Șansa învățământului

(sursa)

În ciuda faptului că se vorbește foarte mult despre carențele din învățământ, despre ce și în ce fel ar trebui schimbat, despre mentalități învechite, despre teme aberante și despre lipsa de atenție pentru „produsul finit” al procesului educațional – elevul –, ci care s-au prezentat cuminți la început de an școlar vor învăța după aceleași programe, vor avea aceeași profesori, vor fi nevoiți să se conformeze acelorași cerințe.

Asta se întâmplă și din pricina inerției cadrelor didactice, dar și din cauza faptului că deocamdată se discută vorbe și cam atât. De fapt, de vreo 25 de ani se întâmplă, în mare, cam același lucru: discuțiile se desfășoară pe un plan teoretic, general, iar realitatea se degradează în școală, în clasă, în dreptul fiecărui elev.

Se propun soluții europene, finlandeze, montessiriene și cine mai știe de ce fel. Unele bune, evident. Altele, mai degrabă experimentale. Iar altele, pur și simplu inveții ideologice inepte.

Problema cea mare este că, chiar dacă s-ar adopta azi o soluție salvatoare, ar trece încă ani până când această soluție să ajungă în cele mai îndepărtate cătune ale țării. Deci este o certitudine că această atmosferă apăsătoare și lipsa de speranță și de orizont vor mai persista în școlile românești.

Și atunci, care este șansa învățământului? După părere mea, dacă ne referim la învățământul de masă, șansa stă în redescoperirea rezervelor de umanitate ale profesorilor în „complicitate” cu managementul școlii.

E greu să demonstrez cu cifre această teorie, dar, în practică, știe fiecare părinte că profesorii care se arată umani câștigă inima copiilor. Profesorii care nu răbufnesc necontrolat în clase, care nu pedepsesc pe toată lumea pentru un caz izolat, profesorii care nu tratează copiii ca pe niște obiecte, profesorii care nu-și obligă elevii să ia meditații (cu ei) ca să treacă clasa, profesorii care nu umilesc copii, profesorii care nu se comportă de parcă doar materia lor ar exista pe lume, profesorii care nu sunt ranchiunoși, suspicioși sau răzbunători.

Brexit, ipocrizia „elitelor” și eșecul educației progresiste

(Sursa)

Știm că noi, românii, suntem cei mai barbari, medievali și ignoranți locuitori ai UE. De aceea nu reușim nicicum să ne raliem valorilor lumii occidentale. Ne batem copiii, ne pălmuim femeile, ne comportăm ca niște rude sărace și needucate de la țară venite în vizită la neamurile lor civilizate de la oraș. Așa că, atunci când se nasc la noi tot felul de naționalisme gregare și agresive, n-ai cum să te miri. Deoarece n-am beneficiat, iată, nici de exercițiu democratic cu tradiție, nici de educație civică adecvată, nici de adeziunea la valorile europene – care sunt văzute îndeobește ca un standard al umanității contemporane.

Și iată că, totuși, printre cei civilizați, instruiți după toate valorile corespunzătoare și crescuți în spiritul libertății, al toleranței și al umanismului de cea mai înaltă ținută, apar niște manifestări numite adesea „naționaliste”, „xenofobe”, „extremiste”. Se manifestă spirit de „discriminare”. Adică exact chestiile alea de care eram acuzați noi, barbarii needucați cum trebuie.

Cum se poate explica totuși, că, după decenii sau chiar secole de educație de cea mai bună calitate, de cea mai rafinată esență umanistă și de cea mai progresistă ideologie, lovește iarăși reacționarismul desuet chiar în inima Europei?

Elitele noastre mediatice și politice – mai ales cele euroentuziaste sau progresiste – tratează cu condescenență aceste fenomene „extremiste” sau „populiste”. Și totuși, cum poți să cataloghezi ca „extremiste” asemenea tendințe care reunesc jumătate din populația Austriei, aproape o treime din populația Franței (mare patrie a valorilor umaniste luminate, care le-a exportat în toate direcțiile), segmente importante de cetățenii din Belgia, Danemarca, Grecia, și, în fine (dar cel mai elocvent) peste jumătate din populația Marii Britanii? Fiindcă există o tendință de a identifica euro-scepticismul și protestul față de UE cu propensiunea către „extremism” sau, cel puțin, cu un „conservatorism” sau „naționalism” nociv.

E clar că undeva trebuie să fie o eroare. Mai întâi, se pare că educația în spirit european – aia pe care vor „elitele” UE să ne-o exporte și nouă, retrograzilor – n-a reușit să rezolve probleme fundamentale ale indivizilor și ale societăților. Dacă ar fi reușit, atunci oamenii nu s-ar fi orientat în număr atât de mare spre alte ideologii, mai promițătoare. În paranteză fie spus, pare că aceste valori progresiste au succes numai în revizuirea moralității pe Bătrânul Continent.

Apoi, deși este evident că aceste largi segmente de populație au niște probleme pe care le vor rezolvate, iată că elitele – care chiar și-au însușit valorile – se dovedesc oarbe ca noapte la realitate. Această meteahnă îmi pare că reprezintă un eșec mult mai grav și mai răsunător al educației și al valorilor care ne sunt mereu prezentate ca model de urmat. Preferă să țină ca gaia mațul de „hate speech” și alte cuvinte pe care le rostogolesc abrambura în discursuri. Însuși faptul că știau deja de cel puțin 2 ani că există o reacție anti-sistem în multe țări europene, dar n-au reușit să facă mare lucru, dovedește cât de mare e inerția și cât de incapabil este sistemul să producă soluții prompte.

Cred că e de o aroganță sinucigașă să ai tupeul ideologic să ignori sau să dai vina pe Rusia pentru neliniștile a zeci de milioane de europeni sub pretextul că ar fi vorba despre „extremisme”, „naționalisme” (etichetele din această sferă semantică sunt folosite cu extrem de multă imprecizie și prezumțiozitate). Și chiar dacă ar fi toți așa cum se spune despre ei, cea mai normală și umană atitudine ar fi ca acești „extremiști” să fie ascultați, tocmai pentru a evita ca – pe fondul acumulării unor frustrări – să-și câștige celebritate și legitimitate politică adevărații extremiști, cei care nu doar vorbesc, ci acționează în moduri la care nici nu dorim să ne gândim.

Exasperări – pledoaria elevului

„Calcule mentale”, de Nikolai Bogdanov Belsky (sursa)

Nu mă pot pune cu uşurinţă în pielea unui elev de azi, dar voi încerca măcar câteva observații pe care le-am discutat cu unii și cu alții, elevi și foști elevi, sau impresii culese, de-a lungul timpului, din presă.

Foarte puțini par a fi elevii care încă mai merg cât de cât cu plăcere la școală. Probabil că nicio generație nu a avut o mare bucurie la gândul tezelor, extemporalelor (neanunțate) sau al întâlnirii cu profesori „răi”. Dar îmi pare că acum e mai grav decât altădată, fiindcă parcă s-au înmulțit motivele pentru care să nu-ți dorești să mergi la școală.

Las la o parte toate distracțiile care, evident, ar fi preferate oricărui efort de studiu, muncă, evaluare, perseverență etc. Astea fac parte din realitate și fiecare le tratează cum găsește de cuviință. Nu doar fiecare elev, ci și fiecare familie în parte. Însă trebuie precizat dintru început că și acestea au o influență asupra relației cu școala.

Mă opresc doar la faptul că e o caznă tot mai plictisitoare și aparent inutilă pentru un elev să se deplaseze până la școală. Fiindcă, la capătul fiecărei zile, al fiecărei ore de curs, al fiecărui semestru încheiat planează o întrebare grea și fără vreun orizont de răspunsuri: la ce îmi folosește mie asta?

Elevii au înțeles mesajul fundamental transmis de societate și, adesea, de școală, ba chiar și de către familie: cele mai importante valori ale omului se reduc la ceea ce poate fi vândut și cumpărat. Așa că școala nu face decât să amâne enervant momentul la care copilul – în curs de maturizare – este lăsat liber să… facă bani. Moment în care este deja bine văzut în societate și capătă credibilitate.

E plin de exemple de analfabeți care s-au făcut vedete de televiziune și întorc banii cu lopata. De ce ar fi de preferat să-ți rozi coatele pe băncile școlii în loc să mergi în străinătate sau să te bagi în vreo „combinație” câștigătoare? Dacă ai bani, pe nimeni nu mai interesează că n-ai școală, că ai mintea îngrămădită ca o debara neaerisită. De fapt, tocmai acesta este semnul unei mari deșteptăciuni: faptul că ești capabil să scoți bani din piatră seacă. Mai presus de acest ideal nu poate exista nimic. Poate doar puterea care se poate obține prin mijloace politice.

Și, la o adică, la ce-i folosește tânărului ceea ce învață la școală? E pus să memoreze lucruri pe care acum le găsește cu un click pe google. La ce îi trebuie să știe denumirea tipurilor de soluri, dacă nu o să devină nici agronom, nici geolog? Sau denumirea componentelor celulei dacă nu se face biolog sau medic E pus să repete mecanic spusele altora, iar uneori se mai simulează și sugestia că trebuie să-și spună părerea (despre ce? despre lucruri care nu-l interesează nici cât negru sub unghie?). E pus să lucreze repetitiv și șablonard, fără să aibă cineva timp sau interes să-i dezvolte creativitatea sau să-i dea și niște chestii care să-l ajute în viață.

Ce motivație mai poți avea dacă și examenele sunt dinainte cumpărate ori, dacă nu, există facultăți care te curtează să mergi la „cu plată”, iar „bătrânii” sar cu banul că doar n-o să rămână copiii lor fără facultate?

Homeschool, after-school, no-school

Școala – Franța secolului XXI (sursa)

Pentru ca o informație să fie credibilă, trebuie verificată din trei surse independente, zice legea jurnalismului. Așa că mă simt acoperit. Am trei surse din care aflu constant cât de tare se deteriorează pe zi ce trece învățământul și la ce grad de imbecilizare se poate ajunge chiar și în cazul cadrelor didactice.

N-aș exclude, prin urmare, ideea educației la domiciliu, mai precis, a ceea ce se cheamă homeschooling. Am văzut că, acolo unde apare, i se face reclamă foarte intensă și insistentă și modelul este prezentat adesae ca fiind nu doar o soluție, ci Soluția. Singura. Universală. Obligatorie. Eminamente posibilă (dacă vrei, bre, lacomule!).

Am mai deschis într-un rând subiectul ăsta și, după discuții furtunoase și îndelungi, am tras niște concluzii. Da, homeschooling-ul este o alternativă viabilă și chiar dezirabilă. Nu, nu cred că neapărat până la vârsta liceului, dar sigur ar putea merge, cu nițel efort, până prin clasa a VIII-a. Da, sunt multe avantaje pe care le are acest „sistem”. În special, libertatea de care pot beneficia copilul și părintele deopotrivă. Pot ține orele și la mare, și la munte, și în casă, și afară. Totul e să știe tata sau mama ce predă (deja se întrevede o primă problemă: dacă nu știe?).

Mai există, pe urmă, libertatea părintelui de a controla ce anume învață copilul. Trebuie remarcat însă că ideologiile pot să se insinueze foarte bine și aici, fiindcă părinții au niște manuale după care lucrează, iar acestea sunt făcute potrivit cu o filosofie de viață. Peste asta, nimic nu m-ar putea convinge că părinții sunt mai greu de ideologizat decât profesorii. Dar, e drept, sunt mai greu de controlat, fiindcă nu depind de sistem.

Există și neajunsuri ale acestui model de școlarizare, dar, din câte am reușit să aflu până în prezent, adepții homeschooling-ului nu prea le acceptă și nu prea sunt dispuși să le discute (există și excepții!). De fapt, cred că acesta este principalul neajuns: faptul că este prezentat ca un fel de El-Dorado al educației copilului, ca un model perfect și fără cusur.

Când ești prea deștept ca să obții nota 10

(Sursa)

Scena I

Doamna: Cât face 7×8+4-6.

Catindatul: 54.

Doamna: Corect. Nota 7.

Catindatul: 7?

Doamna: Da, foarte bine!

Catindatul (întru câtva nedumerit, ca și dumneavoastră, poate): Dar dacă eu am dat răspunsul corect, de ce am luat nota 7.

Doamna: Ei bine, dragă Catindatule, nu ai descris pașii pe care i-ai parcurs.

Catindatul: Păi, am făcut repede, în minte, calculul, că e ușor.

Doamna (împăciuitoare, cum îi stă bine unui dascăl post-modern): Dragă Catindatule, cum am învățat noi să facem acest exercițiu? Explică-mi cum ai făcut.

Catindatul: Am făcut prima oară înmulțirea, pe urmă am scăzut 2 din rezultat.

Doamna: Ei vezi, vezi? Ai explicat în răspunsul tău că mai întâi trebuie făcută înmulțirea? N-ai explicat! Pe urmă, ai făcut adunarea? Nu, ci ai făcut direct scăderea! Ai parcurs etapele? Nu le-ai parcurs.

Catindatul: Stimată Doamnă, dar am socotit corect și am făcut toate astea în minte.

Doamna: Îmi pare rău, dragă Catindatule, nu stăpânești etapele. Dar felicitări pentru notă. Ai 7!

 

Scena II

Copiii din ziua de azi nu mai citesc…

http://www.wpclipart.com/

Era o vorbă „dacă aș avea câte o sută de lei pentru fiecare dată când am auzit asta…”, atunci aș huzuri. Se potrivește de minune și pentru dățile în care am auzit (într-o formă sau alta) despre „dezinteresul elevilor față de lectură”.

Chiar dacă nu e în avantajul meu, mă văd silit să recunosc că nu sunt chiar surprins că elevii nu mai vor să citească. E ușor să constatăm că sunt dezinteresați (nu toți!), dar hai să răsturnăm puțin enunțul și să vedem ce motive ar avea să fie interesați.

Primul gând care îmi vine în minte este următorul: oare i-o fi educat cineva să citească? Nu știu cine: școala, părinții, bunicii – nici nu mă interesează să culpabilizez pe cineva. Și nu mă refer doar la educație din aia cu bâta și cu nota, ci prin exemplul personal, prin ademenire spre lectură, prin situarea lecturii într-o perspectivă mai amplă a vieții. Mi se pare un prim prag necesar al chestiunii, căci măcar așa știm cum stăm fiecare pentru discuția care urmează.

Iată câteva întrebări ajutătoare pe care m-am gândit să le ridic (și voi încerca și niște răspunsuri): de ce ar merita să citească?; ce să citească?; cum să citească?; când să citească?

De ce merită să citești? Hmmm. Nu cred că pot da un răspuns convingător la această întrebare (atâta vreme cât criteriile cele mai de preț sunt eficiența imediată și profitul maximalizat). Dar cine a ajuns să-și pună întrebarea la modul serios înseamnă că deja are o anumită atracție spre citit, dar nu știe la ce îi folosește și dacă să se lase furat de această preocupare. Mă agăț de acest firav cârlig și spun că merită să citești ca să nu rămâi prost (și să nu ți se atrofieze creierul). Este o condiție doar necesară, nu și suficientă.

E drept că societatea (prin modelele stupide pe care le cultivă) pare să spună altceva, dar cocalarii și pițipoancele sunt în ediție extrem de limitată, iar cei mai mulți oameni din țara asta își câștigă existența din niște profesii ce au presupus documentare (deci și citit). Chiar și la „coada vacii” de-ai vrea să stai, nu mai poți fi analfabet, dacă vrei să trăiești cât de cât decent. Încă nu s-a inventat altă metodă pentru însușirea anumitor cunoștințe decât cititul.

Ce să citești? Ei bine, aici îi înțeleg pe sărmanii elevi. Să le recomanzi Calistrat Hogaș!?!? Geo Bogza – reportaje?! Zău, așa! Mori până termini o descriere d-aia…

Sfaturi pentru părinți (6) – Cum ne școlim copiii

via: http://www.urbankid.ro

Se știe că sistemul românesc de învățământ e cangrenat, e neglijat, e la pământ etc. În ciuda statisticilor și a performanțelor unor olimpici, realitatea nu îngăduie nimănui să se iluzioneze. Stăm prost și se face extrem de puțin (sunt optimist, știu!) pentru îmbunătățirea situației.

Așa că musai să ne întrebăm cum o să ne școlim copiii. Întrebarea își pierde din stringență pentru cei care au deja copii prin liceu sau în facultate. Dar pentru ceilalți, problema se pune din ce în ce mai acut și mai complex.

Ca fost profesor de română cu mărturisite simpatii pentru gramatică, înțeleg prea bine (din puținul pe care-l aflu conjunctural) că manualele încep să conțină din ce în ce mai multe aberații, că dascălii se întrec în a comite gafe din nevoia de a se ridica la o ștachetă de excelență ce nu există decât în mintea unor așa-ziși evaluatori (pentru care contează dosarul și hârțoaga), însă contrazisă de realități.

Cum problematica învățământului și soluțiile pentru situația actuală sunt chestiuni care mă depășesc, mă voi mărgini să îmi frământ neuronii cu deciziile pe care trebuie să le ia un părinte pentru copilul său.

Am văzut că e un curent de opinie care promovează homeschooling-ul ca alternativă la sistemul instituționalizat. Mă declar sceptic. N-am cunoscut personal încă un caz de elev școlit acasă cu succes incontestabil. Vorbim de România, nu de poveștile de succes de la alții.

Ce știu însă foarte sigur e că pentru homeschool e nevoie de 1) un părinte care să poată sta acasă permanent 2) un nivel de pregătire foarte bun al părintelui dascăl 3) o formație cvasi-enciclopedică a unui singur individ sau a câtorva.

Decurge repede din aceste necesități că, pentru a putea școli copiii acasă, e nevoie de un părinte care să câștige binișor – asta dacă nu cumva renunță la oraș și se retrage la țară, să lucreze pământul. Dar, ca unul care știe ce înseamnă munca în agricultură, opinez că e foarte improbabil ca un agricultor cu normă întreagă să aibă timp și de homeschooling.

Dacă luăm o familie obișnuită, sunt destul de mici șansele ca unul dintre părinți să fie atât de bine plătit încât să se poată descurca toți ai casei dintr-un singur salariu. Tot într-o familie obișnuită, dacă părinții n-au absolvit cine știe ce școli și n-au fost vreodată premianți sau măcar sârguincioși, șansele lor de a preda gramatică, matematică, chimie sau fizică sunt practic nule.

Materialele pentru homeschooling sunt în engleză, așa că prezintă o foarte slabă contextualizare geografică și culturală. De nivelul materialelor prefer să nu mă leg, dar am văzut manuale de biologie sau geografie în care era mai important să se facă propagandă religioasă decât știință (exact imaginea în oglindă a propagandei darwiniste).

Cum se lua/fura BAC-ul în vremurile bune

http://www.digitaltrends.com

Inspirat de o mărturie pe care o puteți citi aici, am decis să pun pe hârtie (virtuală) singura mea experiență de supraveghetor la BAC. A fost una, e drept, dar memorabilă. Ulterior, alții mi-au confirmat că și lor li s-au întâmplat lucruri similare, dar s-ar putea să fi fost de vină… doar imaginația noastră bogată. Așa ceva nu se putea întâmpla, o știe toată țara!

În anul de pe urmă al glorioasei guvernări Năstase (2004), mă aflam în calitate de cadru didactic într-o școală din urbea O – oraș al cărui nume nu-l dau, ca nu cumva să poată cineva descoperi care era singurul oraș cu sistem de învățământ corupt din țară.

Și cum mă aflam eu în exercițiul funcțiunii, un novice suplinitor (pentru cei care au impresia că „suplinitor” e un termen peiorativ, precizez că e, de fapt, un termen tehnic, ce face distincția între suplinitori și titulari, fiind un fapt obișnuit ca unii suplinitori din orașele mari să aibă medii mai mari decât cele ale titularilor din orașe mici sau din comune) din primul an de viață adevărată, mă trezesc trimis cam cu japca la supraveghere la BAC și la „Capacitate”, cum era pe atunci.

Când sosi sorocul, mă scol cu noaptea în cap, mă scliviesc după știință și putință, iau chiar și un taxiu ca să nu-mi șifonez țoalele festive, ca nu cumva să mă prezint sub așteptări, și mă înfățișez la locul dinainte rânduit. La fața locului se deplasaseră toți colegii nominalizați în acest scop, așa că stăteam la un pahar (de apă, de cafea, dar sigur fără spirtoase, ca să nu fie dubii) de vorbă.

Președinte de comisie era un prof universitar de pe Valea Jiului. De vreme ce el prezida întâlnirea și era șef de comisie, am dedus că și eu eram… comisie. O parte infimă a ei, dar nu mai puțin reală și rodnică – cel puțin astea îmi erau aspirațiile. Ne-a ținut discursurile regulamentare despre „buna desfășurare” a concursului, despre „corectitudinea” și „vigilența” de care urma să dăm dovadă. Cred că am vrut să iau și notițe, așa de frumos se vorbea p-acolo.

Toată teoria însă avea să se năruie câteva ceasuri mai târziu și încă într-un mod cum nu se poate mai palpitant și convingător.

Avem motive să ne temem de Rusia?

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:COA-map_of_Russia.png

De dimineață, mi-a fost dat să aud o domniță de la ceva organizație d-asta cu nume pompos (Educația 2000+, cred) cum se văita că e vai ș-amar de transdisciplinaritatea noastră, fiindcă noi avem doar profesori tradiționali, de fizică, de chimie, de biologie, și nu profesori „de științe”.

Mi-au trecut numaidecât niște frisoane electromagnetice pe șira spinării, căci încercam să înțeleg profilul acestui dascăl de tip nou, european: profesorul de științe. Voi cum vi-l închipuiți? Știe câte puțin din fiecare, dar nimic până la capăt? Știe totul despre toate? Știe numai ceea ce se situează la limita dintre științe – indiferent ce o fi acolo?

Sper să nu existe niciodată asemenea aberație, fiindcă ar aduce numai nenorociri educației copiilor. Autorul Manifestului transdisciplinarității (și altor cărți teoretice despre transdisciplinaritate), fizicianul (deci nu „profesorul de științe”) Basarab Nicolescu, susține că numai după ce stăpânești temeinic o disciplină poți să stabilești corelații transdisciplinare.

Și e la mintea cocoșului că trebuie să îl înveți pe copil ceva ca să poată avea loc o transcendere, trebuie să-i arați granițele, ca acestea să poată fi traversate. Ca să poți transcende ceva, e nevoie să deții acel ceva inițial la care te raportezi. Educația tradițională e absolut fundamentală pentru a facilita, ulterior, elevilor o ieșire din aria disciplinei deja asimilate.

Hai s-o luăm și din alt unghi: între care noțiuni se vor stabili relațiile transdisciplinare dacă totul este de la început trans? E ca și cum ai pretinde să ai doar cablul, fără să ai televiziunea care emite și televizorul care receptează. Cum ai putea fi transcultural, dacă n-ar exista niște culturi de referință? Tot ce e trans se raportează la altceva ce nu e trans.

În tot acest timp, în Rusia se învață pe rupte, în stil „vechi” și „demodat”.

Eșecul școlii, succesul educației (sau invers?)

via: adevărul.ro

Măsurile luate de Inspectoratul Școlar Covasna, împotriva Liceului Korosi Csoma Sandor, în cazul fetei Sabina Elena, care a purtat bentița cu tricolor sunt, în rezumat, următoarele:

„acordarea unei atenţii constante educării elevilor în spiritul respectării simbolurilor naţionale, a identităţii etnice şi culturale a fiecăruia, în spiritul convieţuirii normale într-un mediu multicultural, în care toleranţa şi respectul să fie primordiale”; „organizarea comemorărilor, a Zilei Naţionale şi a altor sărbători naţionale sau specifice minorităţilor naţionale, astfel încât elevii să aibă posibilitatea de a participa activ, indiferent de etnie sau de limba de predare”; „completarea Consiliului elevilor, astfel încât să fie cuprinşi toţi elevii, indiferent de etnie”;  „luarea unor măsuri pentru interzicerea imixtiunii politicului în şcoală”. (mediafax.ro)

Dacă e să vă traduc ce înțeleg eu din asta, ar suna cam așa: ISJ Covasna a hotărât ca în școala cu pricina să se facă iarăși educație, în adevăratul sens al cuvântului. Căci adevărata educație, cea normală, omenoasă, de bun-simț și cu bună-cuviință include toate chestiunile de mai sus într-un singur mare deziderat: educația omului.

Dar se mai poate traduce într-un fel, și anume, inspectoratul hotărăște, drept măsuri disciplinare, reinstaurarea normalității într-o școală de stat. Dacă citiți acele „pedepse” pe care le prevede inspectoratul, nu aveați impresia că toate acele lucruri trebuie să se întâmple în școală? Ei bine, aflați că nu se întâmplau în această școală specifică.

Cu riscul de a fi considerat alarmist, îmi dau cu presupusul că în multe alte școli nu se mai întâmplă de mult ceea ce vrea să impună cei din Covasna în școala depistată „bolnavă”. Sau se întâmplă așa, de ochii lumii, fiindcă moda impune să fii multicultural.

Profesorul între „dascăl” și „cadru didactic”

http://www.quora.com/

Până nu demult, cel puțin la noi, profesorul avea un fel de legitimitate transcendentă. Era privit aproape asemeni regelui, drept rânduit de Dumnezeu. Nu era asta o credință explicită, ci mai degrabă una implicită, ce se vedea mai ales în atitudinea oamenilor față de deciziile dascălilor.

Cu unele inevitabile excepții, profesorii erau priviți ca o autoritate demnă de toată crezarea. Social, dascălul beneficia de respectul (și chiar admirația) comunității. Se detașa ca o personalitate, ca un reper. Repet, existau și excepții, dar liniile generale cam acestea erau.

Dacă mergem mai adânc în istorie, constatăm că nu exista deloc pregătire de „specialitate” pentru dascăli, ci doar vocația și necesitățile îi transformau pe cei ce știau un lucru în învățători pentru cei care aspirau să dobândească ceea ce știau cei dintâi.

Științele educației au apărut, inițial, ca un fel de ghid al relației dascăl-învățăcel. Pedagogia furniza niște principii desprinse din interacțiunea efectivă dintre elev și profesorul său. Reprezenta mai degrabă o modalitate de generalizare a unor bune practici.

Șpaga egalității de șanse

Șpaga (sau mita) e încadrată la acte de corupție, pentru că vizează, în principal, obținerea unor beneficii prin mijloace necuvenite. Domeniile în care se dă/ia șpagă sunt nenumărate. Anumite forme de mituire au fost legalizate și au căpătat denumirea de lobby. Sună mișto și are imunitate juridică.

Celalalte poartă încă stigmatul ilegalității și pe cel al imoralității. Chiar dacă pentru unii lucrurile sunt limpezi – le e clar ce înseamnă șpagă și ce nu –, mă declar încurcat când vine vorba de a da sau a nu da mită în anumite situații.

De actualitate e, în prezent, cumpărarea BAC-ului. Însă ideea, după cum se va vedea, capătă aplicabilitate mult mai largă. Totul e să știi să faci adaptările necesare.

Eu plec de la premisa – nedemonstrabilă, dar devenită deja subînțeleasă și chiar imperativă – că examenul de bacalaureat se cumpără. E una dintre cumpărăturile absolut obligatorii pentru a putea păși cu dreptul în viața matură. Îi lăsăm d-lui Funeriu privilegiul să se amăgească și anul acesta cu un examen curat. Cei care am ajuns să supraveghem, care mai avem câte un văr, frate sau cunoscut în liceu știm bine cum stă treaba.

Bac-ul și prostul târgului

cartoonstock.com

Așa te cuprinde un sentiment de lehamite, dar și o mare nedumerire când auzi că DNA-ul a reușit să intre – în sfârșit – pe firul corupției de la bacalaureat. Pentru că nu e vorba despre o campanie generalizată, menită să curețe școala românească de această nefericită tară, ci de o găselniță. Un amărât de director din celebra localitate Podul Turcului a fost mai fraier decât toți, ori o fi cerut prea mult, ori avea vreun conflict cu un absolvent năravaș, așa că s-a ales cu reclamație la DNA.

Mă gândesc acum dacă în toți acești ani nu s-a întâmplat ca vreun fiu de procuror să își dea bac-ul. Fiindcă, dacă s-a întâmplat, atunci sigur a cotizat la șpaga națională practicată de cel puțin 10 ani (la scară largă). Dar tăticii nu s-au „sesizat”, ci au dat și ei cu mână largă, că doar le permite salariul.

Trebuie să fii extrem de naiv, neglijent sau odios încât să cazi în buda suspecților. Cu atât mai mult cu cât în acest sport nu există decât învingători. Singura deosebire între un director de colegiu național și unul de SAM este, probabil, suma care revine fiecăruia.

Cotizația nu mai e de multă vreme facultativă. Presiunea e enormă pe elev și pe părinte. Care, de altfel, nu prea dau niciunul semne că s-ar opune foarte tare. Ei știu că „se dă”. Impersonal. Nu contează de unde și către cine „se dă”, ci mult mai important e că asta e regula, e precondiția unui succes așteptat. „Protocolul” nu se discută, nu se pune la îndoială, ci se asumă. E ca un buletin meteo care îți spune când să iei umbrela de acasă.

Mamele grijulii discută pe la serviciu despre cât mai e taxa pe la diverse școli. Mai strâmbă din nas când aud că la liceul odraslei proprii se cere mai mult decât în alte părți, dar nu și-ar pune, Doamne ferește, problema să nu contribuie. Că doar n-o să pericliteze viitorul luminos al teneretului…

Dezbatere… de joc

Când am aflat de nominalizarea noului ministru al învăţământului, mi s-a părut că, în sfârşit, se întâmplă ceva bun într-un domeniu absolut vital, dar cu totul neglijat. Neglijarea asta cred că este, cum spuneam şi altădată, intenţionată sau, dacă nu, atunci iresponsabilă până către criminală. Aşa că, după multă vreme, se arătau zorii peste negura adusă de Abramburica, Hărdău sau Zâmbiliciul din Iaşi.

Declaraţiile domnului Funeriu erau chiar dătătoare de oarecare speranţe (măcar pe alocuri). Dar se pare că nici el nu scapă de păcatul teoriilor frumoase care sucombă în realităţi dure. Când profesorii nu-şi primesc salariul, tot proiectul de viitor nu face doi bani şi mă şi grăbesc să argumentez de ce.

Ca să poţi realiza o restructurare a învăţământului, ai nevoie de mai mult decât o lege şi nişte „experţi” care gravitează precum muştele împrejurul… (aici mă cenzurez). Nu am nicio încredere în „specialiştii” ministerului, fiindcă ei sunt responsabili în mare măsură de situaţia existentă. Toate deciziile au trecut şi pe sub nasul lor atrofiat.

E mare nevoie în sistemul educaţional de mână de lucru calificată. Altfel „dezbaterea publică” îşi pierde raţiunea, pentru că măsurile – oricât de grozave – nu pot fi puse în practică de semi-analfabeţi. Degeaba vrei să recredibilizezi universităţile dacă nu ai elevi suficient de bine pregătiţi. Iar pentru a avea elevi pregătiţi, trebuie să ai profesori competenţi la toate nivelurile. Or aceştia ar trebui plătiţi decent, ca să poată supravieţui.

În câteva judeţe din ţară, cadrele didactice se plâng că nu şi-au primit salariile decât pe jumătate (o fi vorba de cei 50%, însă care, ca în bancul cu radio Erevan, nu se dau ci se iau?). Dar, peste aceste voci nemulţumite, se ridică una mult mai ameninţătoare, care afirmă că, de fapt, profesorii vor pierde nişte sporuri pe care le luau pe „nedrept”. O parte din aceste sporuri am înţeles că au fost introduse în salariul de bază. Însă, de vreme ce acest glas ministerial se străduieşte să pregătească terenul, mă aştept ca, în general, salariile în învăţământ să înregistreze o scădere nu chiar neglijabilă.

De la ridiculizarea cizmarului la vanghelion şi becaliadă

Ceauşescu avea 4 clase. Și alea abia târâte. Era cizmar de profesie. Mai bine şi-ar fi păstrat-o ca pe o „brăţară de aur”. Mult ne-am mai distrat noi, copiii, când am aflat ce analfabet fusese în fruntea ţării. Cei mai mari erau revoltaţi, sideraţi, scârbiţi. Cum, dom’le, un cizmar şi-a bătut joc atâta vreme de milioane de oameni? Chiar analfabetul ăsta? De parcă era mai de calitate bătaia de joc dacă ar fi fost executată de un doctor docent…

Era ştiut de către orice om cinstit şi lucid că promovarea non-valorilor e un procedeu comunist, fiindcă nulităţile erau uşor de controlat. Un ceapist prost grămadă făcea exact ce i se „prelucra” de la partid, pentru că el nu pricepea deloc ce i se cere, aşa că se străduia să ţină minte detaliile, să respecte instrucţiunile precise. Executant de mare scrupulozitate.

Dacă acest prost mai era şi un pic violent din fire sau răzbunător, avea toate şansele să urce în ierarhie şi să se cocoţeze într-un post de fruntaş judeţean, de unde să comande altora – de obicei mult mai dezgheţaţi decât el – ce să facă. Până şi aparatnicii comunişti considerau imorale asemenea situaţii. Chiar şi ei între ei îşi purtau sâmbetele din astfel de pricini.

În fine, ideea e că societatea admitea implicit şi explicit că pentru a accede la o poziţie de influenţă şi de putere, la o funcţie publică trebuie să ai oarece grăunţe funcţionale în cap, să fii şi cu oleacă de şcoală. Oamenii aşteptau de la cei care îi conduceau să fie şi mobilaţi intelectual cât de cât. Chiar dacă ei înşişi dispreţuiau oamenii „cu mapa”, tot ei doreau ca şeful, cu cât era mai sus, să aibă facultate, să prezinte garanţii că merită locul ocupat.

Toată lumea ştia că nu e uşor să faci o şcoală. Ca să intri, treceai printr-un examen dificil. Iar până să termini mai aveai de tras serios. Printre absolvenţi se mai rătăcea şi căte-un netot, însă era cu atât mai celebru şi mai dispreţuit cu cât se ştia că reprezintă una dintre excepţiile tolerabile. Intra în marja de eroare.