Vorbe mari, vorbe grele…

ziare-pe-net.ro

Nu mai miră pe nimeni că „Unirea Principatelor” nu ne mai mișcă aproape deloc. Cuvintele respective sunt goale și cine s-ar încumate să riște să le umple la loc? Eventual cu niște venin xenofob, cu niște mâzgă sentimentaloid-paranoidă.

Ideea de unitate a românilor e subminată zi de zi, nu de râcâieli mărunte (firești pe orice meridian și, la urma urmei, cu totul inofensive în plan național), ci de separatisme politicianiste, de răfuieli partinice, de manifestări aberante ale corupției și furăciunii.

Și chiar dacă n-ar fi asta, cuvintele mari care coagulau în jurul lor popoare întregi au fost suprimate, pentru că ideile care stăteau în spatele acestor cuvinte au fost aruncate la pubela istoriei.

După cele mai recente teorii populare sau cult, noi nu suntem decât niște meteori care, cu totul întâmplător și mai ales fără niciun sens, au nimerit laolaltă pe un teritoriu numit România. Prin urmare, nu ne interesează cum se cheamă acest teritoriu, nici cum a dobândit această identitate teritorială. Nu ne privește nici trecutul, nici viitorul lui. Singura noastră legătură cu el e de natură administrativă – toți cei care-l locuim împărtășim aceeași blestemată cetățenie.

Publicitate

Români vs. țigani/rromi

E la modă, văd, să vorbeşti despre ţigani. Sau despre rromi. Cum vrei să le spui. Dacă le spunem ţigani, sare pe noi ăla… aşa-zisul consiliu al combaterii discrimimării (care e mai degrabă al discrimimării pozitive, dar asta-i altă măgărie); dacă le spunem rromi, sare pe noi etnia în cauză. Cum adică îi jignim noi cu nume de tărie?

În fine, ştim acum despre cine este vorba. Aşa că putem purcede la discriminare. De fapt, noi nu-i discriminăm. Atâta doar că nu ne plac. Nici ca vecini, nici ca colegi de muncă, nici ca conlocuitori. În rest, n-avem probleme cu ei.

Sunt mizerabili, sunt hoţi, sunt ciorditori, sunt şmecheri. Mare prăpăd pe unde trec ei. Nici poliţia nu îndrăzneşte să le tulbure nelinştea existenţială. Nu le poate stopa „transhumanţa”. În castelele lor nimeni nu pătrunde, iar dacă intră nepoftit, iese numai pe targă.

Curios însă că ne place muzica lor. Maneaua ne-a câştigat definitiv, iar interpreţii ei cei mai versaţi sunt rromi/ţigani. Ce-i mai mişto e că tocmai fanii înrăiţi ai manelelor se dovedesc, de regulă, cetăţenii cei mai intoleranţi. „Fanii” lui Bach şi Mozart sunt mai reţinuţi. Chiar dacă au seminţe de discriminare în răzoarele emisferelor cerebrale, nu le lasă să crească în voie. Se autoeducă, depun eforturi să devină mai „civilizaţi”. Ăialalţi se arată făţiş, fără jenă, în numele unei tâmpe sincerităţi generaţioniste.

E totuşi greu să nu-i priveşti altfel pe concetăţenii rromi dat fiind faptul că tocmai ei ridică bariere. Sunt câţiva mai cooeranţi care ies în faţă, activiştii de faţadă, dar pe care ţiganii înşişi nu prea dau doi bani dacă nu le aduc nişte beneficii vizibile. Cei mai mulţi se sustrag însă oricăror forme de organizare, îşi clamează libertatea şi capacitatea de a scăpa mereu basma curată, în ciuda legii, în marginea ei, în dispreţul ei. Deci nu sunt chiar atât de condamnat cei ce îi privesc mai circumspect.

Români vs. unguri

Tot ne străduim să dovedim ce tare-i neuronu’ strămoșesc, ce bicepși am moștenit din deprinderile belicoase ale lui Decebal și Traian. Mai sunt destui încă cei care se extaziază în fața învățământului românesc, care-i mai beton decât al oricărei țări occidentale. Păi, noi avem cultură generală, șmechere. Noi știm cine-a fost ă… ăla… cum îi zice… ăla care ține mâna la pept și are un… ceva de mareșal în rucsac. Mă rog, știți voi.

Când comparația se face însă cu vecinii, jubilăm. Pe ăștia-i dovedim înainte să se dezmeticească. Cum, dom’le, nu suntem noi mai tari ca ungurii? Cum să nu fim? În primul rând, că suntem mai mulți și avem țară mai mare, sâc! Apoi, suntem mai vechi. Apoi îi avem pe Ștefan cel Mare și pe Mihai Viteazul. Care dacă le-ar da un paloș sau o bardă… meghal.

Unde mai pui că noi avem și ieșire la mare. Avem relief variat, bogății în subsol, am fost „grânarul Europei”, avem petrol cât China. Suntem super-mișto. Pe când ei…

Dar în primul rând suntem mai deștepți decât ungurii. Așa cum suntem mai deștepți decât majoritatea neamurilor ce aglomerează scoarța terestră. Mai rar așa inventivitate, perspicacitate, creativitate. Geniul carpatin – la fel ca cerbu’ și ursu’ – nu prea iese însă în față. E mai timid. Poate trece chiar neobservat. E un geniu discret.

Mânat de aceste imbolduri comparatiste, am aruncat un ochi (unu’ singur) pe o statistică simplă: laureații premiilor Nobel. M-am uitat câți sunt români și câți sunt unguri. Iată rezultatul.

Matematică simplă: ei au câte unul pentru fiecare deceniu, iar noi câte unul pentru fiecare… jumătate de veac.