Trăim un creștinism administrativ

Privind la felul în care merg lucrurile în creștinismul evanghelic (dar nu numai), îmi pare imposibil de evitat constatarea că funcționăm într-o paradigmă pregnant administrativă. Poate că aceasta e și unul dintre motivele pentru care viața noastră, ce are un parcurs prea puțin… administrativ, se armonizează adesea dificil, cu opinteli și sforțări, cu o credință standardizată și birocratizată.

Să luăm de pildă relația dintre instituții și comunitate. Deși, teoretic și în mod tradițional, comunitățile locale (fie baptiste, fie penticostale) își revendică drept model Biserica primară, unde prioritatea cădea pe chestiuni spirituale și unde aspectul organic al adunării era foarte vizibil, în practica actuală, instituțiile care au căpătat forță și importanță sunt tot mai multe și mai puternice: comunitățile zonale, uniunile, școlile teologice, organizațiile confesionale concurente etc. Acestea exclud membri (adică biserici întregi), iau măsuri împotriva unor pastori, stabilesc criteriile de validare a pastorilor, stabilesc direcții strategice…

Există o incontestabilă ierarhie de facto, chiar dacă mereu e ascunsă sub titulatura comunitară standardizată „frate”/„soră”. În ultima vreme, aceste structuri ierarhice au fost adesea contestate, puse sub semnul întrebării, privite cu neîncredere ori, în unele situații, s-au discreditat singure prin vocile unor glăsuitori reprezentativi (cel mai celebru este cazul fostului purtător de cuvânt al BOR, ca să culegem exemple din ograda altora). Totuși, ele continuă să existe și să exercite o influență și o autoritate semnificativă.

Putem porni și de la bază spre vârf. Adunările generale ale bisericilor poartă o tot mai puternică amprentă a unor ședințe de asociație, adunări ale acționarilor sau ședințe de partid: raport de activitate, raport de gestiune, alegeri democratice de membri, evaluări de candidaturi, presiuni, manipulări, grupuri de interese etc.

Cum spuneam și cu alte ocazii, pastorii sunt evaluați după criterii preponderent cantitative și/sau de imagine: spirit managerial, capacitatea de a spori numeric o comunitate, elocința, gradele universitare, deschiderea sau închiderea teologică (fără să fie vorba, efectiv, de o evaluare a ortodoxiei dogmatice într-un sens tare).

Toate aceste preocupări ale fiecărei comunități au foarte puține în comun cu modelul invocat: cel al Bisericii primare. Care Biserică nu pare să fi avut adunări generale pentru proiecte de buget, nu alegeau comitete în mod „democratic”, nu își alegeau pastorii cu 3/4 din voturile valabil exprimate, nu cereau spirit antreprenorial sau proiect managerial pe următorii 5-10 ani, nu voiau clădiri noi și încăpătoare.Citește mai mult »

Reclame

Se mai poate recupera compasiunea creștină?

În fața numeroaselor forme de agresiune ideologică și a diverselor forme virulente de manifestare publică, se pare că deficitul de compasiune, în general, și cel de compasiune creștină, în special, începe să crească și să se resimtă. Ca să fiu mai specific, voi nuanța: mi se pare.

Mă declar consternat când văd că, odată ajunși la subiecte fierbinți (bani sau morală publică, să zicem), orice încălcător de standarde tradiționale are mult mai mari șanse să își atragă furie, reproșuri sau sudalme din partea creștinilor. Săracii sunt niște putori ordinare, bolnavii sunt o povară pe sistemul de asigurare (plătit din banii noștri), iar imoralii sunt adversarii ce trebuiesc înfierați cu sfântă mânie sau eliminați din societate.

În general, cei de pe la periferia societății au mari șanse să fie luați la scatoalce de orice creștin înfocat care, culmea, nu mai e dator să-și facă o analiză a motivațiilor, nici măcar să-și cenzureze limbajul, ci poate spune cam ce-i vine la gură (câtă vreme nu „înjură” fățiș).

În orice caz, dincolo de cuvintele mai creștinoide sau mai lumești, atitudinea agresivă se citește transparent. Lideri de opinie (sau influenceri) mai mari sau mai mici lasă loc în comentarii tuturor celor care vor să-și exprime scârba, oroarea sau disprețul față de profitorii sistemului sau față de adversarii creștinismului, indiferent cât justificate sau fanteziste ar fi acuzațiile care li se aduc nelegiuiților zilei.

Creștinismul pare să se fi politizat în suficientă măsură încât să devină o doctrină la care aderi și, după ce ai aderat, începi să combați energic, să râzi de proștii din tabăra adversă, să amesteci idei morale cu teorii economice și cu râcă sau frustrare personală. Important e să îți orientezi tirul spre ținta potrivită și nu care cumva să tragi în „ai noștri” (care, așa imperfecți cum sunt, merită numai respect și aprecieri).

Tot ce poate fi suspectat că dă apă la moară progresiștilor (unde sunt incluși, de obicei, gay, sorosiști, neomarxiști, leftiști, socialiști) este automat sancționat dur, în numele valorilor creștine. Oricine nu se înscrie docil în linia ideologică politico-creștină e bănuit de imoralitate, de erezie, de simpatii neîngăduite sau de lipsă de discernământ.

Toată limpezimea, toată înțelepciunea, toată dreptatea și întreg adevărul par să fi fost răsturnate în ograda strâmtă a celor care se declară vocal și agresiv anti-progresiști, conservatori, apărători ai „valorilor iudeo-creștine” – iar această campanie trebuie dusă musai într-un singur fel și fără rezerve! De unde și puternica impresie de imagine în oglindă: căci și progresiștii militanți solicită același purism ideologic și aceeași obediență cucernică de la susținătorii lor.

Nu e loc de nuanțe, nu e loc de dialog, nu e timp de căutare a unor adevăruri parțiale întru buna conviețuire pământească, nu e loc de negociere cu bune intenții și cu cărțile pe masă. Mai degrabă se încurajează vocalizele înfierbântate, aroganța sigură pe sine, privirea chiorâșă și dojenitoare, atitudinea belicos-justițiară, descărcarea furibundă, disprețul visceral.

E foarte greu – către imposibil – să citești sub aceste straturi de fard public urmele compasiunii pe care o arăta Cristos pentru păcătoși. La modă, acum, sunt imaginile războinice din Vechiul Testament și tiradele apocaliptice ale profeților. Avem, se pare, război politico-ideologic, nu-i vreme de manifestare a iubirii creștine față de aproapele sau față de vrăjmașul ideologic. Nici măcar atunci când se află într-o situație delicată sau în suferință – le merită, el și le-a căutat, așa-i trebuie!!!Citește mai mult »

Creștinismul evanghelic și simțul civic dezorientat

În ciuda fixațiilor apocaliptice cunoscute (și care lasă impresia că ar fi complet dezinteresați de această lume), creștinii din marea familie protestant-evanghelică se pot lăuda cu un pomelnic frumușel de activiști care au luptat în diverse moduri pentru libertăți civice ale celor marginalizați sau oprimați. Enumăr câțiva dintre cei mai cunoscuți: Jeremiah Evarts, William Wilberforce, Desmond Tutu, Martin Luther King, Frank Laubach, Marry Slessor sau, în România, Pavel Niculescu, Iosif Țon, Aurel Popescu, Constantin Caraman, Richard Wurmbrand.

Toți aceștia au considerat că nu e suficient doar să se roage și să aștepte să vadă ce se întâmplă, ci trebuie să și acționeze într-un anumit fel. Nu înseamnă că sunt prin însuși acest fapt mai buni decât alții. Dar sigur nu sunt nici mai răi sau mai necredincioși în pronia divină. Există un curent – și probabil că a existat mereu – de pasivi social care îi acuză mai cu nerv sau mai discret pe cei activi că se implică în lucruri care nu au blagoslovire divină. Și tot ei sunt, mai recent, deosebit de porniți împotriva ONG-urilor, ca și cum toate ar fi ale lui Soros. E totuși de observat și încă un alt aspect, pasivitatea socială îi lovește brusc pe unii atunci când ar trebui să ridice glasul împotriva unor acțiuni discutabile săvârșite de preferații lor electorali (vom reveni la asta).

Trebuie însă adusă aici o corecție la această perspectivă foarte învârtoșată: o grămadă de lucruri bune (de la adopții la îngrijirea muribunzilor) s-au făcut în România ultimilor 25 de ani prin fundații și asociații (adică ONG-uri). Nici nu contează așa de mult pe banii cui, bine că s-au făcut! Probabil că nu ar strica mai multă transparență în ce privește finanțarea acestor organizații. Dar cu siguranță ele sunt în mult mai mare măsură rodul unor inițiative libere, exact așa cum își dorește tot creștinul evanghelic occidentalizat: un loc în care omul să-și manifeste spiritul independent și în care statul să se amestece cât mai puțin.

Cu toate acestea, e interesant de urmărit cum această neîncredere în ONG-uri (care, dintr-odată, ne distrug morala tradițională – mai mult decât discutabilă, dacă efectiv analizăm istoria și trecutul), tratate destul de la grămadă, este dublată de o foarte mare încredere a evanghelicului în statul „mesianic” (coborât acum din cer în SUA, Polonia, Ungaria și, în unele momente, chiar în Rusia). Pe de o parte, așadar, avem dorința ca statul să stea cât mai departe, cât mai la distanță de viața individului, iar pe de alta dorința la fel de fierbinte ca statul să țină cât mai strâns dârlogii societății ca nu cumva lumea s-o ia pe arătura morală.

Și mai interesant e că, deși evanghelicul tipic nu crede decât într-o mântuire individuală (în sensul că fiecare e confruntat cu o decizie personală în ce privește propria mântuire), deodată unii cred și în creștinarea prin forța Statului. Altfel spus, pentru ca dezideratul unei societăți cu morală creștină să fie pus în aplicare, Statul beneficiază o încredere care-l pune într-o poziție în care i se scuză suspect orice intruziune în sfera inițiativelor civice câtă vreme demagogul de serviciu promite o încreștinare legislativă a societății.

Se suprapun aici mai multe lucruri surprinzătoare și divergente: (1) apetența pentru o lume constrânsă la morală creștină, pe fondul unor nevroze apocaliptice tot mai pronunțate (al treilea templul, imperiul mondial etc.); (2) renunțarea la condiția de minoritar neangajat în viața cetății (sau necontaminat de lume) pentru cea de gardian moral al unei societăți libertine; (3) sacrificarea inițiativei private independente la picioarele statului mesianic, ale cărui politici devin automat mesaj divin incontestabil pentru zilele noastre; (4) încrederea aproape oarbă acordată unei entități (Statul) care, în teorie, trebuie luptat ca să fie cât mai puțin implicată în viața cetățenilor de rând; (5) prioritatea acordată politicului ca mijloc de transformare socială în detrimentul și pe cheltuiala spiritualului.Citește mai mult »

Eroii nimănui și antieroii tuturor

 …sau despre binele care trece neobservat

În fiecare zi, în lumea asta largă (sau minusculă, depinde de unde o privești), în fiecare clipă, miliarde de oameni iau decizia să facă un bine. Mai mic sau mai mare. Din egoism sau altruism. Din interes sau bunătate. Neștiuți, nevăzuți, ei îmbunătățesc cu o câtime viața noastră a tuturor pe această planetă. Păcătoși sau sfinți, genii sau reduși mintal, importanți sau derizorii, la ecuator sau la poli.

Covârșitoarea lor majoritate nu va atinge vreodată pragul celebrități. Căci și binele trebuie să întrunească anumite condiții să devină suficient de celebru: riscurile înfruntate, anvergura faptei, sacrificiile asumate, notorietatea înfăptuitorului etc. Când binele devine suficient de consistent pentru a-l scoate pe făptuitor din anonimat, de obicei, stârnește admirația noastră a tuturor. Și pe bună dreptate. Nu prea ne întrebăm atunci din ce motive a făcut ce a făcut (deși sunt mereu și cârcotași), ci doar apreciem și ne emoționăm. „Uite, că se poate!” ne spunem.

Și totuși, trebuie remarcat că răul face știrile, sângele atrage atenția, senzaționalul se grefează mereu pe crimă, ură, distrugere, invidie, abuz, moarte, nenorocire, cruzime, mizerie. Milioane de oameni se hrănesc zilnic, doar în România, cu dejecții televizate și livrate ca „știri”. Sunt dependenți de drogul lor, de participarea la soarta cruntă a lumii. Unii au chiar înalte justificări spirituale pentru acest sport: vor să vadă semnele sfârșitului. Și se uită la ele în fiecare zi. Dispoziția apocaliptică se îmbucă nefericit cu foamea după porția zilnică de rău în stare pură (ambalat strălucitor ca divertisment).

Până și cei care, declarativ și oficial, luptă pe sfinte baricade împotriva răului se hrănesc adesea din el și îl savurează îndărătul unor măști pioase. Ba chiar contribuie la răspândirea lui, dând și altora știri false, manipulări, comentarii care stârnesc reacții viscerale. Citește mai mult »

Despre Revoluție și religie

Revoluția română a început de la un pastor reformat ungur, minoritar religios și etnic. Într-o margine de țară, la Timișoara. Pe urmă, a izbucnit și la centru. Despre mai-marii religioși majoritari din Timișoara umblă o legendă stranie, cum că ar fi lăsat oameni să moară pe treptele catedralei, în loc să le deschidă ușa să se adăpostească. Zice-se că, totuși, mitropolitul – unul printre puținii (dacă nu chiar singurul) prelat care a recunoscut de bună voie că a fost colaborator al securității – era plecat din oraș.

Tot în Timișoara se mai consemnează un episod interesant: pastorul baptist Petre Dugulescu (și el cu ceva probleme la dosar, după cum s-a aflat ulterior) a ieșit în balconul Operei și a vorbit mulțimi, care, la îndemnul lui, a îngenuncheat să rostească rugăciunea Tatăl nostru.

Pastorul Iosif Țon anunța de ani de zile, în timpul predicilor sale difuzate de Radio Europa Liberă, căderea inevitabilă a comunismului. Vorbea cu o siguranță care îi făcea pe oameni să viseze, poate chiar și să spere, deși al XIV-lea Congres se încheiase confirmând puterea politică în România.

Cum ceea ce fusese multă vreme interzis sau cel puțin limitat ieșea acum să se afirme, una dintre cele mai radicale afirmări era cea de natură religioasă. Într-un regim care-și clama ateismul, să scandezi „Există Dumnezeu” era și o formă de protest politic.

Mai mulți lideri religioși locali au intervenit în diverse moduri în acele momente de cumpănă. Despre patriarhul BOR însă umblau zvonuri că l-ar fi felicitat pe Ceaușescu după intervenția brutală de la Timișoara. Dar se pare că erau false.

Dintre liderii bisericilor din România, destui au fost colaboratori sârguincioși ai Securității. Citește mai mult »

O școală care pervertește mintea

Cam toată lumea – în afară de politrucii din minister în frunte cu ministratul însuși – e de acord că școala românească e tot mai vraiște. Că mersul la școală începe să fie din ce în ce mai dăunător pentru sănătatea mintală a copiilor noștri. Că trebuie să dezvolți un sistem imunitar familial sau un exoschelet emoțional care să-i apere pe elevi de sechelele induse de către școală și profesori abrutizați, incompetenți, delăsători sau cu excese de zel și accese de grandomanie.

Au scris mulți oameni mai deștepți și competenți ca mine despre asta (ar fi suficient să-l pomenesc pe Mihai Maci și textele sale – deja celebre – dense și greu de contrazis). Iar părinții și copiii lor o resimt zilnic în școală, dar mai ales acasă, în familie. Școala a devenit un redutabil adversar al sănătății mentale a familiei. E strigoiul care bântuie visele tuturor și spurcă zilele libere cu duhoarea lui insuportabilă: teme, teme de vacanță, hărți de colorat, date (multe, inutile, imbecile) de memorat, probleme infinite la matematică, versete de învățat pe de rost (că de ce să nu țină și religia pasul cu ceilalți producători de stres?) etc etc etc.

De ce continui să scriu? Nu știu prea bine. Poate dintr-un fel de nevoie disperată. Poate cu speranța că tot mai citește cineva și măcar îi ridic în minte o întrebare. Poate că pur și simplu fiindcă unele lucruri e bine să fie rostite și cam atât. Iluzii nu-mi fac. Panta e clar descendentă, iar prăbușirea pare să se fi accelerat mult în ultima vreme. Dar mai cred încă în acele oaze minuscule create de oameni care „sfințesc locul”. Acolo mai găsești un dram de normalitate într-un sistem parazitat de slugoi proști, de corupți rapace, de cinici lacomi, de incompetenți piloși și alte specimene care susțin răul pe care-l constatăm.

Pentru a-mi susține teza anunțată în titlu, voi recurge la cazul „materiei” (denumire din ce în ce mai greu de digerat) pe care o cunosc cât de cât: limba și literatura română. Deși, după nume, pare să fie tot o apă și-un pământ, e totuși o diferență între limba română și literatura română. Punctez asta ca fapt divers, că nu vreau să mă ocup de această diferență, ci doar să-mi aleg preferențial literatura.

Am mai spus și cu alte ocazii că, după părerea mea, literatura are valoare în măsura în care are legătură cu viața, cu realitatea (când nu e doar un joc steril de cuvinte). Literatura mare s-a născut din confruntarea unor autori cu realitatea vremii lor și din abilitatea acestora de a include niște adevăruri în ficțiune, poezie sau teatru. Evident, există și o literatură de divertisment care răspunde însă tot unor nevoi umane (fie că vorbim doar de nevoia de deconectare și explorare în lumi paralele, fie că vorbim de nevoia de a fugi de/din sine și de a evada în realități alternative).

În școală însă, literatura a devenit dependentă de stilistică, teorie și critică literară. Rolul acestor discipline era să funcționeze, în mod justificat, ca niște instrumente care să ajute cititorul să înțeleagă mai bine un text literar. Dar s-a ajuns în situația bizară și denaturată când instrumentele au devenit mai importante decât mesajul. Acum contează mai mult să poți spune cărui „gen literar” aparține un text și să demonstrezi că o poezie e… poezie sau că e… lirică.

Noaptea minții a coborât peste cei care gândesc programa. Elevul nu mai e direcționat spre ideea textului, spre un mesaj învelit în cuvinte, ci spre învelișul ca atare. Citește mai mult »

Reportaj în țara lu’ școală-apune

Prima zi de școală. Unică, inegalabilă. Tot amestecul acela de trăiri contradictorii. Toată îmbulzeala din jurul școlilor. Flori, ghivece, buchete, mini-buchete, mega-buchete. Ce-am uitat acasă? Grabă. Transpirații. Noroc cu deodorantele astea moderne. Înghesuială mare pe metru pătrat. Înghesuială mare pe circumvoluțiunii. Trafic aglomerat spre hipotalamus. Fatidic sau providențial, începe școala.

Precuvântarea. Tapată, fardată, machiată și frumos gătită, doamna directoare ia în primire microfonul. Care țiuie cât să atragă atenția asistenței. Se face un pic de liniște. Deși rămâne o rumoare de fond. Necesară. Toată lumea se preface că își îndreaptă atenția spre vorbitor.

Se anunță somitățile invitate. Fiecare director musai să facă rost de câteva. Cei de pe la țară, vin cu primarul, cu popa și cu șeful de post. Poate și câte-un afacerist mai generos dintre părinți. La oraș, primarul nu poate fi peste tot, așa că iei ce poți mai bun (viceprimar, consilier local, director etc). Din poliție, e bine să ai unul cu grade mai mari. Dacă poți să faci rost și de cineva mai „de sus”, „de la județ” sau și mai de sus, e minunat. De la inspectorat, dacă nu vine decât vreun inspector de rând, măcar să faci bine să trimiți urările de viață lungă și sănătate către măria sa inspectorul-general.

Lumea se foiește. Numele nu prea spun nimic. În orice caz, pe copii nu-i interesează cine urmează să vorbească. Au alte griji pe cap. Fratele mai mic se joacă cu mașinuțele.

Cuvântarea. De cum încep cuvântările, începe și plictisul. Discursuri cu ochii adânc înfipți în trecut. Trec pe la microfon toate fantomele trecutului. Ba nu, sunt somitățile. Vorbesc despre nu se știe ce, nu se știe cui. A, da. Aplauze! Fratele mai mic scoate dinozaurul.

Cuvântarea continuă. Se schimbă fețele care vorbesc, dar păpușarul-șef repetă aceleași idei. Ca anul trecut. Ca acum zece ani, ca dintotdeauna. Nimeni nu ia notițe. Din lecția asta nu se dă extemporal. E ca în orele libere. Ultima respirație înainte să înceapă greul. Cuvintele zboară zgâriate din gura vorbitorilor încruntați. Nimeni nu le prinde. Poze pentru Facebook. Hai să postăm primul lot. Selfiiiiieeee! Fratele mai mic a recunoscut trei cuvinte și le repetă încântat.

selfie
By Kaique Rocha

Cuvântarea trece în gura celuilalt. Din cerul său de la București, ministrul-zeu cuvântă prin supușii locali. Nu prea pare discursul lui. E prea corect gramatical și coerent. O fi fost scris de altcineva, care era plecat în vacanță astă-vară și nu știe că avem manual de sport și ghid unic. Vorbește pompos, despre lucruri în care nu crede nimeni. Dacă l-a scris el, trebuie să-i fi luat câteva zile bune. Profesorii își socotesc salariul în gând și se întunecă la față. În fundal se aude o sirenă. Apoi o bormașină.

Cuvântarea se prelinge pe pielea ascultărilor ca un șarpe devenit brusc prietenos. Citește mai mult »

Laur și Laura se vor ocupa de imbecilizarea copiilor noștri

Dacă încă nu ați aflat, Laur și Laura sunt cei care îi vor „îndruma” pe copiii de clasa a v-a „prin manual[ul]” (?) de educație fizică. Deci tot ce urmează să spun, de rău!, îi are pe ei în vedere, nu care cumva să credeți că am ceva cu cei ce au venit cu această strălucită idee de a crea un manual de imbecilizat copiii. De conținutul manualului – din punct de vedere al specialității – n-am să mă leg, fiindcă nu e de competența mea, dar avem destule alte… elemente pe care le putem pune în valoare.

În primul rând, la nivel estetic, manualul arată ca un lucrare de licență tehnoredactată rudimentar în Word. Pentru cei care nu știți ce înseamnă asta, putem traduce cam așa: nicio editură care se respectă n-ar trimite spre publicare un material „aranjat” în halul ăsta (poze de proastă calitate, prost aranjate în pagină, cu sau fără chenare de încadrare; text aruncat „cu furca”, când prea înghesuit, de nu se poate citi, când prea larg; fonturi care se schimbă aleator sau care n-au fost schimbate; semne grafice uitate în text). Poate că totuși varianta tipărită va fi ceva mai brează…

o pagina tehnoredactata
Sunt curios câte erori de aranjare poate găsi un tehnoredactor priceput în această pagină. PS: Fontul folosit e altul decât cel din chenarul de sus.

Apoi, vine textul la rând. Nu spun că profesorii de educație fizică ar trebui să știe limba română la nivel de specialist, dar cu siguranță cu editura care publică un manual ar trebui să aibă un specialist care să știe gramatică. Formulări precum „respirația corectă în efort constă în realizarea inspirației profunde și a expirației forțate, încercând să dai afară cât mai mult aer” (p. 38) sau „prin escaladare te poți urca pe un obstacol mai înalt și trece (?!) pe partea cealaltă” (p. 45) sunt cel puțin… deficitare.Citește mai mult »

Oamenii stau în fotolii și se-mput

O ciudată molimă bântuie în ultimii ani. Nu are un nume. Deși (cred că) are o mie. Ceea ce e totuna cu a nu avea niciunul. Dar are simptome și ele se văd și se simt tot mai acut. Ne contaminează pe toți – căci e cumplit de molipsitoare, din câte se vede.

În esență, principalul simptom, se pare, este că oamenii stau în fotolii și se-mput. Li se coclește creierul, li se amărăște limba, li se înăcrește sufletul, li se învârtoșează inima. De fapt, ar trebui neapărat adăugat că stau cu ochii în device-urile lor electronice și, orbiți de lumina ce-ar fi trebuit să le lărgească orizontul și mintea, văd numai vrăjmași și monștri peste tot. Așa că iau armele și sar la harță imediat ce le miroase a inamic.

Din fotoliile în care putrezesc suflete, nu se mai văd în afară oameni, ci numai etichete, denumiri, calificative – progresiști, pupători de moaște, neomarxiști, alt-right, alt-left, neoconi, rasiști, homofobi, hateri etc. etc. etc la +infint.

Dacă vreodată oamenii vor fi dorit să se întâlnească și să comunice, să trăiască în relativă bună înțelegere, acum fotoliile îi obligă să dorească doar să se afirme, să se confirme, să-și proclame dreptatea, să predice la statui. Odată cu explozia rețelelor sociale, fiecare fotoliu s-a preschimbat în tron, altar, tribună și scaun de judecată. Fiecare posesor de fotoliu este ceea ce dorește el să fie și toți ceilalți sunt, evident, tot ceea ce dorește el ca ei să fie.

Oamenii pe care îi cunoști și cu care îți dai binețe, cărora le porți respect sau simpatie, cu care ai colaborat în diverse contexte sunt triați din nou și înstrăinați în funcție de încadrarea ideologică. Ca să nu-i mai cunoști, ca să nu-i mai accepți (așa ușor…). Nu îi mai poți desemna după nume și prenume, ci numai după etichetă și apartenență. Toată lumea e străbătută de tranșee.

Nu mai există prietenii, ci doar idei care sucesc minți, ideologii care îndobitocesc, cauze care adună adepți, principii care cer jertfe pe altarul progresului. Creștini și atei (sau antiteiști), socialiști și liberali, conservatori și progresiști, nu contează tabăra, lupta pentru recunoașterea oficială se dă prin afișarea la loc vizibil a etichetei, prin militantism agresiv, prin efortul susținut de a nu-i înțelege pe ceilalți, de a le răstălmăci cuvintele, de a le ignora umanitatea, de a-i obliga să-și mărturisească adeziunile.

Citește mai mult »

32.460 de elevi nu au promovat examenul la Evaluarea Națională

După părerea mea, cu cifra de mai sus ar trebui să înceapă știrile care prezintă rezultatele la examenul recent încheiat. Sunt sătul de triumfalismul stupid care pune în față notele de 10 (sub 500, dintr-un total de 140.712 de înscriși). Practic, un orășel ceva mai mare decât Câmpina și-a ratat examenul – în mod normal, notele sub 5 nu ar trebui luate în calcul la admitere, altfel examenul devine aproape inutil. Acest fapt reprezintă mult mai adecvat performanțele sistemului decât o fac absolvenții străluciți.

Cu alte cuvinte, un sfert dintre elevii care ajung în clasa a VIII-a sunt „analfabeți”, în sensul că sistemul este astfel structurat încât nu-i poate pregăti pentru un examen de nivel mediu. Pierderile colaterale de 25% sunt foarte mari. Nu vorbim despre examenul de bacalaureat, care nu ar trebui să fie obligatoriu, ci despre un examen care verifică, în esență, capacitatea lor de a înțelege un mesaj, de a reformula niște idei cu propriile cuvinte și de a stăpâni cunoștințe medii de matematică.

Potrivit statisticilor oficiale, în ultimii 5 ani, 187.673 de elevi s-au aflat în această situație. Repet, pentru fixare: în doar 5 ani de zile, sistemul de învățământ din România a produs un „balast” educațional de mărimea orașului Brăila. La nivel local, 1136 de elevi orădeni au luat note sub 5, adică aproximativ 38 de clase a câte 30 de elevi fiecare. Chiar o fi puțin?

Am pus cuvintele astea dure în ghilimele tocmai pentru că sub aceste cifre se ascund oameni vii, niște adolescenți care și-au ratat un examen important și care vor fi nevoiți să-și găsească un drum în viață fără aportul unor minime noțiuni dobândite în anii de școală. Unele licee admiteau anii trecuți elevi și cu medii sub 5. Ce era să facă? Dar cine poate crede că acești elevi pot fi reabilitați în cei 4 ani de liceu, astfel încât să recupereze ce au pierdut în cei 8 ani precedenți?

Cei cu note foarte mari se împart în mai multe categorii posibile (ba chiar foarte probabile). Citește mai mult »

Despre importanța gesturilor simbolice

De-a lungul timpului, am fost întrebat, cu diverse prilejuri, de către comentatorii textelor de pe acest blog ce rost are să facem gesturi simbolice. Nu suna chiar așa întrebarea. Mai degrabă oamenii dădeau glas frustrării că sunt situații în care nu se poate face mai nimic, ci rămân doar gesturile simbolice. E mult, e puțin? Depinde.

A oferi un buchet de flori este un gest simbolic efectiv inutil. Sunt multe alte cadouri folositoare ce se pot dărui. Și, cu toate astea, continuăm să dăm flori cu diverse ocazii. Probabil că și cei care consideră că gesturile simbolice sunt inutile mai oferă din când în când astfel de cadouri… simbolice. Măcar din reflex, dacă nu din alt motiv.

Există, pesemne, un reflex adânc împământenit în cultura noastră de a recurge la astfel de gesturi lipsite de eficiență, dar purtătoare de mesaj. În funcție de context, ele transmit diverse tipuri de conținut. O categorie aparte, între gesturile simbolice, o reprezintă comemorările.

Nu se câștigă nimic atunci când se comemorează un eveniment de tristă amintire. Nu se (mai) face dreptate, nu se mai obține vreo răzbunare pentru cei nedreptățiți. Dar se exersează memoria, se perpetuează ne-uitarea.

Una dintre cele mai înspăimântătoare maladii ale zilelor noastre are ca principal simptom uitarea. Numai încercând să-ți imaginezi cum ar fi să uiți tot ce știi (până și cine ești sau cum să faci gesturi elementare) te ia cu fiori. Se investește enorm în cercetarea unor remedii. Se vede astfel că, atunci când te afectează direct, personal, uitarea este percepută ca fiind gravă.

La nivel istoric însă, individul nu mai resimte același disconfort atunci când societatea preferă să uite. Ba chiar ni se pare cumva normal ca praful timpului să se așeze peste unele dintre orori. Într-un sens, evident, este bine că se mai atenuează intensitatea suferinței. Dar a uita de tot presupune cel puțin riscul de a repeta un derapaj nedorit.

Și aici intervine, zic eu, importanța unor gesturi comemorative simbolice. Ele dovedesc că o societate, o cumunitate, este decisă să nu uite unele lucruri. Că, chiar dacă nu le-a gestionat cum se cuvine la vremea lor, măcar resimte o responsabilitate post-factum. Că nu fuge cu orice preț de amintirea unor evenimente incomode.

De aceea trebuie reiterată an de an, pe cât se poate, condamnarea simbolică a represiunilor din timpul mineriadei (13-15 iunie 1990) încurajate de regimul iliescian, aflat într-un moment de orbire autoritaristă. Dreptatea ține de Justiție, dar rememorarea evenimentelor ține de fiecare în parte și de societate în ansamblu.

Deși există această tendință uneori, nu cred că fenomenul „Piața Universității” ar trebui idealizat. Nu cred că totul a fost acolo doar un rafinat protest anticomunist. Cel mai probabil au fost și excese, dacă e să dăm crezare unor martori. Dar nimic nu justifică instigarea unor cetățeni împotriva altora. Citește mai mult »

Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața. Citește mai mult »

Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »

Amurgul liderilor (I)

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre Citește mai mult »

Cine apreciază, de fapt, „gândirea critică” a copiilor?

Proverbiala „gândire critică” este foarte lăudată și toată lumea se plânge că nu e cultivată. Și că ar trebui ca, în loc de memorare (asistată 😉 ) și alte chestii nasoale, școala să-i învețe pe copii să gândească pe cont propriu, să fie capabili să analizeze și să discearnă. Bănuiala mea pricinoasă e că, în realitate, această gândire critică… nu e chiar așa de dorită precum umblă vorba.

Și vă propun un exercițiu simplu. Am ales câteva categorii de oameni care interacționează frecvent cu copiii sau care ajung să se confrunte, ulterior, cu oameni capabili să gândească critic.Citește mai mult »