Scurt îndrumător pentru cetățeanul turmentat

vot

Mai mereu, alegerile vin peste noi cu atâta incertitudine că votul seamănă adesea cu o loterie. Când vezi ce votează și cum se răzgândesc cei pe care i-ai votat, e normal să devii tot mai circumspect. Când afli pentru ce fapte sunt condamnați, e firesc să te revolți și să-ți mesteci neputincios frustrarea. În toată această nebuloasă, se pot trasa totuși și câteva direcții călăuzitoare. Poate că unora le-ar putea fi de ajutor o clasificare a tipurilor de vot.

Votul politic sau imobil. Există oameni care nu votează în primul rând programe sau persoane, ci partide. Fie din convingere politică, fie din reflex, aceștia aleg sistematic același însemn electoral oriunde îl văd. Nucleul dur al adepților acestui stil de vot nu reacționează la nimic. Candidații pot fi oricum și oricine, pot fi genii politice și monumente de integritate sau lepre morale. Ștampila se oprește mereu în aceeași rubrică.

Votul moral și/sau ideologizat (militant). Acest vot este unul de dată recentă în România. Și nu are vreo legătură cu moralitatea ca atare a celor votați, ci cu ideile morale pe care ei (pretind că) le apără. Alegătorul nu face neapărat o radiografie morală a aleșilor, nici un inventar complet al diverselor convingeri care îi animă, ci evaluează totul din perspectiva câtorva principii morale de acută actualitate. Candidatul sau partidul este votat fie pentru că îmbrățișează (la nivel declarativ) valorile tradiționale, fie că promite să fie progresist. În cazul nostru, se pare că avem un singur partid care își exprimă clar adeziunea la un asemenea set de valori: ANR, condus de Marian Munteanu, care se declară susținător al familiei tradiționale și al valorilor creștine.

Votul pragmatic. Aici intră votul contra sau răul mai mic. Citește mai mult »

De ce iliescianismul este mai rău decât băsismul

Proteste anii 90

Mai nou, fostul președinte Iliescu pare să fie privit cu crecândă simpatie și e oarecum regretat, fiindcă există convingerea difuză că avea capacitatea să stabilească un echilibru liniștitor între implicare partizană și neutralitatea cerută prin fișa postului prezidențial . Mai ales după impresia lăsată de dublul mandat băsist (cu președinte „jucător”), dar și în contextul primelor concluzii la prestația noului președinte („turist”), sunt oameni care se întorc cumva nostalgic spre anii ’90 și primii patru ani din noul mileniu. În acest bilanț, ca o umbră fantomatică apare și dispare rapid în negura istoriei și mandatul CDR-Constantinescu – învinșii sistemului.

Culmile vulgarității și ale scandalului atinse în perioada băsesciană au lăsat urme puternice chiar și printre susținătorii onești ai prezidentului, dar care și-au luat libertatea să gândească singuri, să nu se supună ideologic și slugarnic unor directive care să le spună cum să citească realitatea.

Cu toate că războiul politic și mediatic al mandatului lui Băsescu a stârnit reacții și pasiuni aprige, nocive, care nici măcar nu s-au stins încă (există oameni și instituții media blocate încă într-un antibăsism rezidual), cred că iliescianismul a fost în esența lui mai rău decât băsismul și vreau să aduc câteva argumente pentru această teză.

În decembrie 1989, România avea șansa să se reașeze într-o normalitate socio-politică la care unii sperau încă de prin 1947-1948. A fost un moment unic, despre care e greu de crezut că va mai reveni în viitorul apropiat în acea formă. Comunismul sovietic se dizolva, în Europa de Est bătea un vânt de libertate, se deschideau cărțile adevărului cu privire la „orânduirea socialistă”, începeau să se vadă limpede și fără cosmetizări ororile, eșecurile pe toate planurile, minciunile atent construite etc.

În aceste condiții, în România se instaurează, cu consecințe greu de estimat, tocmai iliescianismul, care, înainte să fie bine fixat și legitimat, girează mai mult sau mai puțin intenționat (sperăm să aflăm cândva) încă niște crime, care să se adauge la pomelnicul victimelor comunismului. Despre aceste crime, în regimul iliescian nu se va putea vorbi deloc, dar se va simula convingător faptul că există toată deschiderea să se vorbească. Un simulacru copie la indigo după stratagemele comuniste consacrate.

Iată câteva lucruri care se pot și trebuie imputate regimului iliescian, care a acționat în fiecare caz în funcție de niște interese ce pot fi presupuse, dar nu au fost, în niciun caz, „interesele poporului român” – pe care toate cele trei garnituri de demnitari iliescieni pretindeau că-l slujesc și-l apără de cine știe ce primejdii, mai ales externe.

Lipsa unui proces de condamnare a comunismului. Condamnarea ar fi fost necesară nu pentru a potoli setea de răzbunare a celor oprimați, ci pentru reabilitarea unor adevăruri esențiale. La mijloc erau crime, familii distruse, personalități mutilate – toate în numele unei ideologii care se folosea de un ipotetic bine care trebuia instaurat cu preț de sânge. Unul dintre efectele pe termen lung, dar nu cel mai grav, al lipsei de interes în ce privește adevărul despre comunism este nostalgia pe care o resimt românii în raport cu trecutul și cu persoana lui Ceaușescu.

Din păcate, nu avem cum să estimăm care ar fi fost rezultatul unei confruntări prompte cu adevărul despre răul intrinsec, constitutiv al comunismului. Putem doar aproxima, văzând cum afectează recunoașterea adevărului o persoană sau o familie (sau, negativ, cum afectează fuga permanentă de adevăr) sau să privim în istorie la un moment precum Procesul de la rnberg.

Așa cum s-a făcut el ulterior, procesul comunismului și condamnarea oficială lasă posterității măcar un document consistent în care se recunosc orori și se denunță boala. E un diagnostic tardiv, dar tot e mai mult decât nimic. Cu totul alta era însă atmosfera și receptivitatea populară la o condamnare a comunismului în anii ’90.

Demersurile paralele de arheologie a crimelor comunismului poartă mărcile specifice ale unor instituții, persoane, organizații. La un moment dat, exista chiar o luptă pentru întâietate în lupta pentru denunțarea ororilor comuniste. Există organizații cu puternice accente naționaliste care și-au cules martiri proprii dintre victimele închisorilor. Gulagul comunist românesc a devenit subiect de dispute tocmai între cei care doreau să-l demaște, subminând o dată în plus credibilitatea acestui demers.

În acest context, „Memorialul durerii” inițiat în ani ’90 poate fi văzut și ca o supapă lăsată premeditat și precaut de regimul iliescian. Există și două posibile explicații pentru această variantă și care țin de practica sistemelor comuniste: (1) supape care să mențină tensiunea socială la un nivel acceptabil; (2) critica greșelilor făcute de regimurile comuniste anterioare pentru a alimenta iluzia unui progres – s-au practicat ambele și în România, și în URSS. Chiar dacă așa ar sta lucrurile, nu se poate deduce de aici nimic despre calitatea și importanța în sine a documentarului, care rămâne un material de referință.

Nesancționarea călăilor și a complicilor din sistemul represiv. Citește mai mult »

Înainte de turul II – candidații și mediile de comunicare

Ponta Iohannis
Printscreen după Wikipedia

Candidații

În ciuda celor spuse până acum și în ciuda criticilor aduse „dreptei”, nu cred nici pe departe că e totuna pe cine votăm. Din start spun, ca să nu existe dubii, că optez pentru Iohannis.

Hai să mă ocup puțin de el. Nu l-am urmărit cu foarte mare atenție, ci numai atât cât să îmi fac o idee ce are de spus și ce susține pe câteva teme mai importante și controversate. Dar mi-e destul de clar că nu e un Făt-Frumos neprihănit, impecabil în exprimare și purtare.

Ce mi se pare însă destul de ciudat e că unii îl preferă pe Ponta (deși nu-i recunosc vreo calitate) numai și numai pentru faptul că Iohannis nu e pe atât de angelic pe cât ar trebui să fie candidatul ideal sau pentru că are în spate PNL și PDL (dar pe cine, păcatele lui, să aibă? Pe Iuliu Maniu?). Pot înțelege mecanismul sentimental al acestei basculări, dar mi se pare că e o eroare să votezi numai ca să te răcorești de nemulțumire.

Sunt afirmații ale lui Iohannis destul de bizare, fără-ndoială. Dar îl suspectez mai degrabă că e din fire mai spartan, mai bolovănos în exprimare. Cred că niciodată n-a fost deosebit de iscusit în mânuirea cuvintelor, poate și din cauza faptului că e neamț și probabil că gândește în limba sa maternă.

Dar nu pot să nu remarc că, dacă a fost nevoie să se scotocească în trecutul lui până la pretinsul „trafic” cu copii, s-ar putea să nu existe prea multe bube ce pot fi speculate de adversari. Numărul caselor lui chiar nu mă interesează. Contează, e drept, procedura prin care le-a obținut.

Adaug la plusuri faptul că și-a construit singur o carieră ca profesor de fizică, cu facultatea terminată într-o vreme când încă se făcea carte serioasă. Tot un plus e și faptul că a obținut un al doilea mandat de primar al Sibiului cu aproape 90% din voturi, deci când oamenii știau deja ce îi poate pielea.

E păcat că coboară în cloaca limbajului pesedist, e păcat că are în spate figuri compromise, poate că nu e nici măcar cel mai potrivit candidat al „dreptei”, dar altul nu este momentan. Și sigur face notă discordantă cu Băsescu și Ponta. E alt gen de om și alt gen de prezență. Mai frust, mai rece, dar mai puțin limbut și șmecheraș.

Fricile legate de viitor pot fi în egală măsură aplicate fiecărui candidat în parte. Avem vreo garanție că ceea ce spun ei va fi așa și peste 1 an sau peste 4? Nu! Dar putem discuta credibilitatea personajelor…Citește mai mult »

Înainte de turul II – taberele și partidele

(sursa)
(sursa)

Taberele

Există mai multe Românii care votează. Sunt mai multe împărțeli posibile. La un prim nivel – superficial – se pare că Transilvania, Diaspora și România conectată la internet merg în aceeași direcție: votează preponderent cu Iohannis. Moldova și Țara Românească votează mai ales cu Ponta.

Dar aceste împărțeli sunt înșelătoare și, mai ales, nocive. Înșelătoare, pentru că, în interiorul celor două culori dominante, există și insule de altă culoare. E drept, mai multe insule roșii pe albastrul transilvan, decât insule albastre pe roșul Principatelor.

O explicație foarte interesantă (autor: Dumitru Sandu) e aceea că distribuția voturilor este determinată de nivelul de dezvoltare a județelor. Astfel, județele foarte dinamice votează masiv cu Iohannis, cele foarte slab dezvoltate votează și mai masiv cu Ponta. Iar între ele sunt județele pe care unul sau altul dintre candidați și le-au adjudecat la limită.

Nocive, pentru că…

1. Transformă oamenii în statistici. Nu vă amăgiți, acolo unde e roșu intens, nu sunt doar „putori ordinare” și milogi. Sunt oameni care votează din convingere cu candidatul și partidul. De ce? Discutăm mai jos. De asemenea, sunt oameni care votează împotriva canditatului câștigător. N-ar fi nedrept să-i băgăm în aceeași oală?

2. Instigă la ură și la dispreț reciproc. Am văzut că până și well-informzii care au acces la net, pretind că votează rațional și au un foarte dezvoltat spirit critic nu pot să nu dea glas violent frustrării că alții nu votează ca ei, că alții nu văd ce văd ei. Iar aceste luări de poziție sunt uneori furibunde și pline de răutate aproape paroxistică.

E drept că e frustrant, dar asta nu îi face în mod automat pe votanții din altă tabără neoameni. Pe lângă asta, e mare păcat că televiziunile au unde să-și deverseze lăturile zavistiei, ca și cum, pe urmă, n-ar trebui să stăm tot în aceeași țară (cei care o să rămânem) și să ne privim iarăși în ochi unii pe alții.

Rolul televiziunilor e extrem de important aici, mașinăria de propagandă a PSD (Iohannis a rămas cam fără tribună, după câte umblă vorba prin târg) nu se de în lături de la nimic pentru a promova candidatul. Lipsa de exercițiu critic atârnă foarte greu în formarea opiniei telespectatorilor, dar vina nu e neapărat (și sigur nu în mod exclusiv) numai a lor.

3. Intră în logica malefică dualistă a propagandei de partid. Toate partidele vizează să împartă simplist realitatea în noi-cei-buni și ei-cei-răi. O minimă experiență de viață te învață că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. Cu toate acestea, de fiecare dată reușește manevra asta diabolică, poate tocmai fiindcă apelează la ce-i mai rău în fiecare dintre noi.

4. Subminează nevoia de dialog și interacțiune individuală reală. Citește mai mult »

Ce caută Ponta la evanghelici?

Foto: Andrei Jităreanu (sursa) - folosită cu permisiunea autorului
Foto: Andrei Jităreanu (sursa) – folosită cu permisiunea autorului

Recenta vizită a premierului (și candidatului la președinție) Victor Ponta într-o biserică penticostală și în Universitatea Emanuel au stârnit reacții destul de vehemente (unele chiar agresive) în mediul on-line. În cursul unei discuții private, am încercat să sistematizez care cred eu că ar fi motivele ce au generat această reacție inclusiv printre oameni care nu disprețuiesc politica apriori.

Cred că nu greșesc foarte tare dacă afirm că (1) există o categorie – destul de semnificativă numeric – de oameni care s-au scârbit de politicieni în general; (2) evanghelicii cu prezență mai consistentă în spațiul virtual votează, în general, cu dreapta – în ciuda compromisului conjunctural și pasager generat de USL; (3) sunt destui cei care consideră că primirea unui astfel de candidat este un semnal dat celor cu discernământ politic mai redus, care ar înțelege că trebuie să voteze cu Ponta; (4) plagiatul lui Victor Ponta constituie o dublă inadecvare – morală și academic-intelectuală – într-o biserică sau școală cu înalte standarde; (5) există o (aparentă?) discrepanță între moralitatea înaltă predicată și practica alianței cu politicul.

Pentru a discuta însă un astfel de subiect, trebuie să mergem puțin mai în spate în istoria recentă. Încă de la primele alegeri postdecembriste, în Parlamentul României au existat oameni care cumulau demnitatea politică și credința creștină asumată și propovăduită explicit.

Vă amintesc doar nume precum Ioan Alexandru (unul dintre marii militanți împotriva avortului, ortodox care a predicat și în biserici evanghelice), Petru Dugulescu (pastor baptist), Doru Popa (pastor baptist), iar mai recent Radu Țârle (penticostal), Mircea Liubanovici (penticostal), Marius Dugulescu (baptist), Ben-Oni Ardelean (baptist), Florica Cherecheș (baptistă) etc.

Nu știu ca vreunul dintre evanghelicii care au ajuns parlamentari să fi candidat ca independent. Ei au fost aleși pe liste de partid, deci s-au întovărășit din start cu niște structuri percepute, îndeobște, ca fiind corupte.

A doua chestiune pe care trebuie s-o luăm în discuție e aceea că, de-a lungul timpului, numeroși politicieni au făcut vizite prea puțin duhovnicești în biserici și instituții evanghelice. Personal îmi amintesc vizita lui Iliescu la Biserica Emanuel, a ministrului Maior, a controversatului rector Maghiar (care era afiliat politic), a lui Crin Antonescu, a lui Mircea Geoană, prezența primarilor Oradiei sau a prefecților (numiți politic) la diverse evenimente, prezența unor politicieni locali la început de an școlar etc.Citește mai mult »

Mitul tehnocratului izbăvitor

(Sursa)
(Sursa)

Guvernele formate din tehnocrați sunt mult râvnite și elogiate, fiind socotite adesea un fel de alternativă de tip panaceu la guvernele politice corupte, nefuncționale și absolut odioase pe care trebuie să le îndurăm.

În contrast cu incompetenții și ticăloșii care ne conduc ar fi, așadar, tehnocrații, acei specialiști ideali, lipsiți de interese meschine, performanți până la cer și înapoi. Adevărați îngeri fără transcendent coborâți din înaltele sfere ale specialităților pe care le stăpânesc aproape la perfecție.

Specialistul prin excelență este, dacă urmăm acest raționament, un computer, o mașinărie fără inimă, toată numai creier, aptă să funcționeze zi și noapte, imparțială, precisă, neinfluențabilă, robustă, fiabilă etc.

Dar experiențe banale precum blocarea unui ATM sau „refuzul” unui scaner de a citi codul unui produs ne pun față în față cu multiplele frustrări pe care le poate genera o mașinărie lipsită de imaginație și de alternative creative. Despre relația cu computerul nici să nu mai vorbim. Câți nu l-ați fi aruncat pe geam dacă nu vă gândeați la paguba înregistrată?

Așadar, specialistul prin excelență ar trebui să aibă și un dram de imaginație, ca să poată ieși din situații neprevăzute și să rezolve problemele noi pe care le întâlnește în situații de viață concrete.

Totuși, mai rămân câteva lucruri de rezolvat. De pildă, imaginația poate fi folosită atât pentru a concepe lucruri bune, cât și pentru a concepe lucruri rele. Dacă ATM-ul a înghițit cardul fără să dea bani, soluția așteptată, de orice beneficiar normal la cap, e să i se restituie obiectul cu pricina și, pe deasupra, să îi rămână banii în cont.

Ni se pare corect să fie așa, adică moral. Citește mai mult »

Interviul acordat de Antonescu lui Gâdea – observații de ținut minte!

 

Nu sunt analist media, dar mi-am notat propriile concluzii, urmărind acest interviu.

 1. Gâdea ține cu orice preț să-l facă pe Antonescu antipatic în ochii alegătorilor și pentru asta nu se dă în lături de la nimic. Important e să stârnească în telespectatorii săi o reacție emoțională negativă la adresa lui Antonescu.

2. Antonescu ține să denunțe metodele de manipulare pe care le folosește Antena 3 de ani de zile.

3. Nu deontologia profesională îl interesează pe marele director al Antenei 3, ci numai și numai demonizarea adversarilor și protejarea prietenilor. Așa se explică faptul că sunt scoase abia acum la iveală „răzgândirile” lui Antonescu. Acestea ar fi fost trecute sub tăcere dacă nu se destrăma USL.

4. Câtă vreme s-a bucurat de susținerea și chiar cocoloșirea Antenei 3, Antonescu n-a avut niciodată nimic de reproșat „jurnaliștilor” de acolo. Dar, când se întorc armele, atunci simte nevoie să precizeze că jocul este incorect.

5. Mi se pare îngrijorător modul foarte arogant și aproape amenințător în care un gazetar – fie el și extrem de popular și de bine protejat – vorbește cu un așa-zis „ales” al acestei țări și un om foarte important pe scena politică. Înțeleg incisivitatea, înțeleg principialitatea, dar aici vedeți aroganță în stare pură și un dialog subtextual de tipul „bă, tu-mi spui mie?”. Pentru contrapondere, a se vedea interviurile lui Guran, ale lui Radu Moraru de pe vremea când Nașul era la B1 sau chiar ale lui Turcescu din urmă cu vreo 10 ani.

6. Imaginați-vă că sunteți în locul lui Antonescu. Dar nu ca persoană publică, capabilă oricând să se apare, ci ca un individ mai amărât care a intrat în malaxorul mediatic al unui călău (sau gâde, dacă doriți) ce dispune de o armată de oameni dispuși să execute cele mai josnice porunci. Bănuiesc că aceasta e o schiță de portret al presei ce domină audiențele în România.Citește mai mult »

Două vorbe (în 10 puncte) despre „traseism politic”

Caricatură preluată de pe vidu.ro
Caricatură preluată de pe vidu.ro

Cică vor să interzică printr-un articol din Constituție traseismul politic. La prima vedere, mai că-ți vine să sari în sus de bucurie, dacă ești familiarizat cât de cât cu fenomenul. Dar, ține-ți firea, măi, române, că nu e așa simplu.

Iată câteva motive adunate aleator.

1. Dacă nu se impune o pedeapsă penală, atunci prevederea e inutilă. Căci, după cum știm, important e (în ultimele luni) ce vrea Parlamentul, nu ce spun legile. Parlamentul vrea, de exemplu, să aibă putere asupra magistraților, asupra președintelui, asupra… oricărui lucru pe care-l dorește mușchiul parlamentar. Iar dacă majoritatea parlamentară (presupunând că va fi una solidă) va dori, din cine știe ce interese, ca vreun demisionat să rămână în Parlament, ne va spune pur și simplu că ei au hotărât că se poate face o derogare, de vreme ce ei, parlamentarii – adică vajnici aleși ai poporului – au decis. Ei dețin puterea poporului!

2. În România mi se pare aproape imposibil de definit traseismul, de vreme ce partide întregi trec dintr-o parte în alta, dintr-o curvăsărie în alta, fără nicio sancțiune din partea electoratului. PDL+PSD, PNL+PSD, PD(L)+PNȚCD etc. Și fiți atenți că nu e vorba de alianțe – firești –, ci de schimbare efectivă de doctrine, de scopuri, de strategii. Un partid e când preoeuropean, când naționalist, când populist, când radical. Nu mai înțelegi nimic. Aproape că s-ar putea spune, la limită, că fidelitatea față de un partid devine suspectă, în condițiile în care doctrinele par să se schimbe peste noapte, iar poziționările față de subiecte majore, așijderea.

3. Să presupunem însă că suntem de acord cu ideea că un parlamentar care își dă demisia dintr-un partid ca să meargă în altul este „traseistul” vizat de viitorul articol din Constituție. Citește mai mult »

Campanie electorală (2) – Nu mai aștept nimic bun

via guzgan.ro
via guzgan.ro

E pentru prima oară când nu mai aștept nimic (bun) de la alegerile parlamentare. În urmă cu 4 ani, m-am străduit să înțeleg, am făcut un fel de descriere pentru uz propriu fiecărui partid (le-am pus și pe blog), am încercat să văd cam cum se orientează trusturile de presă, în ideea că astfel voi fi un alegător mai prudent, mai informat, mai competent.

Se poate să fi reușit (la nivelul meu), dar nu m-am ales cu mare lucru. O spun destul de rece, fără patimă, ci doar cu un fel de lahamite. Am înțeles mult mai bine acum că, indiferent ce aș decide eu ca individ, e nevoie de mai mult de atât. E nevoie, în primul rând, de moralitate politică. E nevoie de o masă critică. E nevoie de simț civic. Toate acestea există într-o oarecare măsură. Dar, pare-se, insuficientă încă.

Campania electorală nu furnizează idei sau proiecte care să poată fi analizate rațional, ci doar vorbe goale. Este acea perioadă, repetată la fiecare patru ani, în care politicienii debitează toate promisiunile despre care ne vor spune la finalul mandatului cum n-au fost lăsați (de către cine?!?) să le îndeplinească sau pe care le-au îndeplinit până la ultima virguliță, cu toate că nimeni n-a simțit deloc binefacerile făgăduite.

În prezent, consider că e egal cu cine votezi, din punct de vedere al calității programelor și intențiilor. Realmente nu mai reușesc să văd vreo deosebire între USL, ARD și PPDD. Aceeași emfază, aceeași lipsă de conținut. Partidele mai vechi nu s-au restructurat, nu s-au deparazitat, ci și-au făcut un ușor face-litf (în cazul PDL, poate-i mai corect să spunem face-drop sau face-fall). Iar acum cer(șesc) iarăși voturi.

Oricum, se pare că va fi un vot, cum să-i spun?, estetic. Adică, sunt votați niște politicieni nu pentru programele lor, nu pentru calitatea lor umană, nu pentru rectitudinea morală, nici pentru credibilitatea lor, ci pentru a-i mai scoate din peisaj pe cei care ne-au aburit în mandatul anterior. Poate că e doar impresia mea (eronată), dar așa resimt votul din acest an.

Singurul argument pentru a vota împotriva USL – dar e un argument strict statistic, matematic (și dictat de precauție) – Citește mai mult »

Campanie electorală (1) – Gustave Thibon despre politică

http://leblogdumesnil.unblog.fr/

Nu luați prea în serios prima parte a titlului. Da, mă preocupă politica, dar nu voi spune nimic despre politica românească. De fapt, în această postare vreau să citez câteva fraze din Gustave Thibon. El pune în discuție democrația, conducerea, societatea creștină (visul multor evanghelici), relația dintre politică și religie. Iar ideile pe care le formulează merită cunoscute. Așa că citiți până la capăt, că n-aveți decât de câștigat.

Societatea care-mi pare a fi cea mai bună sau cea mai puțin rea e cea care posedă maximum de moravuri și minimum de legi. […] Iar moravurile sunt bune sau rele după cum se apropie sau se îndepărtează de adevărul absolut. Să nu uităm că, atunci când vorbesc despre moravuri, mă refer la moravuri „bune”, adică la moravuri care păstrează și ameliorează o societate.

Cea mai bună formă de politică este cea care, în cazul unui anumit popor și în circumstanțele date, îi asigură acestuia maxim de coeziune și de armonie. […]

Mai curând decât să fie impuse prin intermediul ideologiilor, regimurile politice trebuie să emane din natura și nevoile unui popor. […]

Vă voi spune că sunt foarte puțin democrat în raport cu o anumită mitologie a democrației, care constă în a face din acest cuvânt un panaceu universal valabil pentru toate timpurile și toate popoarele. Și mă opun încă și mai mult unui anumit tip de democrație formală în care, teoretic și sub aparența buletinului de vot, i se conferă poporului toate puterile și i se iau drepturile cele mai legitime prin intermediul unui ansamblu de legi, reglementări sau intervenții abuzive ale statului… Dar rămân, dimpotrivă, un profund democrat în sensul că doresc ca ființa umană să poată avea maximum de libertăți și responsabilități. Desigur, fiecare om la nivelul său! Lucru care nu e realizat în majoritatea timpului de așa-numitele „democrații” care se îmbată de acest cuvânt cu atât mai mult cu cât îi neglijează conținutul. […]

Căutați definiția cuvântului democrație în excelentul dicționar filosofic al lui Lalande: „Regim în care conducerea este exercitată de toți oamenii, indiferent de naștere, avere sau competență”. Cum vreți atunci ca niște incompetenți să-i poată discerne pe competenții care îi vor conduce? […]Citește mai mult »

Primul meu „exercițiu democratic”

Sau despre semnificațiile unui moment profetic

arq.ro

Undeva prin anul 1997, dacă țin bine minte, am participat efectiv la prima „campanie electorală”. Se organizau alegeri pe școală pentru a desemna un reprezentant în Consiliul Local al Elevilor. Nu știu dacă s-a perpetuat chestia asta, însă pe atunci era o noutate interesantă.

Neavând posibilitatea să participăm din postura de candidați (pentru că eram prea mari), mai mulți colegi i-am făcut campanie unui prieten mai mic cu un an, care, de altfel, a fost și ales în cele din urmă. Regulile jocului au fost destul de asemănătoare cu cele din politică.

Am făcut afișe, fluturași, am discutat cu ceilalți școleri despre diverse „proiecte” pe care le-ar vedea ei utile. Nu mai țin minte cât a durat „campania” noastră, dar știu că la final, în preziua alegerilor, am avut parte de o dezbatere între cei doi candidați.

Candidatul nostru a prezentat o listă – pe care o voiam noi cât mai realistă, dar tot ridicol de idealistă îmi pare acum – cu posibile ținte ale viitorului său mandat. El a avut și modestia să spună mereu: „Dacă… atunci”. Să-și ia, adică, niște măsuri de precauție. Era clar pentru noi că nu va avea putere de decizie, că nu va putea face mare lucru pentru binele școlii, dar măcar niște informații utile (căci la vremea aceea multe informații publice erau bine tăinuite încă) să afle și tot ar fi fost ceva.

În paranteză fie spus, unul dintre obiectivele fantasmagorice din programul candidatului de atunci este astăzi realitate. Ceea ce nu înseamnă că a reușit el să-l îndeplinească, ci doar că vizam un lucru necesar școlii și care intra și în vederile conducerii.

Revin însă la dezbaterea finală pentru că, privită retrospectiv, îmi pare c-a fost de-a dreptul profetică. Citește mai mult »

Mesianism, spectacol și zădărnicie

laparola.info

Tocmai se lansează candidații pentru Parlament. Cu surle și trâmbițe. Fără-ndoială că iarăși vor fi prezenți printre „catindați” și câțiva evanghelici. În fiecare legislatură au cam fost. Și parcă văd iarăși pastori, conducători religioși, bloguri cu mare audiență (și slabă calitate) îndemnându-ne să alegem „un om al lui Dumnezeu în Parlamentul României”.

Ca și când toți evanghelicii care s-au perindat până acum prin legislativ ar fi fost doar semi-oameni ai lui Dumnezeu. Ca și cum Ioan Alexandru, de pildă, n-ar fi putut satisface această condiție.

Părerea mea e că aceste elanuri electorale nu-și au rostul. Da, se poate alege un candidat evanghelic, dar el e doar unul dintr-o mulțime, ales pe listele unui partid căruia trebuie să-i dea ascultare. Nu vreau să dau exemple din trecut, ca să nu pară că am ceva împotriva vreunui om.

Cred că, pur și simplu, la aproape un sfert de veac de la așa-zisa Revoluție, ar fi vremea ca mesianismul de până acum să fie abandonat, pentru că e desuet. Nu a funcționat vreme de 6 legislaturi și nu va începe să funcționeze nici acum.

N-am idee dacă-i boală românească sau boală evanghelică, dar mereu așteptăm omul providențial, vocea care să răscolească rărunchii amorțiți ai națiunii. Și nu mai vine. Dar noi o luăm de la capăt, cu un nou avânt. Și mai așteptăm o dată. Cu toate că profeții sunt rari și trimiși când Dumnezeu hotărăște.

Am avut parte și de mult râvnitele evanghelizări pe stadion. Avem parte și de stații de radio și televiziune creștine. E plină piața de literatură evanghelică – numai de ar cumpăra-o cineva. Însă toate acestea nu au schimbat fundamental fața țării.

Fac o paranteză și menționez că nu (mai!) împărtășesc această părere. Fiindcă n-am de unde ști cum ar arăta România astăzi fără toată influența creștină (nu mă interesează confesiunea) din Parlament, din presă, dinspre edituri. Poate că nu stăm mai rău de atât tocmai pentru că au existat niște focare de creștinism viu și eficace.Citește mai mult »

Ai noștri tineri… sau despre „marfa” de care au nevoie politicienii

http://dezignus.com

Precizez, pentru a elimina orice dubiu, că am „furat” prima parte a titlului de la Eminescu. Dar n-am să merg pe linia sarcastică a poetului național.

Potrivit unui sondaj recent, jumătate dintre adolescenți susțin că era mai bine pe vremea comunismului. Las la o parte faptul că ei nici măcar nu aveau de unde să-și culeagă informațiile în mod direct pentru simplul motiv că s-au născut abia după 1990.

Important mi se pare că au ajuns la această concluzie cu largul concurs al celor care i-au educat. Acea jumătate care a ajuns să creadă în această idee – există un sâmbure de adevăr în ea, nu zic ba, dar în ansamblu e totuși o enormintate – reprezintă materialul uman care va intra pe mâna politicienilor în următorii ani.

Acum am înțeles că, de fapt, toate reformele care au lovit educația în ultimii ani au dat roade. Avem în prezent niște oameni gata să creadă orice li se spune despre istorie. Și sunt mulți. Destui. Ar fi putut încerca să se documenteze, ar fi putut urmări „Memorialul durerii”, ar fi putut face multe alte lucruri. Dar ei nu le-au făcut.

Mai mult decât atât, cred că nici măcar nu au idee că ar fi putut să facă ceva ca să se documenteze cât de cât. În schimb, au plecat urechea la ce spun manipulatorii din televizor, la ce spun părinții lor în momentele de frustrare (sau poate chiar cu toată convingerea), la ce li se induce prin diverși marțafoi fără scrupule.Citește mai mult »

Pe unde mai căutăm democrația?

westerlund09.wikis.birmingham.k12.mi.us

În ultimele luni, democrația a fost căutată în tot felul de locuri. Cel mai recent și insistent, la Curtea Constituțională. Însă această Curte este ombilical legată de Parlament și viața politică. Deci căutarea ar fi trebuit prelungită măcar până acolo, pe aceeași linie de argumentare. Adică, Curtea e proastă, dar a fost aleasă de Parlament, prin urmare, Parlamentul a făcut o treabă proastă fie prin alegerea membrilor Curții, fie prin legea care reglementează funcționarea ei.

S-a căutat democrație și prin Parlament, dar numai ca să se justifice ridicarea unei coaliții împotriva președintelui. Poate că altfel ar fi trebuit căutată.

A fost căutat de democrație și președintele țării, care, după anumite opinii, și-ar cam fi depășit atribuțiile constituționale, riscând astfel să diminueze cantitatea de democrație din existența noastră a tuturor.

Democrația a fost căutată și în votul alegătorilor. Nu știu dacă s-a găsit încă, dar organele competente ale societății investighează de zor și sigur se vor hotărî când trebuie s-o găsească și când nu.

Spun asta pentru că democrația celor 7,4 mil. care votează împotriva lui Băsescu a devenit mult mai valoroasă decât democrația celor 7,7 mil. care au cerut diminuarea numărului de parlamentari. Deci democrația e preferențială, după câte se pare.

După părerea mea de necalificat, Citește mai mult »

Țara în care toți oamenii sunt buni

inkity.com

Mâine vine votul Curții Constituționale. Așteptăm cu emoție fie că am fost la vot, fie că nu. Acum suntem renumărați oficial. Morții trebuie transferați pe listele permanente ale raiului, iadului, nirvanei sau neantului, după caz și după credință. Funcționarii noștri sigur își vor fi dat toate silințele ca lucrurile să fie cât mai transparente. De ce? Pentru că sunt oameni buni.

Problema la care vrem o soluție mâine e cine a avut dreptate și cine s-a înșelat. Mai întâi, desigur, dintre conducători. Mai pe urmă, și mult mai important, ai zice, dintre electori. Fiecare om cu drept de vot din România ar vrea ca dreptatea să fie de partea lui.

Unii invocă majoritățile ca să-și revendice dreptul de a impune adevărul. Dar majoritățile nu sunt foarte clare în acest moment. Nu numai că CC nu s-a hotărât care majoritate e mai… majoritară, dar nici măcar în țară nu pare să fie limpede dacă 7 milioane și jumătate de români reprezintă vocea poporului.

Cum spuneam însă, și cei dintr-o tabără, și cei din cealaltă speră să aibă câștig de cauză. Ei sunt convinși cu toții că au dreptate. Și asta pentru că au încredințarea nestrămutată că sunt oameni buni. Dacă n-ar fi buni, n-ar lupta cu dictatorul, nu-i așa? Dacă n-ar fi buni, n-ar lupta împotriva uzurpatorilor statului de drept, nu-i așa?

De unde știu eu că oamenii sunt buni? Păi, mi-au spus-o chiar ei și mi-au repetat-o până la saturație. Niciodată în viață n-am mai fost nevoit să recitesc de-atâtea ori o maximă celebră precum zicerea lui Edmund Burke (Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca cei buni să nu facă nimic). Fiecare dintre cei care apelau la ea era convins că el e dintre cei buni, iar cei din tabăra opusă sunt dintre cei… răi, bănuiesc. Sau măcar dintre cei buni care nu fac nimic.Citește mai mult »