Despre lucrurile care nu se schimbă

Societatea, valorile, cultura, lumea în ansamblul ei se schimbă atât de rapid, încât naște spaime și reacții de apărare sau de ripostă. Există, desigur, apostoli ai schimbării – după cum există și apostoli ai apocalipsei iminente, dar, despre ei, cu altă ocazie – care propovăduiesc noua lume și omul cel nou care, spun ei, va fi ateu, areligios, amoral, „apatic” (în sensul că nu va mai fi mânat de patimi puternice, de motivații otrăvitoare) și foarte fericit; iar ceilalți, dimpotrivă, prezintă viitorul în cele mai sumbre culori posibile.

Pare-se că principala problemă identificată este religia, adică, cum spun cei care deja s-au emancipat de sub jugul ei, credința în prieteni imaginari capabili să facă diverse lucruri care muritorilor de rând le sunt inaccesibile.

Odată curățată însă mintea omului de vestigiile religiei (fapt posibil, zic unii), individul nu va mai acționa irațional, umoral, ci se va civiliza în sfârșit, va accepta diferențele (indiferent ce ar însemna asta), va deveni ultratolerant, va acționa rațional și predictibil. Se va schimba însăși structura sa interioară.

Lumea va fi, în consecință, mai bună, mai stabilă, mai previzibilă. Va crește confortul, va spori eficiența muncii, va triumfa armonia și coeziunea socială. Vom fi cu toții mai fericiți. Astfel de prognoze seamănă destul de mult cu cele mai negre distopii, tocmai pentru că presupun mereu un organism superior care să șteargă răutatea din creiere și să impună schimbările în bine. Un bine exterior, care să devină obligatoriu.

Există totuși câteva lucruri care, cel mai probabil, nu vor dispărea câtă vreme omul va rămâne cum îl știm de când avem date scrise despre el. E posibil ca ele să fie redenumite sau redefinite, dar experiențele ca atare vor continua să fie trăite, iar omul va trebui mereu să le găsească un nume. Până la noi evoluții terminologice, discut câteva dintre lucrurile pe care fericirea noii lumi nu le va putea anula.

Singurătatea

Singurătatea individului într-o lume mare, ostilă și greu de înțeles reprezintă o permanență a societății moderne, post-moderne și ce mai vine după… Iar faptul că e imposibil de eradicat acest sentiment ce reflectă o realitate cred că se vede cel mai bine în cazurile limită. Oamenii sunt singuri cel puțin în suferință și în fața morții.

Oricine a fost vreodată chinuit de o durere de măsea știe că așa ceva se îndură de unul singur. Chiar dacă toată familia și toți prietenii sunt dispuși să fie alături de un bolnav care trebuie să îndure suferințe fizice sau psihice puternice, este de neocolit observația că nu există o modalitate tehnică de a prelua o cantitate de durere care să ușureze povara celui în cauză. Există lucruri care se pot face, dar acestea acționează indirect asupra suferinței ca atare, nu o anulează, nu îl scoate pe suferind de sub povara ei.

Pentru un individ care-și conștientizează limitele, singurătatea este un dat existențial. Câtă vreme nu crede în nimic mai presus de lumea vizibilă, el trebuie să admită că este esențialmente singur într-un univers în cel mai bun caz indiferent, iar în cel mai rău, ostil. O particulă neînsemnată care se lovește de alte particule la fel de neînsemnate, aruncate de hazard într-un context temporo-spațial absolut aleator.

Nimeni și nimic nu poate anula suferința inerentă naturii umane. Analgezicele și psihotropele au limitele lor. Îmbunătățesc calitatea vieții, dar nu rezolvă cauzele primare. Individul își poate crea cel mult iluzia că nu e singur sau că singurătatea aceasta congenitală nu contează. Iar între singurătate, ca realitate obiectivă perceptibilă, și sentimentul de părăsire nu e mare distanță.

E practic imposibil ca această singurătate să fie conștientizată exclusiv obiectiv, detașat, exterior, doar ca o concluzie logică fără consecințe. Căci, după cum spuneam, momentele limită, crizele relevă adevărata dramă a singurătății omului în fața universului extraordinar de complex, spectaculos, fascinant, dar rece, indiferent și gol. Formularea lui Sorescu surprinde foarte bine această dramă cosmică: „Pe lume o doare-n fund de soarta ta”. Singurătatea nu se anulează printr-o lege a drepturilor sau printr-un artificiu de limbaj.

Autenticitatea

Există o admirație explicită și implicită pentru vârsta adolescenței. Explicită, pentru că este apreciată acea „ingenuitate” a adolescenților ce vorbesc fără ocolișuri, își caută identitatea, critică ipocrizia părinților/societății, se lasă în voia hormonilor etc. etc. Implicită, pentru că există o întreagă industrie care promovează un ideal de frumusețe perpetuu adolescentin și care, pe de altă parte, apelează la reacțiile hormonale sau instinctuale perpetuate mult spre vârsta senectuții.

Dar această vârstă atât de problematică și de fascinantă totodată gravitează în jurul nevoii de autenticitate. Nu doar că oamenii vor să fie cât mai ei înșiși (în ciuda faptului că, în acest demers, ajung de multe ori să maimuțărească tot felul de pseudomodele stupide), ci caută autenticitatea și în ceilalți.

Dacă admitem că vârsta adolescenței este una a trăirilor genuine – de o brutală, dar admirabilă sinceritate – atunci înseamnă că nevoia de autenticitate este una pe care înaintarea în vârstă o sufocă, în mod nefericit. Cei care nu mai caută autenticitatea sunt, de fapt, niște oameni care-și trădează propria ființă, care abdică de la idealul de a fi ei înșiși. Se lasă „educați” de viață în asemenea măsură încât devin măști ipocrite și trădătoare (până la schizofrenie) ale propriei persoane.

Familistul înglodat în datorii pe care le poate susține numai muncind 10-12 ore pe zi, se simte foarte autentic și adolescentin, într-un sens, atunci când aruncă totul la coș și ia decizii „curajoase” ce-l scot din sistem și-i redau „libertatea” (divorțează, evadează, fuge, se mută în alt oraș, alege altă profesie etc.). De altfel, există un întreg curent printre cei care se reinventează pornind de la pasiuni sau aspirații abandonate pentru un salariu gras sau pentru goana după standardele societății. Zilnic poți citi câte un articol despre aceste succese alternative.

Nevoia de autenticitate nu dispare, așadar, ci este numai înăbușită sub imperativele maturizării, sub datoriile omului responsabil, ale actorului social ce-și asumă exigențele vârstei. Societatea are standarde stabilite și pentru individul aflat în deplinătatea puterilor: o casă, mașină, bani de distracții în weekend și concedii, țoale și zorzoane care să valideze statutul etc.

Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea

Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)

Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.

Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.

Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici, neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau altul.

Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.

E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă, tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația, aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.

Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză” sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.

În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se simt derutați.

Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat.

Evanghelicul și autoritățile (teologice) pământești

Westfaelischer Friede in Muenster (Gerard Terborch 1648) (sursa)

Oricât de ortodoxă (în sensul de corectă dogmatic) sau de fantezistă ar fi o învățătură pe care o îmbrățișează, evanghelicul de rând arareori va cita o sursă de autoritate exterioară (un teolog, un învățător, un gânditor). Cel mai frecvent, se va duce la Biblie, de unde va culege niște versete cu care să-și susțină ideea la care a aderat.

Acest fapt se vede cel mai bine în cazul în care un ins dintr-o biserică evanghelică încearcă să facă prozeliți pentru o cauză sau pentru o credință dragă lui. El nu va spune că a auzit cutare învățătură de la cutare teolog, pastor, predicator itinerant, lider fără funcție, ci va sări repede cu texte biblice, ca și când el însuși ar fi făcut marea descoperire.

O altă ilustrare foarte grăitoare (încă mai) poate fi întâlnită la vorbitorii care, atunci când citează de altundeva decât din Biblie, spun adesea: „Citeam undeva că…” sau „După cum spunea cineva…” (sublinierile îmi aparțin). Așadar, citarea se face cu toate precauțiile necesare pentru a diminua importanța sursei.

În paranteză fie spus, există și unii care efectiv vin cu câte o idee realativ nouă, dar ei sunt puțini și, raportat la numărul total al enoriașilor, nu dețin procentual o pondere cu adevărat semnificativă. Însă devin semnificativi prin exponenții și adepții lor care însă, chiar dacă-i urmează, nu-i citează aproape niciodată explicit ca surse de influență sau de autoritate.

De fapt, problema se duce către un miez destul de delicat. În esență, evanghelicul de rând consideră că numai ceea ce el însuși acceptă sau propovăduiște este cu adevărat credibil, corect și biblic. Din puzderia de oferte, evanghelicul își alege el însuși ce autorități respectă. Dar își păstrează o independență funciară față de respectiva autoritate prin chiar felul în care o invocă: numai prin filtrul versetelor justificative.

A fi sau a nu fi Charlie

(Sursa)

M-am tot gândit în fel și chip zilele astea la atentatul din Franța, la cum se poate „citi” acest eveniment. Am urmărit discuții, am parcurs impresii și opinii. Multe, variate. E greu să-ți alegi tabăra, să te poziționezi. Să fie loc și de nuanțe sau nu acum? Atitudinile trebuie luate prompt sau ai timp să te gândești?

Am făcut păcatul să mă gândesc mai îndelung și e cam tardiv să vin cu o poziționare categorică. În acest timp însă, mi s-a făcut tot mai limpede ce opinii nu împărtășesc.

1. Mai cu seamă nu împărtășesc ideea că jurnaliștii „și-au căutat-o”, că au „provocat” și, în consecință, „i-a bătut Dumnezeu” de „dobitoci” ce sunt. Creștini ce erau aproape satisfăcuți de această moarte violentă și, după ce condamnă „metoda”, mai mai că jubilau că i-a ajuns pedeapsa pe ateii hulitori! Ei foloseau cuvintele alea puse în ghilimele.

Păi, bine, bă, creștinule, dar dacă era între acei hulitori fiu-tău, maică-ta, taică-tău, soră-ta, omul ăla drag ție, la care ții de te doare inima și pentru care te rogi de ani de zile să se „pocăiască”, fiindcă-i ateu? Cu aceeași satisfacția abia disimulată ai anunța pedeapsa lui Dumnezeu? Nu ți s-ar fi făcut inima mică încât să nu-ți mai vină să spui nimic? Nu te-ar fi încercat măcar pentru o clipă disperarea neagră care te copleșește când îți trece prin gând că s-ar putea să nu te mai întâlnești niciodată cu cel la care țineai?

Sau dacă tot vorbești despre pedeapsa lui Dumnezeu care i-ar fi ajuns tocmai pe hulitorii atei, nu simți acea ciudă cu care zici „bine ți-au făcut”, dar fără să crezi cu adevărat ce zici? Nu simți nevoia să cauți un ungher, să întorci capul și să plângi cu amar de neputință și durere? Musai să-ți arați rânjetul satisfăcut?

Homeschool, after-school, no-school

Școala – Franța secolului XXI (sursa)

Pentru ca o informație să fie credibilă, trebuie verificată din trei surse independente, zice legea jurnalismului. Așa că mă simt acoperit. Am trei surse din care aflu constant cât de tare se deteriorează pe zi ce trece învățământul și la ce grad de imbecilizare se poate ajunge chiar și în cazul cadrelor didactice.

N-aș exclude, prin urmare, ideea educației la domiciliu, mai precis, a ceea ce se cheamă homeschooling. Am văzut că, acolo unde apare, i se face reclamă foarte intensă și insistentă și modelul este prezentat adesae ca fiind nu doar o soluție, ci Soluția. Singura. Universală. Obligatorie. Eminamente posibilă (dacă vrei, bre, lacomule!).

Am mai deschis într-un rând subiectul ăsta și, după discuții furtunoase și îndelungi, am tras niște concluzii. Da, homeschooling-ul este o alternativă viabilă și chiar dezirabilă. Nu, nu cred că neapărat până la vârsta liceului, dar sigur ar putea merge, cu nițel efort, până prin clasa a VIII-a. Da, sunt multe avantaje pe care le are acest „sistem”. În special, libertatea de care pot beneficia copilul și părintele deopotrivă. Pot ține orele și la mare, și la munte, și în casă, și afară. Totul e să știe tata sau mama ce predă (deja se întrevede o primă problemă: dacă nu știe?).

Mai există, pe urmă, libertatea părintelui de a controla ce anume învață copilul. Trebuie remarcat însă că ideologiile pot să se insinueze foarte bine și aici, fiindcă părinții au niște manuale după care lucrează, iar acestea sunt făcute potrivit cu o filosofie de viață. Peste asta, nimic nu m-ar putea convinge că părinții sunt mai greu de ideologizat decât profesorii. Dar, e drept, sunt mai greu de controlat, fiindcă nu depind de sistem.

Există și neajunsuri ale acestui model de școlarizare, dar, din câte am reușit să aflu până în prezent, adepții homeschooling-ului nu prea le acceptă și nu prea sunt dispuși să le discute (există și excepții!). De fapt, cred că acesta este principalul neajuns: faptul că este prezentat ca un fel de El-Dorado al educației copilului, ca un model perfect și fără cusur.

Comunitatea evanghelică (închisă?) – răspuns lui Dorin Mureșan

By Rubyk (sursa)

Am citit textul lui Dorin Mureșan fiindcă vreau să înțeleg mai bine mediul în care am crescut și continui – prin decizie deliberată – să viețuiesc: mediul evanghelic. Descrierea este interesantă și complexă (merită citită!), dar, în opinia mea, conține și niște extrapolări teoretice care nu au deplină acoperire în realitate.

Prima chestiune ar fi aceea a comunităților închise. Da, în principiu sunt de acord că mediile evanghelice se străduiesc din răsputeri să se comporte ca niște societății închise și, în acest scop, impun un etos ce devine normă pentru toți membrii comunității.

Dar este un adevăr tot mai greu de îndurat și de camuflat acela că, odată cu prăbușirea comunismului, granițele destul de precise și ocrotitoare au fost erodate constant prin influențe care nu vin doar din sfera economicului. E adevărat și că influențele nu sunt de natură înalt culturală.

Un exemplu la îndemână este divorțul, de pildă, care se înfățișează tot mai frecvent ca dilemă socială și teologică pe care evanghelicii o gestionează cu destulă incoerență chiar și în cadrul aceleași structuri confesionale. Mass-media și internetul sunt alți doi factori care au marcat fundamental deja orice gest evanghelic public – dar au pătruns agresiv și în sfera spațiului odinioară securizat –, chiar dacă multe dintre discursurile de la amvon se desfășoară după tipicul și cu nostalgia vremurilor din urmă cu 40-50 de ani.

Tentativele de repliere în comunitate sunt mai degrabă semnul unor influențe cărora comunitatea nu e în stare să le răspundă pe măsură, dar pe care nu le mai poate contracara ca realitate și atunci preferă să le considere marginale sau să le nege importanța.

Faptul că tinerii „gugălesc” informațiile din predici și identifică o eroare în jumătate de minut este o realitate ce ține de exteriorul comunității, dar care afectează semnificativ credibilitatea unora dintre oratori ei mai ales în ochii tinerilor.

Frozen sau despre două fete care se iubesc

 

Amenințare: textul conține detalii despre deznodământ!

Vă amintiți când ați văzut ultima oară un film de Hollywood în care două surori luptă una pentru binele celeilalte și amândouă pentru binele altora? Ei bine, în Frozen despre asta este vorba.

Elsa e o prințesă cu puteri magice – poate să creeze zăpadă și gheață –, iar acest fapt este un prilej de bucurie pentru ea și pentru sora ei mai mică Anna, până când survine un mic accident nefericit, iar Elsa realizează că ar putea face mult rău cu aceste abilități neobișnuite ale sale.

Consecința e că se izolează de toată lumea ca nu cumva să mai facă rău cuiva. Totuși, în ziua în care trebuie să ia locul tatălui ei pe tron, lucrurile iau o întorsătură nefericită și Elsa se refugiază într-un castel de gheață, pe care și-l ridică spectaculos în munți, nefiind însă conștientă că a înghețat întreaga împărăție în momentul în care a plecat.

Anna o caută încrezătoare că situația se poate rezolva printr-o simplă discuție între surori și e foarte convinsă că Elsa nu i-ar face niciodată vreun rău intenționat. Nu prevăzuse însă că, la întrevederea lor, vor mai fi și alții de față, element ce sporește anxietatea Elsei, iar de aici până când Anna e rănită în inimă nu mai decât distanță de un… țurțure.

Cu ajutorul lui Kristoff, Olaf, Sven și al trolilor, Anna descoperă că singura ei salvare este

Copiii – scurtmetraj de animație

Fără ceas!

http://faugels.blogspot.ro/

Când eram mic, multă vreme am râvnit să am un ceas al meu. Nu primit de la unchiu (deși era Raketa), nici găsit pe cine știe unde (deși era electronic), ci unul numai al meu, cumpărat de nou. Iar când l-am avut… oho.

Zilele astea mi s-a rupt telescopul și nu mi-am putut ține ceasul pe mână. Așa se face că mi-am adus aminte de mândria de a nu purta ceas.

Îmi amintesc că, în vremea copilăriei, când dădeam o mână de ajutor la treburile casei sau la munci agricole, era de preferat ca mâna aia să nu fie una cu ceas. Mai precis, a purta ceas la sapă sau în alte contexte similare era considerat un inutil gest de cochetărie (la limita trufiei ostantative).

Numai oamenii care aveau de mers și la oraș puteau cu adevărat justifica folosirea ceasului, însă, adesea, obiectul ce măsoară timpul zăcea laolaltă cu „efectele personale” într-o grămadă de sub vreun umbrar improvizat.

Acum nu prea mai e cazul, căci toți agricultorii au celulare cu care se sună dintr-un deal în altul, ca să-și împărtășească gândurile despre recolta curentă sau despre impasurile mecanizării.

Îmi amintesc însă cum unii, de îndată ce ajungeau acasă din oraș, odată cu hainele cele „bune”, își lăsau acasă și ceasul, ca să nu mai aibă această grijă. Era un fel de exorcizare de obsesia pentru timp.

Când ajungeau la pensie, unul dintre primele lucruri pe care le făceau bătrânii

Tragica despărțire de obiecte

http://www.bazaardesigns.com

Dacă s-ar întâmpla să pierdem vreodată ceva,
să primim lucrul acesta cu bucurie și cu recunoștință,
pentru că ne-am despărțit de câteva griji. (Avva Euprepios)

Dacă ți se fură mașina, trebuie s-o declari la poliție, altminteri riști să fii suspectat de cine știe ce fapte sau intenții penale. Dacă pierzi un telefon, trebuie să te miști repede și să anulezi cartela (în cazul în care ai abonament), ca să nu cumva să-ți umfle găsitorul factura.

Dacă vrei să te debarasezi de cărți, e de preferat să le duci la anticariat sau maculatură (cu greu găsești pe cineva să le primească). Dacă vrei să renunți la mașina de spălat (de ce?!), la frigider (fugi d-aici!), la autoturism, trebuie să le duci la casat, la fier vechi, la puncte de colectare, că nu ți le iau ăia de la salubritate.

Electrocasnicele mici e de preferat să le duci și p-astea la containerele special destinate acestui scop. Mai nou, fiecare obiect trebuie analizat chimic, ca să știi în care dintre cele 3 mari categorii de pubele îl arunci.

Am înțeles de la cei care locuiesc în Occident că, pentru ei, e mai simplu să arunce surplusul de mâncare decât să-l dea unui sărac. Binefacerea le-ar complica mult prea mult existența.

Ce vreau să subliniez e că ne-am înconjurat cu obiecte de care te descotorosești cu greu. Asta în cazul în care chiar ai vrea să te descotorosești.

Având însă în vedere și stilul nostru de viață, toate aceste obiecte (luându-le în calcul doar pe cele extrem de necesare) ne-au făcut dependenți de ele. Astfel că, pe lângă faptul că ar fi greu să le aruncăm, avem și un atașament foarte pragmatic față de ele.

Viața noastră ar fi mult mai dificilă fără frigider, fără mașină de spălat, fără aragaz și aproape de neconceput fără becuri, fără mijloace de deplasare rapidă, fără paturi, fără băi, fără toalete.

Pentru fiecare profesie în parte, există dependențe de obiecte spefice: calculator, camion, bormașini trainice, scaune multifuncționale etc.

Sănătatea noastră depinde de aparatură, civilizația noastră depinde de motoare, angrenaje, sisteme mecanice, eletronice sau mecatronice etc.

O minciună sfruntată: „Nu-mi pasă ce zice lumea”

mobavatar.com

Aud și văd adesea mesaje de genul „Nu mă interesează părerea altora”, „Fii original”, „Nu te lua după ce zic alții” sau „Just Do It” (ca să ne și englezim puțin). Toate ar vrea să marcheze o indiferență „sănătoasă” față de gura lumii. Un fel de autosuficiență care ține de foame și de frig, care se poate lipsi de opinia celoralți. Sau o formă de libertate, de independență care își permite orice.

Dar adevărul este altul. Căci e cu adevărat indiferent la ce se spune despre el numai omul care n-o spune, fiindcă nu vrea să stârnească absolut nicio reacție. Când cineva ți-e indiferent, nu mai ai nevoie să i-o spui, nu simți că ar trebui s-o afle. Ți-e totuna.

Astfel de oameni nu există, fiindcă nu pot exista fără oglinda celorlalți. Or, dacă există, atunci ei sunt cazuri patologice și au stabilite diagnostice specifice. Nici măcar Cristos, care e model suprem de necondiționare socială, nu a spus că nu-i pasă de părerea altora. Ba dimpotrivă, îi păsa cum e văzut și voia să obțină un răspuns la mesajul pe care-l aducea.

Libertatea adevărată, dacă bine înțeleg eu, nu înseamnă să nu-ți pese de ce zic alții, ci să ai fixate foarte bine reperele, să știi de cine îți pasă și de cine nu. Dar nu se poate să nu-ți pese de nimeni sau de nimic.

În sensul popular în care sunt folosite aceste slogane de obicei, ele nu proclamă independența celui în cauză față părerea turmei, nici libertatea lui absolută, ci reclamă o atenție suplimentară. Mesajul implicit e cam așa: fiți atenți la mine, că mie nu-mi pasă de părerea voastră, însă am nevoie de ea ca să mă simt excepțional.

Campanie electorală (1) – Gustave Thibon despre politică

http://leblogdumesnil.unblog.fr/

Nu luați prea în serios prima parte a titlului. Da, mă preocupă politica, dar nu voi spune nimic despre politica românească. De fapt, în această postare vreau să citez câteva fraze din Gustave Thibon. El pune în discuție democrația, conducerea, societatea creștină (visul multor evanghelici), relația dintre politică și religie. Iar ideile pe care le formulează merită cunoscute. Așa că citiți până la capăt, că n-aveți decât de câștigat.

Societatea care-mi pare a fi cea mai bună sau cea mai puțin rea e cea care posedă maximum de moravuri și minimum de legi. […] Iar moravurile sunt bune sau rele după cum se apropie sau se îndepărtează de adevărul absolut. Să nu uităm că, atunci când vorbesc despre moravuri, mă refer la moravuri „bune”, adică la moravuri care păstrează și ameliorează o societate.

Cea mai bună formă de politică este cea care, în cazul unui anumit popor și în circumstanțele date, îi asigură acestuia maxim de coeziune și de armonie. […]

Mai curând decât să fie impuse prin intermediul ideologiilor, regimurile politice trebuie să emane din natura și nevoile unui popor. […]

Vă voi spune că sunt foarte puțin democrat în raport cu o anumită mitologie a democrației, care constă în a face din acest cuvânt un panaceu universal valabil pentru toate timpurile și toate popoarele. Și mă opun încă și mai mult unui anumit tip de democrație formală în care, teoretic și sub aparența buletinului de vot, i se conferă poporului toate puterile și i se iau drepturile cele mai legitime prin intermediul unui ansamblu de legi, reglementări sau intervenții abuzive ale statului… Dar rămân, dimpotrivă, un profund democrat în sensul că doresc ca ființa umană să poată avea maximum de libertăți și responsabilități. Desigur, fiecare om la nivelul său! Lucru care nu e realizat în majoritatea timpului de așa-numitele „democrații” care se îmbată de acest cuvânt cu atât mai mult cu cât îi neglijează conținutul. […]

Căutați definiția cuvântului democrație în excelentul dicționar filosofic al lui Lalande: „Regim în care conducerea este exercitată de toți oamenii, indiferent de naștere, avere sau competență”. Cum vreți atunci ca niște incompetenți să-i poată discerne pe competenții care îi vor conduce? […]

Nevoia de ritual

southernmyinternet.catholic.edu.au

– Ce-i acela rit? zise micul prinț.

– E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. E ceea ce face
ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore.

(Micul prinț – Antoine de Saint-Exupery)

Din ce zice Saint-Exupery, înțeleg că s-a întâmplat ceva undeva care a făcut ca societatea noastră să piardă adevărata semnificație a ritualului (prefer termenul ritual pentru că face mai explicit trimiterea la sacru). În trecut, momentele ritualice punctau un timp în general dezordonat – la nivelul unei zile. Singurele repere erau lumina și întunericul, duminica și ciclurile anotimpurilor. În rest, lumea mergea la câmp, nu avea normă pe ore, ci, eventual, pe cantitate de muncă depusă.

Dar fiecare anotimp era punctat de câteva momente sărbătorești când omul era ridicat din mica lui dezordine cotidiană și adus în preajma divinității pe care o venera. Nici creștinii n-au făcut excepție, având câteva sărbători care punctau anul calendaristic în fiecare dintre anotimpuri, plus dumicile.

În Evul Mediu, s-a instituit ceea ce se cheamă „an liturgic” și chiar fiecare zi în parte avea momentele ei spiritualizate specifice. Există ceasuri de rugăciune pentru mănăstiri, care însă pentru laici, erau comprimate în două momente de rugăciune principale pe care bisericile tradiționale încă le păstrează (utrenie și vecernie).

Nu mă mai leg de Reformă și de toată desacralizarea – bine intenționată la început – pe care a generat-o, ci sar direct la zilele noastre când timpul este organizat de serviciul zilnic, de activitatea normată și retribuită.

(Su)râsul strâmb

Răscolind recent printre lucruri, am găsit câteva numere din revista Academia Cațavencu, din anii 1998-2000. Acum îmi pare rău că am aruncat o parte din colecția de care dispuneam. Nu de alta, dar, după împărțirea în Kamikadze și Cațavencii, vechea și nobila Academie a rămas o nostalgică amintire – dacă poate îndura profilul revistei asemenea asociere de termeni șăgalnici.

Ce am constatat răsfoind exemplarele prăfuite – și la propriu, și la figurat – e că pe atunci se râdea de toată lumea. Erau luați în vizor, pe rând, cei de la Putere, cei din Opoziție. Nimeni nu era lăsat în pace. Toată lumea era taxată cu egală generozitate.

Nu știu cât de mult vă amintiți, dar erau niște vremuri tare complicate, apăsătoare. Război în Serbia, la doi pași de noi. România era în tranziție – ne cam săturaserăm, dar nu aveam de ales. Venise la conducerea țării CDR-ul, însă alianța era destul de șubredă – ulterior s-a dovedit că a fost subminată din interior în special de PD, actualul PDL.

Peste astea, mai interveniseră și niște mineriade, replici tardive ale corecțiilor aplicate partidelor istorice și iubitorilor democrației din Piața Universității. Se dăduse în sfârșit undă verde dosarelor Revoluției, dar și celor ce priveau mineriadele din iunie și septembrie 1990, iar Miron Cozma era condamnat (urmând să fie grațiat de păpușarul Iliescu în 2004 – mare scandal atunci!).

Economic o duceam prost, politic era greu, fiindcă valul de entuziasm stârnit de CDR în Transilvania, București și încă vreo câteva centre urbane (restul țării votase iar masiv cu PSD) se stingea sub povara politicilor nepopulare și a neputinței partidelor democratice de a-și anihila sabotorii.

Și totuși, se râdea sănătos, se râdea amar, dar normal, curativ. Academia Cațavencu reprezenta un fel de reper dacă nu imparțial, măcar onest al normalității. Sancționându-i și pe unii, și pe alții, se înscria pe o traiectorie a lucrurilor sănătoase la cap.

Acum însă, nu se mai râde decât strâmb și patologic. Oamenii râd unii de alții, unii de tabăra „alților”. Nu se mai poate râde decât după ce se definesc aderențele și partizanatele. Ziarele ce s-au desprins din fosta redacție a Academiei Cațavencu fac sluj la picioarele partidelor.

Gânduri despre libertate

via jaredaubel.com

Din când în când, se întâmplă să-mi ațintesc privirile la câte unul dintre țânțarii morți de pe tavan și să încep să cuget adânc. Uite așa, de pildă, mi-a trecut prin minte că, de fapt, oamenii săvârșesc o bună parte din înfăptuirile lor pământești din dorința de libertate.

Că, de pildă, nu tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte ne ademenește în primul rând, ci libertatea pe care Făt-Frumos o avea. Tinerețea perpetuă care conferă vigoare trupului, agerime ochilor, iuțime picioarelor, pasiune inimii, exuberanță fanteziei. Tinerețea care conferă speranță, candoare, inocență, ardoare, curaj nebunesc etc. Toate acestea sunt însă frânturi de libertate care se înțepenesc între măselele timpului.

Așa se face că ne pierdem vigoarea, ne pierdem acuitatea simțurilor, ne pierdem dezinvoltura, ne pierdem idealismul. Și nu pierderile în sine ne dor, ci ceea ce se stinge odată cu ele, lumea care ni se ascunde, orizonturile pe care le abandonăm, visurile la care nu mai avem acces nici măcar în propria memorie.

Da, libertatea e cea care ne doare. Acea libertate care ne-ar îngădui să ne sustragem morții, să revocăm curgerea timpului, să abrogăm nereușitele, să reparăm deciziile proaste. Eu cred că de aceea am vrea să putem fi pururi tineri. Ca să avem posibilitatea să încercăm mereu și mereu în speranța că odată viața ne-ar reuși de-a binelea și n-am mai fi nevoiți să trăim prinși în chingile propriului trecut.