Mie-mi place de Moș Crăciun

(Sursa)
(Sursa)

Peste sărmanul Moș Crăciun – ficțiune sentimentală a copilăriei – s-a abătut de o vreme un val de critici virulente. Mult prea mare pentru o non-existență, cred eu.

Ideea de bază care l-a impus la scară mondială – aceea a unui ins (roșu) darnic cu copiii, dar și întru câtva judecător al faptelor de peste an – este una care nu iese din granițele creștinismului. Moșul, la o adică, poate fi generos peste măsură și gata să ierte. Sau poate fi drept și să sancționeze anumite derapaje. E dreptul lui… constitutiv. (Luat la bani mărunți însă, cu siguranță că Moșul nu va putea să-și demonstreze puritatea originilor… dar nu-i singurul în situația asta.)

Cică marea problemă însă ar fi aceea că îi mințim pe copii că există Moș Crăciun. Și că asta ar crea cine știe ce precedent periculos pentru încrederea viitoare a copiilor în părinții lor. Nu zău! Din câte îmi amintesc, n-am auzit niciodată (dar chiar niciodată!) vreun copil ajuns la vârsta critică a adolescenței beștelindu-și părinții că l-ar fi mințit că există Moș Crăciun. Nu știu ca această minciună să fi născut vreo traumă succesorală sau vreo criză de credibilitate parentală.Citește mai mult »

Fete educate și băieți (ne)educați… după anumite cutume

(Sursa: British Library)
(Sursa: British Library)

Nu mai sunt în vogă școlile separate în funcție de genul elevilor. Deși ar fi interesant de analizat prin ce se deosebeau programele de învățământ ale școlilor de fete de cele din școlile de băieți. N-am de gând, în acest text, nici să mă pronunț în ce privește diferențele sau discriminările de gen: nu intru în disputa egalității, complementarității sau subordonării dintre sexe.

Scopul meu e mult mai modest, dar cred totuși că subiectul este reprezentativ pentru anumite tendințe și năravuri, astfel că poate oferi o perspectivă ce trece dincolo de obiectivele mele imediate.

Am remarcat că, atât explicit, cât și implicit, fetele sunt mereu educate cum să nu fie victime. Cum să nu se lase atacate, seduse, păcălite, umilite, dezavantajate. Și asta apare sub diverse forme în discursuri publice, în sfaturi și preocupări părintești, în atitudini față de diverse situații.

Să luăm, de pildă, cazul avortului. Atenția se concentrează atât de mult pe mama însărcinată, încât nu se mai discută decât rarisim că ea nu a ajuns în situația de a alege un avort prin fertilizare in vitro sau prin autopolenizare. Citește mai mult »

Un manifest împotriva parenting-ului

By US Nessie (sursa)
By US Nessie (sursa)

Am decis să traduc câteva paragrafe dintr-un articol (publicat în WSJ) ce contestă conceptul de parenting cu tot instrumentarul aferent. Câteva observații mai întâi. Contestarea unui model recent în numele tradiției recomandă implicit mai multă precauție vizavi de „noile descoperiri” în materie de educația copiilor.

Apoi ar fi de remarcat faptul că paradigma rețetei/rețetelor de succes, deși promite foarte mult, este mult prea mecanicistă, prea artificială când este aplicată la o relație atât de complexă și de intimă cum e cea dintre părinte și copil.

Succesul înregistrat de literatura bazată de ideea de parenting (cu metode, tehnici, strategii) spune destul de mult despre felul în care generația actuală privește realitatea și cum își gândește soluțiile la problemele ivite.

Se remarcă nevoia de predictibilitate, succes, soluție rapidă (și sigură!). Merită observat interesul pentru a crește copii cu mari șanse de reușită socială, cu abilități care să le garanteze o viață prosperă. Mulțimea cărților vorbește însă și despre criza de soluții și despre speranța că următorul autor va veni cu ideea salvatoare.

Trebuie sancționată însă și industria dezvoltată în jurul conceptului de parenting. E perfect legitim ca, într-o piață liberă, să apară această nișă care răspunde unor nevoi. Dar e la fel de legitim ca aceste întreprinderi care asigură coaching pentru părinți să fie privite cu toată precauția, dacă autoarea acestui text are dreptate.

~~~~~~~~~~~~~~~

A strange thing happened to mothers and fathers and children at the end of the 20th century. It was called “parenting.” 

[Către sfârșitul secolului XX, mamele tații și copiii au avut parte de o experiență ciudată numită parenting.]Citește mai mult »

Cu tableta la biserică

By Viktor Hanacek (sursa)
By Viktor Hanacek (sursa)

Copilul fără tabletă – încă de la vârste fragede – e ca o albină fără floare, ca o curte fără împrejmuire și ca un câine fără lesă. Cu tableta îl poți distra, cu tableta îl poți dresa, cu tableta îl educi practic, fără alte pedepse.

Nu mănâncă? Ia-i tableta! Nu vrea să învețe? Ia-i tableta! Nu se poartă cum vrei tu? Ia-i tableta! Pare cel mai eficace mijloc pedagogic. Atât de eficace, încât până și în biserică copilul șade cuminte cu tableta. Sau cu telefonul smart.

Am văzut că începe să devină un trend liniștirea copilului în biserică cu un „divais” electronic. Evident că primii răspunzători sunt părinții. Dar nu voi cânta în corul acuzatorilor. Mai degrabă aș vrea doar să ridic câteva întrebări.

Evident că cei care n-au copii sau au copii mari vor ridica sprânceana încruntați spre părinții care folosesc gadget-urile pentru a-și ține copiii tăcuți în biserică. Tot așa mă aștept să procedeze și cei care predică. Și e greu să zici că n-au măcar un pic de dreptate.

Dar, de altă parte, uneori e greu chiar și pentru adulții responsabili să stea treji la predici fără conținut, la cuvântări monotone și cu totul irelevante pentru viața din cursul săptămânii, la discursuri ce repetă mecanic versete biblice sau teme prăfuite.

Nu e de ici, de colo să reziști două ceasuri cu atenția mereu trează și cu maximum de concentrare. Nici măcar părinții nu prea (mai) sunt în stare de așa ceva. Dar la adulți se găsesc mai ușor alternative sau scuze „spirituale”.

Totuși, nici asupra pastorilor sau vorbitorilor n-aș arunca ocara. Fiindcă nici situația lor nu e neapărat simplă și nici nu se cuvine să fie mereu singurii vinovați pentru orice nu merge bine sau nu ne place.

Altundeva vreau să duc această discuție. Cum va arăta enoriașul de mâineCitește mai mult »

Exasperări – pledoaria elevului

„Calcule mentale”, de Nikolai Bogdanov Belsky (sursa)
„Calcule mentale”, de Nikolai Bogdanov Belsky (sursa)

Nu mă pot pune cu uşurinţă în pielea unui elev de azi, dar voi încerca măcar câteva observații pe care le-am discutat cu unii și cu alții, elevi și foști elevi, sau impresii culese, de-a lungul timpului, din presă.

Foarte puțini par a fi elevii care încă mai merg cât de cât cu plăcere la școală. Probabil că nicio generație nu a avut o mare bucurie la gândul tezelor, extemporalelor (neanunțate) sau al întâlnirii cu profesori „răi”. Dar îmi pare că acum e mai grav decât altădată, fiindcă parcă s-au înmulțit motivele pentru care să nu-ți dorești să mergi la școală.

Las la o parte toate distracțiile care, evident, ar fi preferate oricărui efort de studiu, muncă, evaluare, perseverență etc. Astea fac parte din realitate și fiecare le tratează cum găsește de cuviință. Nu doar fiecare elev, ci și fiecare familie în parte. Însă trebuie precizat dintru început că și acestea au o influență asupra relației cu școala.

Mă opresc doar la faptul că e o caznă tot mai plictisitoare și aparent inutilă pentru un elev să se deplaseze până la școală. Fiindcă, la capătul fiecărei zile, al fiecărei ore de curs, al fiecărui semestru încheiat planează o întrebare grea și fără vreun orizont de răspunsuri: la ce îmi folosește mie asta?

Elevii au înțeles mesajul fundamental transmis de societate și, adesea, de școală, ba chiar și de către familie: cele mai importante valori ale omului se reduc la ceea ce poate fi vândut și cumpărat. Așa că școala nu face decât să amâne enervant momentul la care copilul – în curs de maturizare – este lăsat liber să… facă bani. Moment în care este deja bine văzut în societate și capătă credibilitate.

E plin de exemple de analfabeți care s-au făcut vedete de televiziune și întorc banii cu lopata. De ce ar fi de preferat să-ți rozi coatele pe băncile școlii în loc să mergi în străinătate sau să te bagi în vreo „combinație” câștigătoare? Dacă ai bani, pe nimeni nu mai interesează că n-ai școală, că ai mintea îngrămădită ca o debara neaerisită. De fapt, tocmai acesta este semnul unei mari deșteptăciuni: faptul că ești capabil să scoți bani din piatră seacă. Mai presus de acest ideal nu poate exista nimic. Poate doar puterea care se poate obține prin mijloace politice.

Și, la o adică, la ce-i folosește tânărului ceea ce învață la școală? E pus să memoreze lucruri pe care acum le găsește cu un click pe google. La ce îi trebuie să știe denumirea tipurilor de soluri, dacă nu o să devină nici agronom, nici geolog? Sau denumirea componentelor celulei dacă nu se face biolog sau medic E pus să repete mecanic spusele altora, iar uneori se mai simulează și sugestia că trebuie să-și spună părerea (despre ce? despre lucruri care nu-l interesează nici cât negru sub unghie?). E pus să lucreze repetitiv și șablonard, fără să aibă cineva timp sau interes să-i dezvolte creativitatea sau să-i dea și niște chestii care să-l ajute în viață.

Ce motivație mai poți avea dacă și examenele sunt dinainte cumpărate ori, dacă nu, există facultăți care te curtează să mergi la „cu plată”, iar „bătrânii” sar cu banul că doar n-o să rămână copiii lor fără facultate? Citește mai mult »

Exasperări – pledoaria părintelui

Carl Larson (pictorul jucându-se cu fiica sa, Brita - sursa)
Carl Larson (pictorul jucându-se cu fiica sa, Brita – sursa)

Este din ce în ce mai dificil să fii părinte de copil școlar. Dacă, cu vreo 10-15 ani în urmă, doar elevii mai slabi aveau nevoie de prezența permanentă a părintelui la rezolvarea temelor, acum a devenit o normă. Chiar și cei mai buni elevi (mai ales până la final de gimnaziu) au nevoie de ajutor ca să poată merge cu tema făcută la școală.

Profesorii par cu totul orbi la necesitățile copiilor și familiei. Fiecare e convins, ai zice, că materia lui e cea mai importantă. Iar unii au și impertinența să o spună și s-o repete. Dacă nu știi geografie, ești pierdut în spațiu. Dacă nu știi istorie, ești incult. Dacă nu știi română, ești vai de mama ta ca român. Dacă nu știi matematică, o încurci, oricum ai încerca s-o scalzi etc.

Nu doar cei care au materii de examen, ci și unii dintre cei fără niciun fel de presiune finală își stresează elevii parcă din plăcere pură. Profesori-zbiri de muzică, desen, psihologie, biologie, chiar și de religie sau educație fizică. Școala pare să fi devenit o corvoadă imensă și insuportabilă, în care elevul are rol de executant fără alternative.

Copiii merg cu lehamite dimineața și vin înăcriți după-amiaza, după care se apucă scârbiți de niște teme interminabile și, mai des decât ne-am dori, inutile. Nu mai au timp să se joace, nu mai au timp pentru pasiuni, sunt robii școlii. Dar nici măcar nu se întrevede un sens, un final fericit și cât de cât util, un scop ultim nobil și folositor (orice sens i-am da acestui cuvânt).

Manualele par făcute de oameni care fie nu cunosc materia, fie au fost loviți de demență și care nu știu să formuleze un enunț clar, care fac confuzie între noțiuni sau le amestecă într-un mod care induce copilul în eroare. Noțiuni bizare își fac loc în programele școlare, dar fără vreun efect benefic pentru limpezirea domeniului.

Cuboid, eu liric, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate, incipit, diversitate, gândire prospectivă, studiu de caz, portofoliu etc. Aș putea pune oricând pariu că există profesori care ar avea mari probleme să definească unul sau altul dintre acești termeni. Ia să-i rugăm să ne explice diferența dintre pluri-, inter- și transdisciplinaritate (mă leg de asta, că-i la modă și că am auzit prăpăstii de tot hazul).

Ce să mai vorbim despre lecțiile predate aiurea, de pedepse de genul „toți pentru unul”, Citește mai mult »

Exasperări – pledoaria profesorului

Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)
Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)

Tot mai mulți părinți sunt tot mai indignați de felul în care merg lucrurile în învățământul românesc. Că au de făcut teme cu copiii, că trebuie să plătească meditații, că au copii stresați, că profesorii sunt abuzivi etc.

Dar am putea să începem discuția puțin mai dinainte. Fiindcă părintele, pe de o parte, privește numai dintr-un singur unghi (al său), iar, pe de altă parte, părinții mai „recenți” au descoperit brusc că au drepturi și nu sunt puțini cei cărora li s-a cam suit la cap chestia asta.

Dacă au trimis odrasla la școală, au dreptul să pretindă ca progenitura să se întoarcă acasă tobă de carte, un monument de bune maniere și un munte de performanțe, toate pe un fundal… dar hai să vedem ce fundal.

La școală – v-o spun cu toată certitudinea și puteți verifica, dacă nu mă credeți – se lucrează „cu materialul clientului”. Nu odată îți vin în clasă o grămadă de copii care nu știu ce-i aia disciplină, ce-i ăla bun-simț, care urlă și ei pe voci mai subțiri că vor numai drepturi. Nu puțini sunt agresivi și n-au nici urmă de respect pentru vreun dascăl – exact ca părinții lor.

Deci când îți trimiți copilul într-un loc despre care vorbești permanent cu dispreț, cu superioritate, ce drept mai ai să te aștepți ca lucrurile să meargă bine? Cine poate stăpâni zece mici „sălbăticiuni” fără caracter care se întâmplă să se adune într-o clasă de 25-30 de copii? Îl duci la școală nesimțit sadea, însă îl vrei acasă sfânnt din calendar…

Sistemul șpăgilor din învățământ s-ar fi prăbușit de multă vreme dacă nu erau părinții care să-l susțină cu mare elan. Iar asta dovedește că nici ei nu cred că pruncii pe care-i laudă până la cer ar fi cu adevărat în stare să-și ia pe cinstite un amărât de examen. Așa că pompează cu fervoare bani în „protocoale”.Citește mai mult »

Nuiaua – între tradiție și modernitate

Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)
Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)

Cel mai puternic argument al tradiției – cu tot ceea ce include ea – este vechimea ei și, implicit, fezabilitatea ei. Acele cutume tradiționale au dovedit că pot ține laolaltă comunități, că pot prezerva norme morale și pot duce lumea mai departe – o lume în care mereu binele și răul au coexistat. E foarte greu de bătut un astfel de argument dacă e să fii onest și să nu pleci de la premisa tălâmbă că tot ce e vechi e rău și tot ce e nou e bun.

N-am să insist prea mult pe ideea cunoscută că „nuiaua” (a.k.a. pedeapsa corporală) face parte din moștenirea culturală, cel puțin în Occident, dar cu siguranță că și ceilalți pământeni stau bine la acest capitol, fiindcă metoda e foarte la îndemână, iar eficiența ei e imediată. Însuși faptul că a fost interzisă prin lege (mai ales în ultimii 50 de ani) stă mărturie pentru amploarea fenomenului.

Am discutat deja din mai multe puncte de vedere acest subiect (puteți vedea aici și aici) și nu vreau să revin asupra acestor unghiuri, ci promit un text final separat pentru niște concluzii mai ample și observații.

Aici vreau doar să semnalez câteva dintre principiile și premisele pe care tradiția ce folosea „nuiaua” ca obiect de corecție, pe de o parte, și modernitatea care o interzice, pe de altă parte, le folosesc adesea fără să le precizeze. Și de data asta, dând mai mult credit… tradiției. Nu pentru că ar fi intrinsec bună – doar fiindcă e veche și verificată –, ci pentru cred că e nedrept să fie tratată cu superficialitate și pentru că nu mi-e totuna de pe ce poziție se critică o tradiție.

Zic unii că „nimeni nu a murit de la o palmă (sau de la o urechere)”. Dar sunt repeziți numaidecât că ar face apologia abuzului. Trebuie însă observat că, strict sub raport logic și empiric, această afirmație este în general adevărată – nu se moare de la o palmă. Și se mai poate observa că este o afirmație ponderată și cu bun-simț, dar deja am anticipat un pic.

Înainte de a trece mai departe, va fi nevoie de un mic ocol. Istoria și literatura consemnează numeroase cazuri de torturi fizice. Cele mai celebre sunt poate torturile medievale – de obicei puse pe seama Inchiziției, dar, în realitate, specifice pentru cultura vremii (sunt torturi medievale inventate de otomani, de chinezi, de japonezi și putem recurge la exemple, dacă se cere).

Mai aproape de vremea noastră, avem scriitori care adesea au remarcat abuzurile la adresa copiilor. E suficient să ne amintim de Dickens, Hugo sau Dostoievski. În Frații Karamazov, schingiuirea gratuită a copiilor este motivul pentru care Ivan este profund revoltat împotriva lui Dumnezeu că nu intervine să-i trăsnească pe loc pe sadicii respectivi.

Exemplele invocate dovedesc un alt lucru imposibil de evitat: chiar și în epoci mai puțin „evoluate” decât a noastră, exista ideea de abuz, cu toate că se practica pedeapsa fizică. Fiindcă, dacă vrem să fim onești, nimeni nu considera că torturile medievale sau maltratarea copiilor sunt exemple demne de urmat. Dimpotrivă, erau fie excepții regretabile (chiar dacă – torturile unor perturbatori – erau socotite necesare pentru a păzi societatea de derapaje grave), fie practici condamnabile.

Acum putem reveni la observația de mai sus care zice că nu se moare de la o palmă dată la fund. Și putem adăugă fără teama de a greși că și cine gândește tradițional admite că pot exista abuzuri. Atâta doar că, mizând pe un bun-simț comun, nu-și pune problema că un părinte întreg la cap, responsabil și cum mai vreți dumneavoastră ar trece peste acea graniță – nedefinită legal, dar subînțeleasă (și aici vom reveni) cutumiar – astfel încât să-și nenorocească pruncii. Iar excepțiile, care au existat, erau privite cu ochi răi în comunitate, ca apucături denaturate, inumane.Citește mai mult »

Nuiaua, giranții, CV-ul și alte chestiuni literale

Pedepsirea unui infractor (?) în Timișoara (sursa)
Pedepsirea unui infractor (?) în Timișoara (sursa)

Am remarcat că, în chestiunea pedepsei corporale, în mulți dintre cei care știu ce e de făcut zace o sămânță de… Barnevernet. În sensul că știu atât de clar că pedeapsa fizică e (sau, dimpotrivă, nu e!) obligatorie, încât ar fi gata să impună din exterior un bine superior al copilului din fiecare familie. Și asta fie pe linie bisericească, printr-o învățătură care face din nuia un pilon esențial al educației, fie pe linie profesională, venind cu o perspectivă exterioară de expert, dar la fel de vehementă.

Câtă vreme rămânem doar într-un „război” al declarațiilor și convingerilor, acești doi germeni de absolutism (sau totalitarism) au farmecul lor, fiindcă țin de dorința irepresibilă a omului de a face bine – chiar cu forța – celor din jurul său. Dar bine-ar fi să rămână mereu fiecare doar o opinie care să nu devină lege. Mie unul orice lege care are pretenția că urmărește un bine superior sau suprem mi se pare că are ceva diabolic într-însa. Iar partea diabolică e obligativitatea acestui bine. Nici măcar Cristos n-a avut asemenea pretenții, ci a chemat, a invitat, a lăsat posibilitatea să fie refuzat.

N-am pretenția că voi aduce lumină, nici armistițiu între taberele beligerante, dar mi-am propus să insist puțin pe subiectul cu nuiaua și să mă aventurez să dau o interpretare. A rezultat iarăși un text mai lung, fiindcă am încercat să privesc chestiunea din mai multe unghiuri.

1. Nuiaua, dacă ați avut curiozitatea să căutați, apare în legătură cu pedepsirea copilului doar în cartea Proverbele (13:24; 23:13-14; 29:15; în 22:15 este vorba deja despre „nuiaua disciplinării/certării” – care adaugă o altă nuanță discuției). Trebuie adăugat neapărat însă că pedeapsa cu nuiaua și/sau pedeapsa corporală este recomandată explicit și în cazul „proștilor” (NTR) sau „nebunilor” (Cornilescu). Dar nu există nicăieri sugestia că acești inși „fără minte” ar fi minori (Prov. 10:13; 19:29; 26:3, dar și 14:3, NTR). Cel mai tranșant însă este 20:30, unde soluția pentru vindecarea celui „fără minte” sunt „bătăile și vânătăile până la rană”. (În traducerea ortodoxă, nu se vorbește despre nuia, ci despre „vargă” sau „toiag”, dar trimiterile se potrivesc.)

În ciuda acestui sfat explicit, nu avem niciun exemplu biblic de părinte care și-a pedepsit copilul cu nuiaua (deși se poate presupune că exista această practică în cultura vremii). Nu există vreo poruncă explicită privitoare la natura pedeapsei fizice în Lege, ci doar la uciderea cu pietre (pe care nimeni n-o mai aplică în prezent) a copiilor răzvrătiți (vezi Deut. 21).

2. Cartea Proverbele are și alte prevederi literale care sunt cel puțin interesante. Citește mai mult »

O descoperire recentă: manifestarea globală a compasiunii și empatiei

Rembrandt - Bunul samaritean (sursa)
Rembrandt – Bunul samaritean (sursa)

După ce am îndrăznit să scriu articolul sceptic despre cazul Bodnariu, am primit „urări” și apostrofări aspre din partea taberei militante. Nu le-am lăsat publice, fiindcă nu am considerat că aduc vreo contribuție la desfășurarea discuției. Însă m-am gândit la ele.

Și am ales să mă gândesc pentru că e o surpriză neplăcută să constați că oameni care clamează tocmai compasiunea creștină față de cei aflați la ananghie te atacă și te porcăie cu o vehemență ce nu mai are nimic în comun nici măcar cu bunul-simț, darămite cu o atitudine creștinească. Ești înjurat în numele iubirii de frați.

Exclud de aici indivizii care au făcut din această implicare un titlu de glorie personală și care văd în fiecare posibil semn de victorie a cauzei lor o biruință personală (am citit destule declarații în care internauți înverșunați exprimau termenii capitulării Barnevernet într-un stil foarte personal și absurd: „Nu acceptăm…” „Vrem…”). Orgoliul poate întuneca oricând pe oricine (fie că e foarte atașat afectiv de acest caz, fie că își permite întrebări „sceptice”).

Mi-am zis însă că trebuie să existe un miez bun în aceste reacții excesive. Iar concluzia la care am ajuns e că avem parte de o descoperire recentă: capacitatea solidarizării publice globale – cu empatie și compasiune – cu cineva aflat într-o situație critică.Citește mai mult »

Sfaturi pentru părinți (9) – Ce nu (cred că) înseamnă „nuiaua” biblică

Scene de pe stradă - Giorgio Conrad (sura)
Scene de pe stradă – Giorgio Conrad (sursa)

Mai întâi, trebuie să precizez ce nu este acest text. Deşi tema se intersectează cu mediatizatul caz Bodnariu, ceea ce vreau să spun nu reprezintă o aluzie sau o interpretare a situaţiei lor. Subiectul este mereu de actualitate pentru părinţii creştini, independent de legi sau de reacții instituționale.

Pe urmă, acest text nu este un ghid de disciplinare a copiilor, fiindcă tratează punctual un singur aspect al disciplinei şi doar dintr-o singură perspectivă – o abordare negativă, după cum veți vedea.

În fine, acest text nu este o explorare completă a subiectului, ci doar o lectură personală, într-o cheie personală argumentată, a ideii din versetele biblice care menţionează pedepsirea fizică a copiilor.

Pornesc de la experienţa personală, invocată deja într-un alt context, de copil crescut în mediul evanghelic şi care, din timp în timp, auzea şi predici despre disciplinare. Evident că ideea de pedeapsă, indiferent de ce natură, nu este una confortabilă pentru copil.

Dar ce remarc retroactiv în discursurile de la amvon e faptul că părinţilor nu prea li se făcea vreun instructaj pentru aplicarea acelor versete care stipulează necesitatea pedepselor (fizice). Se considera subînţeles că n-o să-şi „nenorocească” copiii, însă nu exista vreun cadru orientativ. Se insista destul de mult pe benefiicile pe termen lung ale pedepsei, dar fără să se prevadă şi nişte… „norme de protecţia muncii”.

Un cunoscut pastor orădean afirma într-un interviu, din urmă cu câțiva ani, că pedepsele corporale devin cam inutile după vârsta de 5 sau 6 ani – nu mai reţin exact pragul, dar era unul preşcolar.

Dimpotrivă, în discursurile pastorale pe care le-am auzit adesea, bătaia părea a fi o permanenţă ce trebuia să însoţească mult şi bine copilul, până în adolescenţă sau chiar mai târziu. În interpretarea evanghelică populară, se spunea că părintele are dreptul să recurgă la pedeapsă atâta timp cât copilul trăieşte în casa părintească şi pe banii părinţilor.

Aşadar, părerile sunt împărţite, deci chestiunea nu e chiar atât de simplă cât ar putea părea la prima vedere şi nuanţele trebuie cântărite atent. Totuşi, nu voi discuta deloc despre oportunitatea pedepsei la diverse vârste, ci am vrut doar să schiţez un tablou al diversităţii interpretărilor.

O singură chestiune mă interesează, aşa cum anunţă titlul: ce nu presupune „nuiaua” biblică. Mi-ar fi plăcut, când îi auzeam pe pastorii care se ocupau de subiect, ca aceste versete despre pedeapsă să fi fost corelate mai clar şi mai des cu altele din Scriptură, în care se regăsesc sfaturile pentru părinţi. De pildă, există versetul din Efeseni care spune: „…părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri”.

Dar aş începe chiar mai de departe. Sunt câteva locuri în Biblie unde este descris, prin diverse imagini, creştinul autentic: celebrele versete din Galateni despre „roada Duhului”, paragraful din Efeseni despre „armura creştinului”, hiper-invocatul capitol din 1 Corinteni despre „dragoste”, „Predica de pe Munte” etc.

Toate acestea conturează o întreagă pleiadă de însuşiri care se cere să însoţească o trăire creştinească şi pe care, străbunicii noştri creştini, le-au rezumat la 7 virtuţi de bază: trei teologice (credinţă, nădejde, dragoste) şi patru morale (înţelepciune/prudență, dreptate, cumpătare şi curaj/bărbăţie) – numele variază puțin de la o biserică la alta.

Premisa cu care lucrez e că, pentru a avea o imagine de ansamblu mai corectă, cazul particular al „nuielei” din Proverbe trebuie ancorat în această perspectivă moral-dogmatic-biblică mai cuprinzătoare asupra caracterului creştinului. Citește mai mult »

Nevoia copiilor de părinți PREZENȚI

Indieni din Santa Clara Pueblo (sursa)
Indieni din Santa Clara Pueblo (sursa)

Tata, abia aștept să nu mai mergi nicăieri la lucru.

(Parafrază după spusa plină de încântare a Soniei)

Copiii au multe nevoi pe care le exprimă cum pot, potrivit vârstei și capacităților cu care sunt înzestrați. Din săraca mea experiență, trebuie să recunosc că sunt unele pe care nu reușesc să le înțeleg în spatele crizelor de plâns sau îndărătul unor manifestări mai… antisociale.

Există însă și nevoi exprimate extrem de transparent și care ar merita o atenție pe măsură. Dintre ele, nevoia copilului să stea cu părintele mi se pare una fundamentală și totodată foarte ușor de neglijat.

Dacă ar fi doar cazul meu, poate că m-ar încerca ispita să spun (deși sper că NU!) că probabil e o nevoie hipertrofiată, însă am mai văzut și la alții exact aceeași situație: copiii ar vrea ca părinții să nu fie atâta vreme plecați la serviciu (fiindcă nu discutăm cazurile de neglijare deliberată a copiilor pentru diverse scopuri mai mult sau mai puțin justificate), ci să poată sta mai mult timp împreună.

Dar, când banii nu te dau afară din casă, e foarte greu să îndeplinești această dorință a copilului, știind că, și dacă ar fi posibil logistic, ar presupune un preț destul de mare. Și aici trebuie să fac o mențiune ca să tai apa de la moara celor care te povățuiesc sfătos să te mulțumești cu mai puțin. Da, există și astfel de situații, după cum există și oameni care muncesc zi de vară până-n seară doar pentru asigurarea subzistenței. Să nu fim ipocriți și exagerat de dăscăloși, că nu se cade!

N-am soluții, asta ca să știți din start. Însă nu cred că toate problemele pe care le ridic trebuie să primească și soluție (de la mine). Uneori e destul să le avem în vedere și să căutăm – perpetuu și dinamic – o soluție zilnică, periodică, temporară, inedită, ingenioasă.

Textul acesta este scris, în primul rând, ca un tribut pentru copiii noștri care își doresc să stea cu părinții lor. Citește mai mult »

Amintiri necruțătoare din copilărie

By Harry Clarke (sursa)
By Harry Clarke (sursa)

Sunt convins că, dacă aș avea cumva acces la cele mai palpitante, impresionate, grozave evenimente care mi s-au păstrat doar ca „amintiri din copilărie”, aș avea o surpriză neplăcută. Dacă, adică, aș putea să le văd în mod „obiectiv”, nu înconjurate de aura pe care le-o conferă vârsta de atunci și timpul care a trecut.

Ceea ce li se întâmplă copiilor din ziua de azi are un aer de cruzime. Când ei vor ajunge la vârsta maturității și își vor depăna amintirile, vor avea posibilitatea să verifice dacă sunt așa cum le-a păstrat memoria lor sau nu. De ce e o cruzime această „facilitate? Ei bine…

Cum să nu fie crud să constați că ziua de naștere cea fabuloasă, de care îți amintești ani întregi cu nostalgie, ba chiar reușești să te transpui în acea clipă intensă, a fost, în realitate, de o banalitate înfiorătoare? Că, de fapt, a fost o aglomerație fără noimă de copiii care se înghesuiau la masă, se băteau, urlau și așteptau să mănânce odată tortul.

Cum să nu te lovească decepția când calul pe care ai călărit prima oară, bidiviul din basm, e doar o mârțoagă ordinară, cu urme de baligă pe șold și cu coama tunsă strâmb?

Cum să nu îți dea lacrimile când marele concurs de… ce-o fi fost el… pe care aveai impresia că l-ai câștigat în uralele mulțimii n-a fost decât o îmbulzeală de țânci împiedicați dintre care tu ai fost cel mai puțin împiedicat?

De unde vor ști copiii noștri toate astea? Citește mai mult »

Manual de utilizare, funcționare și întreținere a copilului

(sursa)
(sursa)

Ori de câte ori aud, văd, citesc ceva legat de educația copiilor, ciulesc urechile. Nu atâta pentru că aș spera să descopăr cine știe ce principii revoluționare, cât mai ales ca să înțeleg și eu care-i mersul lumii și cum este educată generația de mâine. Mai am și interes „profesional”, din perioada – scurtă, dar interesantă – când predam la clasă.

Ce mă surprinde în tonul și atitudinea acestor discursuri și articole este înaltul grad de tehnicizare și jargonul care te lovește ca o măciucă ezoterică drept în cunoștințele de limba română pe care aveai impresia că le deții. Important e însă că tot te descurci până la urmă.

O adevărată obsesie, am remarcat, s-a dezvoltat în jurul ideii de abuz. Cea mai mare teamă, se pare, e aceea că un copil ar putea fi abuzat. Iar abuzul nu e în primul rând de natură fizică, ci mai ales de altă natură: psihică, emoțională, verbală, comportamentală etc. În esență, orice ai face există riscul să-ți abuzezi copilul, iar el să dezvolte cine știe ce traume iremediabile.

În strânsă corelație cu obsesia anterioară este și ideea că orice enervare, orice ridicare a tonului, orice manifestare ceva mai autoritară este dăunătoare. Recent un așa-zis psiholog susținea că copilul n-ar trebui „expus” la așa ceva.

Mi se pare – și se prea poate să greșesc – că, din dorința de a preîntâmpina abuzurile adevărate (care, din nefericire, există!), s-a ajuns într-o extremă care propune efectiv o existență neconflictuală, suavă, într-o atmosferă de o seninătate ternă și netulburată. Aproape tâmpă… O imposibilitate, dacă mă întrebați pe mine. O falsicare nefericită a realității.

Copilul, pasămite, nu trebuie să vadă oameni nervoși și nici cum își gestionează ei tumultul afectiv, crizele, nemulțumirile, frustrările, ci trebuie mințiți că toate astea nu există. Fiindcă, dacă nu îi afectează și dacă nu le văd întâmplându-se inclusiv în fața lor și în relația cu ei, de unde ar putea ști ce sunt și cum se rezolvă astfel de impasuri? Lasă că face școala cu ei ore de „managementul conflictului”. Noi să-i trimitem la școală cât mai sereni posibil…

Am făcut doar o scurtă incursiune în ceea ce îmi pare mie a fi gogomănia educației actuale – dacă cineva chiar i-ar lua în serios pe „experții” ăștia. Revin la „manualul” din titlu.Citește mai mult »

Copiii ca povară

(Sursa)
(Sursa)

Multă lume își dorește copii. Mamele din pricina instinctului lor matern, se spune. Tații… din alte pricini. Dar încă sunt destui cei care vor să aibă copii. Și, de obicei, e mare bucurie atunci când se naște un bebeluș.

Curând după aceea însă, realizezi că, oarecum neașteptat, copiii sunt o povară a societății. Cum spuneam și cu altă ocazie, maternitatea este privită ca un fel de ieșire din lume, ca o anomalie socială – unde normalitatea e să fii „productiv”.

Copiii sunt, din acest punct de vedere, un accident tolerat care asigură continuitatea pensiei. Dar, în scurt timp, societatea te dorește înapoi și are deja pregătite diverse instituții care să-ți preia „povara”.

Cel mai bine se vede dificultatea pe care o întâmpină societatea în gestionarea „poverilor” atunci când copiii ajung în școală și, după diverse programe, cu fel și fel de dascăli, în sisteme reformate și răs-reformate, trebuie ținuți ocupați preț de 6 ceasuri.

Structura societății noastre cere, întâi de toate și în mod imperativ, ca… „viitorul” să fie cazat în condiții corespunzătoare, supravegheat pentru a nu comite gesturi iremediabile, ținut ocupat cu ceva ce i-ar putea folosi sau nu în viitor.

Această necesitate se răsfrânge însă și asupra bisericilor, unde trebuie să fie… liniște. Citește mai mult »