După proteste. Biserica

church

Dacă e adevărat că tocmai e în proces de afirmare un nou gen de conștiință civică (așa cum sugerează mai multe voci), atunci e foarte probabil că societatea în ansamblul ei va suferi niște transformări în acord cu mutațiile care se produc în conștiința civică.

Unii vor continua să caute explicații conspiraționiste și să vadă peste tot interese oculte, mobilizări dubioase etc. E posibil să fi existat și așa ceva. Dar numărul celor care au ieșit în stradă este mult prea mare pentru ca fenomenul să fie ignorat și disprețuit. Am fost în stradă – neplătit (încă, ar adăuga cârcotașii 😉 ) – și am auzit nu puțini oameni care spuneau că nu au o problemă cu grațierea în sine, ci cu metodele de lucru ale guvernului, cu penalii din jurul lui și cu încercarea de a deturna mereu discuția de la problema de fond către… detalii de procedură.Citește mai mult »

Grațiere și amnistie – încercare de contextualizare creștină

(sursa)
(sursa)

În această discuție despre grațiere și amnistie, trebuie să recurgem câteva noțiuni fără de care dezbaterea este imposibilă: dreptate, nedreptate, legalitate, ilegalitate, iertare, răzbunare, credibilitate, consecvență, valori morale creștine, discernământ… După câte se vede în istorie și în experiența curentă, este o artă dificilă să ții în armonie astfel de principii care uneori intră în conflict, să știi să alegi momentul în care să dai prioritate unuia anume și totodată să nu le anulezi pe toate celelalte.

Teoretic, lucrurile par oarecum simple. Creștinii practică iertarea – e unul dintre cele mai importante imperative –, dar trebuie să apere dreptatea; pot, ba chiar trebuie să lupte pentru dreptate, dar fără să cadă în patima răzbunării. E drept ca un om să plătească pentru faptele sale. E creștinește să i se acorde clemență. Răzbunarea iese din discuție. Dar ajungem repede la complicații: ce înseamnă o pedeapsă justă? Când, cui și de către cine se acordă clemență? Unde e granița dintre lupta pentru dreptate și dorința de răzbunare? A răzbuna oameni nevinovați e o formă de justiție acceptabilă?

Pentru ca biserica să poată exprima un punct de vedere care să fie luat serios în seamă în această privință, are nevoie de credibilitate. Foarte simplificat, credibilitatea socială – într-un contex laic – poate fi obținută din două surse: istoria atitudinilor bisericii și practicile ei curente. Cele două se suprapun parțial, dar le putem separa de dragul clarității.

Pentru a observa cum s-a poziționat biserica în istoria recentă, musai să facem un ocol istoric. Citește mai mult »

Păsăreasca culturii

Câteva dintre imaginile pe care le asociază google cuvântului „cultură”
Câteva dintre imaginile pe care le asociază google cuvântului „cultură”

Deși s-ar vrea o expresie a celor mai înalte sau profunde idealuri și aspirații ale sufletului omenesc, un fel de manifestare care trece dincolo de orice diferențe și ajunge la lucrurile esențiale ale ființei, nu știu cum se face că o anumită fracție din cultura înaltă ajunge să se închidă în propriile ei limbaje.

N-are rost să facem acum cine știe ce incursiuni savante prin istoria și definițiile culturii. Vă propun un exercițiu mult mai simplu. E foarte posibil că vi s-a întâmplat măcar o dată în viață să rămâneți profund marcat(ă) de un film serios, de o carte bună, de un concert clasic de calitate, de o piesă de teatru după un dramaturg celebru, de un tablou, de un cântec bine compus, de o sculptură, de o catedrală, de rafinamentul unei demonstrații filosofice etc.Citește mai mult »

Scurt îndrumător pentru cetățeanul turmentat

vot

Mai mereu, alegerile vin peste noi cu atâta incertitudine că votul seamănă adesea cu o loterie. Când vezi ce votează și cum se răzgândesc cei pe care i-ai votat, e normal să devii tot mai circumspect. Când afli pentru ce fapte sunt condamnați, e firesc să te revolți și să-ți mesteci neputincios frustrarea. În toată această nebuloasă, se pot trasa totuși și câteva direcții călăuzitoare. Poate că unora le-ar putea fi de ajutor o clasificare a tipurilor de vot.

Votul politic sau imobil. Există oameni care nu votează în primul rând programe sau persoane, ci partide. Fie din convingere politică, fie din reflex, aceștia aleg sistematic același însemn electoral oriunde îl văd. Nucleul dur al adepților acestui stil de vot nu reacționează la nimic. Candidații pot fi oricum și oricine, pot fi genii politice și monumente de integritate sau lepre morale. Ștampila se oprește mereu în aceeași rubrică.

Votul moral și/sau ideologizat (militant). Acest vot este unul de dată recentă în România. Și nu are vreo legătură cu moralitatea ca atare a celor votați, ci cu ideile morale pe care ei (pretind că) le apără. Alegătorul nu face neapărat o radiografie morală a aleșilor, nici un inventar complet al diverselor convingeri care îi animă, ci evaluează totul din perspectiva câtorva principii morale de acută actualitate. Candidatul sau partidul este votat fie pentru că îmbrățișează (la nivel declarativ) valorile tradiționale, fie că promite să fie progresist. În cazul nostru, se pare că avem un singur partid care își exprimă clar adeziunea la un asemenea set de valori: ANR, condus de Marian Munteanu, care se declară susținător al familiei tradiționale și al valorilor creștine.

Votul pragmatic. Aici intră votul contra sau răul mai mic. Citește mai mult »

De ziua națională, două vorbe despre străini

(sursa)
(sursa)

Unul dintre lucrurile care m-au frapat cel mai tare când am citit Pentateuhul a fost atenția de care se bucură străinii, nevoiașii și grupurile vulnerabile în legea mozaică. Evreii erau mereu povățuiți cum să se poarte bine cu aceștia.

În ultima vreme, mă frapează stăruința cu care străinii devin dușmanii poporului (român). Am scris mai multe texte în care pledez pentru patriotism, în care chiar găsesc că există ceva bun (chiar dacă pervertit) în manifestările naționaliste ce par să cunoască un reviriment în Europa și nu numai.

Însă găsesc cu totul revoltător și imoral faptul că acum a fi străin devine în sine o vină în gura unor indivizi fără scrupule, dar care pozează în mari patrioți și s-au apucat să vâneze cu sârg vânzătorii de neam și țară.Citește mai mult »

Cât de proști sunt cei care (nu) votează cu Trump

face_or_word_liar_label_1478820433_79_117_26_170

Mass-media internațională, de o anumită factură (greu de precizat natura ei exactă, din punctul meu de vedere), sugerează că Trump a fost ales mai ales prin votul prostimii. Mai direct sau mai voalat, se sugerează că alegătorii republicanului sunt niște oameni cu înțelegere limitată și IQ mic.

Se prea poate să fie adevărat, dar democrația nu înseamnă nici meritocrație, nici noocrație (dominația celor mai deștepți), ci e un exercițiu de bună conviețuire între proști, deștepți, bogați, săraci, tineri, bătrâni, educați, analfabeți, creștini, atei, negri, albi, hispanici etc.

Nu m-ar interesa deloc chestiunea dacă n-ar apărea aceleași reflexe și la noi. Unde mereu se împart oamenii în deștepți și proști în funcție de vot, în funcție de atitudinea față de subiecte fierbinți ale zilei etc.

Și iarăși nu m-ar interesa foarte tare dacă n-aș vedea același reflex și în tabăra creștină, care se raliază acestor catalogări și folosește etichete din același material, bazate pe la fel de atentă și înțeleaptă analiză. Etichetele sunt, evident, confortabile, dar cât adevăr conțin ele la urma urmei?

A aplica un calificativ colectiv precum „proști” te scutește de o analiză mai aprofundată. Dar, chiar dacă această catalogare ar fi statistic și faptic adevărată, prostia e totuși – privită din perspectiva IQ-ului – un dat greu de schimbat, dacă se poate schimba ceva. Marjele de modificare a IQ-ului sunt considerate semnificative doar dacă trec de 5 puncte, însă nu există (spun Ciancilo și Sternberg) studii care să ateste cu certitudine că se pot obține îmbunătățiri ireversibile.

Așadar, putem conchide cu o probabilitate mare că proștii nu sunt vinovați de nivelul lor intelectual. Prin urmare, nu sunt demni de disprețul deștepților. Și au dreptul la un punct de vedere în societate pe baza unor principii de conviețuire stabilite prin legi considerate umaniste, drepte, vizionare – precum constituțiile democrațiilor solide. Or a sugera că votul proștilor e de calitate inferioară deja introduce o diferențiere arbitrară și, evident, profund nedreaptă măcar sub aspect legal.

Și mai interesant e faptul că proștii au reușit să contracareze prin vot un sistem de mediatizare care presa constant candidatul republican și îl dezavantaja explicit în detrimentul mult clamatului principiu al obiectivității și în detrimentul deontologiei.

Aroganța cu care sunt tratați proștii de către diverși reprezentanți ai deștepților mă face să cred că, de fapt, acești proști nu prea au fost ascultațiCitește mai mult »

De ce am ieșit sâmbătă în stradă și alte explicații (in)utile

miting-oct-2016
Foto: Darius Cornean (folosită cu permisiune)

Am fost sâmbătă în stradă, în Oradea, cu toți „fanaticii”, „habotnicii”, „proștii”, „bigoții”, „bătrânii” și cum vor mai fi fost ei numiți. Considerând însă că s-ar putea să nu fiu chiar un spălat pe creier, oligofren sau cu alte metehne care – după unii foarte agresivi – sunt singurele care fac posibilă credința, mi-am zis că aș putea articula niște argumente pentru gestul meu.

Mai întâi, să elimin aspectele negative. Nu am ieșit ca să aibă liderii sau organizatorii cu ce se făli. Foarte puțină istorie recentisimă. În iarnă, când s-a protestat pentru a atrage atenția opiniei publice asupra cazului Bodnariu, am ieșit din solidaritate cu familia. Chiar și după cele mai precaute interpretări, venite pe canale oficiale, dinspre Norvegia, situația era cel puțin suspectă de abuz.

N-am ieșit atunci pentru orgoliul unor pastori sau organizatori globali, n-am ieșit ca să se obțină un număr cu care să se poată ei trufi (deși e bine când sunt mulțimi mari în sprijinul unor cauze nobile, pentru că atrag mai ușor atenția), n-am ieșit nici ca să ameninț Norvegia, n-am ieșit nici pentru dreptul tradiționaliștilor de a-și altoi copiii după bunul plac, fără amestecul forurilor competente. Dar știu și am știut și atunci că toate aceste interpretări sunt posibile și că există riscul unor deturnări fără legătură cu problema de fond.

După același model, sâmbătă am ieșit pentru că susțin valorile creștine tradiționale și cred că este un drept democratic perfect legitim ca aceste valori să fie afirmate liber în spațiul public. Oricine susține altceva are probleme semnificative de percepție a democrației.

N-am ieșit însă pentru a schimba definiția din constituție, ci pentru a susține demersul democratic al unui referendum care poate sau nu schimba articolul din constituție. Indiferent de rezultat, referendumul (dacă va fi validat) va reprezenta atitudinea, de la acel moment, a poporului român față de acest subiect sensibil. Irlanda a decis prin referendum că permite căsătorii între persoane de același sex. SUA însă a decis prin Curtea Supremă.

Am mai ieșit în stradă tocmai pentru că nu am încredere în elitele care vor să impună moravurile publice. Și pentru că nu am suficientă încredere în politicieni. Dar și pentru că nu mi se pare legitim ca o chestiune de moravuri publice să fie tranșată de un grup extrem de restrâns de persoane (ca în cazul SUA, unde și dreptul la avort și cel la căsătorie între persoane de același sex a fost decis exclusiv juridic).Citește mai mult »

Ce se poate înțelege din discursul pastorului Viorel Iuga

(sursa)
(sursa)

În mesajul public al pastorului Viorel Iuga sunt câteva probleme care merită luate în discuție. În primul rând, este foarte greu de stabilit în numele cui vorbește președintele Cultului Baptist. Dacă vorbește doar în numele acestei organizații, atunci, din punct de vedere tehnic, reprezintă o minoritate religioasă aproape neglijabilă pentru termenii categorici în care e formulat mesajul. Într-adevăr, s-a dovedit că evanghelicii se pot mobiliza ca să devină vizibili, dar nu și ca să devină decisivi pentru o decizie politică în România. N-aș exclude cu totul o astfel de posibilitate, dar deocamdată nu avem vreun precedent.

În orice caz, chiar dacă s-ar limita să vorbească în numele cultului pe care-l conduce dumnealui, cunosc suficient de mulți baptiști care nici plătiți nu s-ar prezenta la urne, iar de votat (cei care vor să voteze), adesea votează așa cum îi taie capul sau le dictează inima. Și cred că e bine că-i așa. Îmi sunt încă foarte proaspete în minte ciorovăielile frățești (inclusiv cu argumente teologice și morale) pro și contra Băsescu, pro și contra Crin, pro și contra Geoană, pro și contra Iohannis. Îmi amintesc cum prin unele biserici baptiste se perindau useliști și erau recomandați ca opțiuni valide (teologic) poporului credincios, iar în alte biserici același statul îl aveau contracandidații pedeliști.

Și poate n-ar fi lipsit de interes să amintim că, înainte de alegeri, nu Iohannis a fost să viziteze o instituție baptistă de învățământ superior, fapt ce poate fi interpretat în fel și chip. Iar cel care a fost într-o astfel de vizită nu susține valorile tradiționale (decât cel mult din oportunism). Așa că nici nu mi-ar trece prin gând că baptiștii pot fi convinși să voteze toți, obedient, pentru sau împotriva unui anumit candidat.

Tot în ce privește cultul, în documentele oficiale, nu există vreo distincție făcută între căsătorie civilă și căsătorie religioasă, iar cea religioasă este considerată un „serviciu special”.

Dacă vorbește în numele valorilor creștine, atunci inclusiv acest discurs ar trebui să le conțină. Or amenințarea cu votul ține de strategii politice – e, la limită, o tentativă de manipulare –, nu de principii biblice sau morale.Citește mai mult »

Șansa învățământului

(sursa)
(sursa)

În ciuda faptului că se vorbește foarte mult despre carențele din învățământ, despre ce și în ce fel ar trebui schimbat, despre mentalități învechite, despre teme aberante și despre lipsa de atenție pentru „produsul finit” al procesului educațional – elevul –, ci care s-au prezentat cuminți la început de an școlar vor învăța după aceleași programe, vor avea aceeași profesori, vor fi nevoiți să se conformeze acelorași cerințe.

Asta se întâmplă și din pricina inerției cadrelor didactice, dar și din cauza faptului că deocamdată se discută vorbe și cam atât. De fapt, de vreo 25 de ani se întâmplă, în mare, cam același lucru: discuțiile se desfășoară pe un plan teoretic, general, iar realitatea se degradează în școală, în clasă, în dreptul fiecărui elev.

Se propun soluții europene, finlandeze, montessiriene și cine mai știe de ce fel. Unele bune, evident. Altele, mai degrabă experimentale. Iar altele, pur și simplu inveții ideologice inepte.

Problema cea mare este că, chiar dacă s-ar adopta azi o soluție salvatoare, ar trece încă ani până când această soluție să ajungă în cele mai îndepărtate cătune ale țării. Deci este o certitudine că această atmosferă apăsătoare și lipsa de speranță și de orizont vor mai persista în școlile românești.

Și atunci, care este șansa învățământului? După părere mea, dacă ne referim la învățământul de masă, șansa stă în redescoperirea rezervelor de umanitate ale profesorilor în „complicitate” cu managementul școlii.

E greu să demonstrez cu cifre această teorie, dar, în practică, știe fiecare părinte că profesorii care se arată umani câștigă inima copiilor. Profesorii care nu răbufnesc necontrolat în clase, care nu pedepsesc pe toată lumea pentru un caz izolat, profesorii care nu tratează copiii ca pe niște obiecte, profesorii care nu-și obligă elevii să ia meditații (cu ei) ca să treacă clasa, profesorii care nu umilesc copii, profesorii care nu se comportă de parcă doar materia lor ar exista pe lume, profesorii care nu sunt ranchiunoși, suspicioși sau răzbunători.Citește mai mult »

Creștinii încă-l mai așteaptă pe mesia?

(sursa)
(sursa)

Nu, categoric, nu, am putea răspunde în mod automat. Doar exact prin asta se disting de iudaism – creștinii cred că Isus este Mesia cel promis, pe când adepții iudaismului încă îl mai așteaptă.

Și totuși, la o privire mai atentă, începi să ai îndoieli. Nu în plan teologic. Ci în plan geo-politic. Unde creștinii par în continuare în așteptarea unui mesia care să rezolve problemele internaționale. Adică exact acel gen de mesia pe care, în mod eronat (spunem noi), îl așteptau contemporanii lui Isus care n-au fost capabili să-i recunoască statutul mesianic.

Această așteptare se vădește în mai multe arii de interes. Pe de o parte, există o reală (și justă!) preocupare pentru bătăliile morale (avort, homosexualitate, eutanasie, definiția familiei etc.). Pe de alta, se manifestă îngrijorarea față de atacurile la care sunt supuși creștinii în diverse contexte ostile (fundamentalismul islamic, comunismul chinez, tirania nord-coreeană, secularismul occidental etc.).

Pe acest fundal, când apare câte un personaj care promite să rezolve politic chestiunile litigioase în favoarea creștinilor, brusc este copleșit de un val de simpatie ca și când ar fi împlinirea așteptărilor mesianismului politic. În această situație a fost, până nu demult, marele șef de la Moscova, însă s-a dovedit un trădător al cauzei, atunci când a interzis „prozelitismul”. Acest fapt ar trebui să dea de gândit mai ales celor care-l promovau ca mare apărător al creștinătății (în general).

Recent, coroana mesianică i-a fost repartizată Citește mai mult »

Când toți devin romani și vor sânge

(Sursa)
(Sursa)

Mi-a rămas ca un cui în minte o replică (pusă în gura lui Pilat) din filmul Ben-Hur: „Look at them [cu referire la spectatorii iudeii din tribunele arenei]. They want blood. They’re all Romans now.” (Uită-te la ei. Acum toți sunt romani și vor sânge.)

Replica apare în contextul în care, Ilderim, proprietarul carului și cailor cu care concurează Iuda Ben-Hur, merge să-și exprime părerea de rău (absolut formală) pentru faptul că Messala pierduse întrecerea și era grav accidentat. Iar Pilat răspunde că nici nu poate fi vorba despre vreo pierdere, după care își etalează – prin cuvintele menționate – adevăratul câștig.

Pericolul de a vrea sânge mi se pare a fi foarte prezent azi. Sub forma alunecării sub spectrul diverselor ideologii care împart oamenii în cei demni să trăiască și cei care nu merită să trăiască. Indiferent dacă această alunecare se produce sub imboldul fricii, al ignoranței, al urii sau al derutei, nu cred că există o scuză suficient de bună pentru justifica asemenea ideologie.

Mă surprinde disponibilitatea mare de a accepta (cel puțin teoretic) împărțirea oamenilor în vrednici să trăiască și buni de omorât. Pentru unii, pretextul e un câine mort, un animal împușcat la vânătoare. Pentru alții, împărțirea se face în funcție de principiile morale. Iar alții folosesc terorismul sau islamul ca criteriu. Evident, există o diferență de grad, pe care nu vreau s-o minimalizez, între gravitatea diverselor manifestări sau acțiuni.Citește mai mult »

Cine și ce mai pierde în creștinismul occidental?

Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)
Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)

Timp de mai bine de un mileniu și jumătate, creștinismul câștigător a făcut furori. A sedus imperii și împărați. A durat civilizații. A creat cultură. A stârnit pasiuni și repulsie. A urcat și a coborât regi și dregători. A îmbibat fibra intimă a multor națiuni. A creat Occidentul. A împânzit tot globul. A înglobat culturi și civilizații și le-a dat un nou sens. A fost un ferment extrem de activ și de fertil. A fost folosit ca armă, ca justificare, ca pretext. Are dreptate scenaristul filmului Book of Eli. Pe mulți i-a fascinat puterea Cărții Sfinte de a subjuga oameni și popoare.

Dar înainte de toate astea, era o vreme când creștinismul era cu totul nepopular. Nu era deloc la modă să fii creștin. Nu aveai nimic de câștigat. Era riscant. Era o mișcare imprudentă, din punct de vedere al existenței pământești. În primele trei secole de creștinism, era mai indicat să nu se știe că ai fi creștin. Chiar dacă nu erau persecuții atât de vaste și frecvente pe cât suntem uneori tentați să credem când privim în urmă, erau suficiente cât să poți cădea victimă dacă te aflai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Și erau destule dezavantaje sociale asociate cu această religie chiar mai bizară decât iudaismul monoteist.

Acea perioadă e privită mereu cu admirație, cu nostalgie și cu mare atenție de către creștinii evanghelici, în special. Care spun că-și iau ca exemplu Biserica de atunci, evident, mai ales din prima parte a acestei perioade. Fiindcă instituționalizarea (chiar și rudimentară, cât va fi fost ea) provoacă oarecare alergii. Dar nu numai ei au trăit nostalgia acelei perioade când creștinismul era, în general, perdant, din punct de vedere al statutului și al beneficiilor. Această nostalgie s-a perpetuat și a mai apărut din loc în loc, din când în când: pe la Francisc d’Assisi, pe la Maica Tereza, pe la diverși călugări dispuși să renunțe oricând la tot, pe la misionari care au sacrificat orice ca să meargă până la capătul pământului etc.

Acum însă creștinismul e una dintre variantele pe care le au oamenii pentru o viață bună, prosperă înfloritoare. E o modalitate de petrecere a timpului liber în mod benefic și antrenant. E o opțiune încă la modă și care conferă un statut aparte. E un club select, pentru niște privilegiați care au asigurat viitorul post-mortem (și se mândresc uneori cu asta). Dar, în general, se pierde destul de puțin în Occident dacă ești creștin. Dacă se pierde ceva…

Unii se vor grăbi să arate cu degetul către cei care predică „evanghelia prosperității”. Dar adesea marii critici ai acestei învățături nu se sfiesc să folosească Sfânta Carte ca să manipuleze mulțimi în lupta lor pentru a câștiga putere ori ca să și-o păstreze. Sau se vor ridica sprâncene încruntate către cei care transformă totul într-un fel de entertainment spiritual ieftin. Că numai ei sunt cei care vor să fie relevanți. Restul se mulțumesc să fie selecți, puri, neamestecați și anacronici – la fel de autiști, dar mai contează?Citește mai mult »

Moralism și (lipsă de) empatie

Tintoretto - Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)
Tintoretto – Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)

De multe ori, moralismul care-i animă pe creștini ia, în aparență, forma intoleranței față de semenii care comit anumite fapte condamnabile moral. Există și zone ale vieții în care societatea în ansamblu reacționează cu indignare la fapte antisociale, iar în aceste cazuri, atitudinea comună nu mai necesită explicații. Problema apare atunci când societatea tolerează sau chiar aprobă și încurajează anumite comportamente pe care doar grupările creștine le (mai) condamnă.

Exemple sunt suficiente, iar printre cele mai notorii se numără homosexualitatea, avortul sau eutanasia. Conflictul se naște, evident, din paradigmele morale diferite cu care operează taberele ce ajung să se înfrunte.

Invocarea explicativă sau justificativă a distincției biblice clasice dintre „păcat” și „păcătos” nu rezolvă aproape niciodată problema, fiindcă rămâne cumva suspendată în teorie. Nu potolește nici virulența unor moraliști porniți să condamne comportamentele neadecvate. Nu îmbunătățește nici interacțiunea dintre părțile aflate în conflict. Nu îmbunează nici tabăra avocaților care susțin dreptul fiecăruia de a fi așa cum dorește să fie.

Se consideră, îndeobște, că pretenția creștină de a clasifica anumite fapte drept păcate denotă aroganță. Că nimeni nu are dreptul să spună altcuiva ce să facă. Povestea e însă mai complicată de atât și, în realitate, mereu există situații în care, prin consens social, ni se impune ce să facem și ce să nu facem, fapt valabil indiferent dacă societatea este mai apropiată de valorilor morale iudeo-creștine sau mai secularizată.

Dat fiind faptul că nu am în vedere acest subiect, mă limitez doar la observația că nimeni, într-o societate, nu face ceea ce dorește decât dacă am vorbi despre o formă de anarhie absolută. Deci există niște valori morale subînțelese, iar conflictele ce apar între diverse grupuri se iscă din incongruența între seturile diferite de norme subînțelese.

Revin însă la problema moraliștilor. Și vreau doar să ridic câteva întrebări. Există posibilitatea de a afirma un punct de vedere creștin fără a cădea într-o subtilă formă de aroganță morală? Ce presupune iubirea creștină față de aproapele (și față de dușman)? Poate exclude iubirea creștină empatia umană? Cum se poate preveni pericolul ca, sub masca moralismului, să se ascundă diverse atitudini și motivații străine de creștinism?Citește mai mult »

Disprețul nejustificat al rațiunii față de credință

(By benoitpetit)
(By benoitpetit)

Am remarcat adesea în disputele ce se stârnesc în jurul credinței și valorilor că una dintre nemulțumirile de fond ale celor care se consideră „raționali” este legată de „obscurantismul” credincioșilor. La limită, tot ceea ce ține de credință este considerat lipsit de lumina rațiunii, plonjon în irațional.

Mergând mai departe pe acest fir argumentativ, se ajunge la concluzia că tot ceea ce nu e rațional, logic, rezonabil trebuie considerat nociv, periculos și ar fi de dorit să fie eliminat cel puțin din viața publică. Uneori se ajunge chiar la sugestia că credința e un fel de boală, de care credincioșii ar trebui să se trateze printr-o infuzie de rațiune.

Găsesc însă la Theodule Ribot – un psiholog francez care și-a desfășurat cercetările la sfărșit de secol XIX, început de secol XX – o teorie foarte interesantă (în cartea Logica sentimentelor). Mai întâi, trebuie spus că Ribot este un pozitivist care crede puternic în rațiune și în supremația ei. Iar ceea ce ține de sentiment se definiște prin deficitul de raționalitate.

Cu toate acestea, el admite că raționamentul afectiv sau emoțional este o realitate care nu poate fi nici ignorată, nici eliminată decât dacă se produce o schimbare atât de radicală, încât omul să arate cu totul altfel decât arată în prezent.

Ba mai mult, autorul recunoaște că un raționament logic pur rămâne doar un demers în căutarea adevărului, dar fără vreo consecință asupra comportamentului. Căci tot ceea ce ține de voință, de dorință, de aspirație, de decizie implică raționamente afective. Mobilul schimbărilor este în afara zonei strict raționale. Valorile (indiferent de natura lor) sunt tot din afara sferei raționamentului pur logic.

Credința, ca să vin la subiectul meu, se înscrie și ea, zice Ribot, în categoria raționamentelor afective, atât prin convertire (care, atenție, nu se limitează la religie, ci se poate produce și în ce privește convingerile politice, morale, sociale), cât și prin felul în care este trăită.Citește mai mult »

Către cei care deplâng lipsa interesului pentru carte

(Sursa)
(Sursa)

Atât în mediile laice, cât și în cele religioase, există o lamentare generalizată când vine vorba despre interesul scăzut al tinerilor (mai ales) pentru lectură. Că tinerii nu mai citesc. Că sunt interesați numai de computere și telefoane. Că se analfabetizează. Etc.

Și n-ai putea spune că degeaba se vaită lumea. Dar totuși, poate că ar merita luate în seamă câteva lucruri. Mai ales în ceea ce-i privește pe părinți, dascăli, lideri de opinie din mediile bisericești și alți influenceri care au sesizat gravitatea problemei.

Ca să începem de undeva, se poate ridica întrebarea: cine cumpără dispozitive electronice pentru copii de vârste preșcolare și cine le permite să stea cu ceasurile cocoșați asupra lor? Răspunsul e destul de evident, dar atunci trebuie făcută și legătura cu faptul că acești copii au șanse foarte mici ca peste ani să fie interesați de cărți și lectură, nu?

Cum fac dascălii (de română, să zicem) să prezinte cititul ca pe o activitate interesantă, utilă, agreabilă, benefică, dezirabilă? Obligând elevii să citească romane cu kilogramul? Poate că nu-i cea mai bună metodă (sunt sarcastic aici: evident că nu are cum fi o metodă bună!). Propun un test: fiecare dascăl care deplânge lipsa interesului pentru lectură să se gândească ce carte a citit ultima dată și cui ar putea vorbi cu pasiune despre ceea ce citește (fără să fie obligat de activitatea didactică).

În dreptul oamenilor care cuvântează în biserici: cum demonstrează ei legătura dintre credință și necesitatea sau utilitatea lecturii? Ce cărți citesc ei înșiși și ce ar putea recomanda enoriașilor? Cât de des li se întâmplă să recomande? Ce soluții ar propune ei ca părinți pentru a stăvili efectele nocive ale tehnologiei?Citește mai mult »