Moartea creștinismului și viitorul său

De multe ori [creștinismul] a murit și s-a ridicat din morți
fiindcă avea un Dumnezeu care cunoștea drumul afară din mormânt.
(G.K. Chesterton)

E foarte răspândită opinia că civilizația iudeo-creștină e asaltată din toate părțile și că se dorește lichidarea moștenirii creștine a Occidentului. Sunt destui adepți și detractori care deja cântă sumbru prohodul credinței creștine, unii jelind în avans, iar alții jubilând în așteptarea unei lumi (mult) mai bune.

Și totuși, dacă creștinismul chiar trebuie să moară? Dacă exact acesta este gestul necesar? Tocmai pentru a se putea lepăda de tot felul de… aderențe. Fiindcă, „dacă grăuntele… nu moare”, nu poate rodi. În creștinismul real, viu, autentic, victorios, moartea este mereu însoțită de promisiunea învierii. Dacă șansa creștinismului stă tocmai în moartea lui?

Chesterton susține că, de fapt, creștinismul a mai trecut prin această experiență de cel puțin 5 ori în istorie. Asta la nivel global. Dar câte alte morți locale, punctuale va fi parcurs? Forța creștinismului stă și în capacitatea sa de a muri, dacă întemeietorul acestei religii are dreptate. Căci moartea nu poate înghiți decât ceea ce este al ei.

Cristos promite că „porțile locuinței morților” nu vor birui Biserica. Atunci înseamnă că această poartă nu este nicidecum spre un drum înfundat. Moartea creștinismului nu e o veste proastă, ci promisiunea unui alt viitor. Mai puțin dependent de toate aluviunile din trecut. Un viitor revigorat, care poate aduce și lumii perspectiva speranței.

Când se amestecă prea mult cu mediul său cultural, creștinismul se istovește, devine un instrument, se birocratizează. Oamenii care îl propovăduiesc se agață de el ca de un colac. Dar creștinismul nu este o tehnică de supraviețuire, ci o religiei a speranței, vieții și învierii.

Cristos dă vinul cel bun la urmă. La spartul petrecerii. Când lucrurile par să fi ajuns (iarăși!) la final. Când toată lumea așteaptă încheierea. De ce n-ar fi și acum la fel? Criza, în creștinism, nu înseamnă niciodată disperare sau lipsă de orizont, ci întotdeauna o șansă în plus, o nouă perspectivă, ieșirea din obișnuință, posibilitatea unui salt în gol. În timpul războiului, C.S. Lewis ajuta, prin mesaje radio, sute de mii de britanici să-și înțeleagă mai bine credința. În timpul ciumei, creștinii îngrijeau bolnavii și îngropau morții.

Într-un creștinism confortabil, cultural, civilizat, cum e al nostru, e foarte greu să-ți dai seama dacă, atunci când deplângi soarta creștinismului – sub presiunea progresistă sau musulmană –, realmente îți pare rău de creștinism sau încerci să-ți scapi pielea. De fapt, poate că nu facem decât să ne plângem de milă și să mărturisim, involuntar, că ne socotim prea valoroși ca să ne fie luat obiectul care ne asigură o existență tihnită. Greu de spus dacă ne îngrijorează soarta lumii decreștinate sau vrem să supraviețuim cu toate instituțiile noastre.

Cristos spunea că, chiar dacă pământul și cerul vor trece, cuvintele sale vor dăinui, vor rezista. Iar el, ca Dumnezeu întrupat, este expertul în acest traseu radical: al morții care învinge moartea. Dacă Biserica are ceva dumnezeiesc în ea, atunci n-are cum să moară. Dar cu siguranță că trecerea ei prin moarte nu are cum fi decât dureroasă. Căci s-ar putea să o despartă de atâtea lucruri de care și-a lipit inima și pe care adesea le consideră și le proclamă esențiale.

Adversarii ar trebui să fie foarte atenți dacă creștinismul dă semne de sfârșeală. Momentul morții va fi foarte aproape de momentul revenirii cu forțe proaspete, profetice, nebănuite, surprinzătoare chiar și pentru adepții săi.

În creștinism, mereu lucrurile mici și nesemnificative sunt importante. Când creștinismul e prea mare și prea semnificativ, probabil că are nevoie de un exercițiu de smerenie, de o coborâre în derizoriu. Lazăr e înviat când toată lumea își cam luase gândul de la el. Când începuse să se descompună. Speranța e nebunia de a crede imposibilul.

Nu știu ce ar presupune moartea creștinismului așa cum îl cunoaștem acum. Dar sigur ar avea de-a face cu sacrificiul. Nu știu ce s-ar întâmpla cu edificiile impozante ridicate de creștini. Dar sigur ar avea de suferit instituțiile și beneficiile asociate lor. Când are de trecut teste grele, creștinismul revine la lucrurile esențiale. Iar creștinii sunt puși să aleagă între mize concrete, uneori radicale.

Nu sunt un apologet al persecuțiilor. Mai degrabă cred că moartea creștinismului înseamnă o reinventare radicală, profund inconfortabilă. Când creștinismul ajunge să semene prea mult cu mediul din jurul său își cam pierde strălucirea și capacitatea de a oglindi onest și dezinteresat realitatea. Când oamenii au mult de câștigat și foarte puțin de pierdut pentru că sunt creștini, există riscul să te atașezi mai mult de un statu-quo decât de adevăr.

Nenumărate versete și episoade biblice țin să ne amintească de puterea ce stă în slăbiciune și în micime. Toate contrastând puternic cu influența și forța de care încă se bucură creștinătatea occidentală.

Și dacă moartea creștinismului actual este cel mai bun lucru care se poate întâmpla Bisericii de azi? Dacă marea schimbare mult-visată se va produce nu cucerind lumea legal și politic, ci renunțând cu totul la ea? Dacă victoria are să vină după asumarea unei înfrângeri?

Când Biserica are impresia că trebuie să apeleze la metodele războinice ale lui Mahomed sau la strategiile politice ale progresismului anticreștin ca să izbândească, probabil că nu face decât să-și declare frica, nesiguranța și înfrângerea.

După Vinerea Mare (sau Neagră, cum o numesc englezii), nimeni nu mai credea că poate urma ceva bun. Iar rămași singuri, apostolii se piteau pe unde puteau. Marile schimbări au venit când nimeni nu credea în ele. Când soarta părea pecetluită definitiv. Când oamenii renunțaseră și să mai spere. De unde se poate înțelege că atunci când pierzi totul, tot ce știai, nu e totul pierdut. Ba dimpotrivă.

8 gânduri despre “Moartea creștinismului și viitorul său

  1. Cu alte cuvinte, elefantul din incapere ar putea fi insusi -ismul din coada crestin-ului.

    Sau poate crestinismul institutional trebuie sa moara atunci cand il inghite canibaliceste pe cel individual.

    Iosif nu a pierdut nimic odata cu haina pestrita. Dimpotriva

  2. Și Voltaire și Nietzsche au propovăduit moartea Creștinismului, dar pare-se că s-au înșelat. 🙂
    Când sunt în dubii, ca orice om supus greșelii, recitesc cuvintele Apostolului Pavel, pe care vi le prezint aici în traducerea părintelui Gala Galaction:

  3. Tot asa cred si eu ! Nu am ce sa comentez , nici n-am sa raspund altor ,,comentatori” , cu toate ca deja ma mananca ,,degetele” ! ,,Sa mori spre inviere”, cam asta vad eu a fi mesajul … Stii ce ma intreb , totusi : – Oare astia care se incranceneaza sa apere Biblia cu ,,orice” pret , cand era terfelit Luther de catre biserica , nu si-ar fi dorit cu ,,orice” pret ca Luther sa moara , pentru faptul ca si-a permis aroganta de-a se opune ,,invatarurii bisericii ” ? Zic si eu …

    Oricum , ceea ce va fi , va fi mult mai frumos decat ceea ce este si , mai ales , decat ceea ce este …! De ce ? Pentru ca asa a fost si atunci cand ceea ce fost s-a regenerat transformandu-se in frumosul , care , la randul lui , s-a schimbat intr-un alt frumos care a ajuns pana la noi , anuntandu-ne ca trebuie sa se primeneasca pentru a ne arata o alta frumusete pe care , acum , nici nu o banuim …!

  4. Gerul si zăpada descurajează orice idee de primăvară.

    Totuși ce e Viu, viu rămâne. Și înflorește, și rodește, și bucură în Lumină.

  5. Nu, crestinismul, asa cum este el prezentat in Biblie (iudeo-crestinism si pe care Domnul Isus l-a numit si Biserica Mea), nu a murit niciodata si sigur nu va muri. Isus a spus la Matei 16:18, . . . şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.
    Dar, desigur nu trebuie facuta asocierea cu ceea ce se pretinde a fi „crestinism”. Aceste adunari (biserici) religioase nu cred tot cuvantul lui Dumnezeu (desii ei spun diferit), ci sunt selectivi si aleg sa creada numai ce le place lor (sau convine religiei lor).
    Deci, daca despre acest „crestinism” este vorba in aceasta postare, atunci da, se poate spune ca a murit chiar daca „îi merge numele că trăieşte, dar e mort”, precum biserica din Sardes (Apocalipsa 3:1).

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s