32.460 de elevi nu au promovat examenul la Evaluarea Națională

După părerea mea, cu cifra de mai sus ar trebui să înceapă știrile care prezintă rezultatele la examenul recent încheiat. Sunt sătul de triumfalismul stupid care pune în față notele de 10 (sub 500, dintr-un total de 140.712 de înscriși). Practic, un orășel ceva mai mare decât Câmpina și-a ratat examenul – în mod normal, notele sub 5 nu ar trebui luate în calcul la admitere, altfel examenul devine aproape inutil. Acest fapt reprezintă mult mai adecvat performanțele sistemului decât o fac absolvenții străluciți.

Cu alte cuvinte, un sfert dintre elevii care ajung în clasa a VIII-a sunt „analfabeți”, în sensul că sistemul este astfel structurat încât nu-i poate pregăti pentru un examen de nivel mediu. Pierderile colaterale de 25% sunt foarte mari. Nu vorbim despre examenul de bacalaureat, care nu ar trebui să fie obligatoriu, ci despre un examen care verifică, în esență, capacitatea lor de a înțelege un mesaj, de a reformula niște idei cu propriile cuvinte și de a stăpâni cunoștințe medii de matematică.

Potrivit statisticilor oficiale, în ultimii 5 ani, 187.673 de elevi s-au aflat în această situație. Repet, pentru fixare: în doar 5 ani de zile, sistemul de învățământ din România a produs un „balast” educațional de mărimea orașului Brăila. La nivel local, 1136 de elevi orădeni au luat note sub 5, adică aproximativ 38 de clase a câte 30 de elevi fiecare. Chiar o fi puțin?

Am pus cuvintele astea dure în ghilimele tocmai pentru că sub aceste cifre se ascund oameni vii, niște adolescenți care și-au ratat un examen important și care vor fi nevoiți să-și găsească un drum în viață fără aportul unor minime noțiuni dobândite în anii de școală. Unele licee admiteau anii trecuți elevi și cu medii sub 5. Ce era să facă? Dar cine poate crede că acești elevi pot fi reabilitați în cei 4 ani de liceu, astfel încât să recupereze ce au pierdut în cei 8 ani precedenți?

Cei cu note foarte mari se împart în mai multe categorii posibile (ba chiar foarte probabile). Citește mai mult »

Despre importanța gesturilor simbolice

De-a lungul timpului, am fost întrebat, cu diverse prilejuri, de către comentatorii textelor de pe acest blog ce rost are să facem gesturi simbolice. Nu suna chiar așa întrebarea. Mai degrabă oamenii dădeau glas frustrării că sunt situații în care nu se poate face mai nimic, ci rămân doar gesturile simbolice. E mult, e puțin? Depinde.

A oferi un buchet de flori este un gest simbolic efectiv inutil. Sunt multe alte cadouri folositoare ce se pot dărui. Și, cu toate astea, continuăm să dăm flori cu diverse ocazii. Probabil că și cei care consideră că gesturile simbolice sunt inutile mai oferă din când în când astfel de cadouri… simbolice. Măcar din reflex, dacă nu din alt motiv.

Există, pesemne, un reflex adânc împământenit în cultura noastră de a recurge la astfel de gesturi lipsite de eficiență, dar purtătoare de mesaj. În funcție de context, ele transmit diverse tipuri de conținut. O categorie aparte, între gesturile simbolice, o reprezintă comemorările.

Nu se câștigă nimic atunci când se comemorează un eveniment de tristă amintire. Nu se (mai) face dreptate, nu se mai obține vreo răzbunare pentru cei nedreptățiți. Dar se exersează memoria, se perpetuează ne-uitarea.

Una dintre cele mai înspăimântătoare maladii ale zilelor noastre are ca principal simptom uitarea. Numai încercând să-ți imaginezi cum ar fi să uiți tot ce știi (până și cine ești sau cum să faci gesturi elementare) te ia cu fiori. Se investește enorm în cercetarea unor remedii. Se vede astfel că, atunci când te afectează direct, personal, uitarea este percepută ca fiind gravă.

La nivel istoric însă, individul nu mai resimte același disconfort atunci când societatea preferă să uite. Ba chiar ni se pare cumva normal ca praful timpului să se așeze peste unele dintre orori. Într-un sens, evident, este bine că se mai atenuează intensitatea suferinței. Dar a uita de tot presupune cel puțin riscul de a repeta un derapaj nedorit.

Și aici intervine, zic eu, importanța unor gesturi comemorative simbolice. Ele dovedesc că o societate, o cumunitate, este decisă să nu uite unele lucruri. Că, chiar dacă nu le-a gestionat cum se cuvine la vremea lor, măcar resimte o responsabilitate post-factum. Că nu fuge cu orice preț de amintirea unor evenimente incomode.

De aceea trebuie reiterată an de an, pe cât se poate, condamnarea simbolică a represiunilor din timpul mineriadei (13-15 iunie 1990) încurajate de regimul iliescian, aflat într-un moment de orbire autoritaristă. Dreptatea ține de Justiție, dar rememorarea evenimentelor ține de fiecare în parte și de societate în ansamblu.

Deși există această tendință uneori, nu cred că fenomenul „Piața Universității” ar trebui idealizat. Nu cred că totul a fost acolo doar un rafinat protest anticomunist. Cel mai probabil au fost și excese, dacă e să dăm crezare unor martori. Dar nimic nu justifică instigarea unor cetățeni împotriva altora. Citește mai mult »

Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața. Legătura de sânge asigură conexiunea biologică, dar nu e suficientă pentru a garanta și armonie, deschidere, cooperare, adică relație personală.

Ar merita luate în discuție și teoriile la care aderă părinții. Noile teorii sunt deosebit de interesante, atâta că sunt contrazise la intervale scurte de către alte teorii puse la punct de tipi mai deștepți și/sau mai ingenioși. Acești guru cărora mulți părinți le caută în gură și-i ascultă ca pe niște zei au totuși un cert interes comercial în promovarea ideilor ‘mnealor.

Nu tot ce-i nou e rău, după cum nu tot ce e vechi e și bun! Oleacă de spirit critic nu strică nimănui niciodată. Mămica urlând interdicții în urma copilului (pe care nici măcar să-l prindă de mână ca să-l oprească din elanurile sale furioase nu cutează) s-ar putea să nu fie tocmai modelul optim de parenting, după cum nici tatăl care-și snopește copiii la orice mișcare în front nu cred că e un exemplu de urmat.

Pe urmă, cred că se poate acorda mai mult timp cunoașterii de sine. Fiecare părinte vine cu un bagaj pe care-l transmite moștenire copiilor. Poate fi vorba despre chestiuni morale, educaționale, biologice, habitudinale etc. Exercițiul cunoașterii rădăcinilor, cu bune și cu rele, cred că poate fi unul benefic pentru copii. Un bunic alcoolic, o bunică rea de gură, un străbunic violent… Medicina are ca normă stabilirea antecedentelor heredo-colaterale. De ce nu s-ar face asta și la nivel de moștenire psiho-socio-spirituală?

Aș mai adăuga aici și clasica problemă a ipocriziei parentale, când părintele una spune și alta face. Cred că toți părinții ajung la un moment dat confruntați cu propriile cuvinte, dar când duplicitatea devine metodă pedagogică, eșecul este în general garantat. În cel mai bun caz, povestea se termină cu discreditarea modelului de viață al părintelui. Dar, așa cum se întâmplă adesea, în lipsa unui model alternativ viabil, copilul ajuns matur va sfârși prin a-și copia frustrat și neputincios părintele.

Câți dintre părinții care se laudă cu creștinismul lor își ajută copiii cu șpăgi și mijloace necinstite să termine școli mai bune, să acceadă în funcții, să obțină avantaje în detrimentul celorlalți? Ce etică aplică în situații de viață cei care sunt adepții valorilor tradiționale?

Școala

Dată fiind vastitatea subiectului, nu voi dezvolta aproape deloc, având în vedere că de ani de zile tot scriu pe teme conexe. Rămân doar la banalitatea cunoscută de toți că, deși sistemul a fost „reformat” de mai multe ori, toată lumea vede că degradarea este constantă, certă și tot mai gravă. Corupția, dezinteresul societății (unde se includ și părinții în rând cu factorii politici), lipsa de viziune ne-au adus unde suntem și de unde tare greu va fi să ieșim.

Sistemul mai rezistă prin oamenii competenți care încă nu au abandonat lupta cu tâmpeniile care-i încurcă permanent și care deschid cale liberă impostorilor. E suficient să mai adaug că, în prezent, dacă citești un CV, e aproape imposibil să-ți dai seama dacă omul care-și prezintă realizările este o lichea abilă sau un performer autentic.

(sursa)

Un subiect aparte îl reprezintă profesorii de religie și școlile confesionale. În ce măsură materiile teologice sunt predate de oameni cu competență moral-spiritual-profesională? În ce măsură aceste discipline sunt transformate în niște materii care nu fac decât să adauge și Biblia sau învățătura creștină la caznele cu care sunt bombardați elevii? Sunt capabili dascălii care răspund de orele de religie să aducă propria experiență și propriul exemplu ca dovadă în sprijinul a ceea ce predau? Sunt ei capabili să nu transforme spiritualitatea (prin definiție un domeniu al alegerii neîngrădite) într-o corvoadă obligatorie?

Trebuie ținut cont că profesorii de religie sunt produsul școlilor teologice, pe de o parte, și beneficiază de girul structurilor confesionale teritoriale (episcopii, comunități, filiale), care dau avizul cultului sau „binecuvântarea” fiecărui candidat în parte. Deci vorbim despre un control foarte puternic pe care îl au cultele în selectarea viitorilor profesori. Așa că pe bună dreptate se poate discuta despre răspunderea pe care o poartă bisericile din România pentru formarea tinerei generații.

Biserica

În ce anume se vede preocuparea bisericii pentru educarea copiilor și tinerilor? Am să spicuiesc câteva observații din perimetrul bisericilor evanghelice, ca să nu încalc fraudulos hotarul confesional.

În ultima vreme, bisericile din România s-au remarcat ca apărătoare ale valorilor familiale tradiționale. S-au remarcat în spațiul public. Dar, după cum știe toată lumea (iar faptul a fost punctat și de către critici, și de către insideri), nu doar definiția familiei este o valoare morală tradițională.

Copiii sunt crescuți în spiritul acestor valori. Așadar, în bisericile evanghelice există, nu chiar în toate, diverse forme de activitate cu copiii: grupe de copii, întâlniri în cursul săptămânii etc. Întrebarea este cine ajunge să se ocupe de copii și în ce condiții. Adesea e suficient să vrei, fiindcă oricum activitatea „cu tinerii” sau „cu copiii” e un fel de cenușăreasă a activităților bisericești pe care e mai bine s-o facă cineva decât să n-o facă nimeni.

În bisericile oleacă mai răsărite, există măcar un coordonator mai breaz, dar la grupe, poate ajunge chiar un necredincios sadea. Căci adesea sunt încurajați adolescenții proaspăt ieșiți din sistem să se înroleze ca „lideri”.

(sursa)

Teologia cântării, ca să survolăm și un alt domeniu, intră arareori în preocupările pastorilor. E drept că, mai recent, se manifestă oarecare interes, dar mai mult pentru ironizarea unor bizarerii de râsu-plânsu. Însă n-a fost un domeniu urmărit cu atenția de care ar fi meritat să beneficieze. Istoria Bisericii ne-ar fi putut învăța aici că Luther a pus mare accent pe muzica din bisericile care au aderat la Reformă. Și nu degeaba!

Pe măsură ce urcăm spre categorii de vârste mai rebele, treburile bisericești devin o obligație care trebuie prestată indiferent de convingerile sau dilemele tânărului. Cu cât e frământarea mai mare, cu atât scad șansele ca omul să și-o poată exprima sau discuta cu cineva. Evident, apar formele de protest exterioare (uneori extreme), care atrag sancțiuni.

Există uneori o tragică cârdășie între biserică și părinte care par hotărâți să nu afle cu niciun chip ce este cu adevărat în mintea copiilor, ci preferă să-i vadă înrolați și „activi”. Sunt puși să presteze servicii de „laudă și închinare” oameni care nici măcar nu pot mărturisi clasica „naștere din nou”, care n-au fost botezați sau care pur și simplu nu-și pun problema că ar trebui să creadă ce cântă. Sunt constrânși (prin tot felul de mijloace) să cânte, să se roage, să facă programe, să rostească „îndemnuri”, chiar să țină predici unde e criză de vorbitor. Asta pe lângă faptul că mulți tineri fac totul din inerție, odată ce au început de timpuriu și le-a intrat în sânge.

Între timp, mai află și că alții fac exact aceleași lucruri contracost. Ba chiar văd și în biserică cum o seamă întreagă de lucruri se tranzacționează într-un mod inacceptabil, mai ales din perspectiva unui tânăr aflat la vârsta când ochiul său critic vede exagerat tot ce seamănă a ipocrizie.

Care este modelul ce a stat în fața tinerilor în ultimii 25 de ani: credinciosul discret, smerit, conștiincios, evlavios sau liderul descurcăreț, care știe să facă bani pentru toată lumea, capabil să împlinească visul unei clădiri noi, pastorul-manager, bun la toate, spectaculos și invaziv? Deși există tentația de a da un răspuns, cred că doar o evaluare statistică ar putea oferi date valide.

Întrebarea însă nu poate fi ocolită și ar putea fi reformulată în alții termeni: a reușit biserica să propună niște modele radical diferite de cele ale hulitei societăți secularizate (și despre care știm că mizează pe faimă, bogăție, influență și putere)?

Sau, dintr-un alt unghi, care poate iarăși releva situația în care ne aflăm: ca părinte, la cine te gândești că ai dori să apeleze copilul tău atunci când, rebel adolescent, cel mai probabil se va răzvrăti împotriva familiei, da va avea totuși nevoie să discute cu cineva lucrurile care-l frământă? Câți dintre părinți au încredere că un pastor ar fi cu adevărat persoana aleasă de copilul lor pentru confesiuni și sfaturi de viață?

Strada

Unii sugerează că e (mai) bine să n-ai televizor în casă și să te scutești astfel de influența culturii promovate de media. Dar toată acestă cultură se revarsă zi de zi în stradă, în toate locurile în care ajung copiii încă de la primele săptămâni de viață.

(sursa)

Indiferent cât de aseptic ar fi mediul de acasă, în stradă (iar aici includ tot ceea ce ține de spațiul public în care se întâlnesc oameni) se revarsă tot glodul. În stradă sunt telefoanele mobile ale copiilor pe care părinții i-au pierdut de mult de sub control. În stradă sunt filmele, muzica, limbajul fără opreliști. Cine și când îi învață pe copii cum se filtrează mesajul străzii? În afară de îndemnuri radicale și fără aplicabilitate (de genul: „să nu permitem să intre lumea în biserică”), există vreun demers sistematic ce vizează gestionarea factorilor de risc? Sau, mai puțin pretențios: îi învață cineva pe copii unde se află cu adevărat capcanele periculoase pentru devenirea lor personală?

Am auzit părinți și predicatori foarte înfuriați de ceea ce „văd copiii la televizor”. Dar adesea am constatat cu stupoare câtă popularitate au în rândul evanghelicilor OTV-ul de pe vremuri, Noră pentru mama, Schimb de mame și alte emisiuni-pubelă urmărite săptămână de săptămână, seară de seară, într-un sinucigaș gest părintesc. După toate astea să vii și să te plângi că se uită copiii la prostii?!…

În loc de concluzii…

După atâta vorbărie, musai să punem cumva punct. Și aici fac precizarea că nu cred că un copil poate fi condiționat să facă anumite alegeri, ci mereu pot apărea surprize chiar dacă toată lumea ar beneficia de cea mai bună educație posibilă. Dar, atunci când o generație întreagă pare afectată de anumite molime, ar fi o prostie să nu examinezi mediile în care s-a format și cine îi sunt învățătorii.

Las pentru final o întrebare care ar putea, cred, să arunce o lumină peste cele întâmplate: care este cea mai importantă valoare pe care biserica, familia și societatea au comunicat-o constant (și probabil continuă și în prezent s-o comunice) tinerilor și copiilor? Și nu mă refer la ce pretind, la nivel declarativ, aceste medii că vor să transmită, ci la ceea ce afirmă implicit că e cel mai important lucru în viață. Ce profil au oamenii care beneficiază de atenția și de respectul comunității? Ce trăsături definitorii au cei considerați realizați, în discuțiile din familiile evanghelice? Căci aceștia sunt modelele propuse de biserică…

PS: Am vrut doar să sugerez că e foarte posibil să existe o legătură între chipul generației de azi și educația voluntară sau involuntară de care a beneficiat.

Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »

Amurgul liderilor (I)

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre Citește mai mult »

După proteste. Biserica

Dacă e adevărat că tocmai e în proces de afirmare un nou gen de conștiință civică (așa cum sugerează mai multe voci), atunci e foarte probabil că societatea în ansamblul ei va suferi niște transformări în acord cu mutațiile care se produc în conștiința civică.

Unii vor continua să caute explicații conspiraționiste și să vadă peste tot interese oculte, mobilizări dubioase etc. E posibil să fi existat și așa ceva. Dar numărul celor care au ieșit în stradă este mult prea mare pentru ca fenomenul să fie ignorat și disprețuit. Am fost în stradă – neplătit (încă, ar adăuga cârcotașii 😉 ) – și am auzit nu puțini oameni care spuneau că nu au o problemă cu grațierea în sine, ci cu metodele de lucru ale guvernului, cu penalii din jurul lui și cu încercarea de a deturna mereu discuția de la problema de fond către… detalii de procedură.Citește mai mult »

Grațiere și amnistie – încercare de contextualizare creștină

(sursa)
(sursa)

În această discuție despre grațiere și amnistie, trebuie să recurgem câteva noțiuni fără de care dezbaterea este imposibilă: dreptate, nedreptate, legalitate, ilegalitate, iertare, răzbunare, credibilitate, consecvență, valori morale creștine, discernământ… După câte se vede în istorie și în experiența curentă, este o artă dificilă să ții în armonie astfel de principii care uneori intră în conflict, să știi să alegi momentul în care să dai prioritate unuia anume și totodată să nu le anulezi pe toate celelalte.

Teoretic, lucrurile par oarecum simple. Creștinii practică iertarea – e unul dintre cele mai importante imperative –, dar trebuie să apere dreptatea; pot, ba chiar trebuie să lupte pentru dreptate, dar fără să cadă în patima răzbunării. E drept ca un om să plătească pentru faptele sale. E creștinește să i se acorde clemență. Răzbunarea iese din discuție. Dar ajungem repede la complicații: ce înseamnă o pedeapsă justă? Când, cui și de către cine se acordă clemență? Unde e granița dintre lupta pentru dreptate și dorința de răzbunare? A răzbuna oameni nevinovați e o formă de justiție acceptabilă?

Pentru ca biserica să poată exprima un punct de vedere care să fie luat serios în seamă în această privință, are nevoie de credibilitate. Foarte simplificat, credibilitatea socială – într-un contex laic – poate fi obținută din două surse: istoria atitudinilor bisericii și practicile ei curente. Cele două se suprapun parțial, dar le putem separa de dragul clarității.

Pentru a observa cum s-a poziționat biserica în istoria recentă, musai să facem un ocol istoric. Citește mai mult »

Păsăreasca culturii

Câteva dintre imaginile pe care le asociază google cuvântului „cultură”
Câteva dintre imaginile pe care le asociază google cuvântului „cultură”

Deși s-ar vrea o expresie a celor mai înalte sau profunde idealuri și aspirații ale sufletului omenesc, un fel de manifestare care trece dincolo de orice diferențe și ajunge la lucrurile esențiale ale ființei, nu știu cum se face că o anumită fracție din cultura înaltă ajunge să se închidă în propriile ei limbaje.

N-are rost să facem acum cine știe ce incursiuni savante prin istoria și definițiile culturii. Vă propun un exercițiu mult mai simplu. E foarte posibil că vi s-a întâmplat măcar o dată în viață să rămâneți profund marcat(ă) de un film serios, de o carte bună, de un concert clasic de calitate, de o piesă de teatru după un dramaturg celebru, de un tablou, de un cântec bine compus, de o sculptură, de o catedrală, de rafinamentul unei demonstrații filosofice etc.Citește mai mult »

Scurt îndrumător pentru cetățeanul turmentat

vot

Mai mereu, alegerile vin peste noi cu atâta incertitudine că votul seamănă adesea cu o loterie. Când vezi ce votează și cum se răzgândesc cei pe care i-ai votat, e normal să devii tot mai circumspect. Când afli pentru ce fapte sunt condamnați, e firesc să te revolți și să-ți mesteci neputincios frustrarea. În toată această nebuloasă, se pot trasa totuși și câteva direcții călăuzitoare. Poate că unora le-ar putea fi de ajutor o clasificare a tipurilor de vot.

Votul politic sau imobil. Există oameni care nu votează în primul rând programe sau persoane, ci partide. Fie din convingere politică, fie din reflex, aceștia aleg sistematic același însemn electoral oriunde îl văd. Nucleul dur al adepților acestui stil de vot nu reacționează la nimic. Candidații pot fi oricum și oricine, pot fi genii politice și monumente de integritate sau lepre morale. Ștampila se oprește mereu în aceeași rubrică.

Votul moral și/sau ideologizat (militant). Acest vot este unul de dată recentă în România. Și nu are vreo legătură cu moralitatea ca atare a celor votați, ci cu ideile morale pe care ei (pretind că) le apără. Alegătorul nu face neapărat o radiografie morală a aleșilor, nici un inventar complet al diverselor convingeri care îi animă, ci evaluează totul din perspectiva câtorva principii morale de acută actualitate. Candidatul sau partidul este votat fie pentru că îmbrățișează (la nivel declarativ) valorile tradiționale, fie că promite să fie progresist. În cazul nostru, se pare că avem un singur partid care își exprimă clar adeziunea la un asemenea set de valori: ANR, condus de Marian Munteanu, care se declară susținător al familiei tradiționale și al valorilor creștine.

Votul pragmatic. Aici intră votul contra sau răul mai mic. Citește mai mult »

De ziua națională, două vorbe despre străini

(sursa)
(sursa)

Unul dintre lucrurile care m-au frapat cel mai tare când am citit Pentateuhul a fost atenția de care se bucură străinii, nevoiașii și grupurile vulnerabile în legea mozaică. Evreii erau mereu povățuiți cum să se poarte bine cu aceștia.

În ultima vreme, mă frapează stăruința cu care străinii devin dușmanii poporului (român). Am scris mai multe texte în care pledez pentru patriotism, în care chiar găsesc că există ceva bun (chiar dacă pervertit) în manifestările naționaliste ce par să cunoască un reviriment în Europa și nu numai.

Însă găsesc cu totul revoltător și imoral faptul că acum a fi străin devine în sine o vină în gura unor indivizi fără scrupule, dar care pozează în mari patrioți și s-au apucat să vâneze cu sârg vânzătorii de neam și țară.Citește mai mult »

Cât de proști sunt cei care (nu) votează cu Trump

face_or_word_liar_label_1478820433_79_117_26_170

Mass-media internațională, de o anumită factură (greu de precizat natura ei exactă, din punctul meu de vedere), sugerează că Trump a fost ales mai ales prin votul prostimii. Mai direct sau mai voalat, se sugerează că alegătorii republicanului sunt niște oameni cu înțelegere limitată și IQ mic.

Se prea poate să fie adevărat, dar democrația nu înseamnă nici meritocrație, nici noocrație (dominația celor mai deștepți), ci e un exercițiu de bună conviețuire între proști, deștepți, bogați, săraci, tineri, bătrâni, educați, analfabeți, creștini, atei, negri, albi, hispanici etc.

Nu m-ar interesa deloc chestiunea dacă n-ar apărea aceleași reflexe și la noi. Unde mereu se împart oamenii în deștepți și proști în funcție de vot, în funcție de atitudinea față de subiecte fierbinți ale zilei etc.

Și iarăși nu m-ar interesa foarte tare dacă n-aș vedea același reflex și în tabăra creștină, care se raliază acestor catalogări și folosește etichete din același material, bazate pe la fel de atentă și înțeleaptă analiză. Etichetele sunt, evident, confortabile, dar cât adevăr conțin ele la urma urmei?

A aplica un calificativ colectiv precum „proști” te scutește de o analiză mai aprofundată. Dar, chiar dacă această catalogare ar fi statistic și faptic adevărată, prostia e totuși – privită din perspectiva IQ-ului – un dat greu de schimbat, dacă se poate schimba ceva. Marjele de modificare a IQ-ului sunt considerate semnificative doar dacă trec de 5 puncte, însă nu există (spun Ciancilo și Sternberg) studii care să ateste cu certitudine că se pot obține îmbunătățiri ireversibile.

Așadar, putem conchide cu o probabilitate mare că proștii nu sunt vinovați de nivelul lor intelectual. Prin urmare, nu sunt demni de disprețul deștepților. Și au dreptul la un punct de vedere în societate pe baza unor principii de conviețuire stabilite prin legi considerate umaniste, drepte, vizionare – precum constituțiile democrațiilor solide. Or a sugera că votul proștilor e de calitate inferioară deja introduce o diferențiere arbitrară și, evident, profund nedreaptă măcar sub aspect legal.

Și mai interesant e faptul că proștii au reușit să contracareze prin vot un sistem de mediatizare care presa constant candidatul republican și îl dezavantaja explicit în detrimentul mult clamatului principiu al obiectivității și în detrimentul deontologiei.

Aroganța cu care sunt tratați proștii de către diverși reprezentanți ai deștepților mă face să cred că, de fapt, acești proști nu prea au fost ascultațiCitește mai mult »

De ce am ieșit sâmbătă în stradă și alte explicații (in)utile

miting-oct-2016
Foto: Darius Cornean (folosită cu permisiune)

Am fost sâmbătă în stradă, în Oradea, cu toți „fanaticii”, „habotnicii”, „proștii”, „bigoții”, „bătrânii” și cum vor mai fi fost ei numiți. Considerând însă că s-ar putea să nu fiu chiar un spălat pe creier, oligofren sau cu alte metehne care – după unii foarte agresivi – sunt singurele care fac posibilă credința, mi-am zis că aș putea articula niște argumente pentru gestul meu.

Mai întâi, să elimin aspectele negative. Nu am ieșit ca să aibă liderii sau organizatorii cu ce se făli. Foarte puțină istorie recentisimă. În iarnă, când s-a protestat pentru a atrage atenția opiniei publice asupra cazului Bodnariu, am ieșit din solidaritate cu familia. Chiar și după cele mai precaute interpretări, venite pe canale oficiale, dinspre Norvegia, situația era cel puțin suspectă de abuz.

N-am ieșit atunci pentru orgoliul unor pastori sau organizatori globali, n-am ieșit ca să se obțină un număr cu care să se poată ei trufi (deși e bine când sunt mulțimi mari în sprijinul unor cauze nobile, pentru că atrag mai ușor atenția), n-am ieșit nici ca să ameninț Norvegia, n-am ieșit nici pentru dreptul tradiționaliștilor de a-și altoi copiii după bunul plac, fără amestecul forurilor competente. Dar știu și am știut și atunci că toate aceste interpretări sunt posibile și că există riscul unor deturnări fără legătură cu problema de fond.

După același model, sâmbătă am ieșit pentru că susțin valorile creștine tradiționale și cred că este un drept democratic perfect legitim ca aceste valori să fie afirmate liber în spațiul public. Oricine susține altceva are probleme semnificative de percepție a democrației.

N-am ieșit însă pentru a schimba definiția din constituție, ci pentru a susține demersul democratic al unui referendum care poate sau nu schimba articolul din constituție. Indiferent de rezultat, referendumul (dacă va fi validat) va reprezenta atitudinea, de la acel moment, a poporului român față de acest subiect sensibil. Irlanda a decis prin referendum că permite căsătorii între persoane de același sex. SUA însă a decis prin Curtea Supremă.

Am mai ieșit în stradă tocmai pentru că nu am încredere în elitele care vor să impună moravurile publice. Și pentru că nu am suficientă încredere în politicieni. Dar și pentru că nu mi se pare legitim ca o chestiune de moravuri publice să fie tranșată de un grup extrem de restrâns de persoane (ca în cazul SUA, unde și dreptul la avort și cel la căsătorie între persoane de același sex a fost decis exclusiv juridic).Citește mai mult »

Ce se poate înțelege din discursul pastorului Viorel Iuga

(sursa)
(sursa)

În mesajul public al pastorului Viorel Iuga sunt câteva probleme care merită luate în discuție. În primul rând, este foarte greu de stabilit în numele cui vorbește președintele Cultului Baptist. Dacă vorbește doar în numele acestei organizații, atunci, din punct de vedere tehnic, reprezintă o minoritate religioasă aproape neglijabilă pentru termenii categorici în care e formulat mesajul. Într-adevăr, s-a dovedit că evanghelicii se pot mobiliza ca să devină vizibili, dar nu și ca să devină decisivi pentru o decizie politică în România. N-aș exclude cu totul o astfel de posibilitate, dar deocamdată nu avem vreun precedent.

În orice caz, chiar dacă s-ar limita să vorbească în numele cultului pe care-l conduce dumnealui, cunosc suficient de mulți baptiști care nici plătiți nu s-ar prezenta la urne, iar de votat (cei care vor să voteze), adesea votează așa cum îi taie capul sau le dictează inima. Și cred că e bine că-i așa. Îmi sunt încă foarte proaspete în minte ciorovăielile frățești (inclusiv cu argumente teologice și morale) pro și contra Băsescu, pro și contra Crin, pro și contra Geoană, pro și contra Iohannis. Îmi amintesc cum prin unele biserici baptiste se perindau useliști și erau recomandați ca opțiuni valide (teologic) poporului credincios, iar în alte biserici același statul îl aveau contracandidații pedeliști.

Și poate n-ar fi lipsit de interes să amintim că, înainte de alegeri, nu Iohannis a fost să viziteze o instituție baptistă de învățământ superior, fapt ce poate fi interpretat în fel și chip. Iar cel care a fost într-o astfel de vizită nu susține valorile tradiționale (decât cel mult din oportunism). Așa că nici nu mi-ar trece prin gând că baptiștii pot fi convinși să voteze toți, obedient, pentru sau împotriva unui anumit candidat.

Tot în ce privește cultul, în documentele oficiale, nu există vreo distincție făcută între căsătorie civilă și căsătorie religioasă, iar cea religioasă este considerată un „serviciu special”.

Dacă vorbește în numele valorilor creștine, atunci inclusiv acest discurs ar trebui să le conțină. Or amenințarea cu votul ține de strategii politice – e, la limită, o tentativă de manipulare –, nu de principii biblice sau morale.Citește mai mult »

Șansa învățământului

(sursa)
(sursa)

În ciuda faptului că se vorbește foarte mult despre carențele din învățământ, despre ce și în ce fel ar trebui schimbat, despre mentalități învechite, despre teme aberante și despre lipsa de atenție pentru „produsul finit” al procesului educațional – elevul –, ci care s-au prezentat cuminți la început de an școlar vor învăța după aceleași programe, vor avea aceeași profesori, vor fi nevoiți să se conformeze acelorași cerințe.

Asta se întâmplă și din pricina inerției cadrelor didactice, dar și din cauza faptului că deocamdată se discută vorbe și cam atât. De fapt, de vreo 25 de ani se întâmplă, în mare, cam același lucru: discuțiile se desfășoară pe un plan teoretic, general, iar realitatea se degradează în școală, în clasă, în dreptul fiecărui elev.

Se propun soluții europene, finlandeze, montessiriene și cine mai știe de ce fel. Unele bune, evident. Altele, mai degrabă experimentale. Iar altele, pur și simplu inveții ideologice inepte.

Problema cea mare este că, chiar dacă s-ar adopta azi o soluție salvatoare, ar trece încă ani până când această soluție să ajungă în cele mai îndepărtate cătune ale țării. Deci este o certitudine că această atmosferă apăsătoare și lipsa de speranță și de orizont vor mai persista în școlile românești.

Și atunci, care este șansa învățământului? După părere mea, dacă ne referim la învățământul de masă, șansa stă în redescoperirea rezervelor de umanitate ale profesorilor în „complicitate” cu managementul școlii.

E greu să demonstrez cu cifre această teorie, dar, în practică, știe fiecare părinte că profesorii care se arată umani câștigă inima copiilor. Profesorii care nu răbufnesc necontrolat în clase, care nu pedepsesc pe toată lumea pentru un caz izolat, profesorii care nu tratează copiii ca pe niște obiecte, profesorii care nu-și obligă elevii să ia meditații (cu ei) ca să treacă clasa, profesorii care nu umilesc copii, profesorii care nu se comportă de parcă doar materia lor ar exista pe lume, profesorii care nu sunt ranchiunoși, suspicioși sau răzbunători.Citește mai mult »

Creștinii încă-l mai așteaptă pe mesia?

(sursa)
(sursa)

Nu, categoric, nu, am putea răspunde în mod automat. Doar exact prin asta se disting de iudaism – creștinii cred că Isus este Mesia cel promis, pe când adepții iudaismului încă îl mai așteaptă.

Și totuși, la o privire mai atentă, începi să ai îndoieli. Nu în plan teologic. Ci în plan geo-politic. Unde creștinii par în continuare în așteptarea unui mesia care să rezolve problemele internaționale. Adică exact acel gen de mesia pe care, în mod eronat (spunem noi), îl așteptau contemporanii lui Isus care n-au fost capabili să-i recunoască statutul mesianic.

Această așteptare se vădește în mai multe arii de interes. Pe de o parte, există o reală (și justă!) preocupare pentru bătăliile morale (avort, homosexualitate, eutanasie, definiția familiei etc.). Pe de alta, se manifestă îngrijorarea față de atacurile la care sunt supuși creștinii în diverse contexte ostile (fundamentalismul islamic, comunismul chinez, tirania nord-coreeană, secularismul occidental etc.).

Pe acest fundal, când apare câte un personaj care promite să rezolve politic chestiunile litigioase în favoarea creștinilor, brusc este copleșit de un val de simpatie ca și când ar fi împlinirea așteptărilor mesianismului politic. În această situație a fost, până nu demult, marele șef de la Moscova, însă s-a dovedit un trădător al cauzei, atunci când a interzis „prozelitismul”. Acest fapt ar trebui să dea de gândit mai ales celor care-l promovau ca mare apărător al creștinătății (în general).

Recent, coroana mesianică i-a fost repartizată Citește mai mult »