Teologia grupurilor de mămici

Una dintre cele mai eficace modalități de propagare a teologiei o reprezintă – cum bine știau reformatorii – textul cântărilor bisericești. Cealaltă cale importantă de răspândire a ideilor teologice o constituie, în opinia mea, învățătura doamnelor care stau mai mult cu copiii acasă – indiferent dacă în calitate de mămici, bunici sau bone – și, mai nou, grupurile de mămici.

De obicei, orice discuție despre teologie asociază această preocupare cu bărbații: teologi, pastori, lideri, vorbitori etc. Iar dacă ne lăsăm furați de criterii precum celebritatea și statistica, în mediile creștine tradiționale, e cert că, numeric, bărbații sunt cei care fac teologie publică.

Dar teologia pe care bărbații ajung s-o susțină la maturitate este adesea hrănită de teologia pe care mamele și bunicile care i-au crescut le-au insuflat-o. Sau, după caz, alții se războiesc întreaga viață cu această teologie pe care au moștenit-o odată cu educația elementară.

Consider că e esențial ce teologie ajung să aibă doamnele și, în special, persoanele care formează gândirea teologică a copiilor. Felul în care se formează etosul teologic feminin cred că e greu de stabilit în detaliu. Dar cu siguranță nu totul se rezumă la teologia oficială a unei confesiuni sau a unei biserici locale. Căci nu tot ce se spune la amvon sau la conferințele pastorilor ajunge cu acuratețe și la enoriașul de rând.

După cum există niște resorturi care atenuează colțoșenia unor păreri teologice radicalizate (inutil!), tot astfel există și niște afinități care încurajează diverse variante marginale de creștinism, cu excese și aberații. Iar asta nu numai în cazul doamnelor, ci în general în zona a ceea ce am putea numi „teologie populară”.

Nu teologia predicată de la amvon sau de la catedră este cea care modelează fondul teologic al copiilor, ci teologia filtrată prin sufletul credinciosului care interacționează cel mai mult și cel mai îndeaproape cu copilul. Iar prin natura vremurilor, mama și bunica (iar mai nou, bona) dețin un rol privilegiat în această ecuație. Chiar și la nivelul grupelor de copii – acolo unde există această formă de educație religioasă – tot femeile predomină de obicei.

Așadar, într-o biserică, teologia doamnelor are mult mai mari șanse să devină și teologia generației viitoare. Citește mai mult »

Cu tableta la biserică

By Viktor Hanacek (sursa)
By Viktor Hanacek (sursa)

Copilul fără tabletă – încă de la vârste fragede – e ca o albină fără floare, ca o curte fără împrejmuire și ca un câine fără lesă. Cu tableta îl poți distra, cu tableta îl poți dresa, cu tableta îl educi practic, fără alte pedepse.

Nu mănâncă? Ia-i tableta! Nu vrea să învețe? Ia-i tableta! Nu se poartă cum vrei tu? Ia-i tableta! Pare cel mai eficace mijloc pedagogic. Atât de eficace, încât până și în biserică copilul șade cuminte cu tableta. Sau cu telefonul smart.

Am văzut că începe să devină un trend liniștirea copilului în biserică cu un „divais” electronic. Evident că primii răspunzători sunt părinții. Dar nu voi cânta în corul acuzatorilor. Mai degrabă aș vrea doar să ridic câteva întrebări.

Evident că cei care n-au copii sau au copii mari vor ridica sprânceana încruntați spre părinții care folosesc gadget-urile pentru a-și ține copiii tăcuți în biserică. Tot așa mă aștept să procedeze și cei care predică. Și e greu să zici că n-au măcar un pic de dreptate.

Dar, de altă parte, uneori e greu chiar și pentru adulții responsabili să stea treji la predici fără conținut, la cuvântări monotone și cu totul irelevante pentru viața din cursul săptămânii, la discursuri ce repetă mecanic versete biblice sau teme prăfuite.

Nu e de ici, de colo să reziști două ceasuri cu atenția mereu trează și cu maximum de concentrare. Nici măcar părinții nu prea (mai) sunt în stare de așa ceva. Dar la adulți se găsesc mai ușor alternative sau scuze „spirituale”.

Totuși, nici asupra pastorilor sau vorbitorilor n-aș arunca ocara. Fiindcă nici situația lor nu e neapărat simplă și nici nu se cuvine să fie mereu singurii vinovați pentru orice nu merge bine sau nu ne place.

Altundeva vreau să duc această discuție. Cum va arăta enoriașul de mâineCitește mai mult »

Nuiaua, giranții, CV-ul și alte chestiuni literale

Pedepsirea unui infractor (?) în Timișoara (sursa)
Pedepsirea unui infractor (?) în Timișoara (sursa)

Am remarcat că, în chestiunea pedepsei corporale, în mulți dintre cei care știu ce e de făcut zace o sămânță de… Barnevernet. În sensul că știu atât de clar că pedeapsa fizică e (sau, dimpotrivă, nu e!) obligatorie, încât ar fi gata să impună din exterior un bine superior al copilului din fiecare familie. Și asta fie pe linie bisericească, printr-o învățătură care face din nuia un pilon esențial al educației, fie pe linie profesională, venind cu o perspectivă exterioară de expert, dar la fel de vehementă.

Câtă vreme rămânem doar într-un „război” al declarațiilor și convingerilor, acești doi germeni de absolutism (sau totalitarism) au farmecul lor, fiindcă țin de dorința irepresibilă a omului de a face bine – chiar cu forța – celor din jurul său. Dar bine-ar fi să rămână mereu fiecare doar o opinie care să nu devină lege. Mie unul orice lege care are pretenția că urmărește un bine superior sau suprem mi se pare că are ceva diabolic într-însa. Iar partea diabolică e obligativitatea acestui bine. Nici măcar Cristos n-a avut asemenea pretenții, ci a chemat, a invitat, a lăsat posibilitatea să fie refuzat.

N-am pretenția că voi aduce lumină, nici armistițiu între taberele beligerante, dar mi-am propus să insist puțin pe subiectul cu nuiaua și să mă aventurez să dau o interpretare. A rezultat iarăși un text mai lung, fiindcă am încercat să privesc chestiunea din mai multe unghiuri.

1. Nuiaua, dacă ați avut curiozitatea să căutați, apare în legătură cu pedepsirea copilului doar în cartea Proverbele (13:24; 23:13-14; 29:15; în 22:15 este vorba deja despre „nuiaua disciplinării/certării” – care adaugă o altă nuanță discuției). Trebuie adăugat neapărat însă că pedeapsa cu nuiaua și/sau pedeapsa corporală este recomandată explicit și în cazul „proștilor” (NTR) sau „nebunilor” (Cornilescu). Dar nu există nicăieri sugestia că acești inși „fără minte” ar fi minori (Prov. 10:13; 19:29; 26:3, dar și 14:3, NTR). Cel mai tranșant însă este 20:30, unde soluția pentru vindecarea celui „fără minte” sunt „bătăile și vânătăile până la rană”. (În traducerea ortodoxă, nu se vorbește despre nuia, ci despre „vargă” sau „toiag”, dar trimiterile se potrivesc.)

În ciuda acestui sfat explicit, nu avem niciun exemplu biblic de părinte care și-a pedepsit copilul cu nuiaua (deși se poate presupune că exista această practică în cultura vremii). Nu există vreo poruncă explicită privitoare la natura pedeapsei fizice în Lege, ci doar la uciderea cu pietre (pe care nimeni n-o mai aplică în prezent) a copiilor răzvrătiți (vezi Deut. 21).

2. Cartea Proverbele are și alte prevederi literale care sunt cel puțin interesante. Citește mai mult »

Maternitatea ca accident social tolerat

(Sursa)
(Sursa)

Deși se discută mult despre egalitatea de șanse, despre nediscriminarea de gen sau despre identitățile de gen, societatea pare să-și fi setat deja criteriile și prioritățile într-un anumit fel. Nu degeaba se tot preocupă luptătorii politicii corecte cu terminologia. Au observat ei că în limbaj se reflectă mentalitățile. Atâta că au naivitatea sau indiferența să creadă că-i suficient să schimbi câteva cuvinte pentru a schimba și concepții sau pentru a conviețui în bună pace…

Sunt însă de acord că „vorba ne trădează”. Tocmai de aceea am fost oarecum intrigat să constat că, în ce privește statutul mamelor, terminologia dovedește o concepție destul de bizară, împărtășită însă fără cenzură de societate.

Ați remarcat, de pildă, că se vorbește despre „revenire” la locul muncă, despre „reluarea” activității, despre „reinserție” profesională. De parcă femeia ar fi fost „plecată”, „scoasă”, „bolnavă”.

Da, e adevărat că, într-un anumit sens, ea întrerupe un anumit tip de activitate, dar nu încetează orice gen de activitate. Dar mai mult decât atât, toate formulele, chiar și cele mai blânde, trădează un adevăr fundamental: munca e considerată activitatea prioritară, iar perioada în care femeia se ocupă de creșterea copilului e un fel de accident social privit cu îngăduință.

Mesajul subtextual e că normalitatea se definește ca activitate cu contract de muncă (sau orice altă formă de prestație cu rentabilitate economică). Pentru femeile mai școlite, normalitatea o reprezintă cariera. Înseși femeile încearcă să „împace” carierea cu nașterea de copii. Nici nu prea au de ales, de multe ori.

Deci nici măcar ca normalitate alternativă (că tot e la modă termenul) nu e percepută perioada dedicată exclusiv copilului. Soția casnică apare, în acest context, ca o ciudățenie, ca o anomalie a societății, fiindcă ea nu prestează niciuna din misiunile sociale considerate dezirabile.

Dacă o asemenea mentalitate însoțește începutul destinului unui copil pe lume, o fi chiar așa de mirare că ulterior ei ajung niște probleme de rezolvat, niște cazuri de studiu pentru inginerii sociali care-și exersează (in)competențele pe copiii noștri?

Pentru a evidenția cât de „anormală” sau „excentrică” e maternitatea în context contemporan, am putea aduce în discuție o ipoteză. Cum ar fi dacă unele femei ar opta pentru „cariera” de mame și să fie plătite pentru asta? Citește mai mult »

Imponderabilitatea vocației

(sursa)
(sursa)

Știu că e o adevărată obrăznicie să vorbești despre vocații[*] într-o epocă a mercantilismului acerb. Când doar dacă găsești o pasiune din care mai întâi să faci bani și abia pe urmă să obții și satisfacții necomerciale, merită să vorbești în public despre ea. Sau poți să vorbești în stil dizident, anti-mainstream și într-o păsărească a culturilor de nișă, accesibilă numai câtorva inițiați care-ți împărtășesc țicneala și-ți caută în coarne.

Tot ca obrăznicie poate fi socotită invocarea vocației și în anumite medii creștine, în care există numai câteva „chemări” validate, celelalte fiind socotite mofturi de recalcitranți chitiți să tulbure liniștea și uniformitatea comunităților.

Dar nu-i bai. Că subiectul e unul mai fierbinte decât poate părea la prima vedere. Și asta pentru că are de-a face cu copiii noștri – niște ființe de mirare, care sunt tratate adesea ca niște idolași sau, dimpotrivă, ca niște șoareci de laborator, pe care ne testăm fel și fel de noi teorii educaționale vechi.

Suspiciunea de la care plec este aceea că în mulți dintre noi, pe vremea când eram copii, exista un sâmbure de vocație, un germene ce fie s-a dezvoltat și prins a crește, fie a fost înăbușit de grijile existenței.

Acum, prima și cea mai predictibilă reacție ar fi să ne repezim cu lupa, binoclul și microscopul asupra copiilor căutându-i de vocații, ca nu cumva să ne scape printre ustensile. Teamă mi-e că n-o să găsim mare lucru, fiindcă aceste lăstare pot fi extrem de sfioase și să se închidă în fața prea marii atenții acordate.

Baiul e că unele chiar au nevoie de un context în care să se reveleze: nu poți deveni sculptor fără să cioplești vreun obiect, nu poți să cânți la harpă dacă mânuiești bine doar furca etc. Dar poți ajunge astfel, ca părinte, să-ți dai copilul și la pian, și la tenis, și la germană, și la karate, și la înot, și la desen… doar-doar o izbucni pe undeva talentul din el. Și îi furi copilăria…

Totuși, există riscul ca ele, vocațiile, să nu se dezvolte prea bine nici lăsate în umbra indiferenței. Tocmai de aceea mi se pare dificil de găsit echilibrul. Care echilibru nu se află la jumătatea drumului dintre nepăsare și preocupare excesivă, ci altundeva.

Dacă aș ști unde, sigur nu v-aș spune acum, ci aș scrie o carte despre asta și poate ar deveni bestseller. Citește mai mult »

Cum să stârnești aversiunea copiilor pentru practicile devoționale – 10 idei cu succes garantat

By photostock / FreeDigitalPhotos.net (sursa)
By photostock / FreeDigitalPhotos.net (sursa)

Această postare – inclusiv titlul ei – este o prelucrare a unui text (scris de Jessica Thompson) pe care-l puteți citi în forma originală și integrală aici. Am reținut numai chestiunile esențiale pentru ca și cei ce nu citesc în engleză să știe cum să (nu) obțină un astfel de rezultat.

 1. Fii ferm convins(ă) că momentele devoționale (a.k.a. „timpul de părtășie”) ale familiei garantează mântuirea sufletelor copiilor tăi.

2. Obligă-ți copiii să stea ca statuile, fără să miște, câtă vreme vorbești tu.

3. Așteaptă rezultate imediate (rugăciuni în lacrimi, iertăciuni etc), altfel sigur ai greșit undeva.

4. Fă în așa fel încât să citești pasaje cât mai lungi din Biblie, ca să umpli cam același interval de timp precum o emisiune tv (dacă la televizor pot sta, de ce să nu stea și  la cele sfinte?).

5. Ascunde-ți cu grijă orice slăbiciune și pune-i numai pe ei să-și mărturisească păcatele [eventual, mărturisește și tu niște erori minore, ca să mimezi că ești vulnerabil – asta-i de la mine!].

6. Nu vorbi niciodată despre har. Dar amintește-le mereu că Dumnezeu vrea ca ei să fie ascultători de părinți.Citește mai mult »

Să dai în mintea copiilor

 

Pieter Bruegel cel Bătrân - Jocuri de copii (sursa)
Pieter Bruegel cel Bătrân – Jocuri de copii (sursa)

Bănuiala mea e că acest text ar putea părea cam patetic unora, așa că e bine să fie avertizați din vreme, ca să nu-și cheltuiască timpul în zadar.

În mintea copiilor poți da voluntar, atunci când alegi să pătrunzi în lumea lor și să te prostești cu ei, sau involuntar, atunci când te senilizezi.

Dacă ești norocos, rămâi lucid până la adânci bătrâneți. Dar mi se pare aproape obligatoriu ca, într-o anumită măsură, să dai în mintea copiilor în mod intenționat. Totodată, dacă observațiile mele empirice sunt corecte, această performanță este tot mai rară.

Părinții sunt atât de prinși cu treburile lor serioase, încât nu mai au timp să se transpună în felul de a gândi al copiilor, ci așteaptă doar să-i vadă crescuți și cooperanți. Încă de la cea mai fragedă vârstă.

Dacă, totuși, în primele luni de viață, fiecare progres al copilului este înregistrat cu satisfacție, pe măsură ce trece timpul, progresele devin niște standarde pe care copilul le bifează în evoluția sa. Ba chiar începe să se manifeste o anumită nerăbdare că nu crește mai repede ca să poată deveni cât mai curând un ins din ce în ce mai responsabil.Citește mai mult »

Dar la drepturile copiilor pietoni cine se mai gândește?

playborhood.com
playborhood.com

Promenada ar trebui să fie, prin definție, o plimbare fără (prea multe) griji, menită să te destindă. Ar trebui, căci se pare că și pe aleile de promenadă s-a instaurat un spirit de competiție darwinistă.

Nu-i destul că trotuarele sunt de obicei ori cotropite de mașini, ori prea înguste, ori prea prăpăstioase, ori prea aproape de șosea, acum, sărmanii copii, au de înfrutat competitori dintre cei mai feroce.

Primăria urbei noastre a găsit cu cale – la fel ca și echipa precedentă – să împartă un nenorocit de trotuar, care, pe alocuri, nu cred că depășește 2 m lățime, între pietoni și bicicliști. O categorie de „nici pe bicicletă, nici pe jos” sunt cei care se dau cu rolele, care și ei au la dispoziție tot același trotuar. Iar ca să întregească un cocktail neaoș – în fapt, o glumă destul de proastă – tot pe aici se plimbă și proprietarii de câini cu javrele fără botniță.

Ei bine, plimbă dacă vrei și poți, un copil de 2-3 ani, printre câini de două ori mai mari ca el – care au niște stăpâni extrem de „binevoitori”, fiindcă te asigură că „nu mușcă”, de parcă un copil s-ar simți mult mai bine dacă l-ar linge sau amușina o dihanie cu un cap mai pare decât el…

Iar când vrea să scape de câine, fiindcă instinctul sau părinții îl feresc, ai grijă să nu vină vreun biciclist care tocmai vrea să-și exercite dreptul de a-și folosi pista la maximum de capacitate. În paranteză aș observa că bicicliștii au devenit, după părerea mea, destul de agresivi și imprundenți în ultima vreme.

Și dacă ai reușit să scapi și de asta, ar fi bine să fii cu urechile ciulite, fiindcă huruitul care se aude din spate este al unui grup de roller-skater-i, care s-ar bucura și ei de momentul zilei și de trotuarul de folosință comună.

Peste toate astea, dacă ai „norocul” ca șoseaua să fie la vreo 30 cm distanță, ai grijă ca nu cumva ferindu-ți copilul de toate pericolele trotuarului, să ajungi prea aproape de mașini.Citește mai mult »

Legea dreptului… în stângul (Avortul: uite-l-nu-i)

Via: addictinginfo.org

Conducătorii Europei, care cugetă adânc și ciclic la problemele fundamentale ale existenței planetare, au venit cu o propunere de lege prin care să li se „recomande” medicilor ginecologi să nu divulge informațiilor privind genul copilului încă nenăscut. (Știrea inițială o puteți citi aici).

De ce? Păi, fiindcă pe la nordici, prin Armenia, Georgia și alte foste state sovietice, femeile manifestă o nedreaptă preferință pentru bebelușii-băieți în detrimentul bebelușilor-fete. Cel mai simplu ar fi fost să rezolve problema cu un pătrățel roșu plasat pe zona problematică a ecranului de ecograf. Dar ei s-au gândit să dea o lege care oricum nu va afecta statele respective, ci Uniunea Europeană. Logica acestui raționament îmi scapă.

Hai să trecem și peste „chichița” că la vremea când se știe cu precizie sexul copilului, avortul devine prea riscant sau chiar imposibil. De ce să trecem? Pentru ca să ne putem înscrie în… logica europeană.

Nu sunt singurul nedumerit, așa că fac un rezumat al nedumerilor culese din mai multe surse.Citește mai mult »

Am pătruns într-un nou univers

N-am de gând să vă vorbesc despre cum e să fii tată, căci ce noutăți le-aș putea aduce veteranilor sau ce ar putea înțelege cei care n-au pățit-o pe pielea lor? Penibilul situației m-ar apăsa mult prea tare și, în orice caz, calificarea în această meserie se capătă prin practica la domiciliu, nu prin parade blogeristice. Atestat nu se dă…

Universul despre care vreau să vorbesc este cel în care copilul e o afacere. Una babană, de milioane de dolari băgați în publicitate, în marketing agresiv. O afacere în care majoritatea produselor sunt excesiv de scumpe, tocmai pentru că se știe că se vând și că părinții vor tot ce-i mai bun pentru odraslele lor.

Un univers în care un ceai poate costa 20 de lei, cu toate că nu conține nimic în plus față de unul care costă 2 sau 3.

În acest univers cu hățișuri nenumărate, copilul este momeala, iar părinții victimele sigure. Sentimentele lor cele mai nobile și anxietățile cele mai neliniștitoare sunt speculate și devin materie de studiu pentru cursurile de marketing.Citește mai mult »

Mămici și bebeluși

 

worldofstock.com

De bine, de rău, noile reglementări privitoare la perioada în care mămicile pot să stea să-și îngrijească nou-născuții nu sunt atât de draconice pe cât se preconiza. Probabil că s-a urmărit aceeași schemă de lucru, deja consacrată: mai întâi se prezintă scenariul cel mai nasol, apoi se atenuează puțin radicalitatea unor prevederi pentru ca în final toată lumea să fie cât de cât mulțumită.

Mă interesează însă mai puțin modul de lucru cât atitudinea celor care au declanșat dezbaterea și felul în care argumentează ei poziția guvernului. Nu știu toate opiniile, ci doar am surprins câteva flash-uri care m-au revoltat. Și cred că pe bună dreptate, zic eu (despre mine).

Un parlamentar (din partea puterii) cochet, se zborșea într-o emisiune (pe B1) că părinții care-și fac copii trebuie să se gândească cum o să-i crească, să nu aștepte să-i susțină statul. Mai mult, părinții ar trebui să-și asume îngrijirea copilului, nu să-l lase în grija cine-știe-cui și să plece – ca „bolunzii” (asta am pus de la mine) – în Spania la muncă.

Altfel spus, după părerea domniei-sale parlamentarul, românii fac prunci și apoi îi abandonează în grija statului care, sărmanul, trebuie să facă față unui val masiv de iresponsabilitate și unei armate de fetuși. Poate că are dreptate, mai știi? Hai să vedem.

Mai întâi, sunt de acord cu ideea asumării deciziilor proprii. E drept să trebuiască să tragi foloasele sau ponoasele (după caz) hotărârilor pe care le-ai luat în viață. Această asumare însă nu se întâmplă de la sine, ci trebuie deprinsă. Or, sistemul public de învățământ, instituțiile publice, întreg contextul românesc nu încurajează astfel de comportamente, ci, dimpotrivă, apreciază oamenii alunecoși, care știu să-și decline responsabilitățile.Citește mai mult »

Să nu mai meargă tati…

http://www.askmen.com

 

La cei doi ani și jumătate ai săi, așa își exprima copilul unui prieten frustrarea de a nu-și vedea tatăl decât seara târziu: „să nu mai meargă tati în N…”. „Tati” are o slujbă destul de solicitantă. Niciodată nu ajunge acasă înainte de ora 18.00. Însă, preț de o săptămână, fusese nevoit să suplinească absența unui coleg din altă zonă a orașului și se întorcea acasă numai pe la 21.00. Cel mic a observat imediat schimbarea și a diagnosticat-o cu toată naivitatea și gravitatea specifice vârstei.

Punem pariu că s-ar putea obișnui cu asta? Și încă fără prea multe probleme. În câteva luni sau cel mult câțiva ani, ar fi „dresat” și pregătit să accepte orice fel de absență, oricât de îndelungată. Știu însă că tatăl lui nu-și dorește deloc să permanentizeze această stare a lucrurilor.

De altă parte, viața e grea. Ne strâng cu ușa ratele, ne trebuie mâncare, vin facturile. Prea puține dintre lucrurile pe care le avem sunt un lux la care să ne permitem să renunțăm. Cele mai multe țin de subzistența noastră de orășeni care luptă pentru supraviețuire. Schimbări mari nu putem face, n-avem timp, fiindcă o lună fără serviciu, de pildă, poate aduce falimentul financiar al familiei.

Totuși, e ceva în neregulă cu orarele noastre. E anormal să trăim numai pentru a munci, iar casa/familia să funcționeze doar ca dormitor. Nu vorbim aici de cei dependenți de muncă (asta e o alegere voluntară sau compulsivă), nici – în partea cealaltă – de niște puturoși care vor posmagi gata înmuiați, ci de oameni care ar dori să poată petrece mai mult timp cu familia, cu prietenii sau cu gândurile lor, însă nu le permite… sistemul. Unii, într-adevăr, de nevoie și-au luat încă o slujbă. Nu ca să huzurească, ci ca să răzbească oarecum.Citește mai mult »

Mi-am văzut viitorul (?)

Sursa: deviantART.com
Sursa: deviantART.com

O sindrofie familială. Cu circuit închis. Lume multă. Mâncare bună. Voie bună. Mulţi juniori gălăgioşi. Toţi minori. Toţi plini de energie. Toţi călare pe singurul calculator din încăpere. Inclusiv cel mai mic – 3 ani.

În faţa lor, un joc. Nu ştiu cum se chema. Dar un joc violent. Cu un tip care trage oameni afară din maşini şi le ia locul. „Vrei să poţi omorî oameni?” întrebă unul. „Că eu ştiu parola pentru arme…” „Da, vreau”, răspunde celălalt. Amândoi sunt crescuţi în biserică. De dimineaţă au fost la grupele de copii. Acum vor să… omoare oameni. Iar cel de 3 ani stă chiar în faţa monitorului să nu scape nimic.

Ce-i de făcut? – vorba lui Cernâşevski şi Lenin. Păi, întâi de toate trebuie sărit la jugulara părinţilor. Că sunt inconştienţi. Că sunt indolenţi. Că n-au autoritate în faţa copiilor. Adevărate toate. Dar băgaţi voi mâna în foc că nu veţi ajunge la fel? De obicei, cei mai feroci dintre critici sunt cei cu musca pe căciulă. Ei ştiu să spună tuturor ce ar trebui să facă. Mai sunt şi sfătoşii care, deşi au experienţă până la genunchiul broaştei, mustesc de înţelepciune. Aşteptăm ordonanţele dumneavoastră!

Nu zic că părinţii ar trebui absolviţi. Dar eu unul m-am cam săturat de cei care nu fac decât să le dea periodic în cap, arătându-le cât sunt de proşti. Iar când e să le ofere soluţii, vin cu nişte clişee şi reţete abstracte, impersonale. Completamente nefuncţionale. Și inutile.

Orice s-ar spune, părinţii trebuie să pună o pâine pe masa familiei. Iar acest lucru poate costa uneori foarte scump. Cei care gândesc în perspectivă încearcă şi să pună un ban de o parte pentru studiile (eventuale) ale urmaşilor sau pur şi simplu ca să le ofere un punct de pornire în viaţă. În timpul care le rămâne, mai trebuie să şi comunice cu pruncii, să-i mai şi înveţe câte ceva. Din ce ştiu ei. Dar de multe ori ştiu şi ei ştiu doar literă moartă, prejudecată seacă… Aşa au fost învăţaţi.Citește mai mult »