Cine și ce mai pierde în creștinismul occidental?

Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)

Timp de mai bine de un mileniu și jumătate, creștinismul câștigător a făcut furori. A sedus imperii și împărați. A durat civilizații. A creat cultură. A stârnit pasiuni și repulsie. A urcat și a coborât regi și dregători. A îmbibat fibra intimă a multor națiuni. A creat Occidentul. A împânzit tot globul. A înglobat culturi și civilizații și le-a dat un nou sens. A fost un ferment extrem de activ și de fertil. A fost folosit ca armă, ca justificare, ca pretext. Are dreptate scenaristul filmului Book of Eli. Pe mulți i-a fascinat puterea Cărții Sfinte de a subjuga oameni și popoare.

Dar înainte de toate astea, era o vreme când creștinismul era cu totul nepopular. Nu era deloc la modă să fii creștin. Nu aveai nimic de câștigat. Era riscant. Era o mișcare imprudentă, din punct de vedere al existenței pământești. În primele trei secole de creștinism, era mai indicat să nu se știe că ai fi creștin. Chiar dacă nu erau persecuții atât de vaste și frecvente pe cât suntem uneori tentați să credem când privim în urmă, erau suficiente cât să poți cădea victimă dacă te aflai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Și erau destule dezavantaje sociale asociate cu această religie chiar mai bizară decât iudaismul monoteist.

Acea perioadă e privită mereu cu admirație, cu nostalgie și cu mare atenție de către creștinii evanghelici, în special. Care spun că-și iau ca exemplu Biserica de atunci, evident, mai ales din prima parte a acestei perioade. Fiindcă instituționalizarea (chiar și rudimentară, cât va fi fost ea) provoacă oarecare alergii. Dar nu numai ei au trăit nostalgia acelei perioade când creștinismul era, în general, perdant, din punct de vedere al statutului și al beneficiilor. Această nostalgie s-a perpetuat și a mai apărut din loc în loc, din când în când: pe la Francisc d’Assisi, pe la Maica Tereza, pe la diverși călugări dispuși să renunțe oricând la tot, pe la misionari care au sacrificat orice ca să meargă până la capătul pământului etc.

Acum însă creștinismul e una dintre variantele pe care le au oamenii pentru o viață bună, prosperă înfloritoare. E o modalitate de petrecere a timpului liber în mod benefic și antrenant. E o opțiune încă la modă și care conferă un statut aparte. E un club select, pentru niște privilegiați care au asigurat viitorul post-mortem (și se mândresc uneori cu asta). Dar, în general, se pierde destul de puțin în Occident dacă ești creștin. Dacă se pierde ceva…

Unii se vor grăbi să arate cu degetul către cei care predică „evanghelia prosperității”. Dar adesea marii critici ai acestei învățături nu se sfiesc să folosească Sfânta Carte ca să manipuleze mulțimi în lupta lor pentru a câștiga putere ori ca să și-o păstreze. Sau se vor ridica sprâncene încruntate către cei care transformă totul într-un fel de entertainment spiritual ieftin. Că numai ei sunt cei care vor să fie relevanți. Restul se mulțumesc să fie selecți, puri, neamestecați și anacronici – la fel de autiști, dar mai contează?

Creștinismul în slujba eticii individualiste

Giotto – Sf. Francisc renunțând la bunurile pământești (sursa)

Câtă vreme creștinul sau creștinismul susțin valori „de dreapta”, cum ar fi libertatea individuală, libertatea de asociere și de inițiativă, stimularea inițiativei private, limitarea posibilităților statului (de orice culoare politică) de a se amesteca prea mult în treburile individului, nu am nicio problemă. Mi se pare just să fie apărat omul (privit ca persoană cu demnitate, nu ca obiect de propagandă sau ca simplu pion social) în fața leviathanului.

Încă mi se pare ok și când este apărat dreptul la proprietate individuală și chiar inviolabilitatea acestei proprietăți – ambele necesare capitalismului –, câtă vreme este agonisită în mod corespunzător, firește.

Dar când creștinul sau creștinismul fac un pas mai departe și legitimează în alb, ca să zic așa, îmbogățirea și mai ales discrepanțele pe scara socială, aici încep să nu mai înțeleg. Unii vor spune că sunt socialist, că mi-s de stânga… fie, frate. Dar spun deocamdată că în creștinism există niște idei care ne pot izbăvi din această inevitabilă dualitate: dreapta-stânga.

Mai întâi însă vreau să formulez o obiecție metodologică. Am observat că, mai ales printre americani (sadea sau naturalizați), e la modă să susții dreapta politică cu toate pretențiile ei. Inclusiv cu conservarea discrepanțelor economice, pe principiul că așa a dat Dumnezeu să fie, și dacă nu ești bogat, pune frumușel mâna să muncești. Iar cine nu cântă în acest cor se cheamă că ar fi, vezi bine, în neregulă la creierașul său creștin.

Mă opun unei astfel de viziuni câtă vreme nu avem parte de o viziune politică revelată în mod direct și explicit. Cum n-am dat peste ea nicăieri în Scriptură, îmi rezerv dreptul de a considera abuzivă pretenția că orice creștin autentic gândește fix așa cum îi spune politicianul sau partidul de dreapta. Să nu încurcăm prioritățile și borcănașele, zic eu.

P-ormă, vreau să consemnez și care sunt obiecțiile mele de fond foarte specific în chestiunea inegalități economico-sociale. Că există niște inegalități care trebuie luate ca atare, putem fi de acord. Că aceste inegalități creează dezechilibre și tensiuni, iarăși e un fapt pe care nu avem cum să-l ignorăm. Dar că creștinul sau creștinismul ar trebui să consolideze aceste inegalități mai ales prin legitimarea teologică a diferențelor dintre săraci și bogați… ei bine, aici zic „pas”.

Prima observație, pe care mi-o extrag din zicerile lui Miroslav Volf^*, e aceea că, până una-alta, cei avuți au la dispoziție un întreg arsenal mediatic și ideologic pentru a-și consolida și justifica poziția și privilegiile. Deci e mai degrabă just ca mesajul în care-și înveșmântează ei pretențiile să fie analizat cu un plus de atenție de către creștini.

A doua observație ar trebui să domolească niște potențiale neliniști. Nu sunt atât de revoluționar încât să susțin că creștinismul ar trebui să cultive suspiciunea față de bogați și să-i instige pe săraci împotriva acestora.

Teologia și etica creditului bancar

http://en.wikipedia.org/wiki/Money

În cazul în care contractarea unui credit vi se pare o chestiune mult prea lumească pentru a fi așezată lângă un cuvânt atât de pretențios precum teologie (deși nu cred că vi se va părea), putem să invetariem repede niște versete despre dobândă și administrarea banilor, că avem destule, atât în VT, cât și în NT.

Bisericile – indiferent de culoarea confesională – au fost mari consumatoare de fonduri în cele două decenii și ceva de după 1990. Faptul de a fi arghirofage (nu există termenul, ci l-am plăsmuit după modelul lui „arghirofil”) nu le-a determinat ori poate chiar le-a împiedicat să și reflecteze prea îndelung asupra teologiei banului.

Bine, există zona în care teologia prosperității face legea, iar acolo lucrurile sunt destul de clare: îmbogățirea este o adevărată obligație spirituală a fiecărui individ. E voia lui Dumnezeu ca toți să huzurim și gata! Aici nu mai sunt multe de spus.

Dincoace, în zonele mai pestrițe, unde îndemnurile teologiei prosperității sunt privite oarecum cu jind și cu teamă precaută în același timp, cugetarea teologico-economică nu s-a dezvoltat prea tare. Se poate să existe niște studii de teologia administrării banului la secția de Management, din cadrul Universității Emanuel, dar sigur n-au căpătat prea mare popularitate.

Această deficiență se vede acum tot mai lămurit pe măsură ce românii nu mai sunt în stare să-și ramburseze creditele contractate de la bănci. Poate că o abordare teologică mai timpurie ar fi putut să-i scape pe unii de năpasta care i-a lovit.

Mi se pare însă că problema continuă să se pună acut, de vreme ce urmările și ponoasele se arată cu mai multă pregnanță abia acum. E adevărat că era mai bună o strategie de prevenție, dar nici tratamentul de urgență nu cred că e de lepădat.

Necesitatea unor discuții teologice pe marginea fenomenului financiar se străvede mai ales atunci când evoluțiile economice provoacă daune relaționale și afective considerabile. Încă de pe vremea exodului „căpșunarilor” se observa nevoia de repere religioase, însă dărnicia lor în Euro către biserici a cam lăsat discuția într-un plan secund.

„Inimă de piatră” sau cum au apărut băncile de azi

jurnalul.ro

Avertizare: Textul de față dezvăluie deznodământul poveștii.

Nu știu cum se face, dar poveștile sancționează destul de drastic dorința pătimașă de îmbogățire, bogăția lipsită de generozitate, năpăstuirea celui sărac și disprețul față de muncile așa-numite „de jos”. Asta ca să enumăr numai câteva.

Nici Inimă de piatră, basmul lui Wilhelm Hauff, nu face excepție. Povestea – frumoasă și foarte reușit tradusă[*] – îl are drept personaj principal pe Peter Munk, băiatul orfan al unui cărbunar din munții Pădurea Neagră. Neavând de ales, Peter devine și el cărbunar, însă visează mereu să scape de această meserie și să ajungă precum cei pe care-i invidiază în taină: Ezechiel Zdrahonul, Schlurker Lunganul, Wilme cel Frumos.

Cum-necum, reușește să își îndeplinească dorința – vă las să citiți și să aflați prin ce mijloace – și devine extrem de bogat. Însă toate au un preț pe lumea asta. Iar prețul pentru bogăția și faima lui Peter Munk e propria inimă.

În momentul în care inima lui capabilă să simtă milă, dragoste, tristețe și toată gama de emoții umane este înlocuită cu una de piatră, rece și nesimțitoare, Peter devine preocupat exclusiv de bogăție, de distracții, de renume și de propria persoană. Până și căsătorie devine o chestiune de amuzament, de „hai s-o facem și pe asta, poate se schimbă ceva”.

E foarte interesantă observația lui Hauff cum că adevărata prosperitate a lui Peter vine după ce personajul se apucă de cămătărie. În noua lui postură, se remarcă tocmai prin insensibilitatea totală față de datornici (inima nu-l mai deranjează cu simțăminte precum compasiunea, îngăduința, mila), de la care stoarce și ultima centimă a datoriei și dobânzii.

Poliția de moravuri creștine nu are o secție financiară

withoutwax.tv

Se vorbește foarte mult în spațiul evanghelic (românesc) despre „datorie”, despre „veghere asupra altora”, despre „confruntarea celui care păcătuiește”, despre dreptate, despre sfințenie (înțeleasă mai degrabă, în practică, sub aspect moral) etc. Adică e la mare trecere varianta mai „militaristă” a creștinismului. Desigur că lucrurile astea mai pregnant se văd doar când scapă de sub control și devin forțe de constrângere a individului, când degenerează și schimonosesc comunități.

(E normal să existe o conduită morală cât mai ireproșabilă, nimic de zis, însă mizele fundamentale trec dincolo de asta și nu se opresc niciodată aici. Dragostea creștină în sensul ei greu e aspră, dură chiar. N-are nimic din dulcegăria melodramatică și cvasiindiferentă la  defectele și virtuțile celuilalt. Orice om care iubește poate confirma că există adevăruri care, atunci când sunt rostite într-o relație, dor cumplit. Or, cine ne-o fi zăpăcit de cap să credem că tocmai în creștinism, acolo unde se merge până la fundamentul ființei, iubirea ar putea fi o idilă romanțioasă și senină?)

Odată cu Luther, doctrina totalei depravări a omului a căpătat o formulare de largă circulație și influență. Vor fi existând și grupuri care fac notă discordantă, dar, în fapt, cam toți cei care se revendică de la Reformă împărtășesc această convingere teologică. Atâta doar că, așa cum e în viață, teoria suferă o mică mutație când e pusă în practică.

Mai precis, există tentația aproape irepresibilă ca această dogmă să fie aplicată cu precădere la ceilalți. Adică, din pricina faptului că știm că omul este totalmente lipsit de slava lui Dumnezeu, că e complet mort în păcatul său, de aceea suntem atât de prudenți când vine vorba de păcatul altora. Ca mai totdeauna, suntem mult mai înțelegători cu noi înșine.

Restrâng acum subiectul ca să vin la problema pe care am pus-o relativ recent pe tapet. Cea cu averea pastorilor. Când vine vorba de păcate sexuale, de beție, de alte păcate vizibile, mereu găsești pe cineva stând de strajă și bătându-și capul cu tot felul de măsuri preventive. Însă în chestiunea banilor… dintr-odată constat că olatul e nepăzit, ba chiar că se bate pasul înapoi.

Ceasul patriarhului și… bârnele noastre

agenda.ro

A făcut mare vâlvă ceasul cel scump al patriarhului Kiril, scos cu Photoshop-ul din poză și, pe urmă, reintrodus la locul lui. Problema, dacă e vreuna, e a Bisericii Ortodoxe Ruse și a înaltului ei ierarh. Desigur că presa poate să se sesizeze (e chiar de dorit s-o facă) și să ridice tot felul de întrebări. Multe dintre ele s-ar putea să fie legitime.

Dar ceasul lui Kiril nu e deloc problema (neo)protestanților români. Faptul că se dau pe net, nu-i îndrituiește să posteze critic și moralist observații dojenitoare la adresa patriarhului rus. Până una alta, nici măcar nu știau de unde are omul ceasul respectiv. Poate chiar a fost un cadou – așa cum susține patriarhul însuși. În orice caz, bisericile ortodoxe și catolice nu se sfiesc să-și afișeze prieteșugul cu puterea lumească. E, de altfel, o tovărășie notorie, veche de peste 15 veacuri,  de ce ar renunța la ea tocmai acum?

Revin și spun că nu văd în ce fel îi privea pe evanghelicii din România problema ceasului unui prelat ortodox din Rusia. Și că nu înțeleg de unde tonul acesta mustrător la niște oameni ce aparțin de confesiuni ce își au propriile probleme.

Puține vor fi fost bisericile evanghelice din România care, atunci când au vrut să-și construiască o clădire nouă (în ultimele două decenii), să nu fi fost nevoite să apeleze și la sponsori externi. Care sponsori erau din Occident. Unde, știm bine, există o puzderie întreagă de confesiuni, grupuri și grupuscule creștine.

„Femeia care a inventat armele financiare de distrugere în masă”

Se pare că se înmulțesc argumentele care susțin ipoteza că această criză este, în primul rând, una morală, abia pe urmă financiară. Îmi lipsesc noțiunile necesare să înțeleg toate detaliile articolului despre Blythe Masters, însă am priceput că ceea ce se spune că ar fi făcut ea are consecințe dintre cele mai nefaste asupra economiei mondiale. Și am mai înțeles că ai nevoie, pe lângă inteligența sclipitoare, de o conștiință destul de flexibilă ca să realizezi așa ceva.

Dacă vă gândiţi cumva că am depăşit perioada de criză, atunci să ştiţi că au rămas în continuare „4,3 milioane de gospodării care fie au o întârziere la plata ratelor mai mare de nouăzeci de zile, fie sunt în curs de executare silită” – şi asta conform LPS Applied Analytics, în raportul din noiembrie 2010, intitulat „Mortgage Performance Data”. Să înmulţim cele 4,3 milioane de gospodării cu aproximativ 200.000 de dolari (estimativ) şi vom obţine un minimum de 860.000.000.000 de dolari (adică 860 de miliarde).

Din anul 2007, transferul de risc în caz de neplată creat de Blythe Masters a funcţionat foarte bine: riscul a fost transferat de la băncile mici la cele mari, apoi de la cele mari la băncile centrale, după care, de la cele centrale, la băncile-mamut, cum ar fi Fondul Monetar Internaţional, fiindcă nu mai era de ajuns să se fure doar de la clienţii băncilor şi de la contribuabili.

Aşa cum observa atât de bine dr. Nouriel Roubini la sfârşitul anului 2010, „Nu va veni nimeni de pe Marte să-i salveze pe ultimii de pe listă” – pe”marii suverani„, anume FMI şi Banca Centrală Europeană.

Aşadar, falimentul universal este inevitabil, dar, între timp, sistemul vrea cu orice preţ să ne facă să credem că totul funcţionează normal, pentru ca nimeni să nu-şi scoată banii de la bancă.

Articolul integral poate fi citit aici.

Soluția Bisericii Catolice la criza economică

Dacă tot am semnalat mesajul Biserici Ortodoxe din Grecia, iată și poziția recent exprimată de Biserica Catolică față de criza economică. Soluțiile propuse de către Consilui Pontifical pentru Dreptate și Pace vizează instituirea unei autorități globale, care să suplinească slăbiciunea autorităților statale dând coerență decizilor la nivel planetar și guvernând în spiritul unei etici a binelui comun.

De asemenea, se vorbește și despre necesitatea unei autorități bancare internaționale și chiar a unei bănci mondiale care să reglementeze practicile financiare globale, limitând posibilitatea unor specualții lipsite de etică.

Tot acest sistem ar trebui constituit pe principii precum adevărul, interesul comun, echitate, generozitate, cinste, demnitate umană, care trebuie să preceadă și să subordoneze interesele de natură economico-financiară.

Îmi permit să comentez puțin. Viziunea propusă mi se pare cam utopică. De vreme ce pleacă tocmai de la lipsa de fundamente etice și umane ale actualului sistem financiar mondial, cum preconizează BRC să instituie un cod moral acceptat de toți actorii viitoarei guvernări mondiale? În perspectiva unei autorități supranaționale, în ce fel vor fi anihilate grupările extremiste și subversive?

Cine se duce să le dea de știre islamiștilor fundamentaliști că Papa și Biserica Catolică au venit cu un plan de organizare globală care face inutil demersul lor? Adică, după ce s-au bătut ațâția ani să aibă o Palestină a lor, acum află că e degeaba? Lăsând la o parte atitudinile belicoase, chiar există posibilitatea realistă ca un sistem politico-economic mondial să respecte interesele tuturor grupurilor etnice și religioase?

Ca să nu mai pomenim că această idee alimentează scenariile apocaliptice ale celor care văd în catolicism unealta anticristului care se va cocoța tocmai în vârful acestui guvern mondial.

Dacă oamenii n-au reușit nici la Turnul Babel și niciodată de atunci încoace să fie cinstiți unii cu alții, drepți, fideli și morali, de unde vor găsi puterea ca la această nouă încercare să dețină toate virtuțile necesare bunei funcționări a umanității înfrățite? În Scripturi, după cum bine punctează documentul, antiteza Babelului e Cincizecimea. Însă la Pentacost „toți s-au umplut de Duhul Sfânt”. Din asta a decurs armonia și suprimarea barierelor de orice natură. Or am mari îndoieli că lumea descrisă în paragrafele referitoare la cauzele crizei seamănă cu grupul celor de la Cincizecime…

În ciuda faptului că nu se poate evita cu totul o eventuală asemănare a acestui model cu apucăturile din trecut ale Bisericii Catolice, când unii papi au manifestat ambiții politice lumești cam necontrolate, cred că merită totuși citit materialul produs de Consiliul Pontifical menționat mai sus pentru că propune o soluție îndrăzneață. Am preluat mai multe citate semnificative dintr-o traducere neoficială a documentului, postată însă pe site-ul de știri al Vaticanului (toate sublinierile din text îmi aparțin):

Biserica Ortodoxă a Greciei despre criza economică

Am primit pe email acest text a cărui veridicitate n-o pot atesta, însă există o variantă grecească pe care, cu ajutorul google translate, am încercat să mi-o traduc și pare să fie vorba de un document autentic. Merită citit până la capăt, chiar dacă e ceva mai lung.

Sublinierile bănuiesc că aparțin traducătorului/traducătorilor despre care n-am idee cine este/sunt. Menționez că nu dețin niciun fel de drepturi asupra acestui text, nu emit niciun fel de pretenții, iar de preluat, l-am preluat pentru felul în care pune problema și pentru soluțiile cu care vin înalții prelați ai Greciei.

Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei “CĂTRE POPOR”

“CĂTRE POPOR”

enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei

Ierarhia Bisericii Greciei, care s-a întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010, simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.

Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.

Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.

În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le realizăm în un mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceiaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.

Creștinul consumator (III)

via: enough.org.uk

Nu vreau să închei înainte să mai aduc niște aspecte în discuție. La baza consumerismului stau, de cele mai multe ori, niște nevoi legitime care au suferit diverse denaturări. Poate că tocmai aici e cheia unei posibile soluții: în identificarea rădăcinilor unor nevoi juste și distingerea lor de false nevoi și de capricii sau interese meschine.

Dacă admitem că există un set de așteptări îndreptățite ale enoriașului, atunci ele trebuie recunoscute ca atare și scoase de sub spectrul condamnării. Demersul presupune însă o muncă laborioasă de autocunoaștere personală și comunitară (aici e vorba și de comunitatea locală, dar și de istoria Bisericii). În acest proces, enoriașii de rând trebuie conduși de către un îndrumător priceput și liber de chingile unor interese colaterale (financiare, de imagine, de carieră etc.).

Apoi, e limpede că discursul culpabilizant, pe care însăși sintagma „creștin consumator” îl sugerează, nu face decât să adauge la sarcina cu vinovății o nouă povară indisolubilă. Din consumerismul economic nu prea știe nimeni cum se scapă cu fața curată, dovadă stă criza. Mă îndoiesc că în domeniul eclesial ar fi mult mai simplu de conceput o soluție, căci, după cum am încercat să argumentez, molima e destul de răspândită.

Abordările care propun ca rezolvare o participare mai activă și mai frecventă la activitățile vizibile ale bisericii locale tind să devină simple exerciții behavioriste, care modifică un comportament indezirabil, dar nu reușesc să preschimbe motivații și predispoziții interioare. Critica și dăscăleala nu prea sunt de mare folos. Recunosc că e dificil de așteptat ca fiecare individ să se transforme – în ritmul lui – într-un om mai bun, mai disponibil, căci această alchimie interioară ține de lucrarea tainică a lui Dumnezeu cu sufletul omului. Poate dura luni, ani, decenii…

Creștinul consumator (II)

by Jocelyn K. Glei, via the99percent.com

Ce-ar fi consumerismul fără publicitate? Reclama e sufletul comerțului. Iar reclama religioasă e sufletul… nu mă aventurez să spun cui, însă ea există. Ortodocșii și catolicii au locuri de pelerinaj, icoane făcătoare de minuni, moaște etc. Ele au funcționat tot timpul în biserică, dar acum beneficiază de reclamă, de mediatizare, de promovare. Totul se face organizat, așa încât să aducă niscai profit la buget.

Evanghelicii au și ei slăbiciunile lor. Când un pastor mai cu renume se anunță într-o anumită biserică, de obicei localul devine neîncăpător. Firește că fiecare pastor cam știe unde să se ducă și unde să nu se ducă. În orice caz, enoriașii sunt deosebit de receptivi la faima oratorului. Și toată lumea știe asta, chiar și oratorii care par indiferenți la mărimea audienței.

Aplecarea spre publicitate se regăsește și în felul în care Dumnezeu este promovat ca un produs de marketing. Am ascultat destule predici în care Cristos era ambalat în veșminte atât de contemporane încât devenea un soi de star de cinema, gata să-și lanseze cel mai recent film. Care film era fie un manifest revoluționar, fie un protest social, fie un monument de artificii lingvistice năucitoare etc.

Această tendință bine împământenită în zestrea genetică protestantă e dublată de disprețul fudul pentru orice tradiție, pentru orice lucru vechi. Adesea, mai ales printre tineri, vechimea e un cusur fundamental, un rău sadea, în vreme ce orice lucru nou e considerat inerent bun în virtutea noutății lui. Or ce poate fi mai asemănător cu consumerismul care tocmai pe această teză fundamentală își întemeiază propășirea? Nu spun toate reclamele că noul detergent, noul model, inovația recentă sunt cele mai grozave?

Creștinul consumator (I)

Via: thetinylife.com

De câțiva ani încoace, prin mediile evanghelice mai receptive la „semnele vremurilor”, a făcut o adevărată carieră preocuparea pentru influențele exercitate de către spiritul consumerist asupra bisericii. Inițiativă e lăudabilă, consider, și se subordonează necesității de a separea cele sfinte de cele ale lumii.

Concluziile au însă, cel mai adesea, caracter localist sau sectar. Creștinul consumator ar fi, potrivit acestora, un ins care se prezintă la biserică și stă în bancă fără să participe la „viața bisericii”, deci un enoriaș apatic și (eventual) cârcotaș, un soi de parazit eclesial. E drept că principala îndeletnicire a unui consumator e… consumul. Însă, dacă tot e să conturăm un portret al creștinului consumator, el ar trebui să poată fi validat (măcar parțial) și în bisericile tradiționale. Altfel demonstrația e cam subțire și șchioapă, riscând să folosească altor scopuri decât adevărul.

M-aș încumeta să sugerez, fără prea mari pretenții, câteva direcții mai puțin exploatate. Nu îmi propun să contest concluziile altora (pastori sau lucrători bisericești), ci doar să lărgesc puțin cadrul discuției.

Consumerismul presupune standardizare, pentru că producția de masă nu poate fi concepută în absența unor modele reproduse în mii sau milioane de exemplare. Există însă aici două aspecte, unul ce ține de consum, iar celălalt de producție. Producătorul lucrează după șabloane, iar cumpărătorul devine și el dependent de ele, așteptările lui nu sunt decât niște opțiuni între mai multe modele stereotipe. Orice produs personalizat e mult mai scump, iar piesele unicat sunt o raritate. Prin urmare, sunt foarte greu accesibile.

Creștinii care se tem de creștinism

Se simte în aer, în apă – chiar și în cea îmbuteliată și vândută în hipermarket. Se poate adulmeca în praful străzii. Se observă în glasul vorbitorilor. Se citește printre rânduri. Se ghicește în priviri, în gesturi, în ocheade. Se deduce din ținuta vestimentară, din izul pomezilor folosite. Se simte ca o povară pe suflet, ca un of nemărturisit, poate chiar subconștient. Rânjește ca o amenințare perpetuă, ca o pedeapsă iminentă.

Se degajă din stilul muzicii și contaminează întreaga atmosferă. Se ghicește în palmele transpirate. Întregul corpus al gesturilor religioase stă mărturie. Politicile instituționale atestă involuntar că așa stau lucrurile. Se citește pe chipurile vesele (prea vesele) sau încruntate (prea încruntate) ale oamenilor.

Creștinii se tem de creștinismul lor. Se tem că le scapă, că li se prelinge printre degete, că e prea fluid, prea inconsistent. Se tem că nu vor reuși să-l susțină cum se cuvine, să-l promoveze eficient, să-l apere convingător, să-l transforme într-un produs atractiv, ba chiar de succes.

Din această teamă izvorăște nevoia continuă de informații suplimentare, de delimitări infinite. Numele înseși îi trădează: Biserica lui Dumnezeu, Biserica Apostolică, Biserica lui Cristos. Toată lumea încearcă să se revendice de la cea mai credibilă sursă posibilă. Fiecare își argumentează filiația, își elogiază ascendența. În ultimă instanță, toate strădaniile reprezintă un (in)voluntar demers concurențial.

Banii Bisericii

http://www.sodahead.com/

Nu știu ce grad de plauzibilitate are observația pe care am de gând s-o fac, dar mă hazardez să o supun atenției și sancțiunii dumneavoastră.

Există de-a lungul istoriei Bisericii câteva momente de cumpănă. Unul dintre ele e cel inițial, când Biserica, la scurtă vreme după fundare, urma să-și îndeplinească mandatul încredințat de către Cristos. Trebuia să se extindă până la „marginile pământului”. Atunci, cei care alcătuiau biserica au decis să facă un lucru oarecum neașteptat: și-au vândut averile și au pus banii laolaltă.

În secolul IV, când Biserica a căpătat trecere înaintea lui Constantin și a început să aibă parte de favoruri (inclusiv de natură financiară), o seamă de creștini au renunțat la orice posesiuni și la eventuale ranguri (ce confereau putere) și s-au retras în pustie.

După schismă, prin secolul XII, când Biserica Catolică începuse să cam huzurească și totodată să deraieze către practici destul de bizare, au venit Francisc din Assisi și Dominic de Guzman care pledau pentru sărăcie, pentru lepădarea posesiunilor. Din păcate, ideea lor n-a ținut prea multă vreme, căci la vreun secol după petrecerea lor din lumea asta, ordinele franciscan și dominican începuseră să dețină averi însemnate.

Să nu mai meargă tati…

http://www.askmen.com

 

La cei doi ani și jumătate ai săi, așa își exprima copilul unui prieten frustrarea de a nu-și vedea tatăl decât seara târziu: „să nu mai meargă tati în N…”. „Tati” are o slujbă destul de solicitantă. Niciodată nu ajunge acasă înainte de ora 18.00. Însă, preț de o săptămână, fusese nevoit să suplinească absența unui coleg din altă zonă a orașului și se întorcea acasă numai pe la 21.00. Cel mic a observat imediat schimbarea și a diagnosticat-o cu toată naivitatea și gravitatea specifice vârstei.

Punem pariu că s-ar putea obișnui cu asta? Și încă fără prea multe probleme. În câteva luni sau cel mult câțiva ani, ar fi „dresat” și pregătit să accepte orice fel de absență, oricât de îndelungată. Știu însă că tatăl lui nu-și dorește deloc să permanentizeze această stare a lucrurilor.

De altă parte, viața e grea. Ne strâng cu ușa ratele, ne trebuie mâncare, vin facturile. Prea puține dintre lucrurile pe care le avem sunt un lux la care să ne permitem să renunțăm. Cele mai multe țin de subzistența noastră de orășeni care luptă pentru supraviețuire. Schimbări mari nu putem face, n-avem timp, fiindcă o lună fără serviciu, de pildă, poate aduce falimentul financiar al familiei.

Totuși, e ceva în neregulă cu orarele noastre. E anormal să trăim numai pentru a munci, iar casa/familia să funcționeze doar ca dormitor. Nu vorbim aici de cei dependenți de muncă (asta e o alegere voluntară sau compulsivă), nici – în partea cealaltă – de niște puturoși care vor posmagi gata înmuiați, ci de oameni care ar dori să poată petrece mai mult timp cu familia, cu prietenii sau cu gândurile lor, însă nu le permite… sistemul. Unii, într-adevăr, de nevoie și-au luat încă o slujbă. Nu ca să huzurească, ci ca să răzbească oarecum.