De ce drezina?

Cu drezina nu poţi s-o iei pe arătură, dar, fără-ndoială, poţi să baţi câmpii. Ceea ce o limitează o face totodată şi funcţională: linia ferată. Ca să ajungi din punctul de plecare în cel de sosire nu poţi să alegi distanţa cea mai scurtă, ci traseul deja stabilit, cum o fi el. O drezină revoltată, care iese pe păşune şi prin zăvoie, e tot atât de folositoare precum trenul pe şosea. Poate că e spectaculoasă, dar îşi pierde rostul.

Drezina e o invenţie modernă care se leagă de expansiunea tehnicii. Constructorii de cale ferată călătoreau adesea cu drezina. Dar cât de inovator poate fi un asemenea constructor? N-avea cum să pună şine din cauciuc, nici să facă traverse din sticlă, ori să lărgească ecartamentul. Faptul că drezina putea să se deplaseze era dovada consecvenţei cu o idee iniţială.

Cu toată banalitatea sa indiscutabilă, acest vehicol a reuşit să-şi facă loc în memoria culturală a omenirii. A ajuns în cărţi, în filme şi în fotografii cu valoare documentară. E drept că pictorii, poeţii şi muzicienii nu s-au prea înghesuit să o ridice în slăvi (deşi n-aş putea jura că n-o fi existat vreun avangardist care s-a extaziat privind-o). Dar asta chiar nu prea contează. E chestie de destin artistic, dacă doriţi.

Vă poftesc aşadar ca, din când în când, să priviţi, dacă aveţi chef, cum se văd lucrurile de pe drezină (e dintre cele acţionate manual). Vă promit cărări bătătorite. Inventate de alţii. Nu extindem infrastructura. Nu mai facem căi ferate. Doar le străbatem pe cele existente. Cel mult unele ar putea fi mai vechi şi de aceea, uitate. Iar dacă, la un moment dat, vom nimeri pe ogor, măcar veţi avea un spectacol amuzant.