Despre gâlceava „teologilor” cu „intelectualii” în mediul evanghelic – posibilă soluție

Am pus ambii termeni-cheie în ghilimele pentru că nici teologi nu prea avem, nici intelectuali. Ba chiar unii dintre cei mai teologi s-ar putea să fie percepuți ca fiind cam… prea intelectuali, de către alți „teologi”. Și atunci trebuie să lucrăm puțin la aceste definiții conjuncturale.

Prin teolog am putea înțelege, în sens larg, orice credincios care-și asumă o identitate creștină, o tradiție/paradigmă teologică evanghelică (asta ca să restrângem dimensiunea terenului de… luptă), care are un instrumentar minimal teologic și reflectează asupra Scripturii (pe care o consideră autoritativă) și asupra învățăturilor pe care le extrage el (sau le-au extras alții) din ea cu scopul de a le înțelege, verifica și aplica la trăirea sa creștină, sporindu-și astfel propria înțelegere a adevărului revelat și cunoașterea relațională a lui Dumnezeu în vederea progresului spiritual. Dar știm cu toții că cei care contează în discuții, dezbateri sau scandaluri sunt liderii de opinie și/sau ecleziali (pastori, predicatori, învățători, prezbiteri) care adesea au și o diploma aferentă.

Prin intelectual ar trebui să înțelegem, cel mai probabil, un spirit mai reflexiv, mai frământat, un ins care frecventează lecturi și domenii „necreștine” (istorie, psihologie, filosofie și beletristică) și este cât de cât familiarizat cu marea cultură, apreciind diverse lucruri extra-bisericești (literatură, film, muzică, teatru, arte plastice etc.), preocupat de  (unele dintre) marile întrebări ale umanității, un om care chestionează și evaluează critic aproape tot ceea ce aude și se raportează mai ales la mesaj/argument și mai puțin la emițător pentru a-i discerne autoritatea. Cel mai probabil, un astfel de personaj e relativ incomod fiindcă pare să știe mai multe decât media, să despice firul în patru, să complice (inutil?!) lucrurile și să aprecieze înțelepciunea „lumească”. Cel puțin așa pare.

Insist aici, nu prea avem intelectuali evanghelici în sensul propriu al cuvântului, ci cel mult oameni cu aspirații intelectuale. Nu avem nici teologi români de anvergură – cum îi au ortodocșii pe Stăniloae, I. Bria, I.G. Coman, Ene Braniște sau chiar Ioan I. Ică jr (care n-a prea scris cărți, dar are o grămadă de studii tematice excelente răspândite prin cărțile altora) – deși avem niște oameni care gândesc teologic, iar asta e important. Nici măcar străinii care influențează puternic direcțiile teologice evanghelice românești nu sunt adesea decât niște pastori sau autori mai influenți, dar nu neapărat teologi, în sens tare.

Cum ar putea exista o cale de relaționare între cele două categorii? Cred că pentru a putea răspunde, trebuie să facem un pas mai departe și să analizăm câteva dintre ispitele posibile fiecăreia.

„Intelectualii” sunt ispitiți să creadă că rafinamentul lor le permite să privească de sus la oricine, să disprețuiască incultura și ignoranța celorlalți, riscând astfel să le desconsidere și credința prea „simplă” la pachet cu credinciosul cam.. mărginit. De unde și riscul de a deprecia o credință autentică, dar mai îngustă, poate chiar habotnică, și de a supraaprecia în sine intelectul mobilat sau inteligența ascuțită. La această superbie dublată de dispreț se poate adăuga și un cinism otrăvitor, care acționează și asupra celui care-l nutrește, dar și asupra celor cu care interacționează. Simțindu-și marginalitatea – și oarecum pe bună dreptate, câtă vreme circula în folclorul evanghelic epitetul „intelectălăi”, fără să se știe exact cine sunt sau nu sunt respectivii sau cel puțin eu nu am reușit să identific vreunul anume, dar toată lumea trebuia să se ferească de asta ca de o boală necunoscută – „intelectualul” riscă să se izoleze de comunitate sau trăiește în mijlocul ei cu frustrarea celui pururi neînțeles, într-o trufie autistă, ranchiunoasă și necontenit bombănitoare. O altă ispită este, evident, „contaminarea” cu tot felul de ideologii ale momentului, cunoscută fiind tentația idealistă a intelectualului (vezi cartea lui Paul Johnson, pe subiect).

„Teologii” sunt ispitiți de aroganța de a crede că ei știu tot ce e important de vreme ce se ocupă cu textul sacru și, din acest motiv, să extindă această „cunoaștere superioară” de care au parte la toate domeniile (științe exacte, științe sociale, tehnică și tehnologie etc), exprimând puncte de vedere ultimative și autoritative mai ales în domenii (sau pe subiecte) controversate pe care, în mod evident, nici măcar nu le înțeleg la nivel elementar. Prin urmare, pot ajunge să creadă că nu au ce învăța de la nimeni altcineva, nu pot primi lecții de la alții și, evident, cu atât mai puțin de la niște „intelectuali” prea lumești (care nu sunt suficient de îmbisericiți). Un alt pericol este cel al fricii ca nu cumva tentațiile intelectuale să-i tulbure/fure turma. Frică de înțeles într-o anumită măsură – dar pe care o pricep mai puțin în dreptul calviniștilor și penticostalilor (unii știind că lucrurile sunt deja prestabilite, ceilalți știind că Duhul Sfânt este foarte prezent și activ în viața fiecărui credincios pentru a-l călăuzi), însă asta e numai o observație parantetică. Ar mai putea apărea aici și orgoliul (dublat de o teamă) de a nu fi dovedit incompetent pe subiectele abordate și nevoia de a compensa prin tonul autoritar sau prin inventarea unor adversari care urmăresc discreditarea lor. Iar la asta se adaugă uneori și ispita suspiciunii generalizate și arogante la adresa tuturor celor de altă părere. Tot la frici intră și aceea de a nu-și pierde identitatea în dialogul (inevitabil!) cu alte identități. Nu în ultimul rând, poate apărea și tentația excepționalismului: vocea profetică, personajul mesianic, ultimul apărător al adevăratei credințe etc.

Cu siguranță sunt și altele, dar cred că cele enumerate sunt destul de reprezentative.

Antiintelectualismul nu doar că există, dar el este cumva inerent identității evanghelicilor români și nu numai – fapt remarcat de către Mark Noll (The Scandal of the Evangelical Mind) sau Gene Edward Veith jr (de văzut, de pildă, prefața la Citind printre rânduri). Începuturile baptismului și penticostalismului, de pildă, în România au afectat cercuri modeste social. Și nu e absolut nimic rău în asta. De asemenea, în timpul comunismului, monopolul ideologic obliga, practic, credincioșii evanghelici să își restrângă orice ambiții intelectuale, dacă voiau să nu își compromită credințele. Aceste realități însă au dat și un vlăstar sălbatic sub forma mândriei proletare de a fi oameni de rând (fără mulți știutori de carte) – cu mici excepții – trufie care face încă ravagii în unele cercuri. Câteva profesii au scăpat însă de sub un eventual oprobriu și, inclusiv sub influență proletcultistă a epocii, au ajuns să pară în mișcarea evanghelică postcomunistă meserii „intelectuale” (așa cum erau privite în timpul comunismului de către „proletariat” și „țărănime”): doctor, inginer, profesor – toți aceștia puteau face dovada unei utilități sociale și nu se ocupau de speculații filosofice sau teologice suspecte. Dar, evident, ei nu sunt deloc, prin natura profesiei, niște intelectuali în adevăratul sens (deși unii și-au dezvoltat astfel de valențe), ci doar niște profesioniști care au avut nevoie de mai multă școală pentru calificarea lor de vârf.

Acest antiintelectualism (strâns legat de antielitism, dar dublat ironic de un elitism al „spiritualilor”) se reflectă în ceea ce se citea/citește în cercurile evanghelice, în afara Bibliei și a lecturilor imediat conexe: meditații, studii biblice, devoționale, spiritualitate, autoeducație, romane „creștine”, mărturii etc. De asemenea, se reflectă în amatorismul manifestat în diverse domenii care reclamă un anumit efort, o anumită competență, o anumită cultură și un oarecare rafinament: poezia, muzica, scriitura, capacitatea de a purta un dialog cu un om de cultură de altă confesiune sau din afara creștinismului. Iar ceea ce e antiintelectualist aici e nu lauda „sincerității” în detrimentul calității artistice, ci refuzul și interdicția evaluării critice a oricăror producții evanghelice (care musai apreciate fiindcă sunt făcute „pentru Domnul”), pe de o parte, dublat de obligația de a scrie, compune, concepe „pe înțelesul tuturor”. Această atitudine are de-a face și cu încercarea de a limita orice manifestare cu iz artistic la perimetrul strict al mediului confesional și la capacitățile acestuia de „absorbție”. Aici, inevitabil vorbim despre „sus” și „jos”, despre „valoare” și „non-valoare” culturală, dar este vorba despre o evaluare care nu are conotații spirituale, ci strict culturale, artistice. Pur și simplu așa se prezintă produsele și producțiile culturale, iar evanghelicii nu excelează de regulă în astfel de zone. Asta n-ar fi o problemă dacă nu ar începe să fie suspectații puținii care dau semne de „emancipare”.

Rezumând, ceea ce nu este înțeles și suficient de accesibil pentru o masă cât mai semnificativă, adesea devine suspect și chiar vinovat în mediul evanghelic, iar acest elan nivelator cultural cred că poate fi numit cu îndreptățire antiintelectualism. Am mai putea adăuga că recensămintele relevă o pondere mai scăzută a evanghelicilor cu studii superioare și un grad mai mare de analfabetism printre evanghelici – ambele raportate la media națională (vezi datele statistice). Așadar, acesta este lucrul la care mă refer și nu consider că antiintelectualismul este imputabil unei persoane anume, ci cred că e mai degrabă un spirit destul de prezent în multe locuri, chiar și la oameni cu studii superioare și la oameni interesați de (un anumit fel de) carte.

Uneori, acesta se cuplează în mod nefericit cu disprețul neputincios, cu diabolizarea lucrurilor aflate la un nivel inaccesibil. Frica, lenea, incompetența, superficialitatea – toate au partea lor în configurarea acestei stări de fapt, fără să fie singurele explicații. Căci există și factori obiectivi sau predeterminați: lipsa unui etos care să stimuleze prezența culturală dinamică, lipsa unui know-how, culpabilizarea spiritului dubitativ și a oricăror preocupări care nu pot dovedi o aplicabilitate spirituală imediată, obligativitatea soluțiilor rapide și simple, moralismul și legalismul, circulația ideilor și a nivelului acestora în mediu etc.

Soluția pe care o propun nu elimină nicidecum ispitele, nici nu rezolvă problemele reale sau închipuite existente, ci vizează altceva, după cum voi încerca să argumentez. După părerea mea, o astfel de soluție este dialogul continuu oricât de incomod. Chiar și atunci când e posibil numai de la distanță sau mediat.

În măsura în care există cele două tabere sau se percep ca atare (și, după părerea mea există, fără să aibă granițe precise, ci variabile), cred că tot ce pot face este să dialogheze cu încăpățânare. Evident, pentru dialog e nevoie de o anumită predispoziție, de o disciplină, de o deschidere spre alte puncte de vedere, de o igienă relațională, de o smerenie… epistemologică, de un minim respect reciproc și încredere etc. Etichetele ieftine, aplicate cu sârg, și monologurile autarhice nu ajută nimănui, decât cel mult unui nucleu de luptători și  adepți plini de fervoare. Dar nu cred că biserica și „teologii” ei actuali își pot permite să se lipsească de mesajul pe care-l aduc „intelectualii” dinspre cultură și societate. Sau pot, dar cu riscurile și consecințele aferente. Și  nici invers. Biserica, în momentele sale cele mai importante din istorie, a răspuns mereu la niște probleme resimțite foarte acut sau dureros nu doar în interiorul ei, ci neapărat și în societate, a venit cu soluții autentice, consistente la niște nevoi reale și profunde. Acest lucru nu se schimbă nici azi. Teologia are întotdeauna o importantă dimensiune contextuală, la fel și studiul și aplicarea Scripturii, iar asta impune o cât mai bună cunoaștere a contextului (și a celui inițial, și a celui actual). Și acesta este punctul în care „teologii” și „intelectualii” se pot ajuta reciproc.

Nu spun că un astfel de dialog va fi simplu sau că nu va înregistra sincope. Dar este absolut necesar, în opinia mea. Altminteri, puriștii (teologi) riscă să devină un ghetou autist, iar rebelii (intelectuali) o disidență externă comunității. Cum poate mișcarea evanghelică spera să articuleze o replică măcar onorabilă la ideologiile seculare dacă nu se poate stabili un dialog interior între propriii oameni cu oleacă de carte? Cine și în ce limbaj s-o facă? Cui să se adreseze?

Ceea ce propun ar mai putea funcționa și ca soluție la importul permanent – inevitabil până la un punct, dar și extrem de păgubos sub multe aspecte – de teologie gata gândită de alții (mai ales de americani) și adaptată fără nicio contextualizare. Oricum, importul nu va înceta și nici nu ar fi bine să înceteze cu totul, dar există o șansă firavă să se mai producă și ceva realmente autohton, în afară de copiile după schemele de gândire ale altora sau lucrări rămase în cercurile închise ale mediului academic (adesea devenit un univers închis – cauzele și vinile fiind împărțite) unde sunt tratate și subiecte de interes mai general.

Ceva ar trebui/merita făcut, fiindcă în sfera teologiei românești evanghelice populare se lucrează adesea cu instrumentar și deziderate (implicite, nu explicite) de secol XIX: cu iluzia că se pot crea sisteme teologice complete și închise, cu un soi de pozitivism optimist în explicații teologice definitive, sărind complet peste realități abisale precum holocaustul sau gulagurile comuniste, păstrând încă nostalgia creștinismului dominant care poate impune (nu propune) și care, în virtutea revelației divine pe care se fundamentează, ar avea și drepturi divine asupra societății, cu un mesianism similar grupărilor politico-revoluționare etc. Apropo, dialogul cu știința secolului XXI nici măcar nu a început în mediul evanghelic românesc (cu foarte mici-minuscule excepții). Deocamdată avem doar tatonări apologetice, dar nu dialog – căci dialogul presupune să vorbești și tu limba celuilalt (adică să înțelegi), nu să-l obligi exclusiv pe el să o vorbească pe a ta. Și nici să-l caricaturizezi ca să-l poți demonta.

Sunt tot mai mulți absolvenții de studii superioare, iar unii dintre ei chiar deștepți și bine instruiți (posibili „intelectuali”). Destui (nu doar dintre ei, curentul e mai larg) nu mai privesc cu reverența de odinioară la mesajele din amvon și interacționează critic cu ceea ce li se spune. Nu de puține ori au dreptate să chestioneze, să conteste sau să se nedumerească. Dacă acest dialog al lor cu comunitatea (și, să nu ne iluzionăm, e vorba mai ales despre liderii comunităților) nu va fi încurajat și valorificat, cred că toată lumea va avea de pierdut. Ei, că se vor îndepărta spre nu se știe ce, ceilalți, că se vor închide să nu audă lucruri incomode.

În orice caz, părerea mea e că mingea se află mai degrabă în terenul „teologilor” care au posibilitatea să discrediteze public și să sancționeze comunitar pe oricine, stabilind strategii pentru viitor. Evident, problema e mai complicată, fiindcă și în tabăra „teologilor” există diverse nivele de autoritate și se pot aplica și sancțiuni celor din „sistem” care dau semne de prea multă deschidere „intelectuală”. Dar, una peste alta, enoriașii se uită totuși mult mai repede și mai cu încredere în gura „teologilor” după declarații clare, normative, lămuritoare decât în gura „intelectualilor”, care „complică lucrurile (inutil)”, cum zice folclorul.

Una dintre problemele cu care ne confruntăm și care apare tot mai frecvent în prim-plan este lipsa/criza de identitate a evanghelicilor. Și această criză este un alt motiv pentru care un conflict acutizat între „teologi” și „intelectuali” este o idee proastă. Fiindcă identitățile nu sunt ușor de conturat și bine-ar fi să nu se coaguleze sectar, izolaționist și agresiv. Nici să rămână în termeni exclusiv negativi – tăind mereu pe toți cei care nu reprezintă evanghelismul adevărat și punând în evidență mai ales cum nu sunt evanghelicii. Zbaterile de acum, cu toate conflictele aferente, reprezintă oricum și niște demersuri identitare, dar mult mai de folos ar fi ca acest proces să fie asumat și conștient, constructiv și vizionar. Nu e cazul, deocamdată, n-are rost să ne amăgim. Dar măcar să admitem posibilitatea asta în viitor.

Această discuție nu elimină importanța eclesiei, nici nu sugerează cumva că tot creștinismul s-ar reduce la gâlceava avută aici în vedere. Am adus-o însă în prim-plan pentru că o consider importantă pentru viitor și cred că trebuie făcut ceea ce depinde de fiecare pentru a găsi o cale de depășire a blocajelor atunci când apar. Trebuie să mai fac câteva precizări. Nu mă interesează să ierarhizez nici oamenii din biserică, nici vocațiile sau darurile lor. Dar mi-e clar că unii au mai multă responsabilitate publică decât alții. Iar în lupta pentru adevăr a fost nevoie, de-a lungul istoriei creștinismului, nu doar de comunități hermeneutice și de credință, ci și de eforturi și capacități intelectuale. Fără să încerc să introduc vreo normă sau vreun etalon de natură intelectuală pentru comunități, cred totuși că folosirea acestor mijloace ține de înțelepciune și poate avea efecte mai benefice decât disprețul spiritual sau sentimental față de orice formă de reflecție critico-analitică.

(Image by Gerd Altmann from Pixabay)

Despre referendum

Referendumul este legitim sub aspect legal. Îndeplinește condițiile necesare unei inițiative civice și a trecut deja de mai multe etape. Dar rezultatul referendumului va trebui pus în aplicare prin modificarea constituției, fapt ce presupune voință politică. Nu e însă nici pe departe așa grav (cum sugerează contestatarii) că se face acest referendum, fiindcă și alte țări au făcut consultări similare fix pe această temă. Iar în unele cazuri (vezi Irlanda), au avut câștig de cauză cei pro-LGBT.

Referendumul pune în discuție o temă moral-juridică. Această temă este una care poate fi privită din unghiuri diferite. Pentru inițiatori, definiția căsătoriei nu ar face decât să consfințească „normalitatea”. Pentru detractori, definiția căsătoriei aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale. Acest aspect al referendumului nu ține de legalitatea demersului ca atare, ci ține de conflictul dintre concepțiile despre lume și viață ale cetățenilor. Trebuie precizat însă aici că și Declarația Universală a Drepturilor Omului (vezi art. 16) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (vezi art. 12) operează cu aceeași definiție a căsătoriei precum cea propusă de CpF, iar Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (vezi art. 9) permite legislației din fiecare țară să reglementeze acest „drept”.

Referendumul și chestiunea drepturilor. Să mai insistăm puțin asupra acestui subiect. Definiția drepturilor este un subiect spinos și nu există, așa cum sugerează unii, un soi de unanimitate subînțeleasă cu privire la drepturi în „lumea civilizată”. Am menționat deja referendumul din Irlanda. Dar mai există și alte drepturi care încep să fie promovate (transgender sau pedofilia consimțită) care ridică probleme. Ce vreau să scot în evidență este că definițiile, inclusiv în societatea modernă, sunt mai dinamice și mai fluide, sunt mereu negociate și modificate în funcție de concepțiile epoci. Va rămâne mereu o tensiune între „vechi” și „nou”, iar vechiul nu e echivalent cu răul și nici noul cu binele. Conservatorismul, cum sugerează însuși sensul termenului, luptă pentru apărarea societății și a unor valori, iar progresismul pentru evoluția ei într-o anumită direcție. Dar ambele sunt necesare pentru a conferi și stabilitate, și dinamică.

Referendumul nu va salvgarda definitiv familia sub aspect legal. În acest moment, codul civil nu permite căsătoria între persoane de același sex. Dacă articolul 48 din constituție va fi reformulat potrivit cu propunerea CpF („Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie”), acest fapt nu tranșează definitiv problema în discuție, ci doar complică traseul unor viitoare schimbări și adaugă un hop legislativ mai greu de trecut (dar nicidecum imposibil!). Oricând, un alt demers civic și un alt referendum pot revoca această modificare. Sau revocarea poate surveni la inițiativa parlamentului. O prevedere constituțională are însă darul de a funcționa ca o garanție suplimentară că lucrurile nu se vor putea schimba prea curând și prea ușor.

Pe fond, chestiunea moral-religioasă rămâne, în sens strict, distinctă de cea legală. Citește mai mult »

Trăim un creștinism administrativ

Privind la felul în care merg lucrurile în creștinismul evanghelic (dar nu numai), îmi pare imposibil de evitat constatarea că funcționăm într-o paradigmă pregnant administrativă. Poate că aceasta e și unul dintre motivele pentru care viața noastră, ce are un parcurs prea puțin… administrativ, se armonizează adesea dificil, cu opinteli și sforțări, cu o credință standardizată și birocratizată.

Să luăm de pildă relația dintre instituții și comunitate. Deși, teoretic și în mod tradițional, comunitățile locale (fie baptiste, fie penticostale) își revendică drept model Biserica primară, unde prioritatea cădea pe chestiuni spirituale și unde aspectul organic al adunării era foarte vizibil, în practica actuală, instituțiile care au căpătat forță și importanță sunt tot mai multe și mai puternice: comunitățile zonale, uniunile, școlile teologice, organizațiile confesionale concurente etc. Acestea exclud membri (adică biserici întregi), iau măsuri împotriva unor pastori, stabilesc criteriile de validare a pastorilor, stabilesc direcții strategice…

Există o incontestabilă ierarhie de facto, chiar dacă mereu e ascunsă sub titulatura comunitară standardizată „frate”/„soră”. În ultima vreme, aceste structuri ierarhice au fost adesea contestate, puse sub semnul întrebării, privite cu neîncredere ori, în unele situații, s-au discreditat singure prin vocile unor glăsuitori reprezentativi (cel mai celebru este cazul fostului purtător de cuvânt al BOR, ca să culegem exemple din ograda altora). Totuși, ele continuă să existe și să exercite o influență și o autoritate semnificativă.

Putem porni și de la bază spre vârf. Adunările generale ale bisericilor poartă o tot mai puternică amprentă a unor ședințe de asociație, adunări ale acționarilor sau ședințe de partid: raport de activitate, raport de gestiune, alegeri democratice de membri, evaluări de candidaturi, presiuni, manipulări, grupuri de interese etc.

Cum spuneam și cu alte ocazii, pastorii sunt evaluați după criterii preponderent cantitative și/sau de imagine: spirit managerial, capacitatea de a spori numeric o comunitate, elocința, gradele universitare, deschiderea sau închiderea teologică (fără să fie vorba, efectiv, de o evaluare a ortodoxiei dogmatice într-un sens tare).

Toate aceste preocupări ale fiecărei comunități au foarte puține în comun cu modelul invocat: cel al Bisericii primare. Care Biserică nu pare să fi avut adunări generale pentru proiecte de buget, nu alegeau comitete în mod „democratic”, nu își alegeau pastorii cu 3/4 din voturile valabil exprimate, nu cereau spirit antreprenorial sau proiect managerial pe următorii 5-10 ani, nu voiau clădiri noi și încăpătoare.Citește mai mult »

Se mai poate recupera compasiunea creștină?

În fața numeroaselor forme de agresiune ideologică și a diverselor forme virulente de manifestare publică, se pare că deficitul de compasiune, în general, și cel de compasiune creștină, în special, începe să crească și să se resimtă. Ca să fiu mai specific, voi nuanța: mi se pare.

Mă declar consternat când văd că, odată ajunși la subiecte fierbinți (bani sau morală publică, să zicem), orice încălcător de standarde tradiționale are mult mai mari șanse să își atragă furie, reproșuri sau sudalme din partea creștinilor. Săracii sunt niște putori ordinare, bolnavii sunt o povară pe sistemul de asigurare (plătit din banii noștri), iar imoralii sunt adversarii ce trebuiesc înfierați cu sfântă mânie sau eliminați din societate.

În general, cei de pe la periferia societății au mari șanse să fie luați la scatoalce de orice creștin înfocat care, culmea, nu mai e dator să-și facă o analiză a motivațiilor, nici măcar să-și cenzureze limbajul, ci poate spune cam ce-i vine la gură (câtă vreme nu „înjură” fățiș).

În orice caz, dincolo de cuvintele mai creștinoide sau mai lumești, atitudinea agresivă se citește transparent. Lideri de opinie (sau influenceri) mai mari sau mai mici lasă loc în comentarii tuturor celor care vor să-și exprime scârba, oroarea sau disprețul față de profitorii sistemului sau față de adversarii creștinismului, indiferent cât justificate sau fanteziste ar fi acuzațiile care li se aduc nelegiuiților zilei.

Creștinismul pare să se fi politizat în suficientă măsură încât să devină o doctrină la care aderi și, după ce ai aderat, începi să combați energic, să râzi de proștii din tabăra adversă, să amesteci idei morale cu teorii economice și cu râcă sau frustrare personală. Important e să îți orientezi tirul spre ținta potrivită și nu care cumva să tragi în „ai noștri” (care, așa imperfecți cum sunt, merită numai respect și aprecieri).

Tot ce poate fi suspectat că dă apă la moară progresiștilor (unde sunt incluși, de obicei, gay, sorosiști, neomarxiști, leftiști, socialiști) este automat sancționat dur, în numele valorilor creștine. Oricine nu se înscrie docil în linia ideologică politico-creștină e bănuit de imoralitate, de erezie, de simpatii neîngăduite sau de lipsă de discernământ.

Toată limpezimea, toată înțelepciunea, toată dreptatea și întreg adevărul par să fi fost răsturnate în ograda strâmtă a celor care se declară vocal și agresiv anti-progresiști, conservatori, apărători ai „valorilor iudeo-creștine” – iar această campanie trebuie dusă musai într-un singur fel și fără rezerve! De unde și puternica impresie de imagine în oglindă: căci și progresiștii militanți solicită același purism ideologic și aceeași obediență cucernică de la susținătorii lor.

Nu e loc de nuanțe, nu e loc de dialog, nu e timp de căutare a unor adevăruri parțiale întru buna conviețuire pământească, nu e loc de negociere cu bune intenții și cu cărțile pe masă. Mai degrabă se încurajează vocalizele înfierbântate, aroganța sigură pe sine, privirea chiorâșă și dojenitoare, atitudinea belicos-justițiară, descărcarea furibundă, disprețul visceral.

E foarte greu – către imposibil – să citești sub aceste straturi de fard public urmele compasiunii pe care o arăta Cristos pentru păcătoși. La modă, acum, sunt imaginile războinice din Vechiul Testament și tiradele apocaliptice ale profeților. Avem, se pare, război politico-ideologic, nu-i vreme de manifestare a iubirii creștine față de aproapele sau față de vrăjmașul ideologic. Nici măcar atunci când se află într-o situație delicată sau în suferință – le merită, el și le-a căutat, așa-i trebuie!!!Citește mai mult »

Creștinismul evanghelic și simțul civic dezorientat

În ciuda fixațiilor apocaliptice cunoscute (și care lasă impresia că ar fi complet dezinteresați de această lume), creștinii din marea familie protestant-evanghelică se pot lăuda cu un pomelnic frumușel de activiști care au luptat în diverse moduri pentru libertăți civice ale celor marginalizați sau oprimați. Enumăr câțiva dintre cei mai cunoscuți: Jeremiah Evarts, William Wilberforce, Desmond Tutu, Martin Luther King, Frank Laubach, Marry Slessor sau, în România, Pavel Niculescu, Iosif Țon, Aurel Popescu, Constantin Caraman, Richard Wurmbrand.

Toți aceștia au considerat că nu e suficient doar să se roage și să aștepte să vadă ce se întâmplă, ci trebuie să și acționeze într-un anumit fel. Nu înseamnă că sunt prin însuși acest fapt mai buni decât alții. Dar sigur nu sunt nici mai răi sau mai necredincioși în pronia divină. Există un curent – și probabil că a existat mereu – de pasivi social care îi acuză mai cu nerv sau mai discret pe cei activi că se implică în lucruri care nu au blagoslovire divină. Și tot ei sunt, mai recent, deosebit de porniți împotriva ONG-urilor, ca și cum toate ar fi ale lui Soros. E totuși de observat și încă un alt aspect, pasivitatea socială îi lovește brusc pe unii atunci când ar trebui să ridice glasul împotriva unor acțiuni discutabile săvârșite de preferații lor electorali (vom reveni la asta).

Trebuie însă adusă aici o corecție la această perspectivă foarte învârtoșată: o grămadă de lucruri bune (de la adopții la îngrijirea muribunzilor) s-au făcut în România ultimilor 25 de ani prin fundații și asociații (adică ONG-uri). Nici nu contează așa de mult pe banii cui, bine că s-au făcut! Probabil că nu ar strica mai multă transparență în ce privește finanțarea acestor organizații. Dar cu siguranță ele sunt în mult mai mare măsură rodul unor inițiative libere, exact așa cum își dorește tot creștinul evanghelic occidentalizat: un loc în care omul să-și manifeste spiritul independent și în care statul să se amestece cât mai puțin.

Cu toate acestea, e interesant de urmărit cum această neîncredere în ONG-uri (care, dintr-odată, ne distrug morala tradițională – mai mult decât discutabilă, dacă efectiv analizăm istoria și trecutul), tratate destul de la grămadă, este dublată de o foarte mare încredere a evanghelicului în statul „mesianic” (coborât acum din cer în SUA, Polonia, Ungaria și, în unele momente, chiar în Rusia). Pe de o parte, așadar, avem dorința ca statul să stea cât mai departe, cât mai la distanță de viața individului, iar pe de alta dorința la fel de fierbinte ca statul să țină cât mai strâns dârlogii societății ca nu cumva lumea s-o ia pe arătura morală.

Și mai interesant e că, deși evanghelicul tipic nu crede decât într-o mântuire individuală (în sensul că fiecare e confruntat cu o decizie personală în ce privește propria mântuire), deodată unii cred și în creștinarea prin forța Statului. Altfel spus, pentru ca dezideratul unei societăți cu morală creștină să fie pus în aplicare, Statul beneficiază o încredere care-l pune într-o poziție în care i se scuză suspect orice intruziune în sfera inițiativelor civice câtă vreme demagogul de serviciu promite o încreștinare legislativă a societății.

Se suprapun aici mai multe lucruri surprinzătoare și divergente: (1) apetența pentru o lume constrânsă la morală creștină, pe fondul unor nevroze apocaliptice tot mai pronunțate (al treilea templul, imperiul mondial etc.); (2) renunțarea la condiția de minoritar neangajat în viața cetății (sau necontaminat de lume) pentru cea de gardian moral al unei societăți libertine; (3) sacrificarea inițiativei private independente la picioarele statului mesianic, ale cărui politici devin automat mesaj divin incontestabil pentru zilele noastre; (4) încrederea aproape oarbă acordată unei entități (Statul) care, în teorie, trebuie luptat ca să fie cât mai puțin implicată în viața cetățenilor de rând; (5) prioritatea acordată politicului ca mijloc de transformare socială în detrimentul și pe cheltuiala spiritualului.Citește mai mult »

Eroii nimănui și antieroii tuturor

 …sau despre binele care trece neobservat

În fiecare zi, în lumea asta largă (sau minusculă, depinde de unde o privești), în fiecare clipă, miliarde de oameni iau decizia să facă un bine. Mai mic sau mai mare. Din egoism sau altruism. Din interes sau bunătate. Neștiuți, nevăzuți, ei îmbunătățesc cu o câtime viața noastră a tuturor pe această planetă. Păcătoși sau sfinți, genii sau reduși mintal, importanți sau derizorii, la ecuator sau la poli.

Covârșitoarea lor majoritate nu va atinge vreodată pragul celebrități. Căci și binele trebuie să întrunească anumite condiții să devină suficient de celebru: riscurile înfruntate, anvergura faptei, sacrificiile asumate, notorietatea înfăptuitorului etc. Când binele devine suficient de consistent pentru a-l scoate pe făptuitor din anonimat, de obicei, stârnește admirația noastră a tuturor. Și pe bună dreptate. Nu prea ne întrebăm atunci din ce motive a făcut ce a făcut (deși sunt mereu și cârcotași), ci doar apreciem și ne emoționăm. „Uite, că se poate!” ne spunem.

Și totuși, trebuie remarcat că răul face știrile, sângele atrage atenția, senzaționalul se grefează mereu pe crimă, ură, distrugere, invidie, abuz, moarte, nenorocire, cruzime, mizerie. Milioane de oameni se hrănesc zilnic, doar în România, cu dejecții televizate și livrate ca „știri”. Sunt dependenți de drogul lor, de participarea la soarta cruntă a lumii. Unii au chiar înalte justificări spirituale pentru acest sport: vor să vadă semnele sfârșitului. Și se uită la ele în fiecare zi. Dispoziția apocaliptică se îmbucă nefericit cu foamea după porția zilnică de rău în stare pură (ambalat strălucitor ca divertisment).

Până și cei care, declarativ și oficial, luptă pe sfinte baricade împotriva răului se hrănesc adesea din el și îl savurează îndărătul unor măști pioase. Ba chiar contribuie la răspândirea lui, dând și altora știri false, manipulări, comentarii care stârnesc reacții viscerale. Citește mai mult »

Despre Revoluție și religie

Revoluția română a început de la un pastor reformat ungur, minoritar religios și etnic. Într-o margine de țară, la Timișoara. Pe urmă, a izbucnit și la centru. Despre mai-marii religioși majoritari din Timișoara umblă o legendă stranie, cum că ar fi lăsat oameni să moară pe treptele catedralei, în loc să le deschidă ușa să se adăpostească. Zice-se că, totuși, mitropolitul – unul printre puținii (dacă nu chiar singurul) prelat care a recunoscut de bună voie că a fost colaborator al securității – era plecat din oraș.

Tot în Timișoara se mai consemnează un episod interesant: pastorul baptist Petre Dugulescu (și el cu ceva probleme la dosar, după cum s-a aflat ulterior) a ieșit în balconul Operei și a vorbit mulțimi, care, la îndemnul lui, a îngenuncheat să rostească rugăciunea Tatăl nostru.

Pastorul Iosif Țon anunța de ani de zile, în timpul predicilor sale difuzate de Radio Europa Liberă, căderea inevitabilă a comunismului. Vorbea cu o siguranță care îi făcea pe oameni să viseze, poate chiar și să spere, deși al XIV-lea Congres se încheiase confirmând puterea politică în România.

Cum ceea ce fusese multă vreme interzis sau cel puțin limitat ieșea acum să se afirme, una dintre cele mai radicale afirmări era cea de natură religioasă. Într-un regim care-și clama ateismul, să scandezi „Există Dumnezeu” era și o formă de protest politic.

Mai mulți lideri religioși locali au intervenit în diverse moduri în acele momente de cumpănă. Despre patriarhul BOR însă umblau zvonuri că l-ar fi felicitat pe Ceaușescu după intervenția brutală de la Timișoara. Dar se pare că erau false.

Dintre liderii bisericilor din România, destui au fost colaboratori sârguincioși ai Securității. Citește mai mult »

O școală care pervertește mintea

Cam toată lumea – în afară de politrucii din minister în frunte cu ministratul însuși – e de acord că școala românească e tot mai vraiște. Că mersul la școală începe să fie din ce în ce mai dăunător pentru sănătatea mintală a copiilor noștri. Că trebuie să dezvolți un sistem imunitar familial sau un exoschelet emoțional care să-i apere pe elevi de sechelele induse de către școală și profesori abrutizați, incompetenți, delăsători sau cu excese de zel și accese de grandomanie.

Au scris mulți oameni mai deștepți și competenți ca mine despre asta (ar fi suficient să-l pomenesc pe Mihai Maci și textele sale – deja celebre – dense și greu de contrazis). Iar părinții și copiii lor o resimt zilnic în școală, dar mai ales acasă, în familie. Școala a devenit un redutabil adversar al sănătății mentale a familiei. E strigoiul care bântuie visele tuturor și spurcă zilele libere cu duhoarea lui insuportabilă: teme, teme de vacanță, hărți de colorat, date (multe, inutile, imbecile) de memorat, probleme infinite la matematică, versete de învățat pe de rost (că de ce să nu țină și religia pasul cu ceilalți producători de stres?) etc etc etc.

De ce continui să scriu? Nu știu prea bine. Poate dintr-un fel de nevoie disperată. Poate cu speranța că tot mai citește cineva și măcar îi ridic în minte o întrebare. Poate că pur și simplu fiindcă unele lucruri e bine să fie rostite și cam atât. Iluzii nu-mi fac. Panta e clar descendentă, iar prăbușirea pare să se fi accelerat mult în ultima vreme. Dar mai cred încă în acele oaze minuscule create de oameni care „sfințesc locul”. Acolo mai găsești un dram de normalitate într-un sistem parazitat de slugoi proști, de corupți rapace, de cinici lacomi, de incompetenți piloși și alte specimene care susțin răul pe care-l constatăm.

Pentru a-mi susține teza anunțată în titlu, voi recurge la cazul „materiei” (denumire din ce în ce mai greu de digerat) pe care o cunosc cât de cât: limba și literatura română. Deși, după nume, pare să fie tot o apă și-un pământ, e totuși o diferență între limba română și literatura română. Punctez asta ca fapt divers, că nu vreau să mă ocup de această diferență, ci doar să-mi aleg preferențial literatura.

Am mai spus și cu alte ocazii că, după părerea mea, literatura are valoare în măsura în care are legătură cu viața, cu realitatea (când nu e doar un joc steril de cuvinte). Literatura mare s-a născut din confruntarea unor autori cu realitatea vremii lor și din abilitatea acestora de a include niște adevăruri în ficțiune, poezie sau teatru. Evident, există și o literatură de divertisment care răspunde însă tot unor nevoi umane (fie că vorbim doar de nevoia de deconectare și explorare în lumi paralele, fie că vorbim de nevoia de a fugi de/din sine și de a evada în realități alternative).

În școală însă, literatura a devenit dependentă de stilistică, teorie și critică literară. Rolul acestor discipline era să funcționeze, în mod justificat, ca niște instrumente care să ajute cititorul să înțeleagă mai bine un text literar. Dar s-a ajuns în situația bizară și denaturată când instrumentele au devenit mai importante decât mesajul. Acum contează mai mult să poți spune cărui „gen literar” aparține un text și să demonstrezi că o poezie e… poezie sau că e… lirică.

Noaptea minții a coborât peste cei care gândesc programa. Elevul nu mai e direcționat spre ideea textului, spre un mesaj învelit în cuvinte, ci spre învelișul ca atare. Citește mai mult »

Reportaj în țara lu’ școală-apune

Prima zi de școală. Unică, inegalabilă. Tot amestecul acela de trăiri contradictorii. Toată îmbulzeala din jurul școlilor. Flori, ghivece, buchete, mini-buchete, mega-buchete. Ce-am uitat acasă? Grabă. Transpirații. Noroc cu deodorantele astea moderne. Înghesuială mare pe metru pătrat. Înghesuială mare pe circumvoluțiunii. Trafic aglomerat spre hipotalamus. Fatidic sau providențial, începe școala.

Precuvântarea. Tapată, fardată, machiată și frumos gătită, doamna directoare ia în primire microfonul. Care țiuie cât să atragă atenția asistenței. Se face un pic de liniște. Deși rămâne o rumoare de fond. Necesară. Toată lumea se preface că își îndreaptă atenția spre vorbitor.

Se anunță somitățile invitate. Fiecare director musai să facă rost de câteva. Cei de pe la țară, vin cu primarul, cu popa și cu șeful de post. Poate și câte-un afacerist mai generos dintre părinți. La oraș, primarul nu poate fi peste tot, așa că iei ce poți mai bun (viceprimar, consilier local, director etc). Din poliție, e bine să ai unul cu grade mai mari. Dacă poți să faci rost și de cineva mai „de sus”, „de la județ” sau și mai de sus, e minunat. De la inspectorat, dacă nu vine decât vreun inspector de rând, măcar să faci bine să trimiți urările de viață lungă și sănătate către măria sa inspectorul-general.

Lumea se foiește. Numele nu prea spun nimic. În orice caz, pe copii nu-i interesează cine urmează să vorbească. Au alte griji pe cap. Fratele mai mic se joacă cu mașinuțele.

Cuvântarea. De cum încep cuvântările, începe și plictisul. Discursuri cu ochii adânc înfipți în trecut. Trec pe la microfon toate fantomele trecutului. Ba nu, sunt somitățile. Vorbesc despre nu se știe ce, nu se știe cui. A, da. Aplauze! Fratele mai mic scoate dinozaurul.

Cuvântarea continuă. Se schimbă fețele care vorbesc, dar păpușarul-șef repetă aceleași idei. Ca anul trecut. Ca acum zece ani, ca dintotdeauna. Nimeni nu ia notițe. Din lecția asta nu se dă extemporal. E ca în orele libere. Ultima respirație înainte să înceapă greul. Cuvintele zboară zgâriate din gura vorbitorilor încruntați. Nimeni nu le prinde. Poze pentru Facebook. Hai să postăm primul lot. Selfiiiiieeee! Fratele mai mic a recunoscut trei cuvinte și le repetă încântat.

selfie
By Kaique Rocha

Cuvântarea trece în gura celuilalt. Din cerul său de la București, ministrul-zeu cuvântă prin supușii locali. Nu prea pare discursul lui. E prea corect gramatical și coerent. O fi fost scris de altcineva, care era plecat în vacanță astă-vară și nu știe că avem manual de sport și ghid unic. Vorbește pompos, despre lucruri în care nu crede nimeni. Dacă l-a scris el, trebuie să-i fi luat câteva zile bune. Profesorii își socotesc salariul în gând și se întunecă la față. În fundal se aude o sirenă. Apoi o bormașină.

Cuvântarea se prelinge pe pielea ascultărilor ca un șarpe devenit brusc prietenos. Citește mai mult »

Laur și Laura se vor ocupa de imbecilizarea copiilor noștri

Dacă încă nu ați aflat, Laur și Laura sunt cei care îi vor „îndruma” pe copiii de clasa a v-a „prin manual[ul]” (?) de educație fizică. Deci tot ce urmează să spun, de rău!, îi are pe ei în vedere, nu care cumva să credeți că am ceva cu cei ce au venit cu această strălucită idee de a crea un manual de imbecilizat copiii. De conținutul manualului – din punct de vedere al specialității – n-am să mă leg, fiindcă nu e de competența mea, dar avem destule alte… elemente pe care le putem pune în valoare.

În primul rând, la nivel estetic, manualul arată ca un lucrare de licență tehnoredactată rudimentar în Word. Pentru cei care nu știți ce înseamnă asta, putem traduce cam așa: nicio editură care se respectă n-ar trimite spre publicare un material „aranjat” în halul ăsta (poze de proastă calitate, prost aranjate în pagină, cu sau fără chenare de încadrare; text aruncat „cu furca”, când prea înghesuit, de nu se poate citi, când prea larg; fonturi care se schimbă aleator sau care n-au fost schimbate; semne grafice uitate în text). Poate că totuși varianta tipărită va fi ceva mai brează…

o pagina tehnoredactata
Sunt curios câte erori de aranjare poate găsi un tehnoredactor priceput în această pagină. PS: Fontul folosit e altul decât cel din chenarul de sus.

Apoi, vine textul la rând. Nu spun că profesorii de educație fizică ar trebui să știe limba română la nivel de specialist, dar cu siguranță cu editura care publică un manual ar trebui să aibă un specialist care să știe gramatică. Formulări precum „respirația corectă în efort constă în realizarea inspirației profunde și a expirației forțate, încercând să dai afară cât mai mult aer” (p. 38) sau „prin escaladare te poți urca pe un obstacol mai înalt și trece (?!) pe partea cealaltă” (p. 45) sunt cel puțin… deficitare.Citește mai mult »

Oamenii stau în fotolii și se-mput

O ciudată molimă bântuie în ultimii ani. Nu are un nume. Deși (cred că) are o mie. Ceea ce e totuna cu a nu avea niciunul. Dar are simptome și ele se văd și se simt tot mai acut. Ne contaminează pe toți – căci e cumplit de molipsitoare, din câte se vede.

În esență, principalul simptom, se pare, este că oamenii stau în fotolii și se-mput. Li se coclește creierul, li se amărăște limba, li se înăcrește sufletul, li se învârtoșează inima. De fapt, ar trebui neapărat adăugat că stau cu ochii în device-urile lor electronice și, orbiți de lumina ce-ar fi trebuit să le lărgească orizontul și mintea, văd numai vrăjmași și monștri peste tot. Așa că iau armele și sar la harță imediat ce le miroase a inamic.

Din fotoliile în care putrezesc suflete, nu se mai văd în afară oameni, ci numai etichete, denumiri, calificative – progresiști, pupători de moaște, neomarxiști, alt-right, alt-left, neoconi, rasiști, homofobi, hateri etc. etc. etc la +infint.

Dacă vreodată oamenii vor fi dorit să se întâlnească și să comunice, să trăiască în relativă bună înțelegere, acum fotoliile îi obligă să dorească doar să se afirme, să se confirme, să-și proclame dreptatea, să predice la statui. Odată cu explozia rețelelor sociale, fiecare fotoliu s-a preschimbat în tron, altar, tribună și scaun de judecată. Fiecare posesor de fotoliu este ceea ce dorește el să fie și toți ceilalți sunt, evident, tot ceea ce dorește el ca ei să fie.

Oamenii pe care îi cunoști și cu care îți dai binețe, cărora le porți respect sau simpatie, cu care ai colaborat în diverse contexte sunt triați din nou și înstrăinați în funcție de încadrarea ideologică. Ca să nu-i mai cunoști, ca să nu-i mai accepți (așa ușor…). Nu îi mai poți desemna după nume și prenume, ci numai după etichetă și apartenență. Toată lumea e străbătută de tranșee.

Nu mai există prietenii, ci doar idei care sucesc minți, ideologii care îndobitocesc, cauze care adună adepți, principii care cer jertfe pe altarul progresului. Creștini și atei (sau antiteiști), socialiști și liberali, conservatori și progresiști, nu contează tabăra, lupta pentru recunoașterea oficială se dă prin afișarea la loc vizibil a etichetei, prin militantism agresiv, prin efortul susținut de a nu-i înțelege pe ceilalți, de a le răstălmăci cuvintele, de a le ignora umanitatea, de a-i obliga să-și mărturisească adeziunile.

Citește mai mult »

32.460 de elevi nu au promovat examenul la Evaluarea Națională

După părerea mea, cu cifra de mai sus ar trebui să înceapă știrile care prezintă rezultatele la examenul recent încheiat. Sunt sătul de triumfalismul stupid care pune în față notele de 10 (sub 500, dintr-un total de 140.712 de înscriși). Practic, un orășel ceva mai mare decât Câmpina și-a ratat examenul – în mod normal, notele sub 5 nu ar trebui luate în calcul la admitere, altfel examenul devine aproape inutil. Acest fapt reprezintă mult mai adecvat performanțele sistemului decât o fac absolvenții străluciți.

Cu alte cuvinte, un sfert dintre elevii care ajung în clasa a VIII-a sunt „analfabeți”, în sensul că sistemul este astfel structurat încât nu-i poate pregăti pentru un examen de nivel mediu. Pierderile colaterale de 25% sunt foarte mari. Nu vorbim despre examenul de bacalaureat, care nu ar trebui să fie obligatoriu, ci despre un examen care verifică, în esență, capacitatea lor de a înțelege un mesaj, de a reformula niște idei cu propriile cuvinte și de a stăpâni cunoștințe medii de matematică.

Potrivit statisticilor oficiale, în ultimii 5 ani, 187.673 de elevi s-au aflat în această situație. Repet, pentru fixare: în doar 5 ani de zile, sistemul de învățământ din România a produs un „balast” educațional de mărimea orașului Brăila. La nivel local, 1136 de elevi orădeni au luat note sub 5, adică aproximativ 38 de clase a câte 30 de elevi fiecare. Chiar o fi puțin?

Am pus cuvintele astea dure în ghilimele tocmai pentru că sub aceste cifre se ascund oameni vii, niște adolescenți care și-au ratat un examen important și care vor fi nevoiți să-și găsească un drum în viață fără aportul unor minime noțiuni dobândite în anii de școală. Unele licee admiteau anii trecuți elevi și cu medii sub 5. Ce era să facă? Dar cine poate crede că acești elevi pot fi reabilitați în cei 4 ani de liceu, astfel încât să recupereze ce au pierdut în cei 8 ani precedenți?

Cei cu note foarte mari se împart în mai multe categorii posibile (ba chiar foarte probabile). Citește mai mult »

Despre importanța gesturilor simbolice

De-a lungul timpului, am fost întrebat, cu diverse prilejuri, de către comentatorii textelor de pe acest blog ce rost are să facem gesturi simbolice. Nu suna chiar așa întrebarea. Mai degrabă oamenii dădeau glas frustrării că sunt situații în care nu se poate face mai nimic, ci rămân doar gesturile simbolice. E mult, e puțin? Depinde.

A oferi un buchet de flori este un gest simbolic efectiv inutil. Sunt multe alte cadouri folositoare ce se pot dărui. Și, cu toate astea, continuăm să dăm flori cu diverse ocazii. Probabil că și cei care consideră că gesturile simbolice sunt inutile mai oferă din când în când astfel de cadouri… simbolice. Măcar din reflex, dacă nu din alt motiv.

Există, pesemne, un reflex adânc împământenit în cultura noastră de a recurge la astfel de gesturi lipsite de eficiență, dar purtătoare de mesaj. În funcție de context, ele transmit diverse tipuri de conținut. O categorie aparte, între gesturile simbolice, o reprezintă comemorările.

Nu se câștigă nimic atunci când se comemorează un eveniment de tristă amintire. Nu se (mai) face dreptate, nu se mai obține vreo răzbunare pentru cei nedreptățiți. Dar se exersează memoria, se perpetuează ne-uitarea.

Una dintre cele mai înspăimântătoare maladii ale zilelor noastre are ca principal simptom uitarea. Numai încercând să-ți imaginezi cum ar fi să uiți tot ce știi (până și cine ești sau cum să faci gesturi elementare) te ia cu fiori. Se investește enorm în cercetarea unor remedii. Se vede astfel că, atunci când te afectează direct, personal, uitarea este percepută ca fiind gravă.

La nivel istoric însă, individul nu mai resimte același disconfort atunci când societatea preferă să uite. Ba chiar ni se pare cumva normal ca praful timpului să se așeze peste unele dintre orori. Într-un sens, evident, este bine că se mai atenuează intensitatea suferinței. Dar a uita de tot presupune cel puțin riscul de a repeta un derapaj nedorit.

Și aici intervine, zic eu, importanța unor gesturi comemorative simbolice. Ele dovedesc că o societate, o cumunitate, este decisă să nu uite unele lucruri. Că, chiar dacă nu le-a gestionat cum se cuvine la vremea lor, măcar resimte o responsabilitate post-factum. Că nu fuge cu orice preț de amintirea unor evenimente incomode.

De aceea trebuie reiterată an de an, pe cât se poate, condamnarea simbolică a represiunilor din timpul mineriadei (13-15 iunie 1990) încurajate de regimul iliescian, aflat într-un moment de orbire autoritaristă. Dreptatea ține de Justiție, dar rememorarea evenimentelor ține de fiecare în parte și de societate în ansamblu.

Deși există această tendință uneori, nu cred că fenomenul „Piața Universității” ar trebui idealizat. Nu cred că totul a fost acolo doar un rafinat protest anticomunist. Cel mai probabil au fost și excese, dacă e să dăm crezare unor martori. Dar nimic nu justifică instigarea unor cetățeni împotriva altora. Citește mai mult »

Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața. Citește mai mult »

Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »