(I)legitimitatea biblică a cununiei

http://www.wpclipart.com/

Cum mi-a fost dat recent să asist la două cununii în două zile consecutive, m-am trezit meditând mai îndelung la o chestiune pe care am ignorat-o până acum. Nu știu dacă de la densitatea ceremoniilor mi se trage, dar sigur gândurile mele nu sunt menite să aducă vreo atingere cuplurilor care au parte de acest gen de cununie. Nici măcar ceremoiei ca atare.

Deși mi-am strofocat creierii, n-am reușit să găsesc vreo amintire care să mă trimită la un text biblic cu prevederi specifice pentru desfășurarea cununiilor (evanghelice, că nu despre altele vorbesc). Mențiunea asta, oricât ar putea părea de neînsemnată pentru unii, e de o covârșitoare însemnătate. Că de aici pleacă tot ce vreau să zic.

De obicei, la astfel de ceremonii nupțiale din biserică, vorbitorii își dau toate silințele să pună cât mai multă Biblie la temelia proaspătului cuplu (iar lucrul nu e deloc rău în sine). E știut, de altfel, că temeiul biblic exclusiv(ist) e o adevărată obsesie în mediul evanghelic. Care are părți bune, și părți rele.

Una dintre deficiențele acestei obsesii este că nu se preocupă numai de ancorarea fiecărei practici sau învățături într-un solid temei biblic, ci, uneori, și de justificarea pseudo-biblică a unor prejudecăți sau obiceiuri care n-au nicio ancoră scripturală certă.

Practica e mai larg răspândită și cunoscută, dar în cazul cununiei e mai ușor de examinat. În vreme ce se străduiesc de zor să pună numai lucruri biblice la temelia căsătoriei (și bine fac!), vorbitorii uită că ceremonia pe care o girează prin prezența lor nu are niciun temei biblic.

Ideea că nunta din Cana Galileii ar fi un precedent pentru nunțile evanghelice contemporane ține de un folclor teologic aproape comic. Nu există nimic în Evanghelia după Ioan care să lase să se înțeleagă așa ceva. Nu există nici măcar o vagă aluzie la vreo binecuvântare rostită de Isus asupra mirilor. Nimic.

Chiar momentul cel mai solemn al cununiei este lipsit de orice antecedent biblic, căci nicăieri nu apare în Scripturi celebra întrebare: „Din dragoste și nesilit(ă) de nimeni iei în căsătorie pe…?” Mai mult, nici măcar ideea în sine că dragostea ar fi singurul element demn de luat în seamă pentru căsătorie nu apare în această formă prin Biblie. Erau alte vremuri și alte obiceiuri. Nu contest necesitatea iubirii, ci doar evidențiez că replica e preluată mai degrabă de la „starea civilă” decât din Scripturi.

Așadar, într-un cadru ceremonial extrem de precar în repere și temeiuri biblice, vorbitorii se străduiesc să fie cât mai biblici și, într-un elan deconstructiv de infinită autoironie inconștientă, se zbat să demoleze orice concepții „nebiblice” ale mirilor și invitaților. Nu-i rău, doar că, pentru destui vorbitori, „nebiblic” e orice lucru care nu corespunde cu convingerile și prejudecățile lor, pe care nici nu-și pun problema să le testeze sub aspect scriptural.

Această inconsecvență semnalată nu este o gravă în sine. Tuturor ni se întâmplă. Gravă este pretenția celor care susțin – explicit sau implicit – că tot ce fac ei în cadrul bisericii este pe deplin și exclusiv biblic. Prin asta, ei își arogă o autoritate pe care nu o dețin în realitate, fapt destul de primejdios.

Primul pericol e acela că enoriașii sunt induși în eroare de aceste artificii de logică teologică. Ei sunt practic manipulați să aibă o părere mai înaltă despre cel care le vorbește. Și, totodată, prejudecățile care conicid cu ale vorbitorului – oricât de nebiblice ar fi ele – sunt validate implicit, în loc să fie puse sub semnul întrebării.

Al doilea pericol e al autoamăgirii, căci e foarte ușor ca prin repetiție să se împământenească în conștiința vorbitorului covingerea că el se situează într-o postură din care declanșează acțiuni duhovnicești cu cel mai mare grad posibil de legitimitate scripturală.

Și să ne gândim ce consecințe devastatoare poate avea un astfel de individ care, necunoscându-și prea clar limitele și lungul nasului teologic, începe să debiteze sfaturi „duhovnicești” pentru tinerele familii de la înălțimea statutului pe care și l-a dobândit și prin asemenea inconsecvențe neasumate.

Astfel de erori trădează neputința teologică (de până acum) a sistemului de a construi un edificiu dogmatic coerent și cuprinzător. Nu știu dacă în spatele acestor năravuri stă amatorismul teologic, naivitatea, triumfalismul, aroganța confesională, dorința de a controla mulțimea, ignoranța fudulă, imprudența, frica de autoanaliza critică. O fi câte ceva din fiecare plus alte cauze, care nu-mi trec acum prin minte.

În sens strict, ceremonia ca atare nu este biblică, e drept, dar bănuiesc că a fost inițiată de niște oameni înțelepți și credincioși care au înțeles că ceea ce fac bisericile tradiționale nu e o prostie și că-i bine pentru cuplul ce se cunună să-și înceapă viața de căsnicie cu o binecuvântare. Unii pastori știu asta și își asumă „tradiția”, alții n-o știu și se discreditează singuri, așa cum am dovedit. Deși e foarte simplu de aflat că în Biblie nu figurează nicio cununie evanghelică.

Publicitate