Bugetul (de criză!) al României pe anul 2009 a alocat bani pentru câteva sute, chiar mii de biserici. Probabil că Parlamentul şi Guvernul au constatat o întoarcere fără precedent a românilor către religie. Păcat că nu ne-au prezentat şi nouă argumentele statistice pe care şi-au întemeiat deciziile. Astfel stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să dau cu presupusul până când vor binevoi să ne lumineze şi pe ăştia mai răutăcioşi.
Iar dacă îmi dau cu presupusul, atunci presupun că această generozitate cu lăcaşurile de cult este o datorie pe care şi-au achitat-o aleşii colegiilor şi un acont pentru încă un mandat. Cel care a reuşit să introducă biserica în lista cu amendamente, poate merge cu capul sus la parohia din circumscripţie şi să mărturisească – suntem convinşi că o va face cu toată smerenia – că a făcut şi el un pustiu de bine casei lui Dumnezeu. Iar enoriaşii care vor fi trecând pe-acolo să aprindă o lumânare, să bată o metanie, să spună o rugăciune sau să participe la serviciul divin vor auzi, ca din întâmplare, că pictura, strana, acoperişul, fanfara, finisajele, cărămida, zidurile sau ce o fi să fie i se datorează acestui netrebnic slujitor al cerului. Şi tot ca din întâmplare, dacă enoriaşul cu auz ascuţit va fi mişcat şi se va învoi, îl va mai trimite pe alţi patru ani în „jungla” politicii de care generosul catindat se străduie de ani întregi să scape, dar nu poate. De prea mult simţ civic şi prea mare dorinţă de întrajutorare a semenilor.
E foarte ciudat cum în anul în care se preconizează să fie puşi pe drumuri mii de români, bisericile (fără deosebire de culoare denominaţională) devin consumatori direct de la bugetul ţării. Personal, mă aşteptam la un spirit creştinesc care să refuze orice ajutor, fiindcă… ţara arde. Să abandoneze orice proiecte şi să se îngrijească, printre ruine sau schele, de sufletele celor pe care îi va cuprinde deznădejdea că nu vor mai avea ce să pună pe masă. În loc de astea, bisericile se comportă ca nişte instituţii concurenţiale ce trag cât pot din „caşcaval”. Bizară situaţie când bisericile au devenit devoratori de capital. Unele de dragul esteticii, altele de dragul confortului, altele pentru că aşa se face, altele cine mai ştie de ce.
Dacă sărăcia ar fi fost eradicată din România, poate că n-ar fi atât de strident. Până una alta însă, sunt destui care mai caută prin gunoaie şi care dorm pe magistralele de apă caldă. La Scriptură, din câte ştiam eu, spune că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti. Şi tot pe acolo se spune ceva despre religia adevărată pusă în relaţie cu văduva, orfanul, săracul, puşcăriaşul sau neputinciosul. Aşadar, cu ăia de la periferii, cu cei care put şi care sunt indezirabili.
Nu pot să nu îmi amintesc de faptul că la începuturile ei, Biserica se aduna în case, prin catacombe, în aer liber. Iar azi trebuie să îngropăm sute de mii de euro în ziduri, iar după aceea zeci de mii în întreţinerea lor. Nu contest că există şi clădiri mai modeste, care comportă cheltuieli minime, dar există şi construcţii prevăzute cu instalaţii sofisticate şi tot felul de facilităţi ce solicită contribuţii financiare şi umane consistente.
Sigur că această critică adusă luxului poate servi ca pretext unei atitudini ostile bisericii. Dar nu e cazul. Pot să înţeleg şi – măcar în parte – motivele pentru care se justifică existenţa unor clădiri cu destinaţie specială. Mai ales în cazul bisericilor tradiţionale, lăcaşul de cult este socotit sfânt. Ba mai există şi greco-catolicii care nu au unde se închina. Ori a sporit numărul enoriaşilor unei denominaţiuni. Cu siguranţă nu pot fi toţi într-o oală.
Nu vreau nici să dau apă la moara celor care caută tot felul de pretexte ca să scape de generozitatea creştină, motivând că biserica e aşa şi pe dincolo. Zgârcenia personală nu are nicio legătura cu excesul sau lipsa de discernământ a instituţiei bisericeşti. Nici nu am de gând să cânt în corul celor care susţin că banii sunt, de fapt, deturnaţi de către pastori sau preoţi. Preocuparea bolnăvicioasă pentru felul în care sunt folosiţi banii donaţi poate fi un semn al obsesiei pentru eficienţă.
Însă tot nu mă pot opri din mirare. Cum se mai pieptănă bisericile româneşti când nu ţara, ci lumea întreagă fierbe. Păi, trebe. Să fie gătite şi să-i primească cu ziduri primenite pe cei care vor veni, nu peste mult, disperaţi, să caute alinare. Iar dacă vor îndrăzni să întrebe de un ajutor, de o soluţie, îi vom putea trimite acasă cu îndemnul să se roage mai mult şi mai cu foc. Împlinind asta, vor găsi şi ce să pună pe ei, şi ce să pună pe masă. Că biserica nu are de unde să le dea, fiindcă-i săracă şi trăieşte şi ea – ca instituţie – din mila Domnului. Sau a domnilor. Că nici nu mai ştim.
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Cu drezina 