Teologia și etica creditului bancar

http://en.wikipedia.org/wiki/Money
http://en.wikipedia.org/wiki/Money

În cazul în care contractarea unui credit vi se pare o chestiune mult prea lumească pentru a fi așezată lângă un cuvânt atât de pretențios precum teologie (deși nu cred că vi se va părea), putem să invetariem repede niște versete despre dobândă și administrarea banilor, că avem destule, atât în VT, cât și în NT.

Bisericile – indiferent de culoarea confesională – au fost mari consumatoare de fonduri în cele două decenii și ceva de după 1990. Faptul de a fi arghirofage (nu există termenul, ci l-am plăsmuit după modelul lui „arghirofil”) nu le-a determinat ori poate chiar le-a împiedicat să și reflecteze prea îndelung asupra teologiei banului.

Bine, există zona în care teologia prosperității face legea, iar acolo lucrurile sunt destul de clare: îmbogățirea este o adevărată obligație spirituală a fiecărui individ. E voia lui Dumnezeu ca toți să huzurim și gata! Aici nu mai sunt multe de spus.

Dincoace, în zonele mai pestrițe, unde îndemnurile teologiei prosperității sunt privite oarecum cu jind și cu teamă precaută în același timp, cugetarea teologico-economică nu s-a dezvoltat prea tare. Se poate să existe niște studii de teologia administrării banului la secția de Management, din cadrul Universității Emanuel, dar sigur n-au căpătat prea mare popularitate.

Această deficiență se vede acum tot mai lămurit pe măsură ce românii nu mai sunt în stare să-și ramburseze creditele contractate de la bănci. Poate că o abordare teologică mai timpurie ar fi putut să-i scape pe unii de năpasta care i-a lovit.

Mi se pare însă că problema continuă să se pună acut, de vreme ce urmările și ponoasele se arată cu mai multă pregnanță abia acum. E adevărat că era mai bună o strategie de prevenție, dar nici tratamentul de urgență nu cred că e de lepădat.

Necesitatea unor discuții teologice pe marginea fenomenului financiar se străvede mai ales atunci când evoluțiile economice provoacă daune relaționale și afective considerabile. Încă de pe vremea exodului „căpșunarilor” se observa nevoia de repere religioase, însă dărnicia lor în Euro către biserici a cam lăsat discuția într-un plan secund.Citește mai mult »

Toți suntem niște curve

Illustration by Sorit. outlookindia.com

Nu pentru că am vrea. Ci pentru că n-avem de ales. Pentru că asta e norma existenței noastre socio-economice.

Sacrificăm prietenii, trădăm vocații, mutilăm principii, sfâșiem suflete, comitem samavolnicii, profanăm orice-i sfânt. Pentru bani.

Ori de câte ori se vorbește despre valoarea unui om, cel mai adesea aceasta este măsurată în bani: unde lucrează, cât câștigă, ce casă are, câte mașini, ce a „realizat”, ce funcție deține. Toate acestea fiind convertibile în valori pecuniare certe, cuantificabile.

La fel e și la nivel de relații interstatale. Interesele economice dictează o sumedenie de decizii. Noi suntem mai corecți nu pentru că am fi ajuns la concluzia că e bine să fii cinstit cu semenii, că e sănătos pentru societatea în care trăim cu toții, în care e foarte posibil să trăiască și copiii noștri. Noi suntem mai corecți cât de cât pentru că altfel ne taie europenii fondurile.

Principalul obiectiv al politicii și diplomației românești este să câștige credibilitate în fața investitorilor străini, să atragă adică banii altora. România vrea, cum ar veni, să fie seducătoare.Citește mai mult »

Creștinul consumator (I)

Via: thetinylife.com

De câțiva ani încoace, prin mediile evanghelice mai receptive la „semnele vremurilor”, a făcut o adevărată carieră preocuparea pentru influențele exercitate de către spiritul consumerist asupra bisericii. Inițiativă e lăudabilă, consider, și se subordonează necesității de a separea cele sfinte de cele ale lumii.

Concluziile au însă, cel mai adesea, caracter localist sau sectar. Creștinul consumator ar fi, potrivit acestora, un ins care se prezintă la biserică și stă în bancă fără să participe la „viața bisericii”, deci un enoriaș apatic și (eventual) cârcotaș, un soi de parazit eclesial. E drept că principala îndeletnicire a unui consumator e… consumul. Însă, dacă tot e să conturăm un portret al creștinului consumator, el ar trebui să poată fi validat (măcar parțial) și în bisericile tradiționale. Altfel demonstrația e cam subțire și șchioapă, riscând să folosească altor scopuri decât adevărul.

M-aș încumeta să sugerez, fără prea mari pretenții, câteva direcții mai puțin exploatate. Nu îmi propun să contest concluziile altora (pastori sau lucrători bisericești), ci doar să lărgesc puțin cadrul discuției.

Consumerismul presupune standardizare, pentru că producția de masă nu poate fi concepută în absența unor modele reproduse în mii sau milioane de exemplare. Există însă aici două aspecte, unul ce ține de consum, iar celălalt de producție. Producătorul lucrează după șabloane, iar cumpărătorul devine și el dependent de ele, așteptările lui nu sunt decât niște opțiuni între mai multe modele stereotipe. Orice produs personalizat e mult mai scump, iar piesele unicat sunt o raritate. Prin urmare, sunt foarte greu accesibile.Citește mai mult »

De ce nu cred în reorganizarea teritorială

Povestea asta cu reîmpărțirea în opt județe mari și grase a fost născocită – dacă e să speculez în zona motivațiilor nobile – din dorința de a diminua cantitatea de birocrație pe cap de locuitor. În prințip, treaba sună bine: mai puține consilii locale, mai puține căpușe pe centimetru pătrat de teritoriu românesc (sau secuiesc).

Dar se ridică o seamă de probleme care, pentru România… însă mai bine să le iau pe rând.

Mă leg întâi de patriotismul local, care va fi vexat de aceste malversațiuni ce se soldează cu diminuarea reputației unor localități în plin avânt. Aradul să fie la cheremul Timișoarei? Oradea în urma Clujului? Târgu-Mureș în urma Brașovului? Etc. Această parte sentimentală este însă dintre cele mai neînsemnate ca pondere în argumentele „contra”. Totuși, pe niște frustrări de acest tip, multe broderii îmbârligate se pot croșeta și mulți sunt cei care au capacitatea și rapacitatea să le speculeze.

Apoi, e știut că în România nicio bună intenție nu rămâne nepervertită. Diminuarea aparatului administrativ nu înseamnă neapărat, cum ne-am aștepta (dacă am mai putea crede în scenarii optimiste), o birocrație mai suplă și mai funcțională. Nu.

O primă consecință va fi, dimpotrivă, că aceste noi „capitale” vor deveni centre de pelerinaj pentru problemele care se rezolvă în prezent în reședințele județene. Dacă, pentru regiunea de nord-vest, există actualmente patru reședințe în care se pot rezolva problemele birocratice din teritoriu, nici nu vreau să îmi închipui cum va fi când un singur centru va deservi toate cele patru județe.

Ca să obții o glorioasă țâdulă de la „centru”, va trebui să îți iei zi liberă, fiindcă între Oradea și Cluj nu există autostradă, ca să ajungi într-o oră și jumătate, ci e drum național, pe care, în condiții normale de aglomerație, faci 6 ore dus-întors. Plus ceasurile petrecute în fața ghișeelor fără nume și fără tupeu.

Apoi, cunoscută fiind țâfna funcționarilor din aparatul de stat, încercați să vă imaginați cam ce proporții cataclismice ar putea căpăta ea când insul ce reprezintă statul va ști că pelerini din 5-6 județe vin să facă sluj cu coatele pe pervazul lui.Citește mai mult »

Banii Bisericii

http://www.sodahead.com/

Nu știu ce grad de plauzibilitate are observația pe care am de gând s-o fac, dar mă hazardez să o supun atenției și sancțiunii dumneavoastră.

Există de-a lungul istoriei Bisericii câteva momente de cumpănă. Unul dintre ele e cel inițial, când Biserica, la scurtă vreme după fundare, urma să-și îndeplinească mandatul încredințat de către Cristos. Trebuia să se extindă până la „marginile pământului”. Atunci, cei care alcătuiau biserica au decis să facă un lucru oarecum neașteptat: și-au vândut averile și au pus banii laolaltă.

În secolul IV, când Biserica a căpătat trecere înaintea lui Constantin și a început să aibă parte de favoruri (inclusiv de natură financiară), o seamă de creștini au renunțat la orice posesiuni și la eventuale ranguri (ce confereau putere) și s-au retras în pustie.

După schismă, prin secolul XII, când Biserica Catolică începuse să cam huzurească și totodată să deraieze către practici destul de bizare, au venit Francisc din Assisi și Dominic de Guzman care pledau pentru sărăcie, pentru lepădarea posesiunilor. Din păcate, ideea lor n-a ținut prea multă vreme, căci la vreun secol după petrecerea lor din lumea asta, ordinele franciscan și dominican începuseră să dețină averi însemnate.Citește mai mult »

Criză de audiență la Realitatea

Ce faci când ești în criză de rating? Sau când vrei să ți-l crești? Păi, dai bani, ca Realitatea TV! E cea mai simplă și rudimentară metodă de a atrage privirile avide ale telespectatorului sărac și disperat. Nu pui însă condiții restrictive, fiindcă descurajezi poporul cu neuron mai neexersat. Așa că dai bani prin tragere la sorți. Poate pică pleașca pe mine, își zice omul și s-apucă să-și dea cu părerea despre guvern.

În esență, manevra asta vădește un dispreț profund față de telespectator. Cu toate că e prezentată ca o mare șansă. Sau poate tocmai de aceea. Nici Caritasul, nici cumpărătorii de voturi, nici FNI-ul n-au mizat pe altceva atunci când au venit cu cash pe la nasul populației.

Mesajul mi se pare că arată cam așa. Băi, prostalăilor, stați cu ochii lipiți de ecran toată ziua, noi facem bani căcălău, că vă băgăm reclame de să vă vină acru, iar din banii ăștia vă aruncăm și vouă, în scârbă, un ciont. Cum însă nu avem posibilitatea tehnică să vă lăsăm să vă sfâșiați voi ca să-l luați (și să facem iarăși rating și din asta), tragem la sorți. Părere voastră ne interesează cam cât o interesează pe Joiana evoluția indicilor bursieri sau cursul de schimb valutar. Însă concurența e acerbă și musai să ne creștem audiența! Puneți botul la momeală!

Nu uitați că această nouă „ofertă” vine pe urma câtorva mai anemice. Pesemne că alea n-au dat roade, iar oamenii sunt acum disperați să obțină ceva. Dacă mai punem la socoteală și trivializarea accelerată a buletinelor de știri de la Realitatea (alea de la Antena 3 sunt de mult timp așa), atunci avem o imagine îngrijorătoare. Fără manea nu mai merge, fraților. Așa că băgăm bani fără număr, fără număr, fără număr… pe gâtul prostimii!

Literalism nenorocit

http://www.cyber-tec.org/

 

 

În sens strict, literalismul se referă la un anume fel de a interpreta Scriptura. Prin extensie, literalismul se poate aplica oricărui tip de text și ar desemna o interpretare literală sau predilecția pentru sensurile imediate, primare, denotative chiar ale cuvintelor. Însă nu doar cuvintele necesită interpretare, ci întreaga realitate este un mesaj amplu, cu un anumit cod ce se cere descifrat. Deci literalismul se poate extinde la orice tip de mesaj.

Nenumăratele concepții filosofice, religioase, artistice, morale stau mărturie a faptului că oamenii simt nevoia să interpreteze realitatea. Că ea nu poate fi receptată altfel, nu poate fi pur și simplu înghițită, asimilată. Nimeni – oricât și-ar dori unii să se/ne convingă de asta – nu e tabula rasa atunci când interacționează cu realitatea. Are o seamă de condiționări genetice, dar și achiziții etice, culturale fie ele chiar și involuntare. Atât de insultatele prejudecăți (de care e o iluzie că ai putea scăpa) sunt astfel de lentile prin care recepționăm realitatea.

Cu cât aceste filtre de percepție sunt mai rafinate, cu atât realitatea căpăta sensuri mai complexe și mai nuanțate. Cu cât filtrele sunt mai rudimentare, cu atât individul este mai predispus către perceperea sensurilor imediate și primitive ale realității. E ca și cum ai avea probleme de vedere, însă, datorită ochelarilor nepotriviți, sesizezi doar obiectele mari, pierzând din vedere și frumusețea și complexitatea lor.

La acest nivel elementar al percepției se situează, de pildă, nevoile primare, ce se constituie ca mesaje pe care orice ființă rațională le poate înțelege repede și se poate folosi de ceea ce a înțeles pentru a-și îndeplini diverse țeluri. O paradigmă morală proiectată asupra lor, adaugă deja niște sensuri suplimentare, modifică interpretarea, dar influențează și comportamentul.

Ca să nu rămânem doar în sferele teoriei, să luăm, de exemplu, umorul. Căci umorul se întemeiază întotdeauna pe interpretare. Citește mai mult »

Guvernul cu o singură calitate

Imagine preluată via http://scienceblogs.com/

Nu am stat să mă gândesc ce calități vor fi avut celelalte guverne ale României după ’89, dar mi se face tot mai limpede că cel actual are o mare calitate. Ea reiese cam din tot ce întreprind miniștrii, din toate declarațiile, din toate planurile. Dar e totdată și singura calitate. În rest, puterea executivă (cum este numită) e cam… lipsită de putere și de voință. Și nu știu de ce termenul „executiv”, în acest context, mi se pare că are a face mai mult cu executările silite, decât cu aplicarea unui program de guvernare.

Această calitate pe care o elogiez aici este – ca să nu vă țin în suspans – onestitatea. E adevărat că se manifestă mai degrabă involuntar și colateral. Însă acest fapt nu e de natură să-i diminueze din însemnătate. Din păcate, această trăsătură nu este suficientă în sine ca să devină și o virtute. Astfel că rămâne doar o caracteristică importantă. Pentru noi. Dar și pentru ei.

Toate guvernele de până acum (cu mici excepții înregistrate cel mai probabil la nivel de intenții sau la nivel de ministere – izolate și neutralizate la timp!) au făcut tot ce au putut să sugă bani din economia românească așa nenorocită cum era ea. Au fost o grămadă de fabrici de privatizat fraudulos. Iar unele guverne, dacă vă mai amintiți, dețineau chiar ministere specializate pe acest domeniu.

Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Nicolae Văcăroiu, Petre Roman, Radu Vasile – nume de gropari. Citește mai mult »

Biblia pe bani (buni!)

Sursa: GettyImages

Nu reușesc să înțeleg insistența unora care tot repetă – până ne-o intra în tărtăcuță – că Biblia musai achiziționată contra cost. Că, dacă nu dăm bani pe ea, nu știm să o prețuim. Că, adicătelea, valoarea Cărții inspirate de Dumnezeu constă, pentru cumpărător, în cei 30, 50 sau 100 de lei pe care îi scoate din buzunar.

Pot să înțeleg oarecum bunele intenții ale acestei poziții, dar raționamentul suferă de o fundamentală și catastrofală eroare. Convertirea valorii eterne și mântuitoare a Scripturii în bani e de departe o „erezie” mult mai gravă decât lipsa de prețuire pe care o manifestă oamenii ce primesc fără cheltuială un exemplar al Cărții Sfinte.

Desigur că se poate invoca argumentul empiric potrivit căruia societatea noastră nu prețuiește decât ceea ce plătește, nu consideră valoros decât ceea ce poate fi trecut în bilanțuri contabilicești. Faptul că așa stau lucrurile nu înseamnă cu niciun chip că distribuitorii Bibliei trebuie să se înscrie în aceeași logică.

O să trec fără să insist peste observația că îmi vine foarte greu să cred că un comerciant care deține un magazin de carte e cu totul imparțial atunci când invocă necesitatea ca potențialii clienți ai Scripturii trebuie s-o și plătească. Unde mai pui că evaluarea lor colectivă și etichetarea la grămadă – vizavi de cumpărători – nu fac parte tocmai dintre virtuțile creștine apărate și râvnite de-a lungul veacurilor.

De altă parte, publicul vizat de această idee acreditată cu obstinație este unul căruia îi place să fie biciuit periodic. El găsește ceva bun în tot ce i se transmite. Așa că și aici pleacă rușinat privirea în pământ și confirmă: da, așa este, dacă n-o plătim n-o prețuim.

Suspect! Bizar! Adicătelea Biblia în sine nu mai reprezintă o valoare. Cuvintele ei nu atrag interesul nestrămutat al lectorilor individuali. Nu ajunge că a fost insuflată de Dumnezeu Însuși și validată de către Biserica lui universală. Nu, trebuie să simțim în buzunar fiorul mistic al apropierii de un exemplar al Scripturii.

Or asta e curată nebunie!Citește mai mult »

Să admirăm obsesia Elenei?

Ceaușeasca era, după cum știți, academician, doctor, inginer… de renume mondial. Știa totul despre polimeri, poliperi și polipruni – vorba bancului. Dar, serios vorbind, lucrările semnate de ea erau valide din punct de vedere academic, pentru că fuseseră muncite de profesori universitari prestigioși. Așa se explică, probabil, faptul că i-au fost acordate titluri și recunoașteri internaționale.

Ce mi se pare mie oarecum admirabil în această obsesie a ei este faptul că simțea nevoia să se legitimeze intelectual. Adicătelea, nu-i ajungea poziția politică și socială, ci considera necesar să-și completeze statutul cu niște diplome. Îmi imaginez o discuție cu consortul: „Nicule, dacă pun mâna și pe titlul ăsta de profesor, m-am aranjat! N-o să mai râdă de mine ăștia din sat că-s proastă.”

Fixația tovarășei pe academia – oare de ce și-o fi ales tocmai chimia când putea să facă fizică nucleară? – este însă un reflex generat de epocă. Atunci legitimitatea supremă venea pe urma unor studii strălucite. Altfel spus, deși toată lumea știa că poți să te faci mare pe pile, deși aparatul de stat se folosea masiv de mediocrități, consensul era că există valori ce se sustrag ierarhiilor politice. Că, adică, oamenii deștepți, chiar dacă nu reușesc să dobândească locuri bine poziționate ierarhic, merită toată prețuirea. Și că această stimă este mai de preț decât cea obținută prin forța unei funcții politice.

Așadar, Elena pare să fi avut un grăunte de materie cenușie activ și funcținonal. Ca să nu creadă țara că ea nu se pricepe decât să-i facă ouă-ochiuri dimineața lu’ tovarășu’ președinte, trebuia să dovedească și cu acte că e o „femeie capabilă” – Simone de Beauvoir ar fi fost mândră de ea, nu? Eu cred că e important că a ales ca domeniu de „excelență” chimia – o știință. Fiindcă cercetarea științifică are o consistentă doză de gratuitate. Poate e mai bine spus că avea. Savanții erau oameni cu pasiunea cunoașterii, în principiu dezinteresați (oricum nu ahtiați) de valorile materiale. Elena a dezvoltat o preocupare pentru noblețea spiritului, în ultimă instanță. De aici decurgea în chip firesc prestigiul chiar și în acele vremi.

Mutatis mutandis, există și în vremea noastră lucruri care aduc prestigiul. Să vedem: banul, puterea convertibilă în bani, influența convertibilă în putere și în bani, luxul care poate fi achiziționat cu bani. Deci… banul. Cel mai bine se vede asta la tinerele generații, care privesc la ce se întâmplă și trag concluziile logice: trebuie cu orice preț să ai bani. Nu importă cum. Au dreptate (?)

Citește mai mult »

Eul birocratic

Te naști. Bine faci, dar nu e de ajuns. Ca să fii recunoscut ca născut de către societate, îți mai trebuie și altceva. De ce ar trebui societatea să te recunoască? Păi… să nu anticipăm. Deocamdată să o luăm de bună (pe societate).

Deci, ca să fii recunoscut ca viu și să fii numărat nu e suficient că te-ai născut. Nu e suficientă nici mărturia tatălui și a mamei. Pot să vină toate neamurile, preotul paroh, primarele și cu toată suita de vecini. Vor fi doar niște pledoarii interesante pentru urechea unui curios. Însă tu ai nevoie de un document, ca să intri în rândul oamenilor cuantificabili.

Degeaba ești geniu, degeaba cânți la pian pe când încă n-ai renunțat la scutec sau faci matematici superioare la 7 ani. Degeaba cugeți. Dacă nu figurezi în catastif se poate spune că nu exiști. Prezența ta în carne și oase nu e un argument social și birocratic suficient. Ba chiar e un factor perturbator, fiindcă devii neîncadrabil.

După ce împlinești cei 14 ani regulamentari, te recomanzi cu buletinul. Aici ai deja și poză, și semnătură, pe lângă CNP și serie. Toate alea sunt mai convingătoare decât tine în persoană.

– Am venit să… îndrăznești tu.

– Să ce? îți răspunde burzuluită vocea ghișeului.

– Uitați aici, buletinul meu, adaugi sfios.

– Eeee, așa da, de ce n-ai spus de la început? se îmbunează puțin ghișeul și te privește altfel.

După ce ajungi major devii, dacă vrei, șofer. Tot așa, cu dublul tău birocratic în buzunar. Dacă ți se suspendă dublul, nu mai ai voie să conduci. Asta nu înseamnă că tu ai uitat, însă nu mai contează. Permisul de conducere te validează și invalidează ca șofer. Nu discut aici justețea măsurilor disciplinare, ci mijloacele prin care ele capătă concretețe.Citește mai mult »

SUA scot politicieni la mezat

Zilele trecute, Curtea Supremă de Justiție a SUA a decis să abroge reglementările care limtau contribuțiile financiare ale corporațiilor la campania electorală. Cazul e cunoscut sub numele: Citizens United v. Federal Election Commission. Votul a fost strâns (ca în multe alte alte cazuri controversate judecate de Curtea Supremă): 5-4. În motivație se spune că respectiva prevedere ar fi în contradicție cu Primul Amendament, cel care se referă la libertatea religioasă, libertatea de exprimare și libertatea presei. Deci, de acum înainte, orice companie poate pune la bătaie orice sumă de bani pentru a susține un candidat pentru o funcție politcă din SUA.

Vă asigur că nu înțeleg toate implicațiile ale acestei decizii: nici economice, nici juridice, nici politice. Înțeleg însă că această hotărâre este deosebit de importantă, deoarece marile corporații sunt acum libere să-și promoveze politicienii agreați. Altfel spus, ceea ce la noi se petrece mai pe față, mai prin dos, acolo se va putea face pe față și la scară globală…

Problema e cu atât mai gravă cu cât se pare că nu există posibilitatea de a contracara sub nicio formă această decizie. Adio candidați ai „maselor”! Adio politicieni veniți de niciunde! Nu că ar fi fost cazul neapărat în SUA, dar măcar exista o șansă.

Lucrurile sunt însă chiar mai interesante. Există un clasament întocmit de Center for Responsive Polticics cu cei mai importanți donatori și cei mai importanți beneficiari din perioada 1989-2010. Eu am reținut doar primii cincizeci, în ordinea sumelor donate. Cine vrea să vadă lista integrală, o poate accesa aici.

Citește mai mult »

Biserica ne mântuie de criză

Bugetul (de criză!) al României pe anul 2009 a alocat bani pentru câteva sute, chiar mii de biserici. Probabil că Parlamentul şi Guvernul au constatat o întoarcere fără precedent a românilor către religie. Păcat că nu ne-au prezentat şi nouă argumentele statistice pe care şi-au întemeiat deciziile. Astfel stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să dau cu presupusul până când vor binevoi să ne lumineze şi pe ăştia mai răutăcioşi.

Iar dacă îmi dau cu presupusul, atunci presupun că această generozitate cu lăcaşurile de cult este o datorie pe care şi-au achitat-o aleşii colegiilor şi un acont pentru încă un mandat. Cel care a reuşit să introducă biserica în lista cu amendamente, poate merge cu capul sus la parohia din circumscripţie şi să mărturisească – suntem convinşi că o va face cu toată smerenia – că a făcut şi el un pustiu de bine casei lui Dumnezeu. Iar enoriaşii care vor fi trecând pe-acolo să aprindă o lumânare, să bată o metanie, să spună o rugăciune sau să participe la serviciul divin vor auzi, ca din întâmplare, că pictura, strana, acoperişul, fanfara, finisajele, cărămida, zidurile sau ce o fi să fie i se datorează acestui netrebnic slujitor al cerului. Şi tot ca din întâmplare, dacă enoriaşul cu auz ascuţit va fi mişcat şi se va învoi, îl va mai trimite pe alţi patru ani în „jungla” politicii de care generosul catindat se străduie de ani întregi să scape, dar nu poate. De prea mult simţ civic şi prea mare dorinţă de întrajutorare a semenilor.

E foarte ciudat cum în anul în care se preconizează să fie puşi pe drumuri mii de români, bisericile (fără deosebire de culoare denominaţională) devin consumatori direct de la bugetul ţării. Personal, mă aşteptam la un spirit creştinesc care să refuze orice ajutor, fiindcă… ţara arde. Să abandoneze orice proiecte şi să se îngrijească, printre ruine sau schele, de sufletele celor pe care îi va cuprinde deznădejdea că nu vor mai avea ce să pună pe masă. În loc de astea, bisericile se comportă ca nişte instituţii concurenţiale ce trag cât pot din „caşcaval”. Bizară situaţie când bisericile au devenit devoratori de capital. Unele de dragul esteticii, altele de dragul confortului, altele pentru că aşa se face, altele cine mai ştie de ce.

Dacă sărăcia ar fi fost eradicată din România, poate că n-ar fi atât de strident. Până una alta însă, sunt destui care mai caută prin gunoaie şi care dorm pe magistralele de apă caldă. La Scriptură, din câte ştiam eu, spune că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti. Şi tot pe acolo se spune ceva despre religia adevărată pusă în relaţie cu văduva, orfanul, săracul, puşcăriaşul sau neputinciosul. Aşadar, cu ăia de la periferii, cu cei care put şi care sunt indezirabili.

Nu pot să nu îmi amintesc de faptul că la începuturile ei, Biserica se aduna în case, prin catacombe, în aer liber. Iar azi trebuie să îngropăm sute de mii de euro în ziduri, iar după aceea zeci de mii în întreţinerea lor. Nu contest că există şi clădiri mai modeste, care comportă cheltuieli minime, dar există şi construcţii prevăzute cu instalaţii sofisticate şi tot felul de facilităţi ce solicită contribuţii financiare şi umane consistente.

Sigur că această critică adusă luxului poate servi ca pretext unei atitudini ostile bisericii. Dar nu e cazul. Pot să înţeleg şi – măcar în parte – motivele pentru care se justifică existenţa unor clădiri cu destinaţie specială. Mai ales în cazul bisericilor tradiţionale, lăcaşul de cult este socotit sfânt. Ba mai există şi greco-catolicii care nu au unde se închina. Ori a sporit numărul enoriaşilor unei denominaţiuni. Cu siguranţă nu pot fi toţi într-o oală.

Nu vreau nici să dau apă la moara celor care caută tot felul de pretexte ca să scape de generozitatea creştină, motivând că biserica e aşa şi pe dincolo. Zgârcenia personală nu are nicio legătura cu excesul sau lipsa de discernământ a instituţiei bisericeşti. Nici nu am de gând să cânt în corul celor care susţin că banii sunt, de fapt, deturnaţi de către pastori sau preoţi. Preocuparea bolnăvicioasă pentru felul în care sunt folosiţi banii donaţi poate fi un semn al obsesiei pentru eficienţă.

Însă tot nu mă pot opri din mirare. Cum se mai pieptănă bisericile româneşti când nu ţara, ci lumea întreagă fierbe. Păi, trebe. Să fie gătite şi să-i primească cu ziduri primenite pe cei care vor veni, nu peste mult, disperaţi, să caute alinare. Iar dacă vor îndrăzni să întrebe de un ajutor, de o soluţie, îi vom putea trimite acasă cu îndemnul să se roage mai mult şi mai cu foc. Împlinind asta, vor găsi şi ce să pună pe ei, şi ce să pună pe masă. Că biserica nu are de unde să le dea, fiindcă-i săracă şi trăieşte şi ea – ca instituţie – din mila Domnului. Sau a domnilor. Că nici nu mai ştim.