Doi bătrâni controversați

1. Nicolae Corneanu. Dat fiind faptul că nu sunt suficient de în vârstă încât să fi reținut toate detaliile evenimentelor de la Timișoara, din 1989, am aflat despre mitropolitul Nicolae Corneanu abia ulterior, când s-a denunțat pentru colaboraționismul său cu regimul comunist.

N-am cunoștință despre un alt caz similar – deși se pare că ar fi existat niște autodenunțuri similare în alte confesiuni, însă nu de aceeași anvergură. Prin urmare, l-am privit de la început cu ochi buni pe ierarhul ortodox.

Ulterior, am aflat despre Marșul Învierii, eveniment ce reunește creștini de toate confesiunile într-o procesiune care străbate Timișoara în fiecare an, de Înviere. Această întâmplare fericită n-ar fi existat fără bunăvoința mitropolitului.

Pe urmă, am aflat că a participat la întâlnirile organizate de Areopagus. Am fost surprins de această deschidere cu totul neobișnuită și neașteptată între creștinii majoritari și minoritarii dintre care provin.

Gestul mitropolitului de a se împărtăși cu greco-catolicii, care a scandalizat pe multă lume, nu m-a interesat atât de mult sub aspect strict procedural și canonic, ci din punct de vedere al atitudinii față de confrații de altă confesiune. Chiar dacă ierarhul Corneanu o fi greșit, credinciosul Corneanu a făcut ceea ce mulți ortodocși practicau deja.

Acțiunea lui a dinamitat o graniță garnisită, pe alocuri, cu multă tensiune, ba chiar și cu ură. Dar, totodată a și înverșunat taberele beligerante. Riscantă mutare.

Dacă spiritul creștin l-a împins la acest gest, atunci e unul de curaj, având în vedere riscurile care l-au însoțit și scandalul ce era previzibil că va izbucni.

2. Iosif Țon. Cu greu am reușit, atunci când l-am văzut pentru întâia dată, să asociez vocea lui Iosif Țon cu chipul pe care-l aveam în față. Ani de zile, punctul de atracție al fiecărei duminici în familie era predica lui Iosif Țon, de la Europa Liberă, undeva imediat după știrile de la ora 14.00.

Veneau vecini care nu „prindeau” Europa Liberă să asculte. Se luau notițe. Se discuta. Oamenii se minunau de „profeția” că în câțiva ani comunismul avea să cadă. Revoluția ne-a lăsat oarecum nedumeriți și parcă ușor temători că s-ar putea ca vocea lui Țon să nu mai fie auzită pe undele radio.

Dincolo de această prezență radiofonică, Iosif Țon era o adevărată legendă a copilăriei mele. „Trezirea spirituală” de pe Simion Bărnuțiu, „căderea”, „Oxfordul”, reabilitarea, plecare forțată în străinătate cu amănunte de can-can (niciodată verificate). Vă puteți închipui cât de atent am ascultat, în acest context, prima predică live a acestei legende vii.

Era să uit. Prin nu mai știu ce filieră subterană, în vitrina de la dulap, exista un fel de semn de carte cu o poză a familiei Țon (tata, mama și fiica) și nu mai țin minte ce informații despre ei. Dar era o poză mai de tinerețe, peste care nu am putut suprapune imaginea în carne și oase.

De la una dintre primele predici ale pastorului octogenar am reținut un lucru cu totul de mirare: când a împlinit Iosif Țon 16 ani, tatăl său, un țăran din Gârbovița, i-a spus că e liber să aleagă orice dorește: să creadă sau nu în Dumnezeu, să mai meargă sau nu la biserică, fiindcă el, tatăl, îl va trata în continuare ca pe copilul său.

O asemenea libertate mi se părea nebunească, de neconceput. Nicio presiune, nicio imagine părintească de apărat, nicio biserică de mulțumit, niciun program de prestat etc. În plus, tânărul era pus în fața responsabilității de a-și asuma gesturile lui creștinești.

Ulterior am mai aflat și alte lucruri bune de la și despre Iosif Țon. S-a dus aura legendară, dar mi-a rămas în memorie un personaj predominant pozitiv.

Nu sunt în măsură să-i judec pe niciunul dintre cei doi, fiindcă au lăsat o impresie puternică asupra mea la un moment dat. Și atunci există riscul să fiu fie părtinitor, fie pătimaș. De aceea prefer să rețin ceea ce mi-a îndreptat atenția spre lucruri bune, frumoase și de valoare.

Publicitate