Era deja a treia zi când auzeam numai despre teroriști, oameni morți, amenințări, dictator, elemente fasciste, democrație, baricade, blindate, libertate, revoluție și iar… teroriști. Se spunea că miliția va opri orice grup întâlnit pe stradă. Se spunea că teroriștii pot fi oriunde și pot ataca pe oricine. Chiar și într-un sat? De ce nu? Doar nu eram prea departe de oraș. Plus că majoritatea adulților lucrau la oraș. Cine știe care dintre ei putea fi urmărit pentru te miri ce…
Și totuși, cum să nu mergi cu colindul? Cum să nu împarți cu alții bucuria de a cânta despre Naștere? Mai ales când ești un copil care abia a început să meargă cu „cei mari” la colindat. În clădirea bisericii, în jurul sobei ce strălucea și mirosea puternic de la „lunarul” proaspăt aplicat, se discuta aprins dacă ar fi cazul să dăm curs avertismentelor sau nu.Citește mai mult »
Una dintre marile cazne de care se plânge toată lumea – încât și codul bunelor maniere psihologice acceptă concesii – este să găsești „cadoul perfect” pentru cineva, indiferent cine. Zic că s-a ajuns la concesii fiindcă o doamnă psiholog care vorbea la radio conchidea că e acceptabil și să dai bani în loc de cadou. Ca să nu-ți stresezi neuronul peste măsură.
La grea trudă trebuie să te înhami an de an să intuiești și ce i-ar plăcea celuilalt, să-l și surprinzi (plăcut!), să-l și impresionezi și să te simți și tu victorios că ai făcut exact ce trebuia.
Totuși, o sarcină cel puțin la fel de dificilă (deși înclin să cred că e chiar mai solicitantă) e să recunoști un dar. Mai ales atunci când nu prea ai nevoie de el, când ai cam de toate și îți poți oferi singur orice ți-ai dori.
Miza nu cade pe a ști să primești un dar care ți se face. De bine de rău, ne-am civilizat și ne putem educa să nu facem grimase nasoale. Accentul cade pe a nu presupune din start că ți se cuvine, ci a aprecia ce face celălalt, ăla care-și bate capul să te cadorisească. A vedea, dacă vreți, cadoul din perspectiva celui care-l oferă.
Când nu ești într-o stare de spirit adecvată, e foarte greu să apreciezi trențele copiilor adunate într-un ghem inform ca fiind un cadou făcut cu inimă și cu cine știe câtă trudă. Altfel spus, îmi pare dificil să recunoști un cadou pentru ceea ce este în raport cu dătătorul lui.Citește mai mult »
„Christos s-a născut!” Oare? I-ați văzut certificatul de naștere? Aveți dovezi din trei surse independente (și credibile)? Arată lumea asta ca și cum binele ar fi venit în lume și ar fi biruit răul? De unde știm că s-a născut?
Din Cartea lui? Păi, cine ar scrie (sau, mai exact, ar dicta) o carte întreagă despre sine însuși și să se omită tocmai el din poveste? Sau cine care scrie despre „zeul” lui îl omite tocmai pe cel despre care scrie? Mărturii din exterior? Puține și ambigue. Mărturii târzii? Din ce în ce mai multe. Dar mai ales ale adepților lui.
Ce-i interesant însă e că toți ne străduim să-l atestăm științific că a existat. Unii l-au fixat bine în icoane sau în statui. E acolo, îl vedeți? Alții vor să-l ateste cu argumente pentru rațiune. E ironic că tocmai cel care sfidează orice rațiune este căutat asiduu tocmai prin rațiune.
Nu zic că icoanele sau dovezile istorice n-ar avea niciun rost. Au rostul lor. Dar toate ar trebui să deschidă o cale, nu să o închidă. Dacă ele dovedesc că, într-adevăr, s-a născut Christos, aventura abia din acest punct începe.
Incertitudinile abia de aici înainte urmează. Certitudini interioare? Foarte bine. Unii au mai multe, alții mai puține. Unii le fabrică, alții le capătă. Cine poate să le judece?
Numai să nu ne împotmolim în ele. Să nu ne blocăm ca și când am fi ajuns la capăt. Tremurul interior, fiorul, disperarea, teama, speranța, dorul, credința. Toate astea n-ar avea niciun sens dacă certitudinile ar presupune acceptarea unor adevăruri cunoscute și incontestabile. Dacă toate lucrurile ar fi sigure și demonstrate fără putință de tăgadă.
Însăși data sărbătorii Crăciunului e una convețională. Poate ca să exprime imprecizia. Ca să nu poată fi idolatrizat. Ca să nu fie capătul de drum, ci doar o dată provizorie, o oprire pe parcurs. Ca să poată fi confundat cu un mit de către cine așa dorește.Citește mai mult »
Sabbatul nu este pur și simplu timpul liniștii, al odihnei. Trebuie să ne privim munca din afară, nu numai dinăuntru.
(Ludwig Wittgenstein)
Depresia sărbătorilor și „după-sărbătorilor” este deja un fapt curent, despre care se vorbește ca despre un sindrom trendy trecător și recurent. Vine și pleacă odată cu sărbătorile. E un must.
Mi-am permis să croșetez profan pe această temă, fără să am pretenția că voi ajunge fix la miezul problemei. L-am citat pe Wittgenstein la începutul textului pentru că îmi pare că observația lui conține (cel puțin) două idei interesante. Înainte să le dezvolt, precizez că am lărgit sfera de cuprindere a sabbatului pentru a include orice sărbătoare (creștină).
Cele două idei sunt foarte simple, de altfel: prima e că sărbătoarea ar trebui să fie un timp al odihnei și liniștii, iar a doua e că ar trebui (cu necesitate!) să includă meditație, analiză critică a propriei activități și, prin extensie, a propriei vieți.
Dimpotrivă, la cum am receptat de-a lungul anilor ideea de sărbătoare – așa cum era ea înfățișată în biserici –, am rămas mereu cu impresia că praznicele sunt prilejurile cele mai nimerite pentru activism religios și social. Iar mai nou, societatea de consum ne-a vârât în cap ideea că sărbătoarea e și un prilej de activism consumerist.
Se sugera (sau se afirma) că cel mai neinspirat lucru pe care l-ai putea face este să stai cât mai mult acasă cu familia și cu propriile gânduri. Iar cel mai recomandat era, din punct de vedere religios, să colinzi, să participi activ (nu pasiv!) la programele bisericii (vreo 5 de Crăciun și măcar 3 de Anul Nou). Din punct de vedere socio-familial, acum se fac tradiționalele vizite la rudele pe care le vezi o dată pe an.
După atâta tevatură, nici nu e chiar atât de surprinzător că, la final, te lovește un recul depresiv, căci efortul a fost unul consistent. Fiziologic e nevoie de o coborâre în groapa de potențial după atâtea culmi ce au trebuit atinse.Citește mai mult »
Nu știam că Dostoievski ar fi scris așa ceva! Am preluat integral textul de pe pagina de facebook Fyodor Dostoevsky.
An angel-child on Christmas Eve
Did God send to the world.
„As you walk among the pines,”
He said and then he smiled,
„Do cut a tree and, in my name,
Do give it to the kindest
And the sweetest child on earth.”
The angel-child was puzzled deep:
„Whom shall I give it to?
How shall I know which of the babes
Has earned the prize of our Lord’s grace?”
„You’ll know,” was all God said,
And the Heavenly Host did part.
The moon stood high and lit the road
That led into the city.
The air was full of happy song,
Joy awaited every child…
So with the tree upon his back
The cheerful angel boldly strode.
Now, take a look in every window:
What cheer in every room!
Christmas trees all burning bright
As they do on Yuletide night.
The angel now began to rush
And made his way from home to home,
So as to find that special one
Who would receive God’s gift.Citește mai mult »
„Lumină lină cuib de ceară Scorburi cu miere milenară De dincolo de lumi venind Şi niciodată poposind Un răsărit ce nu se mai termină Lumină lină din lumină lină”
(Lumină lină – Ioan Alexandru)
Distanţa dintre cer şi pământ este imposibil de precizat. Pentru simplul motiv că nu există un loc anume de unde începe cerul. Interesant că există însă exprimări de tipul „ca de la cer la pământ”. Şi mai e interesant că, deşi se vorbeşte despre „albastrul cerului”, pământul e cel albastru. „Planeta albastră”.
Aşadar, nu facem decât să ne raportăm la ceva foarte vag şi să trăim cu impresia că privim „în sus”, când albastrul e în jurul nostru, e printre noi, cerul nostru e printre noi. Logic vorbind.
Nu ştiu cum va fi fost înainte de căderea lui Adam. Dar odată exilaţi din paradisul primordial, am devenit atât de siguri pe noi, încât am mutat centrul lumii pe pământ. Poate că aveam nevoie să facem asta, ca să ne căutăm curajul să fim fericiţi. Ca să putem trăi, să ne găsim un rost.
Chrisos e „Lumină din Lumină”. Nu e vorba de lumină în sens figurat, ci de lumină cum „ochii omului nu au văzut”. Lumina a păşit în exil, cu riscul de a fi dispreţuită, pentru că evidenţia imposibilitatea fericirii. Evidenţia gravitatea, amploarea crizei, a minciunii.
Îndeobște, exilul nu este un loc al libertăţii, cum se întampla să fie în perioada comunistă pentru români. Exilul e locul departe de casă, de limbă, de neamuri, de prieteni, e locul unde dezrădăcinatul nu mai are confortul relaţional, lumea iubirii în care locuia. Fiindcă fiecare dintre noi căutăm să ne amenajăm un colţ de iubire în care să creştem, să stăm pe cât se poate fără măşti. Exilul – surghiunul – e locul unde nu poţi fi tu, aşa cum eşti, în tot adevărul de care ești în stare. În exil eşti altul, eşti necunoscutul care apare şi trebuie acceptat, asimilat, recunoscut, evaluat.
Christos a spus oamenilor că sunt nenorociţi. A denunțat sistemele care promiteau binele omului. A introdus în lume îndoiala față de realitate și față de prezent odată cu credința în ceva absent, niciodată văzut, mereu presimțit, aproximat, dorit.
Christos exilatul. Autoexilatul. Lumina a venit să prindă umbră. A venit să fie confundată cu tot felul de arătări.Citește mai mult »
Toată lumea știe cum nu trebuie sărbătorit Crăciunul. Toată lumea are o rețetă pentru cele mai reușite sărbători. Când spun „toată lumea”, nu mă gândesc la alde eu și dumneavoastră, muritori obișnuiți, ci la liderii noștri de opinii, cei care întreprind campanii de reabilitare sau de instaurare a adevăratului Crăciun.
Nu vreau să le bag bețe în roate, că probabil sunt bine intenționați. Dar e surprinzător că rețetele lor sunt atât de autiste, încât ai zice că au impresia că numai ei există în tot creștinismul, că în ei și în demersul lor stă soarta Crăciunului.
Nu înseamnă neapărat că ceea ce spun unii e incompatibil cu ce spun alții, că recomandările s-ar bate cap în cap, ba dimpotrivă, adesea ele se suprapun. Dar fiecare vorbește ca și cum ar fi singur în pustiu. Fiecare se simte atât de singur încât i se pare necesar să-și strige rețeta în gura mare.
Iar cei care citesc sau ascultă își aleg varianta de Crăciun cu care rezonează cel mai bine. Așa că suntem o puzderie de creștini care încercăm să „înțelegem esența sărbătorii”, „să recuperăm adevăratul ei spirit”, să nu-l pierdem din vedere pe adevăratul Sărbătorit etc.
Dar tocmai această atomizare e semnul nefericirii noastre. Sau poate al fericirii. Că, în ultimă instanță, când ridică fiecare privirea din foaia lui, de pe tastatura lui sau iese în stradă, suntem nevoiți să recunoaștem că nu tot ce fac alții e eronat. Și că nu suntem proprietarii exclusivi ai unei variante infailibile a sărbătorii.
Există mai multe direcții din care ne putem apropia de această sărbătoare. Și, oricât ne-am zbate, nu deținem drepturi de exclusivitate asupra vreunei variante. Totuși, parcă o rețetă de Crăciun nu e completă dacă nu învinovățește pe cineva. Impresia pe care o lasă e că din asta își trag forța o bună parte dintre ele.Citește mai mult »
Am fost și anul trecut la acest concert, plănuiesc să merg și în acest an. Detalii găsiți pe facebook, aici. Pe scurt, în Oradea, concertul va avea loc la Biserica Penticostală Speranța (în Oncea), miercuri (12.12 – de sfârșitul lumii!), de la ora 19.00. Recomand fără rezerve acest concert ce reprezintă și o încercare de educație muzicală, combinând piese mai accesibile cu partituri mai dificile. Excelent executate.
Sunt convins însă că mesajul va fi la fel de răspicat: Cristos S-a născut!
Există o aplecare (explicabilă) a oamenilor către Crăciunul mai sentimental. Isus cel mic și neajutorat stârnește afecțiune, duioșie, simpatie. E un copilaș vulnerabil, alungat din toate casele Betleemului, care și-a găsit loc numai în grajd.
Suntem din fire mai înclinați să ținem cu oropsiții, să empatizăm cu cel neajutorat, să ne situăm de partea victimei. Iar copilul Isus are parte de o serie întreagă de împrejurări nefavorabile care ni-l apropie. E un personaj care atinge coardele sensibile ale sufletului nostru.
Plus că un copil e mult mai ușor de iubit decât un om mare care a început să gândească, să vorbească, să acționeze. Iar Isus a făcut chiar mai mult de atât, instaurând prin învățăturile sale o nouă religie. Care, ca orice religie, are niște condiții de aderare, niște norme interne. Fără-ndoială, pruncul Isus e mai dezirabil.Citește mai mult »
Am citit recent un text virulent care conține un aspru rechizitoriu la adresa porcului și a bradului. Probabil că o parte dintre cele ce veți citi mai jos vor intra în dialog polemic cu textul respectiv, însă, în ce mă privește, nu mi-am propus un asemenea demers. Postarea d-lui Marius Cruceru mi-a folosit mai degrabă ca pretext.
Vreau să intru puțin sub coaja lucrurilor și să aduc și o altă perspectivă asupra lucrurilor. Să-i spunem perspectivă „de jos”. Nu de alta, dar poate așa reușim să găsim niște repere în care să ne putem ancora cât de cât.
Pentru o considerabilă majoritate, Crăciunul începe cu febra cumpărăturilor. Desigur că asta e stimulată consistent de marketingul extrem de agresiv care pornește îndată după Halloween. În afară de criza economică și un eventual colaps, nu cred că există antidot pentru această stare de lucruri. Și totuși, ar putea exista o soluție interioară, nu exterioară, însă mai amân puțin această discuție.
Un angajat obișnuit își încheie activitatea undeva pe 24 decembrie. În cazul fericit, are, în ajunul Crăciunului, o „zi scurtă”. Iar dacă e și mai tare, atunci are chiar zi liberă. Altminteri, după ce vine de la serviciu, trebuie să facă tot ceea ce nu a reușit până atunci: mâncare, curățenie, cumpărături, împodobit bradul etc.Citește mai mult »
O urare destul de lugubră, urâtă, venită de la T. Chirilă. Dar aș zice că nu-i lipsită de mesaj. Interpretările pot, desigur, varia, însă prea optimistă nu poate fi niciuna. The future is not bright!
Recentele sărbători mi-au prilejuit o prelungire a meditației pe marginea subiectului abordat cu ceva timp în urmă. Era vorba atunci despre lacunele grave care există în educația religioasă a românilor. Nu reiau întreaga discuție, ci doar m-aș opri la filmulețul în care se constată că „talpa țării” nu prea știe să facă distincție între Paști și Crăciun.
Am asistat în Joia Mare (într-o biserică greco-catolică) la lectura celor „12 evanghelii” (e vorba, adică, despre 12 pasaje din evanghelii, toate cu referire la eventimentele din Săptămâna Mare). Oricine participă la această slujbă trebuie doar să asculte și va auzi vorbindu-se fără echivoc despre „moartea” lui Isus Cristos.
După aceea, am participat în noaptea de sâmbătă spre duminică (într-o biserică ortodoxă) la slujba de Înviere. Lume multă, abia dacă reușeam să prind câte un cuvânt (până ce preotul a ajuns la microfon). Dar anul trecut preotul nu avea microfon și nu se auzea aproape deloc ceea ce spunea. Însă, din când în când, pe parcursul slujbei, toată gloata adunată acolo intona laolaltă „Cristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Mie mi se pare arhisuficient pentru a afla ce anume se sărbătorește.Citește mai mult »
Am găsit trei varinate (cu trei melodii diferite) ale acestui colind, dar dintre toate prefer interpretarea pe care o propune Mircea Rusu Band.
A venit și-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul.
Cade albă nea
Peste viața mea.
Peste suflet ninge.
Cade albă nea
Peste viața mea
Care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele…
Numai casa mea posacă
A’mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliți
Îngerii grăbiți
Nu aduc colinde.
O Iisuse împărate,
Iartă greșeli și păcate.
Vin de-nchizi ușor
Rănile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om aștepta,
Căci pe crucea Ta
Stăm bătuți în cuie.
Maica Domnului Curată,
Ad’o veste minunată,
Înflorească-n prag
Zâmbetul Tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
L-așteptăm în prag,
Noi, din închisoare.
Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori,
Pieptul lor suspină.
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.
(Cum nu am aflat textul în singurul volum de Radu Gyr pe care-l dețin, am preluat versurile de aici.)
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
Cu drezina 
