Uși închise, uși batante – dialogul continuă

By Shahram Sharif (sursa)

Dintre păcatele pe care mi le găsește Dorin, îmi mărturiesc mai cu seamă pe acela de a fi citit într-o altă cheie ceea ce spunea el. (Dorine, nu mă identific cu vânzătoarea, ci, dacă îmi cauți un loc, sunt „băiatul” ce face comisioane la băcănie sau vreun contrabandist din magazie, dar la ghișeu n-ai să mă vezi!) Cum nu l-am citit pe Levi Strauss, am subînțeles doar că o comunitate închisă ar fi una impermeabilă la schimbul cu societatea în mijlocul căreia se află și la valorile ei curente.

Există însă aici două paliere ale discuției, dacă sesizez eu corect. Unul ar fi cel al marilor valori ale societății umane și atunci, într-adevăr, comunitatea evanghelică – în părțile ei accesibile mie – se dovește în bună măsură închisă. Dar e și un palier al valorilor curente ale societății, cele propagate de facto prin toate mijloacele disponibile într-o anumită epocă. În această privință, așa cum arătam în text, comunitatea evanghelică a fost deosebit de permeabilă (chiar fără intenție).

Exemplele pe care le-am invocat și elitismul pe care l-am semnalat au de-a face cu acest tip de societate, care își impune valorile asupra prezentului. Îmi pare că și comunitățile evanghelice se comportă adesea de parcă și-ar fi pierdut reperele și preiau criterii „din lume”.

Trebuie remarcat că la nivelul societății românești, creatorii de cultură nu mai reprezintă de o bună bucată de vreme niște repere larg acceptate. Fie prin pactul neinspirat cu politica, fie prin aluviunile mediatice degenerate, creatorii de cultură sunt niște marginali percepuți mai degrabă ca o pretinsă elită de moftangii și de ciudați. (A se vedea cazul TVR Cultural, audiențele emisiunilor de cultură, tirajele revistelor etc.) Au și ei păcatele lor, nu ne putem plânge, dar acum nu acesta e subiectul în discuție.

Tinerii – care sunt probabil cei mai reprezentativi când vine vorba despre identificarea unor modele – nu se prea duc spre elitele culturale, ci, cel mult, spre cele strict tehnocrate, întruchipate de profesioniști deosebiți, dacă nu se orientează de-a dreptul către personaje dubioase, găunoase moral și fără vreun merit profesional cuantificabil.

Or, elite validate prin popularitate și mediatizare există și în sânul comunităților evanghelice, la fel ca în mediile seculare. Aceasta era teza pe care o susțineam. Dar, ca să spun și ceea ce n-am zis, eu nu consider că popularitatea în sine e suficientă pentru a valida. Deci ceea ce am făcut a fost să prezint o imagine, nu să-mi expun crezul.

Dacă e să-mi expun crezul, atunci susțin că (și aici se prea poate să fiu în dezacord cu Dorin) nu consider necesar ca această comunitate evanghelică „închisă” să fie și generatoare de cultură – de mare cultură, mai exact.

Publicitate

Comunitatea evanghelică (închisă?) – răspuns lui Dorin Mureșan

By Rubyk (sursa)

Am citit textul lui Dorin Mureșan fiindcă vreau să înțeleg mai bine mediul în care am crescut și continui – prin decizie deliberată – să viețuiesc: mediul evanghelic. Descrierea este interesantă și complexă (merită citită!), dar, în opinia mea, conține și niște extrapolări teoretice care nu au deplină acoperire în realitate.

Prima chestiune ar fi aceea a comunităților închise. Da, în principiu sunt de acord că mediile evanghelice se străduiesc din răsputeri să se comporte ca niște societății închise și, în acest scop, impun un etos ce devine normă pentru toți membrii comunității.

Dar este un adevăr tot mai greu de îndurat și de camuflat acela că, odată cu prăbușirea comunismului, granițele destul de precise și ocrotitoare au fost erodate constant prin influențe care nu vin doar din sfera economicului. E adevărat și că influențele nu sunt de natură înalt culturală.

Un exemplu la îndemână este divorțul, de pildă, care se înfățișează tot mai frecvent ca dilemă socială și teologică pe care evanghelicii o gestionează cu destulă incoerență chiar și în cadrul aceleași structuri confesionale. Mass-media și internetul sunt alți doi factori care au marcat fundamental deja orice gest evanghelic public – dar au pătruns agresiv și în sfera spațiului odinioară securizat –, chiar dacă multe dintre discursurile de la amvon se desfășoară după tipicul și cu nostalgia vremurilor din urmă cu 40-50 de ani.

Tentativele de repliere în comunitate sunt mai degrabă semnul unor influențe cărora comunitatea nu e în stare să le răspundă pe măsură, dar pe care nu le mai poate contracara ca realitate și atunci preferă să le considere marginale sau să le nege importanța.

Faptul că tinerii „gugălesc” informațiile din predici și identifică o eroare în jumătate de minut este o realitate ce ține de exteriorul comunității, dar care afectează semnificativ credibilitatea unora dintre oratori ei mai ales în ochii tinerilor.

Clipul „viral”… dar, de fapt, despre ce vorbim aici?

 

Am cetit pe blogul lui Andrei Croitoru o critică destul de severă la adresa fetelor care au făcut o istorie a muzicii ușoare românești într-un clip de sub 10 minute devenit, între timp, „viral” pe internet. Habar n-aveam că cele trei ar fi, după confesiune, dintre evanghelici.

Dincolo de argumentele mai mult sau mai puțin valide pe care le expune autorul (care revine și insistă, într-o postare destul de alambicată, asupra subiectului), preocuparea lui trădează o lacună teologică sau, mai degrabă, pastorală semnificativă[*]. Cred, de altă parte, că această tensiune dintre teologie și viață e inevitabil să existe, iar de aici să se nască răspunsurile contemporane ale creștinismului la problemele lumii.

Nu mi-am propus să dau răspunsuri punctuale la problemele ridicate de Andrei. Precizez doar că eu consider că demersul fetelor poate fi discutat, criticat, amendat și chiar ar fi bine să suscite o discuție mai serioasă. Dar mă tem că, asemeni altor dezbateri cu potențial iscate pe internet, va rămâne departe de realitatea autistă a multor biserici.

În esență, eu înțeleg că problema ar putea fi formulată, în termeni mult mai generali, astfel: care sunt limitele etice pe care îndeletnicirile de zi cu zi ale unui creștin nu le pot încălca?[†] Chiar dacă avem impresia, la o primă vedere, că lucrurile sunt clare, nu-i deloc așa. De fapt, sunt chiar destul de puține lucruri foarte clare în viață. Această realitate este în contradicție cu insistența amvonardă care susține contrariul.

Mai rău decât atât, cred că există situații în care numai compromisul poate conduce la o soluție. Exemplul clasic e cel al evreului pentru care ai putea să minți ca să-l scapi de naziști: dacă minți, îl poți salva, dar rămâi cu minciuna în cazier; dacă nu minți, îl trimiți la moarte sigură, deci devii autorul moral al unei crime.

Plecând de la nedumeririle formulate de Andrei Croitoru, voi lărgi cadrul pentru ca să fie evident că problema e una mult mai amplă, mult mai serioasă și cuprinde categorii de populație mult mai numeroase.

De pildă, e știut că băncile românești recurg la diverse tertipuri înșelătoare atunci când încheie contracte cu clienții. Iar aceste practici se referă în special la credite, adică la acele produse bancare care îi înrobesc pe oameni pe decenii întregi. Câți creștini care lucrează în bănci și-au pus semnătura pe astfel de contracte și sunt responsabili moral de înșelăciune?

Drepturile homosexualilor și manipularea publicului

http://www.telegraph.co.uk

De obicei, de la paradele astea ale „diversității” (prostul gust a devenit o subspecie a „diversității”?), rămân niște slogane din astea emoționante – „Noi iubim”, „De ce ne urâți” etc. – care adesea sunt confundate cu adevărul și cu argumentele în dezbaterea pentru „drepturi”.

Să precizăm de la început că faptul de a nu încuviința acțiunile cuiva nu înseamnă că îl și urăști pe respectivul. Există situații când dezacordul e semn de iubire – părinții care nu sunt de acord cu unele dintre acțiunile copilului, de pildă.

Nu sunt de acord cu căsătoriile homosexuale, dar nu îi urăsc pe gay. Există o vastă paletă de sentimente, așa că îi rugăm pe propagandiștii de serviciu să lase pe fiecare să-și aleagă singur sentimentele pe care să le nutrească față de ei (compasiune, milă, antipatie, dezgust, indiferență etc.).

Iubirea lor poate părea însă mult mai candidă și mai simpatică dacă este așezată lângă ura societății majoritar heterosexuale. Dar acest procedeu e unul ce ține de manipulare. Nu pot decât să presupun că există niște militanți gay care vor să dea impresia că homosexualii sunt detestați de către ceilalți, ca să poată ulterior stârni mila pentru victimele inocente ale majorității.

Plus că, odată ce ești considerat din start „homofob” (oare ce înseamnă aia: că ne temem de ei sau că îi vrem morți?), atunci toate argumentele tale devin irelevante. În felul acesta, prin etichetarea adversarilor incomozi, avocați abili ai homosexualilor evită un dialog pe fondul problemei.

Mutând discuția în sfera creștinismului, incriminarea homosexualității ca păcat (incontestabilă!) nu generează nici în acest context ură împotriva homosexualilor. Există, desigur, și excepții de la această regulă, dar conduita creștină impune dragostea față de păcătos, iar principiul nu e negociabil. Mai mult, homosexualii devin subiecți de evanghelizat.

Deci, scoatem ura și o înlocuim cu orice alte sentimente din vasta paletă a interacțiunilor umane. E posibil să existe și manifestări de ură, dar acest risc și-l asumă orice grup care este perceput ca o amenințare. Sunt convins că și homosexualii știu să urască, nu doar să iubească. Iar, dacă tot vorbim despre asta, ura nu poate fi rezolvată prin interdicții, ci mai degrabă e stârnită suplimetar.

Apoi, ține de însăși esența democrației posibilitatea reală, nu doar teoretică, de a fi în dezacord (chiar și vehement) cu orice altă concepție și orice alt cetățean. Încercarea de a impune o atitudine unică trădează tendințe totalitare.

Mergem un pas mai departe. În virtutea faptului că vor să se iubească, militanții gay cer „dreptul” de a se căsători. Ar fi de observat că societatea tradițională n-a perceput îndeobște căsătoria ca pe un drept.

Și evanghelicii se ofensează?

http://theillustrationist.com/

Nu mică mi-a fost mirarea când, parcurgând textul unei cărți (o să revin altă dată cu amănunte despre ea, acum precizez doar că se cheamă Lord’s Supper. Five views), am aflat că Roger E. Olson, un baptist, presupune că mulți creștini s-ar putea simți „ofensați”(mai precis, „deeply offended”!) de punctul de vedere al lutheranului John Stephenson.

Pot să înțeleg, la limită, că te simți ofensat atunci când ți se impune o obscenitate fără să fii consultat, când ți-s luați confrații la bătaie pentru credință, dar de unde până unde, între niște domni decenți, ce teologhisesc fiecare după mintea și tradiția lui, poți ajunge să introduci termenul „ofensă”?

Putea foarte bine tovarășul Olsen să meargă acasă și să simtă ofensa în inima dumisale, dar să nu vină cu asemenea texte în public și să le pună în cârca altora. Căci, firește, mereu sunt șanse ca cineva să se simtă „ofensat” de o poziție teologică sau alta. Și ce dacă?

Spun asta pentru că mi se pare o capcană teribilă ca un creștin să intre în dialectica „ofensabilității”. Păi, nu tocmai asta e una dintre armele militanților pentru drepturile minorităților sexuale, de pildă? Și nu știm cu toții că ei își definesc cum doresc lucrurile de care vor să se simtă ofensați?

Mergem mai departe și, pe urmele lui Al. Mohler și Salman Rushdie, putem lesne sesiza că această poveste cu „ofensabilitatea” lovește în plin libertatea de exprimare. Trebuie să tacă toți cei care ne ofensează ca să putem noi să ne simțim confortabil, nu-i așa? Îndeosebi dacă suntem o mulțime vagă, informă.

Mai rău de atât – iată că se poate, cine credea că nu? – e aberant ca un teolog, care are în centrul preocupărilor sale tot ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, să vină și să invoce onfensa generată de o poziție teologică concurentă. Și e aberant pentru simplul motiv că nu persoana, grupul sau paradigma ar trebui să aibă prioritate, ci, în măsura în care presupunem că teologul e sincer, adevărul ar trebui să fie cel mai important.

Nu așa funcționează cărțile (sau despre supralicitarea lecturii)

Nu cunosc sursa imaginii

Na, că mă pun și de-a curmezișul unui curent culturalizant care îndeamnă cu înfocare la lectură. Nu cred că-i e rău să îndemni oamenii să citească, dimpotrivă, cred că e foarte importantă lectura, însă sunt departe de a crede că lectura e un lucru bun în sine.

Firește că e mai bine să citești decât să te uiți la televizor. Creierul are mai multe de câștigat de pe urma efortului lecturii, spun cei de meserie și o spune și simțul comun. Dar, în afară de acest beneficiu cert, lectura ca atare nu conține virtuți tainice.

Înainte să se fi inventat televiziunea și radioul, oamenii acumulau o seamă întreagă de deprinderi nocive din lectură. Nimeni nu m-ar putea convinge că diavolul se ascunde numai în telecomandă sau vine exclusiv pe cablul de internet.

Prin simplul act de lectură, nu se formează discernământ moral, ci, cel mult, se rafinează simțul cultural, dar nici asta nu-i sigur. Așa că, în cazul fericit, în loc de un manelist care vorbește incoerent și vede peste tot dușmani, bani și renume, te alegi cu un individ viclean, uns cu toate alifiile, care te lingușește și te amețește, ca apoi să se înfrupte cu rafinate satisfacții estetice de tot ce a acumulat.

Câți dintre cei ce încurajează lectura ar fi încântați de un cititor care se delectează ani întregi numai cu Sandra Brown sau exclusiv cu Cioran și Nietzsche sau care citește și recitește la infinit Mein Kampf, Manifestul Partidului Comunist și Capitalul?

Culoarea politică a lui Dumnezeu

anabap.com

Acest mesaj va fi scurt, indignat și cu destinatari foarte preciși: absolvenți de teologie (hirotoniți ca pastori/preoți sau nu), predicatori, presbiteri din bisericile evanghelice, lideri de opinie religioși. Îl scriu fără prea mari iluzii că ar fi luat în seamă, dar cu deplina încredințare că vor fi câțiva care îl vor citi.

După știința mea, Biblia și Tradiția nu conțin elemente certe care să ateste culoare politică a lui Dumnezeu. Unii au considerat, după capul lor, că Isus a fost mare revoluționar comunist, alții sunt convinși până în străfundul inimii că Dumnezeu n-are cum fi decât de dreapta, liberal pur-sânge. El însă a refuzat să se pronunțe tranșant în această chestiune.

Prin urmare, stimați lideri cu stea în frunte (nu pot să-mi reprim ironia), bine-ați face să nu vă mai argumentați opțiunile politice – absolut failibile și conjuncturale, interesate și indiscutabil coruptibile – cu verste, cu teorii și cu afirmații scripturale apodictice.

Am asistat – cu mirare, la început, și cu tot mai multă indignare, pe urmă – la demonstrații irefutabile că adevărul e de partea lui Băsescu, ba, nu, de partea lui Ponta și Antonescu. Am citit aberații de genul: orice om cu frică de Dumnezeu nu poate să voteze cu… (nici nu mai contează numele sau partidul).

Cazul Galilei (o perspectivă subiectivă)

Avertisment: Urmează un text lung!

 Ca urmare a unor discuții off-topic destul de încâlcite, am decis să vin cu o postare mai amplă și oleacă mai documentată pe acest subiect. Cazul lui Galileo Galilei este folosit adesea ca un exemplu care să dovedească opoziția Bisericii față de spiritul științific și lumina rațiunii. Galilei este, în această perspectivă, o victimă inocentă a Inchiziției, un cugetător a cărui rațiune liberă lupta cu obscurantismul medieval în care se zbătea Biserica (Catolică).

Însă, „imaginea, cu totul neadevărată istoric, însă vehiculată de mare parte din istoriografia secolului al XIX-lea, a unui Galilei liber-cugetător și pozitivist ante litteram este astăzi apusă” (Rossi, p. 124).

Teza pe care o avansam în comentariile menționate e aceea că Galileo Galilei avea o problemă de caracter, înainte să aibă o problemă științifică. Argumentele mi le culesesem din Dinesh D’Souza – What‘s So Great about Christianity. Amicul Costin mă apostrofa, și nu fără oarecare temei, că mă bazez pe o singură carte. Totuși, autorul citat de mine, zice că și-a întemeiat argumentele pe alte cărți[1]. S-ar putea, desigur, să fie vorba de o poziție partizană, de vreme ce D’Souza e un apologet creștin. Însă bănuiesc că el știe că un apologet care se discreditează singur este un apologet compromis și inutil. Cred că prestiugiul său îl obligă la onestitate.

Revenind la poveste, iată cum decurge ea în relatarea lui D’Souza. După

Drepturile homosexualilor și temeiul lor

În ultima vreme am avut de-a face – fiindcă am îndrăznit să comentez la nişte articole pe voxpublica – cu mai multe tipuri de argumente promovate de susţinătorii homosexualilor. Atitudinile binevoitoare faţă de cei cu altă „orientare” sexuală decât majoritatea oscilau între indiferenţa voios-tâmpă (travestită în atitudine iubitoare de oameni) şi argumentarea „ştiinţifică” a legitimităţii pretenţiilor ridicate de homosexuali. Cum s-au adunat nişte gânduri, mi-am zis că poate n-ar fi rău să încerc puţină ordine.

Mă interesează în primul rând cei care susţin că „ştiinţa” a demonstrat că homosexualii au moştenit genetic o predispoziţie care le condiţionează orientarea sexuală. Aici am trei obiecţii. 1. Ştiinţa nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în acest domeniu. 2. Ştiinţa s-a pus nu o dată în slujba ideologiilor în vogă (vezi cazul oribil al nazismului). Ce garanţii există că nu avem o situaţie similară? Ideologiile dictează de ani buni în ştiinţă – a se vedea, de pildă, subiectul încălzirii globale, recent demascat ca farsă de proporţii. 3. Ştiinţa doar explică, nu legitimează.

Să pornim însă de la termenul orientare. Acesta este o găselniţă de dată recentă a ideologilor LGBT. Tot aceeaşi „mărie” se numea cu vreo două decenii în urmă opţiune sexuală. Însă „pălăria” cea nouă e foarte utilă atunci când ai nevoie să vorbeşti despre identitate sexuală. Căci cine mai îndrăzneşte astăzi să conteste identităţi? (Unii sunt dispuşi să legitimeze chiar şi crimele ritualice ale nu-ştiu-cărui trib, doar pentru a nu-i altera identitatea.) Aşa că succesul este asigurat la adăpostul „ştiinţei”.

Hai să n-o lăsăm însă pe biata „ştiinţă” să scape aşa uşor. Ce poate să demonstreze ea în ultimă instanţă, dacă o despuiem de toate împopoţonările terminologice? Păi, cel mult ar putea dovedi dincolo de orice îndoială că există o genă sau o informaţie în structura ADN-ului nostru care ne condiţionează sexualitatea. Că suntem, aşadar, predestinaţi pentru a deveni gay sau hetero.

Aceeaşi ştiinţă însă a studiat sub acest raport şi alte comportamente umane pentru care se poate stabili o predispoziţie genetică: dependenţele de orice fel, înclinaţiile către anumite habitudini deviante. Dar dovezile sunt încă în curs de acumulare, nefiind zrobitoare. Şi chiar dacă ar fi…

Revenim. Argumentul merge cam aşa: dacă genetica spune că sunt gay, eu am dreptul să mă manifest ca atare. Iar cei care se opun sunt inumani, fiindcă îmi refuză un drept biologic. E interesant cum biologia şi-a extins domeniul de autoritate şi poate conferi drepturi.