Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.
Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.
Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.
În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.
Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.
Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.
Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre fuga de adevăr într-o ramură confesională care se laudă insistent cu adevărul Evangheliei predicate. Dar nu se pot evita câteva realități incomode. De pildă, comunitățile evanghelice, la fel ca societatea românească în ansamblu, nu au avut un moment zero al clarificării relației cu trecutul comunist. Se știe că au existat colaboratori, mulți sunt acum cunoscuți, s-au iscat scandaluri de pe urma dezvăluirilor, s-a acumulat capital de imagine pe seama justițiarismului. Dar nu s-a reușit o abordare ponderată, nuanțată, în spiritul dreptății și al milei. Acuzatorii au fost adesea extrem de virulenți, iar foștii colaboratori, nu prea și-au asumat mare lucru. Eșec major ce a lăsat sechele până azi.
Fuga de adevăr s-a manifestat și în cazul despărțirilor dintre lideri. S-a preferat, cum spuneam adineauri, o explicație eufemistică. Astfel că, în locul unui adevăr dureros, asumat și rostit public (fie el și parțial, dar măcar onest), a proliferat industria zvonurilor. La succesul zvonisticii a contribuit și incapacitatea unor lideri de a fi discreți. Altfel spus, au vorbit când trebuiau să tacă și invers.
Una dintre marile valori ale comunităților evanghelice a fost armonia – denumită în diverse feluri. Și e bine că e așa. Câtă vreme dorința de „armonie” nu reduce la tăcere adevăruri incomode și nu înseamnă concordie de ochii lumii. Există la generațiile mai în vârstă o sfială de a contesta pe față ceea ce spune cel de la amvon – dublată uneori de o gură slobodă în rest. Chiar dacă știe că nu e corect sau adevărat – sau află asta ulterior – credinciosul pare de multe ori mai preocupat să nu iasă în evidență cu vreo remarcă nepotrivită decât să spună ceva care știrbește, aparent, autoritatea celui din față sau să i se opună.
Există și o confuzie frecventă între ceea ce e de la Dumnezeu și ceea ce vine de la omul ca atare. Din păcate, voluntar sau nu, liderii de amvon au profitat de această confuzie și au lăsat prea des să se înțeleagă că orice formă de opoziție manifestată în raport cu ideile lor este echivalentă cu împotrivirea față de învățătura creștină sau „cauza” Evangheliei.
Atitudinea sfielnică nu se mai regăsește și la cei din generațiile tinere – decât, poate, în raport cu celebritățile lor preferate – care sunt mult mai dispuse să verifice orice informație și să chestioneze inclusiv teologic afirmațiile bazate doar pe greutatea autorității de amvon.
Mai există o problemă de fond – deși e posibil să transform aici o experiență individuală într-o generalizare nejustificată, însă îmi asum acest risc: cred că nu prea există cadre în care adevărul să fie rostit în toată deplinătatea lui, uneori teribil de inconfortabilă. După părerea mea, e ca o ascultare selectivă, ca și când anumite lucruri nu pot fi auzite.
Nu s-a cultivat diversitatea creativă de opinie. Nu s-a făcut distincția clară între esențial și amănunt, care ar fi permis destul de mare libertate de gândire în chestiunile discutabile și negociabile. Dimpotrivă, s-au construit „dogme” în toată legea pe temelii extrem de șubrede. Iar când acestea au căzut, au tras după ele și discreditarea altor învățături și a celor care le-au promovat.
În general, această formă de „surditate selectivă” a comunităților evanghelice se observă și mai bine în relația cu societatea. La problemele sociale se reacționează sporadic și adesea întârziat. Nu discut acum forma pe care o iau reacțiile. De obicei, vocile reprezentative din interiorul comunității pretind că știu care sunt problemele, dar reduc schematic totul la câteva păcate și câteva norme morale, fără să manifeste vreun interes pentru înțelegerea cauzelor multiple sau pentru frământările sufletești ale omului contemporan. Ba pe urmă se reped cu soluții standardizate și relativ prost formulate.
Se poate constata o discrepanță și între predica de duminica și nevoile enoriașilor care sugerează că există o falie între vorbitor și ascultător. Adevărul comunității și interesele ei sunt diferite, uneori, de adevărul predicatorilor și interesele lor (vorbesc aici de interese legitime). Nu neapărat divergente, dar diferite. Sau, în orice caz, altele par să fie problemele care-i ard pe enoriași decât cele despre care le vorbesc cei din amvon.
Manipularea și culpabilizarea. Îmi sunt încă proaspete în minte adunări generale în care trebuia întotdeauna votat numai la vedere, cu mâna ridicată, ca să poată fi controlate cât mai bine opțiunile oamenilor. Evident că se spunea că „oricine e liber să voteze cum dorește”, dar toată lumea știa că nimeni nu e pe deplin liber, fie și numai din pricina presiunii de grup. Iar în cazurile mai nefericite, curajoșii care cutezau să-și asume un vot neconform cu dorința celor din față puteau fi trași la răspundere mai blând sau mai aspru, dar astfel încât blamul să fie clar pentru oricine ar fi îndrăznit forme similare de dizidență.
Sunt cunoscute și evanghelizările în care se folosea (și, pe alocuri, încă se mai folosește) manipularea pentru a obține reacția de căință oamenilor. Subiectul este complicat și delicat, dar prezența manipulării este un fapt. Pentru edificare, e suficient să citești câte ceva despre strategii de manipulare și apoi să asiști la un eveniment în care le vezi aplicate aproape ca la manual.
De asemenea, au fost manipulate și texte sau doctrine care să spună ceea ce considerau pastorii sau conducătorii cultului necesar să spună. Oricine a făcut un studiu biblic decent își dă seama cât de hilar e să argumentezi abstinența de la alcool invocând legea nazireatului. Și cum se discreditează singur un vorbitor care procedează astfel.
Înspăimântarea și învinovățirea au mers mână în mână cu manipularea. Obsesiile apocaliptice au asigurat un combustibil permanent și pentru frici, și pentru vinovății. În continuare este speculată teama de necunoscut a oamenilor.
O chestiune greu de încadrat, fiindcă adună laolaltă mai multe metehne: etica suspiciunii. Am încadrat-o aici pentru că e nevoie de anumite abilități pentru a semăna în mintea oamenilor suspiciunea. Arta e să nu spui niciodată ceva concret, ce poate fi contrazis cu dovezi sau argumente, ci ceva suficient de vag încât să pară credibil și, în același timp, să-l facă pe cel care ascultă să se gândească la tot ce poate fi mai rău: „De ce credeți dumneavoastră că…?” „Oare nu cumva…?” „Închipuiți-vă ce…”
Obediența și/sau interesul în locul vocației. Deși este foarte clamată „chemarea” celor care vor să devină pastori sau orice altceva în comunitate, anii din urmă au lăsat mai degrabă impresia că obediența este principala calitate necesară „lucrătorilor” și interesul, principalul mobil. Sau cel puțin că obediența este cea recompensată. Iar dacă nu obediență, măcar o neutralitate tolerantă.
Din păcate (dar și din fericire totodată), exemplele de oameni îndepărtăți din anturajele decizionale nu confirmă ipoteza de rea-credință și incalificabilă pretenție că toți cei care se opun „sistemului” sunt imorali sau insuficient de spirituali. Această teză perversă a fost invalidată și din interior – când oameni fideli sistemului au călcat strâmb – și din exterior – când oameni eliminați de către sistem au continuat să fie activi, morali, credincioși.
Din păcate, nu de puține ori, cei care fac parte din conducerile cultelor evanghelice sunt acuzați de promovarea propriilor interese. Iar cei care sunt în plan secund, că joacă în acord cu ce dictează cei din prim-plan. M-aș feri să privesc atât de simplist, însă e adevărat că această presupunere erodează autoritatea.
Se cunosc însă cazuri de favoritisme greu de explicat, fiindcă încalcă regulile jocului aplicate altora, dar permit excepții greu de înțeles. Când regula e ca doar candidații căsătoriți să poată fi ordinați, apar unii care primesc derogare, dar alții nu – fără ca privilegiații să dovedească aptitudini speciale. La fel și în cazul studiilor.
Există însă un alt interes care este greu de separat de vocație. Odată angajat și plătit doar pentru această slujbă (indiferent de cine e plătit), pastorul devine dependent de locul său de muncă la fel ca orice alt angajat. Atunci când ia anumite decizii și face diverse alegeri, va trebui să fie foarte atent (și rafinat) ca să distingă între interesul personal și cel spiritual, mai ales odată ajuns în funcții de conducere care îi aduc diverse beneficii de care depinde soarta familiei sale, poate.
(urmează mâine continuarea)
Cu drezina 
De corectat ACUM în: mulți sunt acyn cunoscuți.
Partea a II-a dr.Teol. Aurelian Stefan Chibici
Care a fost rezultatul cand fiecare era impreuna lucratori, si de care Domnului nostru Isus Hristos nu-i este rusine sa-i numeasca frati, pe credinciosii neinsemnati care sunt respinsi de pastori. Evrei ,2v11/ Si care cred ca adunarea creste prin predicatori iscusiti. Ceea ce e o minciuna, Pentru ca Adunarea creste numai prin partasie totala. In anul 1992, am facut parte din comisia de recensamant in comuna de orgine, Ipotesti-Suceava. Si ce am aflat . Din cei peste 5000 de locuitori aproximativ 1500 erau pocaiti, baptisti si Penticostali, adica o treime. Dupa revolutie, s-a facut o statistica pe tara, pentru a cunoaste care a fost baza cresterii pocaitilor, cu toata prigonirea, si am aflat ca 80% au fost adusi cu ajutorul Duhului Sfant, de simpli credinciosi, care in partasie fratesca erau activi si cu cei nepocaiti. iar 20% in alte imprejurarii. Domnul ns. Isus Hristos in Marcu 16v17-18, nu spune ca cei ordinati isi vor pune mainile peste bolnavi , ci cei ce vor crede. Nu ni se spune cine binecuvinteaza painea si vinul Cinei Domnului. Iar punerea mainilor este recomandata celor ce cred, nu celor ordinati. Iacov recomanda ca la ungere cu ulei a bolnavilor, sa fie chemati batranii, fara sa ceara ca ei sa fie ordinati, ci sa dea dovada de corectitudine, in crediciosie.Totodata vedem ca peste Saul dupa intalnirea cu Domnul Isus, nu si-a pus mainile pastorul bisericii din Damasc, fiind ca nu existau pastori in veacul Apostoli, ci si-a pus mainile ucenicul Ananaia, Pavel si-a capatat vederea dupa care a urmat botezul efectuat de acelas ucenic, neordinat dar trimis de Dumnezeu. Ori acum credinciosii, ca simpli membri nu mai sunt activi cu cei de afara, fiind ca in pozitia de mancatori de predici lungi si obositoare, nu sunt evanghelisti pentru cei nepocaiti. Lasand totul pe seama slujitorilor amvoanelor. Dumnezeu a voit ca mantuitii Sai sa devine o imparatie de preoti si un neam Sfant. Dar biserica crestina dupa Imp. Constantin cel Mare, a lepadat sistemul crestin primar. Impartind Biserica in doua ordinati si neordinati. . Cf. Isaia 3.v3,4,12, poporul asuprit de niste copii si condus de niste femei. Cei de sus vorbesc depre dragoste si unitate, cu toate ca au impartit adunarile intre insemnati si neinsemnati. Cu toate ca Domnului nostru Isus Hristos nu-i este rusine sa-i numeasca frati, pe credinciosii neinsemnati care sunt respinsi de pastori. Evrei ,2v11/ Si care cred ca adunarea creste prin predicatori iscusiti. Ceea ce e o minciunea, Pentru ca Adunarea creste numai prin partasie totala, 1 Cor.14v26) Ceea ce in multe adunari nu se mai vede. O adunare a inceput bine, si am facut o propumere, ca sa fie o lista de predicatori fara partinire, ca fiecare sa se considere folositor, si sa-si inflacareze darul. Raspunsul a fost. Nu se poate. Rezultatul. Mai mult de jumatea au plecat din Adunare.
A republicat asta pe RoEvanghelica.
Super articol!!! Aștept cu nerăbdare continuarea.
În ceea ce privește concluzia: „modelul actual al liderului de amvon este pe moarte”, credeți că acest model este pe cale să fie înlocuit de cel al liderului actualmente carismatic, fost baptist sau fost penticostal, plin de viață și de patos, aproape de oameni, cărora le acordă consiliere spirituală, care nu râde de ei, îi ascultă cu seriozitate și cărora le răspunde cu sinceritate, fără să se scuze: „Nu știu de ce” sau „Aș putea da un răspuns, dar ar fi oare răspunsul potrivit?”, în loc să le servească versete fără legătură cu problema lor? Eu cunosc un astfel de lider carismatic din țara noastră, iar diferența dintre el și liderii baptiști sau penticostali clasici este ca de la cer la pământ. Dar dat fiind că este singurul lider carismatic din țară cu care intereacționez, s-ar putea ca deosebirea să țină doar de el ca persoană, adică să nu aibă aplicabilitate pe cale largă. Mă gândesc că dv, la Oradea aveți ocazia să cunoașteți mai mulți și că aveți mai multe date ca să trageți o concluzie.
P. S. Personal nu-i susțin pe carismatici, de aceea este o uimire pentru mine că am o relație atât de bună cu cel despre care am amintit nai sus, care este pastor român, și cu un alt pastor tot carimatic, acela fiind american. Ce sesizez la ei, după o interacțiune de ani de zile, este o apropiere de om și problemele lui, o lipsă de șocare la orice li se spune, o disponibilitate de a asculta, o acceptare deplină a celuilalt ca om, deși nu face parte din tabăra lor (adică nu este carsimatic), o bună cunoaștere a Scripturii și un refuz constant de a-i da omului cu versetele sau cu Biblia în cap.
Descrierea pe care o faceți acelui lider este atractivă. Evident, nu la asta se reduce modelul unui lider. De fapt, cred că ar trebui din start să admitem că nu există un om care să reunească toate calitățile necesare. Dar ce cred că are acel om este autenticitatea, capacitatea de a asculta, respectul față de persoană și… nu știu cum să numesc asta, dar iată un exemplu:
Într-unul dintre romanele lui Francois Mauriac (Îngerii negri), apar două personaje cum nu se poate mai opuse: un criminal și un preot. La un moment dat, criminalul ajunge să discute cu preotul, iar în acea clipă preotul are revelația că, de fapt, dacă viața lui ar fi decurs altfel, el putea fi foarte bine în locul criminalului, și invers. În Ortodoxie, apare aceeași idee: marii sfinți înțeleg că există în ei potențialul de a comite cele mai abominabile păcate.
E o virtute admirabilă. Unii ar putea spune că e doar un exercițiu de psihoterapie (fiindcă se învață la școală că nu e voie să reacționezi negativ când se omul își deschide sufletul). Fie și asta, ne putem mulțumi și cu atât.
În orice caz, modelul respectiv este unul de ținut minte și de promovat. Oamenii sunt sătui să fie judecați fără să fie și înțeleși. Am putea inversa ordinea operațiilor.
Mulțumesc frumos pentru răspuns.
Ai ora de site rămasă cu un ceas în urmă.
Rezolvat, mersi!
Imi place !
Nu-i ,,ciorba” mea , dar merge aproape ,,manusa” , pe unele puncte de discutie ,cam la toate confesiunile ( cel putin ,,gandirea orodoxa” se regaseste in exemplele pe care le-ai dat )
p.s.
Am comentat mai degraba pentru a ma ,,lega” , sa pot urmari ce spun si altii ! Daca nu vei avea penurie de texte anti-text si luari de pozitie impotriva ta , ca , sa fim sinceri , textul e sabie scoasa din teaca ….., daca nu le vei avea pe toate acestea , atunci amurgul liderilor e pe aproape !
Poate vom fi martori in viata la o primenire a Miresei lui Hristos ! Cine stie ? Mi-ar placea sa exclam :
– Priviti cat de frumoasa este Biserica lui Hristos !
Iar tu , sau altul , sau poate altul , sa raspundeti :
– Intr-adevar , cu adevarat e frumoasa !
Nu idealizez. Mă aștept ca mereu să fie probleme. Dar mai e ceva: deși nu cred că Biserica va dispărea, cu siguranță unele confesiuni vor suferi drastice reduceri numerice. Câtă vreme însă mai suntem „pe piață”, putem încerca să schimbăm câte ceva…
”Modelul (de lideri) … pe moarte” – este o sintagmă, pe cât de reală, pe atât de drastică! Dacă încercăm să interpretăm această realitate, prin prisma Scripturii, vom găsi elementele ”picajului” în Matei 25:5: Fecioarele ”au ațipit toate și au adormit”! Apoi urmează ”miezul nopții”- deci, mai întâi ”ațipirea”, apoi îngroșarea păcătoșeniei – ”miezul”, că nu de noapte atmosferică este vorba! Tragismul, este redat de expresia ”toate”! Și pe acest aspect, eu focusez și meditez de mult!
Apoi în Gal.5:15 Pavel, are un mesaj dur: ”Vă mâncați între voi…” Și cu această nouă lipsă de calitate, am trecut la al doilea aspect: luptele dintre creștini – puteți înțelege confesiuni. Din copilărie cunosc aceste disfuncționalități, pe două ”terenuri” – intern deci în biserică și extern, între biserici (creștini de diferite nuanțe).
Și ne-am adus aminte de ”greșala” noastră, de-abia la apariția necreștinului, cu sabia…!
Până aici, am încercat să găsesc locul, ”situației” în tiparul general.
Dar cum se face însă că pe măsura ”culturalizării” liderului, calitatea scade, nu crește, cum ne-am aștepta? Ca să nu mai spun de posibilitățile pe care le oferă epoca noastră: globalismul informativ, mijloace de socializare și nu în ultimul rând – vizite în Țara Sfântă? Sigur rămâne părerea mea, dar mie mi se pare că liderul ”vechi” – rog să acceptați expresia, tocmai pentru că era lipsit de oportunitățile de azi, era constrâns să abordeze totul, numai prin credință și pe baza textului Biblic, iar acest fapt îl scutea de ”medii virusate” (la figurat) și îi conferea o anumită particularitate a cooperării cu D-zeu, cu o puritate mai ridicată, fapt ce îl apropia de condițiile profeților, când pentru a întreba pe D-zeu, ori pentru a se întâlni cu El, ei recurgeau la îndepărtări și izolări de societate (exemplu lui Ilie, a lui Ezechiel)! Mulțumesc pentru ”subiect” și eu zic că merită să acordăm importanța cuvenită acestor realități, pentru înțelegerea și interpretarea lor în context Biblic, pentru a nu cădea în deznădejde!
Nu e specialitatea mea interpretarea acestor texte și cu atât mai puțin interpretarea semnelor apocaliptice.
Cât despre cum arăta un lider la un moment dat, cred că mereu a fost pândit de pericole, multe dintre ele similare. Încă din Biserica primară ele se manifestă: putere, influență, bani, ipocrizie, celebritate, sectarism. O grămadă. Iar istoria Bisericii stă mărturie că tot timpul au existat tentații: de la erezii, la desfrâut – toată paleta.
Deci nu cred că, în general, liderul a fost mai aproape de condiția profetului. Poate doar liderul care și-a asumat cumva o poziție profetică. Dar cu siguranță că acestea au alte conotații în era creștină decât înaintea ei.
A republicat asta pe Vegheaţi!.
Excelent articol
cred ca e vorba numai de amurgul unor lideri. este un proces de selectie naturala (sau selectia Duhului, dar asta e expresia folosita in general). cei care nu simt incotro bate vantul si nu-si revizuiesc metodele vor ramane singuri in bisericile lor sau vor fi invitati mai devreme sau mai tarziu sa lase amvonul. este o lectie ce ar trebui sa nu fie necesara, avand in vedere ca atragerea de credinciosi de la confesiunile traditionale este inca o practica de baza, pe principiul „noi nu suntem ca X”. paiul, ochiul, barna.
iar cu comunismul si turnatorii? ne chinuim sa rezolvam problemele trecutului, ignorand prezentul si viitorul apropiat? e o retorica similara cu „ortodocsii bateau pocaitii prin sate in urma cu 50 de ani”. daca aia s-a intamplat atunci, inseamna ca se intampla azi, ca trebuie sa ne ingrijoreze acum? mai conteaza azi cine a turnat la securitate in urma cu 30 de ani, cand generatia ce era la conducere atunci incepe sa dispara? daca s-a pierdut momentul pentru curatenie si clarificari, atunci pierdut ramane.
FS , referitor la partea a doua a comentariului tau , sa stii ca e un pericol foarte mare o problema nerezolvata in trecut , cu cat trece mai mult e si mai periculoasa ! De ce ? Pentru ca faptele oricum vor fi puse pe ,,tapet” , doar ca daca erau puse candva , inainte cu putin dupa , aveau parte de clementa , aveau parte de intelegere pentru ca toti am simtit izul de mortaciune a sistemului ! Deja , de-acum incolo , va fi ca o lovitura de baros , nu va exista mila si intelegere … Nu se reped cu ,,barosul” pentru ca o asemenea miscare se face doar in mijlocul unei profunde crize spirituale ! E , hai sa-i zicem , lovitura de gratie , sabia infipta cand deja ,,taurul ” este ingenunchiat ! Deocamdata vizionam filmul ,,HAITUIREA ” !
nu sunt de acord. impactul scade cu trecerea timpului. suntem azi mai mult sau mai putin revoltati de masacrul taranilor rasculati? sau sa zicem ca se descopera o groapa comuna unde au fost ingropate victimele unui pogrom din 1880 (inventez ceva). da, e deranjant, dar oamenii aia au murit deja, nu cunoastem pe nimeni ingropat acolo, totul are un imact mult mai mic. la fel si cu demascarea asta. atunci poate sau poate nu ar fi fost intelegere pentru faptasi, astazi insa ar fi indiferenta.
hai sa zicem ca era un pastor sau enorias turnator pana in 1989. in 1990 lumea ar fi fost mai revoltata, faptele fiind proaspete. in 2017 se pot supara cei apropiati victimelor directe, dar deja sunt oameni veniti in acea biserica dupa 1990, unii chiar nascuti dupa 1990 care nu vor fi fost afectati in nici un fel de acea persoana. ei de ce sa se revolteze? poate vor simti un sentiment de tradare, de dezamagire fata de conducere (daca era un pastor), dar nu va fi un impact maxim. cu trecerea timpului mai mor oamenii, mai pleaca in alte tari, unii mai progreseaza in viata si credinta, nu multi raman blocati la momentul „1990, sa facem dreptate!”.
exemplu personal: nu ma intereseaza deloc pedepsirea celor ce l-au ucis pe dizidentul brasovean Ursu in 1987. unii am inteles ca au si murit. stii vorba aia, mortul de la groapa nu se-ntoarce. acum ce rezolvam? il inteleg pe fiul acelui om, ca vrea dreptate, dar sa-ti petreci viata cautand ceea ce cam seamana a razbunare mi se pare o risipa. unde e iertarea crestineasca?
daca, prin absurd, azi am scoate toate dosarele turnatorilor si le-am face publice, si daca s-ar trezi interes mediatic, stii ce am obtine? ne-am sabota din nou singuri, lumea ar spune „ia uite, astia se dau mereu sfinti cu biserica lor, dar sunt la fel de rai ca toata lumea, ba chiar mai rai, ca eu personal n-am turnat”. si aici vorbesc despre orice biserica, de orice confesiune. cele mai mari atacuri la adresa Bisericii in istorie au fost facute din interior, nu din exterior. papii imorali, preotii pedofili, aducerea in derizoriu a casatoriei, tranzactionarea pe bani a parohiilor, astea n-au fost aduse nici de musulmani, nici de atei, nici de comunisti.
Depinde de miza , ca in rest , ai dreptate , nu conteaza !
Daca miza e schimbarea religiei …., atunci eu voi avea dreptate !
adica ce vrei sa spui? ca nu inteleg. adica un om care vrea sa-si schimbe religia (sau confesiunea) va avea un motiv in plus? intotdeauna mi s-a parut un pic slaba argumentatia asta, poate si pentru ca noi avem in popor zicala „fa ce zice popa, nu ce face popa”. alte popoare nu o au, la ei poate conteaza mai mult. desigur, pana la o anumita varsta conteaza si influenta familiei in asemenea decizii. daca nu ai fost crescut cu o educatie cat de cat solida, ce sa puna accentul pe mesajul si valorile Bibliei, atunci, da, o distrugere a unor aparente poate avea un impact mare. daca insa ai ca autoritate suprema Biblia, si ai si o oarecare responsabilizare personala (adica eu sunt, in ultima instanta, raspunzator in fata lui Dumnezeu pentru credinta si faptele mele) este mult mai usor sa delimitezi actiunile gresite ale unor oameni sau chiar organizatii de credinta crestina in sine. desigur, abandonarea comunitatii si abordarea „mai bine stau acasa si citesc singur din Biblie” nu este o alternativa viabila pe termen lung in cele mai multe cazuri.
Eu am citit că un conducător de cult evanghelic a declarat că există în prezent pastori și studenți la teologie neoprotestantă care colaborează cu SRI-ul. faptul că s-a făcut asta acum 50 de ani nu înseamnă că nu se face și acum.
sursa?
Îți dau eu surse mai documentate decât cea pentru declarația aceea: „Și cerul s-a umplut de sfinți…” (Cristian Bădiliță, Emanuel Conțac), „Răscumpărarea memoriei” (Vasilică Croitor), „Pigmei și uriași” (Daniel Mitrofan). Continuă discuția pe tema asta după ce le citești.
Dacă nu ai sursa pentru afirmația respectivă nu are rost să-mi dai altceva. Sau în acele cărți se spune că astăzi sunt colaboratori cu SRI-ul în institutele teologice? SRI-ul nu mai e un organ de represiune politică, așa că problema e cam nulă.
Eu nu scriu un comentariu special pentru tine, ci în primul rând pentru autorul articolelor și pentru ccititorii lor. Sursele pe care le-am dat vor fi de folos celor care vor să se intruiască ăn privința colaborării dintre cultele evanghelice și organele de represiune ale statului român.
adica eu nu as fi un cititor al articolului? deci tu faci o afirmatie grava, menita sa arunce neincrederea asupra instritutiilor de invatamant teologic si a absolventilor acestora, dar nu ai nici o dovada concreta. zvonuri si dezinformari. tu iti dai seama ce faci?
FS, depinde ce așteptăm de la aceste clarificări ale trecutului. Sunt lucruri revelatorii în trecut. Care ne pot ajuta să înțelegem mai bine de ce am urmat, ca denominații, un anumit traseu. Iar a înțelege nu e deloc puțin lucru.
Pe urmă, chiar în textul în care argumenta împotriva subvențiilor de la stat, prof. dr. (sau pastor) Paul Negruț readucea în discuție acest subiect. Și, după cum punea dumnealui problema, ai zice că încă mai contează și că există o miză pentru „demascare”.
Unul dintre motivele importante pentru care cred că aceste lucruri trebuie făcute chiar și tardiv este acela că suntem înclinați să idealizăm (idolatrizăm?) anumite persoane sau epoci. Or astfel de… dușuri reci” mai retează din aceste ispite și ne confruntă cu adevăruri incomode. O lume mai dezvrăjită e o lume mai veridică și care trebuie iertată (mântuită/iubită) nu generic, ci foarte concret, revoltător de concret.
Pe de altă parte, acest proces ar fi fost un exercițiu foarte complicat dar benefic pentru biserică în ansamblul ei, așa cum a fost cel al evaluării și reprimirii apostaților din vremurile prigoanei. Soluția gunoiului sub preș strică pe multe fronturi, dar sigur strică la credibilitate și maturitate. Fuga de răspundere nu este o virtute, iar asumarea sau confruntarea, chiar venite mai târziu, pot remedia lucruri la care nici nu te aștepți.
Sunt convins că o deconspirare întârziată aproape 30 de ani nu prea mai are mare relevanță nici măcar pentru victime. Dar eliberarea pe care o aduce adevărul mărturisit e în sine o forță. Dacă toți am putea gândi ca Wurmbrand, pentru care era ceva firesc ca unii să reziste, iar alții să pactizeze pentru ca Biserica subterană să supraviețuiască, atunci poate că ar fi fost mai ușor inclusiv pentru turnători să vină să-și mărturisească păcatele. Dar la noi e plin de justițiari, iar faptul că lideri importanți au ascuns că au colaborat cu Securitatea și abia la marea demascare a „pigmeilor” au fost dezvăluiți spune multe nu doar despre ei…
Și, ca să închei, chiar dacă acum nu mai are vreo relevanță, faptul că acest lucru nu s-a întâmplat rămâne un neajuns al comunităților evanghelice pentru care am plătit cel mai probabil cu toții, fără s-o știm foarte clar. Au existat lupte pentru putere și pentru sfere de influență între cei mânjiți și cei care-i voiau îndepărtați. Desfășurate, evident, sub paravane pretins spirituale. Dar nimeni n-a avut cu adevărat de câștigat pe termen lung.
Victor, oricine poate declara orice. Rămâne să mai și dovedească 🙂
da, dar eu am inteles ca inca mai conteaza doar intr-o oarecare masura, nu ca este ceva foarte important.
http://www.evz.ro/un-protocol-istoric-bor-si-cnsas.html
A republicat asta pe Persona și a comentat:
Teo abordeaza in acest text o probema extrem de spinoasa: decaderea din autoritate morala si spirituala a liderilor evanghelici. Si, ca de obicei, risca sa-si faca noi dusmani. Imi pare ca are un talent un talent aparte in acest sens (nu zic, Doamne fereste, ca nu ar avea si altii).
Abia astept sa citesc si a doua parte a acestei reflectii.
Dar ce dușmani are Teofil Stanciu din cauza opiniilor lui, că eu încă nu am depistat niciunul?
A republicat asta pe Comentarii.
[…] (continuare de aici) […]
A republicat asta pe Pasarea Phoenix Remixed & co.
A republicat asta pe Marius Zărnescu.
[…] Modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. (Amurgul liderilor I) […]
[…] Amurgul liderilor – 1 […]
[…] enoriașilor sunt chestiuni la care explicit sau implicit se vor propune niște soluții. Criza modelelor actuale de leadership iarăși nu poate fi neglijată decât cu costuri importante. Iar această criză nu se […]