Am dat de cărțile lui Wurmbrand foarte devreme, din fericire. În vara lui 1994, adolescent fiind, citeam cu aviditate Cu Dumnezeu în subterană, carte cu caracter autobiografic-memorialistic (încă nu-l descoperisem pe Steinhardt cu Jurnalul fericirii). Deși descria orori, cartea mi s-a părut fascinantă. Autorul părea să fi reușit cumva să transfigureze toate suferințele și toate tortúrile, făcând din ele material de modelat caractere impresionante.
Odată lectura încheiată, Wurmbrand a devenit pentru mine un erou legendar, aproape mitologic, un luptător dârz cu un sistem represiv infernal și ucigaș – cel inventat de comuniștii care se lăudau că vor să salveze lumea prin formarea „omului nou”. În paranteză fie spus, peste tot unde a ajuns, comunismul a recurs la teroare, tortură și crimă sistematică, organizată – nu e doar un rateu local, ci produsul inevitabil al unei ideologii bazate pe ură și încălcarea oricăror valori sociale și individuale.
La evanghelicii români nu există un cult al martirilor, cu toate că se regăsesc cel puțin două precedente ilustre în istoria protestantă: Cartea martirilor (1563) de John Foxe și Oglinda martirilor (1660), o lucrare de peste 1600 de pagini despre persecuțiile la care au fost supuși anabaptiștii. Dacă ar exista însă astfel de recunoașteri, Richard Wurmbrand ar fi unul dintre candidații serioși la veșnică pomenire.
Drumul de la eroul legendar la personajul istoric a fost unul marcat de câteva momente interesante. Pe acest traseu, pe lângă episodul dedicat lui Wurmbrand în emisiunea Memorialul durerii, aș mai puncta 2 referințe care, la vremea lor, m-au surprins.
În jurnalul său (Jurnal 1941-1969), Mircea Eliade marchează momentul în care Richard Wurmbrand ajunge în atenția Occidentului (atenție care va spori exponențial după 6 mai 1966, dată la care a fost audiat de o subcomisie a Senatului SUA).
New York, 24 aprilie (1966)
Aflu de la B.C. că un pastor luteran, Richard Wurmbrand, tocmai a sosit din România. (A fost „răscumpărat” de luteranii suedezi.) B. îmi spune că este un soi de Sfântul Paul. Evreu convertit care crede așa cum se credea în vremea persecuțiilor. Zece ani de închisoare. Torturat (i se văd încă urmele rănilor), pe deasupra și tuberculos, supraviețuiește printr-un fel de miracol. Știe destul de bine engleza, este un predicator inspirat, clocotitor. Cum a fost internat într-un lagăr în timpul guvernării Antonescu, nu poate fi bănuit de „fascism”. Aproape nu îndrăznesc să povestesc ororile la care a fost martor în închisoare.
Eliade adaugă pe urmă câteva dintre atrocitățile petrecute în pușcăriile comuniste, iar însemnarea următoare din jurnal o dedică tot lui Wurmbrand.
Steinhardt îl pomenește pe același Wurmbrand în Jurnalul fericirii, dar îl surprinde pe pastorul luteran într-o ipostază mai neplăcută – cea de luptător împotriva sectanților iehoviști (cu care se pare că avea o relație destul de tensionată în pușcărie). Autorul este surprins, de vreme ce imaginea sa, conturată în închisoare, despre Wurmbrand e una eminamente pozitivă:
Gherla, 1964
Se organizează ședințe. La una dintre ele, pentru combaterea sectanților, ia cuvântul pastorul luteran Wurmbrandt care-i beștelește pe iehoviști. (Urât. Nu-mi place. Iehoviștii sunt cum sunt, dar deocamdată ne aflăm camarazi de suferință. Dar nu-i adevărat ce spune Wurmbrandt? E, adevărul însă nu se cuvine a fi rostit oricând și oriunde. Ne o valoare absolută. În curtea închisorii și-n prezența administrației adevărul despre iehoviști este că sunt niște bieți nătângi, ci că sunt niște victime și niște martiri.) Sunt cu atât mai nelămurit cu cât despre Wurmbrandt nu știu și n-am aflat decât lucruri foarte bune.
Lucrurile bune care se știau despre Wurmbrand în pușcărie sunt confirmate de către alți colegi de celulă. Preotul greco-catolic Tertulian Langa îi face un portret foarte grăitor:
Wurmbrand era aşa de slăbit încât abia îşi trăgea sufletul, răspundea tuturor întrebărilor cu multă amabilitate dar abia trăgându-şi sufletul. A fost un model de reculegere, de interiorizare, de trăire în unire cu Cristos, dar era atât de slab, atât de slăbit, încât numai sufletul era viu în el, iar trupul urma sufletul, era ca o umbră care mergea după sufletul mereu viu, mereu în viaţă. Ăsta era pentru mine acolo Wurmbrand. Îmi dovedea ce înseamnă puterea spiritului, cum spiritul poate să ducă un trup mort după el. Wurmbrand era o mumie, dar care avea un spirit viu în ea şi care târa după ea această mumie…
Iar cel care avea să-i devină un bun prieten, reformatul Ferenc Visky îi dedică mai multe istorioare dintr-o cărțulie despre viața în închisorile comuniste (70 de povestiri despre pușcărie și prieteni), pe care le inaugurează însă cu acest portret – care confirmă strategia torționarilor de a-i pune pe toți preoții și pastorii laolaltă, ca să nu-și continue activitatea pastorală:
La începutul anilor de pușcărie, eram într-o celulă comună cu ceilalți deținuți politici, mai târziu însă ne-au adunat pe toți preoții la un loc, fiindcă cei mai mulți își continuau pastorația și printre deținuți.
Odată, ușa celulei s-a deschis și printre noi a fost azvârlit un bărbat înalt, doar piele și os. S-a uitat în jur și a spus apoi, fără teamă:
– Fraților, Domnul își adună iar poporul Său.
Era Richard Wurmbrand. Se potrivea greu șabloanelor la îndemână, nu doar prin statura înaltă, ci și prin alcătuirea sa spirituală. Cunoștea toate închisorile mari ale României. Nu toată lumea vorbea admirativ despre el, dar doar acela să arunce asupra lui piatra dogmaticii, a rasismului său sa a oricărei teorii, care a trecut prin bolgiile închisorilor, de la Jilava, prin Pitești, până la Gherla.
S-a împlinit oare, prefeția lui Richard? Români, unguri, sași, evrei, evrei creștinați, reformați, ortodocși, catolici, evanghelici, greco-catolici, unitarieni, reprezentanți ai unor confesiuni mai restrânse, monahi și mireni, la etajul al II-lea din aripa veche a închisorii din Gherla, într-o singură celulă. Prilej mai bun nici că se putea.
Casa rugăciunii, iată.
Un fapt care a stârnit controverse și patimi este presupusa convertire a lui Wurmbrand la ortodoxie. Cei care plasează această ipotetică convertire în perioada detenției nu au de partea lor vreo atestare documentară în dosarul de la CNSAS. Iar o schimbare a confesiunii pe patul de moarte este infirmată ferm de către cercul apropiaților lui Wurmbrand, din ultima parte a vieții sale. Deși pare, așadar, foarte improbabil să fi existat o convertire, rămâne interesantă în sine această bătălie pentru personalitatea lui Wurmbrand purtată de ortodocși și evanghelici, în condițiile în care personajul-problemă era un luteran cu puternice deschideri ecumenice.
Richard Wurmbrand poate fi trecut, fără teama de a greși, în rândul personalităților care au luptat să convingă Occidentul că dincolo de Cortina de Fier se întâmplă crime cumplite. Alături de un Viktor Kravcenko, a cărui carte I Choose Freedom (1946, SUA) când a fost tradusă în franceză, în 1947, i-a determinat pe comuniștii francezi să-l dea în judecată pe autor; de Alexander Soljenițân, cu Arhipelagul Gulag (1973); sau de românul Paul Goma, expulzat în 1977 și supranumit „Soljenițîn român”.
Cel mai important pas pentru așezarea personajului legendar Wurmbrand în istorie este însă cel al documentelor. Cercetătoarea Maria Hulber și-a asumat (la îndemnul lui Otniel Vereș, după cum mărturisea la lansare) acest efort de restituire istorică și, după ce a parcurs cele peste 8000 de file și peste 9500 de pagini ale dosarului în 36 de volume de la CNSAS, a făcut o sinteză a celor mai reprezentative documente pe care le-a publicat în cartea În sfera tăcerii. Richard Wurmbrand în dosarele Securității (Oradea, Ratio & Revelatio, 2018).Citește mai mult »
Cu drezina 