Este îndoiala un păcat? Răspunsul lui Calvin

 

Hendrick  ter Brugghen - Necredința Sf. Toma (sursa)
Hendrick ter Brugghen – Necredința Sf. Toma (sursa)

În mediul în care am crescut, cel mai adesea se insinua, dar destul de frecvent se spunea și textual, că îndoiala este un păcat. În consecință, era la mare trecere certitudinea de fier, afișată și chiar obligatorie; se impunea să nu ai vreun conflict lăuntric sau, dacă-l ai, să nu cumva să vorbești despre el. Dădea bine să ai puse toate „siguranțele” la locul lor. Nu zic că ar fi rău asta ca exercițiu intelectual, dar în ordinea realității, se pare că de îndoială nu prea putem scăpa. Alister McGrath susține că există o deosebire între certitudinea intelectuală și cea existențială.

Am descoperit, cu surprindere, la Calvin (!) – tot prin intermendiul lui McGrath –  o abordare destul de consistentă și foarte realistă a chestiunii. Mereu am avut impresia că tot ce poate fi mai rigid și mai legalist în creștinismul protestant ne vine de la Calvin – asta „grație” calviniștilor care se revendicau de la el și își justificau cu textele sale diverse dogmatisme teologice. Dar, ori de câte ori m-am dus direct la scrierile lui Calvin, am descoperit foarte multe nuanțe și o confruntare onestă cu realitatea.

Istoria se repetă și în ce privește perechea credință/îndoială, credință/necredință.

 Desigur, în timp ce susținem că credința ar trebui să fie sigură și certă, nu ne putem imagina niciun fel de certitudine care să nu fie presărată cu îndoiala și niciun fel de siguranță care să nu fie asaltată de unele temeri. Pe de altă parte, afirmăm că cei credincioși se află într-un conflict perpetuu cu propria lor necredință. Suntem departe, într-adevăr, de a așeza conștiința lor într-un repaos încărcat de pace, netulburat de niciun fel de neliniști.

 Cazul lui David (cu extrase din Psalmi), considerat un exemplu de om cu credință puternică în Dumnezeu:

 Atunci când își mustră sufletul pentru emoțiile lui tulburătoare, pe ce altceva se supără decât pe propria sa necredință?[…]

Însăși această spaimă [etalată în Ps. 42:5, 11; 43:5] era un semn clar al necredinței, ca și cum s-ar fi considerat uitat de Dumnezeu. […]

În disperarea lui se condamnă la moarte, și nu doar că mărturisește că este tulburat de îndoială, ci, ca și cum ar fi căzut în luptă, simte că nu i-a mai rămas nimic[…]

La ce să ne așteptăm?

 Cel ce, luptându-se cu propria slăbiciune, se trudește să meargă în direcția credinței în momentele sale de teamă este deja în mare parte victorios. […]

 Credincioșii pe care povara ispitei îi doboară și aproape îi zdrobește se ridică în permanență, deși nu fără dificultăți și necazuri… Ei ajung uneori aproape insensibili, ca și cum credința i-ar fi părăsit; totuși ei nu falimentează și nici nu-și întorc spatele, ci perseverează în lupta lor.[…]

 Așadar, inima evlavioasă simte în lăuntrul ei un conflict, deoarece este în parte îmbibată cu dulceața recunoașterii bunătății divine, în parte întristată prin amărăciunea conștiinței nenorocirii sale… în parte se bucură de speranța vieții, iar în parte se înfioară înaintea morții. Această deosebire se naște din imperfecțiunea credinței, atâta vreme cât pe parcursul acestei vieți niciodată nu ne merge atât de bine încât să fim pe deplin vindecați de boala necredinței și umpluți până la refuz sau posedați de credință.[…]

 Când cineva este izbit de gândul că Dumnezeu este Răzbunătorul nelegiuirilor, credința îi opune acestuia faptul că iertarea pentru orice nelegiuire este pregătită în momentul în care păcătosul se îndreaptă spre îndurarea Domnului.[…]

 În timp ce sfinții par să fie în mod deosebit copleșiți de răzbunarea lui Dumnezeu, ei își aduc totuși plângerile înaintea Lui; și chiar atunci când par să nu fie deloc auziți, ei totuși Îl invocă.[…]

 Așadar, repetăm ceea ce am afirmat deja: că rădăcina credinței nu poate fi smulsă niciodată din inima celor evlavioși și că ea este atât de ferm implantată în ființa lor încât, oricât ar părea de zdruncinată sau de șovăielnică credința, lumina ei nu se stinge și nu este spulberată niciodată în așa fel încât să nu mijească în cele din urmă sub cenușă.[…]

 Cu siguranță că este teribil să umbli prin întunericul morții; și credincioșii, oricare ar fi puterea lor, nu pot decât să se teamă de el.[…]

 Cum, va întreba cineva, poate să locuiască teama împreună cu credința în același suflet? În același fel în care, pe de altă parte, lenevia și îngrijorarea reușesc și ele să conviețuiască.

 Jean Calvin, Învățătura religiei creștine, III.2.16-28, passim., trad. Daniel Tomuleț și Elena Jorj, Oradea, Cartea Creștină, 2003, vol. 1., p. 682-696 (toate sublinierile îmi aparțin).

Anunțuri

13 gânduri despre “Este îndoiala un păcat? Răspunsul lui Calvin

  1. Sunt încurajatoare aceste gânduri ale Calvin pentru momentele când Satan foloseşte aceste stări de îndoială, întrebări, necredinţă sau o credinţă aproape imperceptibilă ca să afirme că ori tu te-ai despărţit radical de Dumnezeu ori Dumnezeu te-a lepădat irevocabil. Ce bine e să ţi se reamintească în astfel de momente că: „oricât ar părea de zdruncinată sau de șovăielnică credința, lumina ei nu se stinge și nu este spulberată niciodată în așa fel încât să nu mijească în cele din urmă sub cenușă”.

  2. Concluzia la care am ajuns in aceasta toamna e ca daca nu esti la punctul de a-ti pierde credinta inseamna ca nu L-ai pus la incercare pe Dumnezeu sau principiile din Biblie.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s