Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.

Cei mai în vârstă adesea au hiper-spiritualizat moștenirea lor culturală, lăsând impresia că orice înnoire e un act de răzvrătire, un sacrilegiu. Cei mai tineri au mers uneori cu inovația până la a face din ea un zeu și au fost dispuși să arunce peste bord tot ce a creat bun creștinismul în 2000 de ani.

Unii fug de relevanță ca… evanghelicul de icoane, iar alții o caută ca cerbul însetat izvorul. Arareori se găsește acea cale de mijloc ce să împace oficial, deliberat și chibzuit vechiul cu noul. Și de multe ori se manifestă un fel de toleranță reciprocă total neproductivă.

Tot formele sau reflexele sunt cele care, în anii din urmă, influențează nefast prezența în spațiul public. Există teme care nu se potrivesc deloc să fie discutate pe ton de predică, dar așa sunt tratate, iar publicul, ca un auditoriu evlavios și relativ docil. De asemenea, reflexele de amvon (cu tot felul de generalizări fără acoperire sau simplificări nejustificate) pot fi acum repede puse în evidență de către orice deținător de telefon cu internet și decredibilizează vorbitorul în ochii criticilor.

By Allef Vinicius – apus sau răsărit (sursa)

Lipsa unui organism de supraveghere. În cazul celebrităților creștine de dincolo de ocean, există de obicei un bord care cere socoteală de la fiecare. La noi, când liderul ajunge în vârful unei piramide, rămâne el și cu – dacă e mai bătăios – cei care-i cântă în strună. Cu greu mai poate fi tras la răspundere sau dat jos. Dar, de asemenea, poverile responsabilității este nevoit să le poarte singur, chiar dacă mai are o „echipă” cu care lucrează – și care, de obicei, este sub autoritatea lui.

Există și la noi astfel de organisme de verificare, dar uneori sunt supuse, de facto, celor pe care ar trebui să-i chestioneze. Sau sunt alcătuite din oameni cu insuficientă credibilitate în comunități. Comitetele… sunt un subiect aparte. În orice caz, modelele de organizare și conducere nu prea au multe în comun cu clamata și admirata „Biserică primară”. Doar în aparență și la nivelul denumirilor de funcții.

Puterea, celebritatea, privilegiile, vizibilitatea permanentă atrag după ele riscuri pe care enoriașul de rând nu este în general nevoit să le înfrunte. În momentul în care a întrevăzut posibilitatea să devină celebru, C.S. Lewis a contactat un îndrumător spiritual care să-l ajute să lupte cu primejdiile faimei…

Instituția mai importantă decât comunitatea. Bisericile baptiste beneficiază, teoretic, de autonomie. Cele penticostale țin la mare preț harismele. Dar în realitate, și într-un caz, și în celălalt, instituțiile gândite cu scop funcțional, administrativ și reprezentativ în relația cu statul au puteri mari, pot lua decizii peste capul comunităților locale.

Un alt fenomen care a căpătat amploare mai ales în ultimii ani vizează modalitatea de certificare a liderilor. Girul instituțional – obținut aproape exclusiv prin absolvirea unei facultăți agreate – a devenit superior girului local. În sine, evident că intenția nu e rea: e bine ca un vorbitor să aibă o pregătire teologică și pastorală elementară. Dar în interiorul comunităților se creează senzația că recunoașterea „darurilor spirituale” devine secundară în raport cu diploma de absolvent – obținută deseori de tineri fără experiență de viață, dar plini de elanuri.

Inevitabil, instituțiile au inerție mare, iar această inerție este câteodată confundată, de către cei care le conduc, cu consecvența. Tot din pricina instituției (dar nu numai), uneori comunitatea vie, mai greu controlabilă și mai imprevizibilă, este văzută de către liderii cu funcții ca un fel de adversar care trebuie îmblânzit și pus în chingi. Sau, dimpotrivă, este privită cu un fel de condescendență agasată, de la înălțime.

Deciziile luate de la nivel de instituții au adesea un grad mai mare de răceală și par mai arbitrare. Se discută prin „comunicate”, prin „declarații de presă” sau prin „informări”. Necesare, fără-ndoială, între instituții. Dar se insinuează, difuz, în comunități senzația că biserica seamănă mai mult cu dezumanizatele stabilimente birocratice care stârnesc lehamite.

Și ar mai fi de spus că instituțiile au nevoie de bani ca să funcționeze, iar sponsorii vor să controleze într-o măsură mai mare sau mai mică și direcția în care merge instituția. Și se mai întâmplă ca această direcție să nu coincidă neapărat și cu nevoile comunităților sau să fie pur și simplu un import prost grefat pe solul românesc.

Toate acestea într-un context în care deja instituțiile sunt privite cu destulă suspiciune din pricina anchilozării birocratice care pare să devină pandemică. Tendințele antisistem și protestele de dragul protestului n-au cum să ocolească tocmai biserica. Iar liderii eclesiali sunt percepuți ca exponenți și ocrotitori ai instituției, deci au cele mai mari șanse să devină ținte ale diferitelor forme de revoltă.

Democratizarea informației. Posibilitățile pe care le-a deschis internetul n-au făcut decât să grăbească și să pună în evidență declinul liderilor de amvon. Acum oferta este nelimitată. Oameni de toate confesiunile și cu diverse grade de competență pe domeniile lor pot fi consultați la un click distanță. Iar un fapt este absolut evident: adesea argumentează mai logic, vorbesc mai convingător, se documentează mai temeinic (și își precizează sursele, nu plagiază predici!) decât o mare parte dintre oamenii care se perindă prin amvoane.

Ba mai mult, pe temele sensibile (fie că e vorba de cele larg confesionale, fie doar locale), adesea exprimă opinii complet diferite – și temeinic argumentate – față de liderul de amvon.

Astfel că e doar o chestiune de timp până când generația care păstrează un respect inclusiv față de poziția și numele liderilor de amvon va fi înlocuită, demografic, de cea care își alege singură sursele și autoritățile.

Toate aceste lucruri m-au făcut să formulez concluzia anunțată, preventiv, încă de la început: liderul de amvon își trăiește, ca model, ultimele zile, iar procesul este ireversibil.

Una dintre cele mai mari probleme pe care le anticipez este aceea că modelul promovat încă în școlile de teologie rămâne deocamdată tot liderul de amvon, învestit cu autoritate în virtutea statutului său, nu a vocației, nici a competenței pe domeniul în care se bagă să discute. Or ei sunt pregătiți practic pentru trecut, nu pentru viitor. Protejați în medii aseptice, feriți de „influențe periculoase”, aceștia sunt lipsiți de o seamă întreagă de abilități elementare pentru confruntarea cu realitatea zilelor noastre.

Trebuie să afișeze siguranță de sine când nu o au, să pară ireproșabili moral când nu sunt fără cusur, să vorbească „din Biblie” când nu prea cunosc textura sufletească a celor care-i ascultă. Trebuie să devină apologeți în absența unor adversari redutabili cu care să se antreneze.

O altă problemă importantă asociată cu acest declin este chestiunea predicării, fundamentală pentru identitatea evanghelică. Nu cred că am competențele necesare să-i anticipez viitorul, dar prezentul ei nu arată prea bine. Și nu doar pentru că oamenii ar fi devenit reticenți, ci și pentru că sunt destule predici slabe, superficiale, comice. Cert e că, în sine, predicarea nu funcționează ca un talisman magic. Cu toate că predică toți cât de des e nevoie, mulți lideri evanghelici (aș fi zis că majoritatea, dar sunt prudent) admit că bisericile sunt în criză majoră.

Trebuie spus însă că nu lungimea predicii sau tiparul ei îi conferă valoare. Iar impactul nu ține de vorbitor. Ceea ce nu înseamnă că poate fi oricum. Dimpotrivă, cred că e nevoie ca nivelul calității să crească. Însă nu e cazul să fie idolatrizate șabloanele din trecut: predici lungi, expozitive, voce ridicată etc.

O altă consecință a acestei tendințe este, după părerea mea, că liderii care vor dori să găsească soluții vor trebui să coboare între oameni și să-i asculte cu adevărat. Iar când vorbesc despre „a coborî” am în vedere îndeosebi atitudinea față de enoriașii de rând. Nu cred că e cazul să facă comisii de analiză, nici să se reunească în ședințe în care să stabilească doar ei care sunt problemele, ci să găsească modalitățile prin care toate nemulțumirile nerostite și acumulate în ani de zile să se facă auzite.

Dar să privească nu doar în trecut, la generațiile productive, capabile să susțină financiar activitățile bisericești, ci și în viitor, la cei exilați la grupe de copii sau responsabili cu spectacolul de tineret, la cei „mici și neînsemnați”. Apoi, să combine ceea au descoperit cu spiritul profetic de care ar trebui să dea dovadă și să identifice sub acele cuvinte problemele reale, nevoile adânci la care trebuie să răspundă.

Am evitat cu bună știință să dau o definiție precisă a liderului de amvon. Pentru că, deși toți putem observa aceste tendințe privind spre instituții, cel mai neinspirat lucru ar fi să proiectăm asupra liderilor toată vina pentru tot ceea ce funcționează deficitar. Între lider și comunitate există o simbioză și nu se știe exact cine pe cine și în ce măsură condiționează. Nu se poate stabili definitiv cine a fost mai întâi: liderul sau comunitatea de acest tip.

Orice biserică locală care își alege un pastor are deja un model pe care-l urmărește și în funcție de care evaluează candidaturile. Membrii unei comunități care votează mereu cum li se cere, dar cârcotesc întruna pe din dos, nu spun niciodată un adevăr incomod în față, dar bârfesc continuu între ei, nu dovedesc prea multă integritate. De ce atunci ar pretinde altora ceea ce nu oferă? Ar merita făcut un experiment pentru a vedea cum acceptă bisericile locale un model de lider nonconformist – în sensul în care erau nonconformiști la vremea lor Francisc din Assisi, Maxim Mărturisitorul, Maica Tereza etc. Pentru judecăți radicale, primul pas ar fi o privire atentă în oglindă…

În acest peisaj mai degrabă sumbru, există încă destui oameni care fac excepție de la aceste tendințe. Ei sunt răspândiți cel mai probabil pe toate palierele sistemului. Inerția însă pare să dea tonul general. Totuși, generalizările au în acest text rolul nu de a stigmatiza, ci de a prezenta niște deficiențe de sistem.

Și nu doar că există excepții, ci de multe ori în aceeași persoană se regăsesc tendințe autoritariste și manifestări de mare generozitate sau dăruire de sine. Și mi se pare că sistemul păcătuiește tocmai prin aceea că încearcă să schematizeze ființa umană cu toate contradicțiile și surprizele sale. Probabil că așa se explică o anumită duplicitate care determină omul sistemului să fie inflexibil în rolul său oficial și brusc umanizat când își iese din rol.

Părerea mea e că, pentru răspunsuri mai consistente, ar trebui trecut mult dincolo de liderii actuali ai comunităților evanghelice și ar trebui analizat etosul care a făcut posibil ca atâtea bune intenții să arate, în practică, așa de distorsionat. După cum se poate constata, n-am discutat deloc aspectul supranatural al lucrurilor, tocmai pentru că socot că rateurile țin de partea umană a Bisericii.

În orice caz, situația nu e nici pe departe disperată. Câtă vreme Biserica e vie, există resurse nelimitate de reinventare pentru fiecare generație. Totuși, nu cred că simpla răsturnare a acestor tendințe este în sine o soluție. Cred mai degrabă că se va naște un nou model, mai aproape de nevoile societății actuale. Dacă nu la evanghelici, atunci el va apărea în altă confesiune și va fi imitat și adaptat.

Va fi neapărat nevoie de mai multă atenție binevoitoare față de celelate confesiuni creștine. Căci enoriașii, în general, nu mai au mare tragere de inimă pentru mârâieli prin gard. Și nu doar asta, dar e nevoie de un minim respect manifestat măcar prin a admite că pot exista creștini și în alte denominațiuni.

Iarăși, nu prea cred că e posibilă o „reformă” din interior, după modelul lui Luther. Niște teze ca ale lui ar lovi în multe dintre articolele statutului de organizare a cultelor evanghelice. Mai degrabă cred că am putea învăța din ceea ce s-a întâmplat în cadrul contrareformei și a reformei catolice interne. E mai realist și mai cinstit, la cum stau lucrurile în prezent.

Publicitate