Trei într-o… soartă

Photo by Getty (2); Corbis (sursa)

Pe 22 noiembrie mureau JFK (dar asta aproape sigur știți deja), Aldous Huxley și C.S. Lewis. Din princina circumstanțelor în care s-a petrecut din viață cel dintâi – ca urmare a unui asasinat nici azi lămurit pe deplin – decesele celorlalți doi au fost sortite să rămână în umbră.

După câte am citit de și despre C.S. Lewis, nu cred că l-ar deranja această discreție impusă. Cât despre Huxley, nu știu ce să vă spui. Cred că era suficient de lucid încât să își asume soarta – oricum, viața n-a fost prea blândă cu el.

E interesant de observat că, la nivel mediatic, JFK este mult deasupra celorlalți doi – care nu erau niște fitecine –, dar, dacă ar trebui să numesc ceva semnificativ legat de numele lui, cred că nu pot stoarce din memorie altceva decât criza rachetelor din Cuba. Așadar, probabil că lui Kennedy i se datorează (nu în totalitate, fără-ndoială), faptul că nu s-a ajuns la un al III-lea război mondial. În rest, mult mai populară e presupusa (ori dovedita?) relație cu Marlyn a lui JFK.

Este totuși un lucru despre care se vorbește mai puțin. După ce rușii au ieșit în spațiu în anii ’50 (celebra Laika a zburat în 1957) și chiar cu echipaj umane (Gagarin, în 1961), Kenedy a ținut un discurs prin care a dat un imbold deosebit învățământului tehnic (ingineria de vârf) în America și care a culminat cu trimiterea primei navete pe Lună (Armstrong, 1969). Și de la el ne-a rămas impresia că științele exacte și creierele de la NASA ar fi superioare celor din domeniile umaniste.

Despre Huxley se spune că a fost unul dintre părinții spirituali ai mișcărilor din anii ’60. Celebritatea i-a asigurat-o însă utopia neagră Minunata lume nouă și completarea survenită la vreo 30 și ceva de ani, scrisă sub formă de eseuri, Reîntoarcerea la minunata lume nouă, unde apar și niște sugestii de soluții.

Avea dreptate Huxley când spunea că el a văzut mai departe decât Orwell, care anticipase doar sistemele totalitare. Huxley a anticipat vremurile noastre și câteva dintre problemele ei fundamentale: uniformizarea, suprapopularea, controlul etc.

Recunosc însă că cel mai atașat sunt de C.S. Lewis și asta nu doar pentru faptul că e creștin. Ci și pentru că, ori de câte ori l-am citit, am fost silit să privesc lumea dintr-o altă perspectivă. Și acest imperativ se permanentizează, obligând cititorul atent să evalueze mereu realitatea și dintr-un alt punct de vedere decât era obișnuit.

Dacă ar fi să fac o legătură între pomenitul discurs al lui Kenedy și profilul lui Lewis, atunci cel din urmă este un fericit contraexemplu care dovedește că nu doar mințile orientate spre științe exacte pot fi excepționale, ci și cele alergice la matematici și fizică.

Deși s-a distins ca apologet creștin și adesea este invocat și citat chiar de către teologi de prim rang, Lewis era specializat în limba și literatura engleză (perioada medieval și renascentistă, cu precădere), dar avea, desigur, și preocupări de filosofie și teologie.

Ce mi s-a părut mereu fascinant – pe lângă necesitatea de a reevalua locurile comune – e faptul că C.S. Lewis avea capacitatea rară de a scrie clar despre viață, fără ca prin asta să simplifice complexitatea vieții.

Când a fost în România, dr. Jerry Root mi-a povestit o întâmplare culeasă nu mai țin minte de unde. Un cerceștor a venit să-i ceară bani lui Lewis, iar acesta, cu mărinimia de care se pare că era caracterizat, a scos toți banii pe care îi mai avea în buzunare și i-a dat. Un cunoscut de-al lui Lewis l-a apostrofat: „De ce îi dai? O să meargă să-i bea!” La care, C.S. Lewis a răspuns: „Fie. Dacă nu îi dădeam lui, îi beam eu.”

 Așa că dintre cei trei a căror soartă a fost să moară acum 50 de ani, optez, evident, pentru tovărășia lui Lewis, avertismentele lui Huxley și, din toată strălucirea de vedetă a lui JFK, prefer să rețin acel discurs care a jalonat în mod decisiv evoluția sistemului educațional pentru câteva decenii bune.

Publicitate