Evaluare națională – scurte considerații asupra subiectelor la Limba și literatura română

www.realitatea.net
http://www.realitatea.net

Au fost niște subiecte accesibile, fără capcane sau chestiuni controversate. Interesant mi se pare că, înscriindu-se în tendința ultimilor ani, accentul nu mai cade pe analize literare savante, nici pe gramatică de salahor, ci pe interacțiunea copilului cu textul.

Astfel, dacă un candidat s-a prezentat la examen fără să știe deloc gramatică, avea șanse să ia undeva între 6,5 și 7, ceea ce, să recunoaștem, nu e deloc puțin lucru. Dar trebuia să fie totuși un elev pe care să-l ducă puțin mintea și să aibă exercițiul interacțiunii inteligente cu texte de diverse tipuri.

Însă această raportare inteligentă la un mesaj se deprinde în timp, învățând elevul cum să citească, nu (doar) cum să memoreze, cum să înțeleagă, nu (doar) cum să redea, cum să sintetizeze, nu (doar) cum să repete papagalicește.

Țin minte că, în anul în care am predat, am avut un elev care, din pricini sportive, nu prea dădea pe la școală. Până la urmă, a trebuit să tragem linie și sub rubrica lui din catalog, care era foarte goală la note și foarte plină la absențe.Citește mai mult »

Povești în fel și chip

Așa cum se cuvine în familie, facem front comun ca să adunăm bani pentru viitorul copilului. Prin urmare, vă recomand să aruncați o privire pe blogul Tefaric și, dacă vă place oarece de pe-acolo, nu vă zgârciți la 10 lei 🙂 Fetele voastre vor aprecia cadoul.

Recunosc că nici măcar eu însumi nu mă pot lua în serios cu reclama asta, dar serios că produsele sunt de vânzare și, dacă vă plac, le puteți comanda. Mie mi se par haioase și au fost testate pe copii: au priză bună chiar și la cei mai mici.

Poate vă întrebarăți ce-i ăla „tefaric”. Ei bine, e un cuvânt de origine turcă sinonim cu giuvaer. Dar giuvaer, să fim serioși, era mult prea sobru și simandicos. Tefaric e mai șugubăț, mai zglobiu, așa ca… ceea ce găsiți pe blog. Nu puteam să-i zicem „gablonzuri”… cum ar fi sunat?

Dacă nu vreți să vă lăsați convinși, vă spun că sunt coliere tematice. Mie mi-au căzut cu tronc „Habarnam”, „Micul prinț” și „101 dalmațieni”. Fiecare colier combină culori sau elemente semnificative pentru personajul al cărui nume îl poartă. Puteți verifica pe cele două de mai sus, pe care le prefer eu.

Tot de puțină vreme, Ina și-a făcut blog și l-a populat cu povești pentru copii. Ea se ocupă de mai multă vreme de făcut povești și știu că are ambițul (admirabil!) să fie cât mai pe înțelesul celor mici – mulți avem probleme cu limbajul mult prea elevat și prețios al poveștilor pentru copii.

În condițiile în care e destul de complicat să ajungi la public printr-o carte, ideea cu blogul mi se pare foarte inspirată. Îi urez autoarei să aibă inspirație, viață cât mai lungă și să fie atentă la ortografie. Ce să fac? Nu mă pot dezbăra de cusururile profesiei…

Știu că Ina se ocupa într-o vreme – pe criză orice business merge mai greu – cu organizarea de petreceri pentru copii. Prin urmare, pe lângă povești, găsiți pe blog și idei utile pentru jocuri, jucării etc.

În jurul unor astfel de bloguri cred că se pot forma mici comunități virtuale folositoare părinților cu copii mici. Să vă fie cotrobăiala cu folos! Recapitulăm? Vizitați Punguța cu povești și Tefaric. Restul vine de la sine 😉

Semantică pe… pâine

cathieu.com

Sau despre cât de utilă e mâncarea în vorbire

Limba română conține o consistentă porție de limbaj gastronomic trecut, prin uz, în alte arii semantice, generând astfel un spectacol interesant. Faptele, persoanele, relațiile, cuvintele, aspirațiile, eșecurile, atitudinile și aptitudinile pot fi exprimate în registru culinar. Mesajul cuiva poate fi nesărat, piperat, indigest sau, din contră, dulceag, mieros. Dacă un discurs este pe placul destinatarilor, aceștia sorb fiecare cuvânt.

De obicei, verbul a mânca se asociază cu deprinderea de a-ți hrăni trupul, dar limba română permite și alte feluri de… mâncare. Poți să mămânci bătaie,mănânci rahat (cu polonicul) și unii chiar nu au de ales, să mănânci sufletul cuiva sau să-i mănânci viața. Cine are motive, poate alerga mâncând pământul. Dar poți fi și victima căreia să îi mămânce câinii din traistă, ceea ce nu e deosebit de măgulitor.

Și oamenii pot fi caracterizați culinar. Despre un om bun spunem că este ca pâinea caldă (sau chiar pâinea lui Dumnezeu). Mai recent, un personaj simpatic e o bomboană. Cei agreabili sunt dulci. Cu cei generoși poți mânca dintr-un blid, de atâta mărinime.

De cealaltă parte, nesuferiții sunt acri sau ca pelinul. Unii sunt harnici și săritori ca piperul, în timp ce alții sunt blegi ca mămăliga sau chiar mânâncă pâinea degeaba. De obicei, aceștia din urmă așteaptă le pice para mălăiață în gură. Deh, vrabia mălai visează. Că fiecare ar vrea un os de ros.Citește mai mult »

„Samaritenii” mei de ocazie

ehow.co.uk

Pilda samariteanului actualizată în stil Alex Nădăban m-a făcut să mă gândesc la o pățanie personală care vine să confirme faptul că „samariteanul” sare de unde te aștepți mai puțin.

Săptămâna trecută rămân – din pricini pe care nu mai vreau să le mărturisesc, căci destul au râs prietenii și neamurile care au aflat – cu mașina într-o intersecție. Dar nu în orice intersecție, ci în Centrul Civic din Oradea – cine știe cunoaște. Dau de zor „la automat”, încercând să-mi conving vehiculul să iasă din pasa proastă în care intrase. Însă nici pomeneală. Motorul tușea, grohăia, măcăia, chițcăia, dar, de pornit, nu pornea.

Din spate năvăliră numaidecât mașini de se umplură toate cele 3 benzi ale drumului. Cum era de așteptat, au început claxoanele, atenționările cu farurile. Cu semnalele de avarie pornite, ședeam neputincios în mașină și răsuceam periodic cheia în contact, așteptând o minune… mecanică. În intersecție nu puteam să intru că, pe lângă aglomerație, mai aveam și de împins mașina pe o pantă ușor ascendentă. Înapoi nu era loc de tovarășii de trafic.

Mă treceau nădușelile văzând că, în loc să dispară, coloana din spatele meu creștea și descreștea ciclic ca un izbuc. La un moment dat, postată în coasta mea, o duduie țipa de zor prin glasul claxonului din dotare. Exasperat, ies din mașină și strig și eu, în speranța că m-o auzi: „Vă ajută dacă claxonați? Că pe mine nu mă ajută deloc!” Cu un gest de iritare, duduia și-a văzut de drum pufnind nemulțumită.Citește mai mult »

Un recensământ contestat

UPDATE: Cu foarte mare întârziere (recensemântul a început deja) apare și o reacție a PSD prin vocea fostului prim-ministru, Adrian Năstase, și prin cea a senatorului Dan Șova. Din păcate, argumentul cu furtul de identitate nu e foarte convingător, iar soluția propusă e de tipul „scapă cine poate”. Ideea ar fi ca 20 de milioane de români să refuze să-și divulge CNP-ul. Oricât de citit ar fi blogul d-lui Năstase, mă îndoiesc că îndemnul va ajunge la toți cei vizați. Pentru ei e simplu, fiind parlamentari și oameni cu bani, le dă mâna să refuze. Însă era mult mai bine dacă găseau o soluție legală pentru toată populația. E clar că acest recensământ are niște probleme, dar tare mă tem că intervențiile tardive ale opoziției sunt numai niște diversiuni.
Aș avea două chestiuni de lămurit: 1. Cum anume vor afla pedeliștii în avans cine nu vine la vot și cum vor falsifica votul, de vreme ce pe tot parcursul procesului electoral, în centrele de votare vor fi reprezentanți ai tuturor partidelor politice? 2. Ce facem dacă, așa cum am fost sfătuiți, refuzăm să dăm CNP-ul, însă ne trezim cu amendă? Ne judecăm cu Statul Român?

Peste 2 zile începe recensământul. Deși nu credeam că un asemenea demers anost poate deveni problematic, realitatea dovedește că ba da, poate. De pildă, Remus Cernea se teme că numărul ateilor nu va crește semnificativ în statistici, astfel încât îi îndeamnă să nu se lase pe mâne popilor habotnici care i-ar putea boteza în chestionar cu forța (e o interpretare tendențioasă a spuselor sale, dar voiam doar să evidențiez o nemulțumire, nu să analizez un discurs).

Există însă și alt soi de îngrijorări. Cineva a creat un blog care îndeamnă populația să se opună acestui recensământ pe motiv că nu există garanții suficiente că datele sunt confidențiale, pe de o parte, iar, pe de alta, că întrebările sunt nejustificat de amănunțite.

E drept că întrebările pot stârni anumite suspiciuni. De pildă, vecinii sau aparținătorii vor fi întrebați dacă românii din străinătate trimit bani acasă și cu ce frecvență. Informație care ar putea fi utilizată, la un moment dat, de către organele fiscale. Deși INS susține sus și tare că toate informațiile sunt confidențiale și nu vor fi folosite în astfel de scopuri. Dar există vreo garanție?

În ce mă privește, găsesc nejustificat populismul INS care insistă că răspunsurile corecte și complete ar putea să se reflecte în politicile publice ale guvernului. Cum ar veni, dacă spui că ești sărac, iar pe pârleazul unde locuiești sunt mai mult săraci decât bogați, veți căpăta fonduri europene pentru asfalt. De parcă n-am ști cu toții că fondurile merg pe simpatii politice, pe clientelism electoral și pe cumetrii infecte. De parcă acest recensământ ar putea să schimbe și năravurile unei clase politice corupte.Citește mai mult »

Nobelul pentru literatură pe 2011 – faceți pariurile

via: androidpit.de

Mai sunt două zile până ce va fi anunțat laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, pe 2011. Iată cum stau lucrurile, la bursa pariurilor. Vor mai fi existând și alte liste, dar asta mi s-a părut interesantă pentru că îl include și pe Cărtărescu (cu o cotă de 25/1).

Pe primul loc se situează Adonis, despre care acum am aflat și eu că există și că e un poet sirian că a fost „în cărți” și anul trecut.

Pe doi e Tomas Tranströmer, poet suedez tradus și în românește la Polirom. Pe trei e japonezul Haruki Murakami, iar pe locul patru e iarăși un ungur, Peter Nadas, la nici 10 ani de la Imre Kertész. În paranteză fie spus, cred că războiul româno-maghiar poate fi întețit de ideea că Elie Wiesel ar fi un maghiar care a luat Nobelul pentru Pace. Explicația ar fi aceea că, potrivit site-ului Famous Hungarian.org, Sighetul se afla în Ungaria, înainte ca Ardelul să fi fost „anexat de România”.

În orice caz, dintre primii zece clasați, doar numele lui Bob Dylan, Philip Roth și Thomas Pynchon îmi mai spun câte ceva. De Assia Djebar, Ko Un sau Les Murray mărturisesc că n-am auzit. Totuși, nici Cărtărescu nu stă chiar rău, a ratat top 10 de puțin, situându-se pe 12, înaintea lui Ian McEwan, Milan Kundera, Michel Tournier, Umberto Eco, Salman Rushdie, Amos Oz sau Paul Auster, candidați cu tradiție.

Să vedem cine iese din căciulă. Eu aș paria fie pe tante Assia (că-i o prezență exotică, un fel de Zidane al literaturii), fie pe nea Adonis, că tot e în vogă „primăvara arabă”. Se știe că juriul e destul de simțitor când vine vorba de politică…

UPDATE: And the winner is… Tomas Tranströmer. N-aș fi pariat pe poezie.

Bă, muriți odată!

http://www.skull.net

Nu mai e de strictă actualitate, fiindcă, între timp, probabil că Ernesto Sabato o fi fost și îngropat. Cert e că, înainte să atingă centenarul, scriitorul argentinian a decedat. Viață lungă, cum puțini apucă.

În orice caz, a murit fix la timp încât comitetul care alege laureatul anual al premiului Nobel să nu mai aibă și această pacoste pe cap. Fiindcă au fost voci care l-au invocat pe Sabato ca posibil nobelizat. Șansele i-au scăzut vertiginos odată ce un alt sud-american, peruanul Mario Vargas Llosa a obținut premiul anul trecut.

Sabato îl urmează pe Salinger, care, dacă n-ar fi făcut pe niznaiul agorafobic, și mai scotea niște cărămizi literare, ajungea și el să facă zile fripte juriului suedez. La fel ca Vonnegut sau  Vladimir Nabokov pănă să decedeze cuminte și la locul lor…

Autorii cunoscuți și apreciați de public și de critica de specialitate au tras destul de rar în ultima vreme lozul câștigător. Ca să-i scape de o grijă pe suedezi, ar trebui să se grăbească să moară încă vreo câțiva scriitori notorii: Umberto Eco, Philip Roth, Salman Rushdie și care-or mai fi.Citește mai mult »

Drumuri de evitat (1)

Aceasta e porțiunea în discuție

Ca șofer ce mă aflu, oricât de sporadic m-aș sui la volanul mașinii, m-am gândit că n-ar fi rea ideea să dau de știre și altor „colegi de trafic” unde găsesc drumuri în stare foarte proastă.

Încep acest „serial” cu o surpriză urâtă de care am avut parte într-o seară cam ploiasă în Oradea natală. E vorba de B-dul Decebal, pe porțiunea dintre intersecția cu str. Primăriei și Grădina Zoologică. Șoseaua a fost tăiată în mai multe locuri de niște gropari de cabluri sau țevi și n-a fost recondiționată corespunzător. Plus că iarna a lăsat niște gropi în intersecția cu str. Cuza-Vodă, respectiv str. Vlădeasa, de simți până la inimă când le nimerești cu roata mașinii. Există mai multe rute ocolitoare, folosiți-le până nu aveți motive să regretați.

Bunicule, care-i deosebirea dintre CPU și chipset?

 

toonpool.com

Dragu’ moșului, apăi CPU, la care-i zice amu și microprocesor, e un soi de creier – din care lipsește memoria. Adică el comandă ce trebuie făcut și când trebuie făcut. Chipsetu’ (sau poți să-i zici cipset) e ca un fel de… măduva spinării, care duce comenzile creierului către „periferice”.

Pe de altă parte, microprocesorul îl cumperi de unul singur, ca și cum ți-ai târgui un creier independent, dar chipsetu’ îți vine cu placa de bază, în coloana vertebrală, ca să zic așa. Deci nu-l poți alege separat.

Când nu merge CPU-ul, e comă în toată regula. Din asta îți revii numai dacă-l schimbi. Când nu merge chipsetu’ e ca și când te-ar lovi paralizia de la gât în jos. Ești treaz, dar nu mai poți mișca nimic. Din păcate, n-ai ce face, decât să schimbi toată șira spinării, cu măduvă cu tot.

Chestia asta cu tehnologia e/a devenit criminală. Incerc de mai multe luni să adun laolaltă un PC. Nu mă pricep, așa că i-am întrebat pe cei care se pricep. Am primit ajutor și le mulțumesc consultanților. Dar când mă bucuram că s-a terminat povestea, mă sună unul de la mediadot.ro și îmi spune că nu mai au plăci compatibile cu procesorul meu. M-am dat atunci a căutarea. Nici emag.ro nu mai are disponibilă nicio placă pe socket 1155 (ăsta e numărul de pini cu care procesorul se prinde pe placa de bază, dacă bine am priceput eu).Citește mai mult »

Anticariat – în Oradea

Chiar dacă, în prezent, cititul este o corvoadă pentru unii, o deprindere demodată pentru alţii sau o pierdere de vreme nelucrativă pentru cei dedicaţi capitalului, nu-mi vine să cred că cititul şi, desigur, scrisul – care trebuie să-l preceadă în ordinea logică a operaţiilor – au apărut doar ca un moft „cultural”. Vechii fenicieni, vechii summerieni, vechii egipteni sau chinezi, toţi au vrut să lase nişte urme descifrabile cu privire la lucrurile care li se păreau semnificative.

Într-o vreme mă gândeam să cercetez de unde vine nevoia omului de a povesti, dispoziţia lui ficţionară, necesitatea de a plăsmui în formă epică. Cred că cele două imperative au obârşie comună, într-o anumită măsură.

Opinez că scrisul ţine de lupta omului cu propria efemeritate, de eternitatea pe care o adulmecă sau vrea să o facă parte a istoriei sale personale. Şi cititul, pe de altă parte, poate fi pus în legătură cu imbolduri multiple: curiozitate (chiar indiscreţie morbidă), dorinţa de putere (cei care stăpâneau taina semnelor grafice aveau un ascendent asupra celorlalţi), respectul pentru strămoşi, reverenţa faţă de zei sau ritualuri, dar şi foamea de cunoaştere, neliniştea sufletească, nevoia de a înţelege marile momente ale vieţii.

Mă opun aşadar ideii că cititul şi scrisul sunt nişte deprinderi capricioase ale câtorva bizari cantonaţi în paseism şi nostalgii elitiste. Cred, mai degrabă, că cele două îndeletniciri ţin de anumite necesităţi ancestrale, iar lipsa lor e o amputare, un handicap afişat ostentativ ca semn de mare emancipare mentală şi comportamentală. Aşa cum moda dictează preeminenţa moralei subiective, de pildă, tot modele impun şi desuetudinea scrisului şi, îndeosebi, a cititului.

E foarte greu, când ai un interes, să faci distincţia între atitudinea gratuită, pledoaria dezinteresată, pe de o parte, şi comportamentul materialist, motivată pecuniar. Tocmai ăsta e acum cazul meu. Citește mai mult »

Răsfoind pagini… online

Îmi place din ce în ce mai puţin „Jurnalul naţional” ca ziar (şi unii o ştiţi de o vreme), dar vă semnalez două interviuri interesante. Mai întâi, una dintre cele mai autocritice raportări ale unui om de televiziune la propria activitate şi/sau vocaţie. Spusele lui Teo Trandafir (căci despre ea e vorba) mi se par de o înfiorătoare, dar admirabilă luciditate.

Apoi, un bunic păţit al teatrului românesc: Radu Beligan. Recent l-am văzut şi într-o emisiune a Eugeniei Vodă (Profesioniştii). Omul are ce povesti. Și dacă şi-ar depăna doar amintirile, tot stârneşte interesul. Desigur că nu în felul lui Piersic sau în stilul (grandoman al) lui Nicolaescu.

Vă recomand ArtsyGamer, site-ul celui care a reuşit să mă convingă că jocurile video se pot constitui ca forme de artă. Pe acest site el face doar prezentări ale unor jocuri video. Însă puteţi juca o parte dintre ele măcar în varianta trail. Iată aici şi aici două dintre cele care m-au „prins” pe mine.

S-a lansat blogul Scriptorie. Design-ul îmi aparţine (în marja de libertate pe care o permite wordpress, desigur). Orice cititor dispus să scrie o recenzie o poate trimite şi îi va fi publicată pe Scriptorie. Sper ca blogul – ce se limitează la cărţile creştine – să stârnească interesul atât al celor care vor să scrie despre ce au citit, cât şi a celor care vor să-şi facă o părere despre o carte înainte să o citească. Până acum, am postat doar o recenzie (şi o replică) despre o carte ce a stârnit controverse importante în Marea Britanie, după apariţie.