Nu cred că echipa națională de fotbal e o imagine fidelă a țării

(Screen capture)
(Screen capture)

Îi contrazic pe iluștrii mei preopinenți (care s-au lansat în generalizări și speculații după rezultatele de la Euro 2016) și mă încumet a spune că nu cred că „naționala” noastră de fotbal ar fi cea mai potrivită oglindă a societății românești. Cu siguranță, e și ea un ciob (probabil mai mare) din această oglindă, fiindcă tot ce se întâmplă la nivelul unei societăți e în legătură, se influențează reciproc și configurează imaginea de ansamblu.

Dar vreau să vă atrag atenția că, de pildă, fotbalul a beneficiat de mult mai multă atenție și de mult mai mulți bani decât, să zicem, școala românească sau decât sistemul public de sănătate. Avem mai multe stadioane de nu știu câte stele – multe făcute din bani publici –, dar nu avem spitale comparabile (decât, probabil, la privați).

Așadar, socot că e impropriu să compari sisteme disproporționat finanțate. Oricând, România poate găzdui meciuri de nivel european, dar nicio universitate nu intră în topurile de profil decât undeva către cozile clasamentelor.

Până și de atenția anchetatorilor, fotbalul a beneficiat mult mai devreme. Dacă nu era scandalul cu dezinfectanții, cel mai probabil că nici acum nu intrau organele statului pe fir. Iar în învățământ, încă nici nu au prea călcat ca să mai stârpească din corupție.

Să luăm și câteva contraexemple. Cel mai recent ar putea fi echipa de spadă, proaspătă campioană olimpică. Dar mai sunt și altele. Naționala de rugby – „Stejarii” – a câștigat World Rugby Nations Cup. Pentru a patra oară! Nu e cine știe ce cupă mondială, dar este totuși un trofeu internațional câștigat după un turneu în care a învins succesiv trei echipe.Citește mai mult »

Anunțuri

Niște gentlemani de prin Irlanda

rt.com

Există un nărav recent aciuat care îi determină pe mulți să situeze orice eveniment frumos și demn de apreciere într-o zonă așa-zis „romantică” a existenței. Nu știu exact ce înțeleg respectivii prin acest termen, dar e limpede că îl asociază cu ceva plăcut, senin, reconfortant care contrastează cu prezentul eminamente „neromantic”.

Știu că atunci – rar – când mai scriu despre fotbal, risc să pierd o parte dintre cititori. Dar, după introducerea asta cu romantismul, probabil că am reușit să mai câștig atenția măcar a vreunui cititor. Așa că mă grăbesc să precizez că nu despre jocul ca atare vreau să fac vorbire, ci despre o atitudine umană.

Seara trecută, spre sfârșitul meciului dintre Spania și Irlanda (la Campionatul European de Fotbal), în timp ce echipa lor era condusă cu 4-0, suporterii irlandezi cântau și aplaudau spectacolul fotbalistic. Jocul. În mod dezinteresat, gratuit, ba chiar în ciuda circumstanțelor.

Unii ar spune că asta ține de epoca „romantică” a fotbalului. Fapt care mi se pare problematic. Adică ce? Astfel de manifestări sunt hărăzite uitării, epocilor apuse? Și unei admirații patetic-resemnate?

Oamenii ăia care aplaudau mi s-au părut cât se poate de vii, de reali. Dacă ei au putut (și erau câteva mii), de ce alții n-ar putea? De ce să fie oare numai o relicvă a unor atitudini desuete?

Prin însuși faptul că aceste gesturi sunt catalogate ca „romantice” sunt aruncate într-un registru al imposibilului, al neverosimilului. Chiar și în momentul când se petrec în imediata noastră vecinătate.

E ca și cum nu am vrea să avem de-a face cu ele de teamă să nu aflăm că sunt false. Haideți să presupunem că în suporterii irlandezi de pe stadion se umflase berea. Și că tot ce am văzut n-a fost decât o euforie bahică.

Ei bine, eu zic să bem și noi. Citește mai mult »

Criza, fotbalul și guay-i

http://www.oldorleans.com

Fotbalul poate fi și joc, și frumos. Nu doar bani, fumuri, vedetisme, can-can-uri și alte damblale ale zilei. S-a încheiat Campionatul Mondial și a câștigat cine se cuvenea. Cei care știu ce să facă mai bine cu mingea: spaniolii. Prin felul în care a jucat, Spania a dovedit că nu există invincibilitate în acest sport, că oricât de bună ar fi o echipă, mereu e loc de surprize. Că victoria și înfrângerea sunt la distanță de câteva secunde una de alta.

În afară de Spania, la această întrecere fotbalistică mi-au plăcut guay-i sud-americani. Atât Para- cât și Uruguay. Aceștia din urmă au recurs la un gest de mare noblețe și argumentat năucitor (într-o vreme ca a noastră). Au semnat un angajament prin care renunțau la primele de 100.000 € de la Mondiale, pentru că: „Ar fi indecent, într-o țară ca Uruguay, cu atâta lume săracă, noi să câștigăm o asemenea sumă în doar câteva zile”.

Ambele echipe mi-au plăcut pentru că, deși cotate cu șanse mici, și-au văzut de treabă și au reușit să surprindă plăcut (spre deosebire de vedetele Argentina și Brazilia). Au dovedit spirit combativ, unitate de grup.

Gestul lui Suarez de a apăra poarta cu mâinile a fost interpretat în fel și chip. Însă e destul de simplu: omul și-a asumat riscul să facă un gest penalizabil de regulament și și-a suportat pedeapsa. Nici nu poate fi vorba de trișare sau de vreo comparație cu Maradona sau Henry. Dacă nu plătea pentru infracțiunea lui de joc, atunci da, se putea discuta despre înșelăciune, nedreptate și incompetența arbitrului, însă… vedeți, atâta pot și jurnaliștii care privesc la meciuri.

Ghanezii au pierdut pe piciorul lor, nu pe mâinile lui Suarez. Ce mi se pare straniu însă e faptul că nici măcar pentru o fază de fotbal nu mai avem competența etică necesară să discernem, ci intrăm în „dezbateri”. Mult mai complicată ar fi fost discuția în cazul unui fault care schilodea un om. Așa, lucrurile sunt destul de lămurite.Citește mai mult »