Dumnezeu nu-i claustrofob

Povestea apocrifă a melodiei „Despre smerenie”

Biserica de lemn din Mănăstirea Bârsana (sursa)

Un grup de contribuabili onorabili și celebri au decis că, de vreme ce marea catedrală a „Mântuirii Neamului” se construiește inclusiv din banul public, e cu totul îndreptățit să-L caute pe Dumnezeu să vadă dacă se prezintă la „locul de muncă”.

Dar unde să-L caute și cum? Pe cine să întrebe? De unde să pornească? Încotro să se îndrepte și în ce calitate veneau domniile lor cu căutarea? Cum să se prezinte? Vor fi voind să-L caute pe Dumnezeu sau numai doreau să știe dacă El are de gând să se arate prin viitoarea catedrală? Cine știe… fiindcă nu avem răspuns la aceste întrebări.

Profitând de visul profetic căpătat în chip providențial de către unul din grup, contribuabilii onorabili au decis să-și asume revelația confratelui lor și să tragă concluzia finală, ultimă și peremptorie: Dumnezeu nu s-a prezentat încă pe șantierul în lucru, dar nici nu are vreo intenție să vină ulterior, când mega-construcția va fi gata. El este, se pare, megalofob.

Dar să zăbovim nițel asupra omului cu visul și cu revelația. Evident că, dacă l-a căutat pe Dumnezeu printre betoane, macarale, înjurături de muncitori (care se manifestau astfel fie din cauză că erau cam neumblați pe la biserică, fie din pricina vreunei vătămări corporale intempestive), îndemnuri la donații, fierăraie, praf de șantier, ocări seculariste, nemulțumiri civice și toate alea, nu avea cum să-l găsească.

D-aia a fost „răpit” în viitor și i s-a dat posibilitatea să-l caute pe Dumnezeu și în clădirea terminată. Cum nu l-a găsit, și-a luat picioarele la spinare și a ajuns, după spusele lui, la o băsearecă de lemn (numele arhaic se potrivește cu materialul, d-aia l-am introdus) unde… surpriză, pe suprafața mică L-a găsit repede.

*******************************

Ei, acum rămân totuși câteva lucruri care nu sunt cu totul elucidate. Mai întâi, se pare că toți contribuabilii porniți în această călătorie aveau convingerea că Dumnezeu poate fi găsit, deci de aceea L-au și căutat. Ceea ce e bine. Și toți l-au găsit cam în același loc. Ceea ce e puțin straniu. Însă ce relație există între Dumnezeu și contribuabil? Asta este o întrebare ce ne pune pe gânduri.

Publicitate

Cum să-ți „încreștinezi” contul de FB

Se știe că un creștin adevărat trebuie să fie un mărturisitor. Iar dacă are un cont de FB, și contul respectiv trebuie să îndeplinească aceeași condiție. Să prelungească în virtual mărturia creștinească.

Ca să treacă proba încreștinării, trebuie să îndeplinească totuși anumite condiții neoficializate, dar prezente implicit în mediul online.

Mai întâi, musai să conțină niște versete (dacă sunt din alea cu fundal colorat în nuanțe stridente și cu sclipici, e cu atât mai bine). Niște „icoane” reprezentându-l pe Isus sau niște buchete de flori pot aduce un plus de strălucire kitsch bine-venită.

Pe urmă, trebuie să fie punctat de câteva „cauze” pe care creștinul le susține. De preferat, copii mutilați. Nu contează că imaginile sunt dinaintea FB și circulau pe email, nu contează că ar trebui să fie deja adulți de când au fost fotografiați. Important e să fie din alea cu „share dacă-ți pasă” sau „1 like = 50 Cenți”, „1 share = 1 Dollar).

Tot aici merge bine și cu acele imagini (sau meme) care se termină cu „spune AMIN dacă ești de acord” sau „dă share dacă și tu crezi în Dumnezeu” etc. Genul de texte absolut inutile, cu mesaj pseudospiritual.

Nu trebuie uitat ingredientul apocaliptic.

Preschimbarea (exercițiu absurd)

„Detail of The Imperial Prince and his dog Nero by Jean-Baptiste Carpeaux, 1865, Marble Musee d’Orsaymharrsch” by Mharrsch – Own work. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons 

Câini cu oameni atașați după ei umblă liberi pe străzi. Sunt tot mai mulți și tot mai nestăpâniți.

– O să devenim o planetă de patrupede, zise îngrijorat Prelungirea conștientă încă a lui Grivei.

– N-ai nicio grijă, i se răspunse din mulțime, ne vom păstra sentimentele. Doar ele ne fac oameni, nu-i așa?

– Bine, dar cine o să mai recunoscă sentimentele? Cine o să „interpreteze” semnele dacă ne preschimbăm toți în lătrătoare?

Un norod de ochi umezi se întoarseră nedumeriți către el. Clipeau deodată, stârnind un curent de aer duhnind a afecțiune sinceră neexprimată. Nimeni nu răspundea. Problema li se părea tuturor prost formulată.

– O să ne amușinăm tandru unii pe alții? îi zgândări Prelungirea lui Grivei. Și nu știu dacă ați observat, dar n-avem cozi. Cum ne vom exprima sentimentele… cu coadă? O să dăm din… câini? O să batem aerul cu câinii de care suntem atașați?

Când gloata auzi nefericita alăturare de cuvinte batem/câini, se întărâtă. Era o combinație neinspirată, un joc riscant. Mințile începură să lucreze febril. Sau ce mai rămăsese din ele.

– Ce ai cu câinii? Nu mușcă! Lor le plac copiii! Sunt doar curioși! Oamenii îi provoacă! Noi iubim animalele! Vedea-te-aș mort!

Prelungirea lui Grivei simțea cum i se împăienjenesc ochii. Îl podidiseră lacrimile? Era posibil, însă habar nu avea de ce. Se simțea cumva neînțeles. I se părea că… latră a pustiu. Nici nu era sigur dacă pe gură îi ies vorbe omenești sau lătrături savante, emise în cuante atent codificate.

– Noi suntem totuși ființe raționale, haideți să discutăm civilizat. Nu ne putem lăsa să devenim doar prelungiri de animale.

– Câinii au suflet, se exprimă mulțimea printr-un glas pițigăiat.

– Eu vorbeam despre rațiune. Or fi având și ei vreun Platon sau sunt mai degrabă materialiști? Ce părerea au despre viața de apoi? Cred în reîncarnare? Sunt hedoniști? Practică yoga? Fac comerț? Cântă vreodată? Au tradiții? Își respectă înaintașii?

Pe neașteptate, dintre blocuri se ivi o mâță sfrijită cât un șobolan.

Când ești prea deștept ca să obții nota 10

(Sursa)

Scena I

Doamna: Cât face 7×8+4-6.

Catindatul: 54.

Doamna: Corect. Nota 7.

Catindatul: 7?

Doamna: Da, foarte bine!

Catindatul (întru câtva nedumerit, ca și dumneavoastră, poate): Dar dacă eu am dat răspunsul corect, de ce am luat nota 7.

Doamna: Ei bine, dragă Catindatule, nu ai descris pașii pe care i-ai parcurs.

Catindatul: Păi, am făcut repede, în minte, calculul, că e ușor.

Doamna (împăciuitoare, cum îi stă bine unui dascăl post-modern): Dragă Catindatule, cum am învățat noi să facem acest exercițiu? Explică-mi cum ai făcut.

Catindatul: Am făcut prima oară înmulțirea, pe urmă am scăzut 2 din rezultat.

Doamna: Ei vezi, vezi? Ai explicat în răspunsul tău că mai întâi trebuie făcută înmulțirea? N-ai explicat! Pe urmă, ai făcut adunarea? Nu, ci ai făcut direct scăderea! Ai parcurs etapele? Nu le-ai parcurs.

Catindatul: Stimată Doamnă, dar am socotit corect și am făcut toate astea în minte.

Doamna: Îmi pare rău, dragă Catindatule, nu stăpânești etapele. Dar felicitări pentru notă. Ai 7!

 

Scena II

Demascarea parțială – adevăratul meu chip confesional

Dyo și d-l Danuț Mănăstireanu m-au făcut curios, așa că am riscat și eu să fac testul care-ți dezvăluie, cică, adevărata identitate confesională. Sunt, în parte, surprins de rezultat. Afișez doar top 10 al confesiunilor care mi-au ieșit la sorți.

Probabil că, dacă testul ar fi fost conceput în conformitate cu „oferta confesională” românescă, altfel ar fi stat lucrurile. Mereu am suspectat însă că în mine se ascunde unul mai puțin „pe linie”, dar constat că e un adevărat război între „sfere de influență”. Acum trebuie să mă gândesc pe care să le cultiv și pe care să le suprim. 🙂

Cum se lua/fura BAC-ul în vremurile bune

http://www.digitaltrends.com

Inspirat de o mărturie pe care o puteți citi aici, am decis să pun pe hârtie (virtuală) singura mea experiență de supraveghetor la BAC. A fost una, e drept, dar memorabilă. Ulterior, alții mi-au confirmat că și lor li s-au întâmplat lucruri similare, dar s-ar putea să fi fost de vină… doar imaginația noastră bogată. Așa ceva nu se putea întâmpla, o știe toată țara!

În anul de pe urmă al glorioasei guvernări Năstase (2004), mă aflam în calitate de cadru didactic într-o școală din urbea O – oraș al cărui nume nu-l dau, ca nu cumva să poată cineva descoperi care era singurul oraș cu sistem de învățământ corupt din țară.

Și cum mă aflam eu în exercițiul funcțiunii, un novice suplinitor (pentru cei care au impresia că „suplinitor” e un termen peiorativ, precizez că e, de fapt, un termen tehnic, ce face distincția între suplinitori și titulari, fiind un fapt obișnuit ca unii suplinitori din orașele mari să aibă medii mai mari decât cele ale titularilor din orașe mici sau din comune) din primul an de viață adevărată, mă trezesc trimis cam cu japca la supraveghere la BAC și la „Capacitate”, cum era pe atunci.

Când sosi sorocul, mă scol cu noaptea în cap, mă scliviesc după știință și putință, iau chiar și un taxiu ca să nu-mi șifonez țoalele festive, ca nu cumva să mă prezint sub așteptări, și mă înfățișez la locul dinainte rânduit. La fața locului se deplasaseră toți colegii nominalizați în acest scop, așa că stăteam la un pahar (de apă, de cafea, dar sigur fără spirtoase, ca să nu fie dubii) de vorbă.

Președinte de comisie era un prof universitar de pe Valea Jiului. De vreme ce el prezida întâlnirea și era șef de comisie, am dedus că și eu eram… comisie. O parte infimă a ei, dar nu mai puțin reală și rodnică – cel puțin astea îmi erau aspirațiile. Ne-a ținut discursurile regulamentare despre „buna desfășurare” a concursului, despre „corectitudinea” și „vigilența” de care urma să dăm dovadă. Cred că am vrut să iau și notițe, așa de frumos se vorbea p-acolo.

Toată teoria însă avea să se năruie câteva ceasuri mai târziu și încă într-un mod cum nu se poate mai palpitant și convingător.

Cum se joacă oina (sportul nostru național)?

Sigur de la vreun ardelean uituc au învățat americanii baseball (că prea s-au împuținat regulile și liniile de pe teren 🙂 ). Ia uitați-vă aici:

Iar dacă vreți să vedeți un meci explicat, începe aici și continuă aici.

Elogiu caloriferului

via: dli.ro

L-am zărit în penumbra nopții cum pășea peste tăpșanul dintre două blocuri tip Pb, ridicate cu trudă înainte de 1990. Era cocârjat de povară și venea greu. Omul. Dar și caloriferul. Nu puteai spune unde se termină unul și unde începe celălalt. Decât după culoare. Cu toate că niște dâre de rugină coborâseră pe hainele cărăușului ca și cum ar fi vrut să contopească cele două entități – asta am văzut abia la lumina din scara blocului, ceva mai târziu.

Nu știu dacă omul gâfâia din pricina poverii istoriei românești pe care era evident că o căra sau dacă pur și simplu fonta era de vină. Cert e că dinspre această arătare simbiotică răzbăteau icnete și șuierături nădușite. Un amestec de gemete rurale și scrâșnete proletare arhetipale.

Capul aplecat într-o parte al cărăușului se îmbuca, în dreptul urechii, aproape perfect cu caloriferul ca și când omul s-ar fi pregătit pentru o auscultație a pământului, unde vibrațiile de metal cinstit ale elemenților aveau să faciliteze o operație de nemiîntâlnită magnitudine. Desfășurată în premieră.

Din când în când, un clinchet înfundat trăda această călătorie simbolică, această îngemănare complice, dar nu era chip să-ți dai seama dacă sunetul provenea de la vreun șurub destrâns sau de la căpățâna purtătorului care lovea fratern și trudnic tuciul rece.

Umbrele prelungi proiectate de câte-un bec răzleț ce veghea strada erau tulburătoare, căci, pe un trup vânjos, în loc de cap, se înălțau niște fustei lungi, cu aspect extraterestru, venind din preistoria păgână. Numai o asemenea ureche miriapodică ar fi fost în stare să capteze vaierul plămânilor pământului.

Comunitatea internațională reacționează împotriva abuzurilor la care a fost supus Năstase

news.yahoo.com

Acest text este un pamflet.

Recent întors de la Consiliul European, premierul Victor Ponta a transmis românilor că mai mulți lideri europeni de prim rang și-au manifestat îngrijorarea față de tratamentul la care este supus Adrian Năstase de către Justiția din țara noastră.

Cel dintâi a fost Jean-Claude Junker, premierul luxemburghez, care, între două întâlniri cu aspiranți la paradisul fiscal al domniei sale, a ținut să precizeze că nu-i place că Năstase e pus să facă naveta între spital și penitenciar, preferând să-l știe ori într-un loc ori într-altul. Cu lacrimi în glas, Ponta a remis acest mesaj tuturor românilor pe un CANAL cu mare audiență, în speranța că așa se va face în sfârșit dreptate.

Mult mai vehementă a fost poziția amiralului Gertrude Nichts, comandant suprem al forțelor navale din Lichtenstein, care a amenințat că, în cazul în care Năstase nu este lăsat în pace (adică să-și aleagă singur și sentința și forma de executare), are de gând să atace fortăreața de la Rahova cu rachete sol-aer, sol-sol, și sol-fa de pe submarinele staționate în lacul Herestrău.

Coordonatorul lucrării de licență (sau de doctorat)

kids.asiasociety.org

Reproduc din memorie (și poate înflorat) un banc auzit pe vremea când eram în facultate. Deși era vorba despre lucrarea de licență, cred că se poate extrapola și la doctorat 😀 .

Iepurașul umbla vesel prin pădure când o zărește pe Vulpe și începe să o studieze atent. Vulpea, intrigată, îl întreabă:

– Ce ai, bre, Iepurașule, de te uiți așa la mine?

– Păi, uite, cumătro, îmi fac lucrarea de diplomă.

– Așa… și despre ce scrii tu acolo?

– Am un capitol care se cheamă: „Ghid pentru împăierea vulpilor pentru uzul iepurilor”.

– Ia, fugi de-aici! Cine ar putea crede că e posibil așa ceva? Vulpi împăiate de iepuri…

– Dacă nu mă crezi, hai la mine în vizuină să-ți arat, o înfruntă Iepurașul.

Vulpea intră, dar nu mai ieși de-acolo.

La fel pățiră, pe rând, și Lupul, și Ursul.

În cele din urmă, din vizuina Iepurașului ieși Leul și zise:

– Ei, gata? Mai avem pe careva?

– Nu, șefu’, asta-i tot.

 

Morala: Nu contează ce temă ți-ai ales la lucrarea de licență, ci contează cine e îndrumătorul.

Cum am atins perfecțiunea… dar mi-am dat seama prea târziu

combom.co.uk

 Deși mereu am susținut că om sunt și nimic din ceea ce e omensc nu-mi e străin, deși m-am comportant mereu ca un cetățean failibil al planetei, deși mi-am făcut uneori (chiar și public) mea culpa, am știut întotdeauna în forul meu interior că sunt menit să fiu desăvârșit. Nu oricum, nici oriunde, ci chiar aici, pe dodoloțul Pământului.

Pe 31 ianuarie, am realizat, fără știrea mea, acest deziderat – a cărui plinire era, oricum, o chestiune de timp.

Report an abuse

via myhumor.com

Aho, aho, copii și frați
Care n-ați fost abuzați…

…faceți bine și găsiți în voi traumele unui abuz din perioada fetală. Că altfel intrați cu un serios handicap în noul an și nu se poate așa ceva.

Sensul cuvintelor nu ține doar de ceea ce spune dicționarul, ci se modelează și contextual. Știți asta, dar îmi trebuia și mie un pasaj de trecere între introducere și „subectul” de azi. Totuși rămân puțin la dicționar pentru a consemna, în treacăt, cum ideologia scoate cuvintele din uz. Autorii Oxford Junior Dictionary au găsit cu cale să lase pe dinafară cuvintele ce țin de creștinism și monarhie. Pesemne că au devenit prea obscene…

Iată un abuz incalificabil. Însă, cei care au făcut asta, cu siguranță consideră că abuzurile sunt în altă parte. Și ei vor să înlăture abuzul eliminând – abuziv – din vocabular cuvinte considerate ofensatoare.

Toată lumea însă vrea să se simtă ofensată. Mai mult, există o adevărată modă a abuzului – care, deduc eu, e o treaptă superioară ofensei. Abuz verbal, abuz fizic, abuz emoțional, abuz psihic. Alegeți domeniul și societatea îți oferă mintenaș și abuzul corespunzător. Ca dovadă că nu vorbesc bazaconii, uitați-vă că în banda de sus aveți la fiecare blog posibilitatea să raportați un abuz. La fel și în cazul multor site-uri.

Pe vremea când eu eram în școală, profesorii ne abuzau în fel și chip. Verbal: urlau la noi de parcă noi am fi fost responsabili de componența Parlamentului; fizic: îmi amintesc foarte clar vreo două abuzuri concretizate în câte o palmă d-aia lipită pe fața obrazului, comise de un prof de mate și o profă de franceză. Dar am tăcut mâlc, nici nu mi-a dat prin cap să mă jelesc părinților sau să-mi caut vreun terapeut care să ma ajute să depășesc impasul emoțional. Căci aș fi fost întrebat ce am făcut de mi-am atras abuzul.

Un colind mai țicnit

Şi ninge fără de răgaz,
Şi ne-ntrebăm cu toţi la masă:
De unde, Doamne, bani de gaz
Să încălzim întreaga casă?

Leru-i ler şi iarăşi ler
Crapă oile de ger.

La poartă bate un om bun,
Căci uite, câinele nu-l muşcă.
Să fie oare Moş Crăciun?
Este vestitul Ştefan Hruşcă,
El în Americi stă ascuns
Şi vine-acum şi ne surprinde,
Fiindcă, în anul ce s-a scurs,
A mai compus vreo opt colinde.

Leru-i ler şi iarăşi ler
Crapă oile de ger.

Şi am ca plan de viitor
Să pun deoparte nişte lei,
Să vină doctorul Harbuz
Să mi-l dreseze pe Grivei
Şi, când aude „Leru-i ler”,
Să-şi ia comanda de atac
Şi până după sărbători
Să nu-l coboare din copac.

Leru-i ler şi iarăşi ler
Crapă oile de ger.

Că, dacă nu am bani de gaz,
Şi nu am bani să beau o duşcă,
Şi nici nu ştiu ce-i ăla „ler”,
De ce să-mi cânte Ştefan Hruşcă?

Leru-i ler şi iarăşi ler
Crapă oile de ger.

Ce i-am pregătit lui Dyo (Dionis Bodiu)

De când a anunțat Alin Cristea că eu și Dionis Bodiu concurăm pentru titlul de blogul anului, mă tot frământă un gând: ce să-i fac lui Dyo ca să câștig? Deși, la un moment dat, eram la egalitate în ce privește numărul de vizitatori, dumnealui, ca un sportiv care vine din urmă și are un ascendent moral, mi-a luat-o rău înainte. Așa că n-am decât să-mi bocesc accesările, că ce s-a adunat (la dumnealui) nu se mai scade și ce lipsește (la mine) n-am cum să completez până la sfârșitul anului.

Nu-mi rămâne atunci decât să încerc să capăt cumva prestanță și să-i iau fața. Ca să impresionez juriul (Aline, cine mai e în juriu?). Dar pentru ca demersul meu să se bucure de succes, musai să folosesc și pârghii cu care să mă asigur că-l scot din cursă.

Cea mai la îndemână e să-i declar război deschis. Pe ce motiv? Ce contează? Găsesc eu unul.

Ce consecințe va avea asta? O, dintre cele mai profitabile. Când e rost de scandal, e rost de trafic și de popularitate. Să nu-mi spuneți mie că nu găsesc în cv-ul dumnealui niște chestii folositoare. Uite că știu: îi place muzica rock…

Inginerul și managerul

Un tip zboară cu balonul admirând peisajul rural pe care-l survolează.

La un moment dat, își dă seama că s-a rătăcit și, observând un om dedesubt, coboară balonul să-l întrebe unde se află.

– Nu te supăra, am și eu nevoie de ajutorul tău. Trebuie să mă întâlnesc cu un prieten într-o jumătate de oră și nu știu unde sunt.

– Cu plăcere: te afli la bordul unui balon, la 10m deasupra solului, coordonatele fiind 41 de grade latitudine nordică și 63 de grade longitudine estică.

La care tipul din balon, nervos, zice:

– Cu singuranță ești inginer!

– Ai dreptate, cum ți-ai dat seama?

– Păi, foarte simplu: toate datele pe care mi le-ai dat sunt corecte din punct de vedere tehnic, dar nu-mi rezolvă problema, n-am nici cea mai vagă idee ce să fac cu informațiile primite și sunt în continuare la fel de rătăcit ca mai înainte.

Și inginerul:

– Tu cu siguranță ești manager!

– Ai dreptate, de unde știi?

– Pai e și mai simplu: Habar nu ai unde te afli, nici încotro te îndrepți. Ai făcut o promisiune pe care habar n-ai cum s-o respecți și, mai mult, te bazezi pe mine să-ți rezolv problema. Rezultatul e că ești tot în rahatul în care erai și înainte să mă întâlnești pe mine, numai că acum ai impresia că e vina mea!