cât de fidel este filmul, însă contează mai puțin.

Tema e cea care face toți banii. Așadar, are dreptul un om bolnav, în deplinătatea facultăților mintale să aleagă moartea? Acesta este un prim palier al discuției. Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, fiecare avem dreptul și să ne alegem momentul morții (e cumva un corolar al dreptului la viață). Deci e un drept de care putem sau nu să facem uz. Însă dreptul la suicid nu include și sinuciderea asistată.

În film (dar și în înregistrări autentice) cei care cer eutanasierea o fac din diverse motive. Unii spun că nu mai suportă chinurile pe care trebuie să le îndure. Alții că nu vor să devină o povară pentru familie. Sau că vor să moară demni, înainte să devină legume. Toți însă suferă de boli incurabile atestate.Citește mai mult »

Agora – un film interesant, cu teză prost instrumentată

Agora este un film care descrie moartea Hypatiei, o filosoafă, matematiciană și astronomă din Alexandria secolului V d.Cr. și distrugerea celebrei biblioteci (una dintre minunile lumii antice). Epocă tulbure pentru Biserica ce dobândea tot mai multă putere și influență politică.

E un fapt îndeobște recunoscut de istorici că o răspundere indirectă pentru crima a cărei victimă a fost Hypatia o poartă Chiril al Alexandriei, un episcop abil, viclean și violent. Aceste năravuri se pare că le-a moștenit de la Teofil al Alexandriei, unchiul său, care a uneltit împotriva Sf. Ioan Hrisostom, contribuind la alungarea lui din scaunul de episcop al Constantinopolului.

Filmul are însă o teză clară: doar cei care nu cred în nimic sunt oameni pașnici, lucizi, iubitori, ceilalți, care împărtășesc vreo credință în indiferent ce fel de zeitate, sunt oricând pasibili de a deveni criminali. Plus: creștinismul s-a opus progresului și cunoașterii.

Simbolistica vizuală este deosebit de transparentă, ofensivă și tezistă: totdeauna creștinii apar îmbrăcați în negru (cu toate că nu toți sunt călugări), iar păgânii și adepții Hypatiei sunt invariabil în alb (cu toate că nu toți sunt filosofi).Citește mai mult »