Înainte de turul II – taberele și partidele

(sursa)
(sursa)

Taberele

Există mai multe Românii care votează. Sunt mai multe împărțeli posibile. La un prim nivel – superficial – se pare că Transilvania, Diaspora și România conectată la internet merg în aceeași direcție: votează preponderent cu Iohannis. Moldova și Țara Românească votează mai ales cu Ponta.

Dar aceste împărțeli sunt înșelătoare și, mai ales, nocive. Înșelătoare, pentru că, în interiorul celor două culori dominante, există și insule de altă culoare. E drept, mai multe insule roșii pe albastrul transilvan, decât insule albastre pe roșul Principatelor.

O explicație foarte interesantă (autor: Dumitru Sandu) e aceea că distribuția voturilor este determinată de nivelul de dezvoltare a județelor. Astfel, județele foarte dinamice votează masiv cu Iohannis, cele foarte slab dezvoltate votează și mai masiv cu Ponta. Iar între ele sunt județele pe care unul sau altul dintre candidați și le-au adjudecat la limită.

Nocive, pentru că…

1. Transformă oamenii în statistici. Nu vă amăgiți, acolo unde e roșu intens, nu sunt doar „putori ordinare” și milogi. Sunt oameni care votează din convingere cu candidatul și partidul. De ce? Discutăm mai jos. De asemenea, sunt oameni care votează împotriva canditatului câștigător. N-ar fi nedrept să-i băgăm în aceeași oală?

2. Instigă la ură și la dispreț reciproc. Am văzut că până și well-informzii care au acces la net, pretind că votează rațional și au un foarte dezvoltat spirit critic nu pot să nu dea glas violent frustrării că alții nu votează ca ei, că alții nu văd ce văd ei. Iar aceste luări de poziție sunt uneori furibunde și pline de răutate aproape paroxistică.

E drept că e frustrant, dar asta nu îi face în mod automat pe votanții din altă tabără neoameni. Pe lângă asta, e mare păcat că televiziunile au unde să-și deverseze lăturile zavistiei, ca și cum, pe urmă, n-ar trebui să stăm tot în aceeași țară (cei care o să rămânem) și să ne privim iarăși în ochi unii pe alții.

Rolul televiziunilor e extrem de important aici, mașinăria de propagandă a PSD (Iohannis a rămas cam fără tribună, după câte umblă vorba prin târg) nu se de în lături de la nimic pentru a promova candidatul. Lipsa de exercițiu critic atârnă foarte greu în formarea opiniei telespectatorilor, dar vina nu e neapărat (și sigur nu în mod exclusiv) numai a lor.

3. Intră în logica malefică dualistă a propagandei de partid. Toate partidele vizează să împartă simplist realitatea în noi-cei-buni și ei-cei-răi. O minimă experiență de viață te învață că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. Cu toate acestea, de fiecare dată reușește manevra asta diabolică, poate tocmai fiindcă apelează la ce-i mai rău în fiecare dintre noi.

4. Subminează nevoia de dialog și interacțiune individuală reală. Citește mai mult »

„Revoluția” română – comemorare subiectivă

(Sursa)
(Sursa)

Acum 23 de ani se comemora 1 an de la ceea ce încă mai credeam pe atunci că a fost Revoluția Română din Decembrie 1989. Se comemora într-o atmosferă extrem de sumbră. Nu prea ninsese, iar ninsoarea care căzuse atâta că se amesteca urât cu noroiul de pe străzi.

Panglicile de la coroanele alea fluturau dezolant în imaginile difuzate pe ecranele (în majoritate alb-negru) ale televizoarelor. Atmosfera era apăsătoare, aproape insuportabilă. Se simțea în aer prefăcătoria și trădarea, moartea inutilă și neputința, eșecul și revolta.

În primăvară, Iliescu se instalase cu o inadmisibilă majoritate în fruntea țării, dimpreună cu pseudo-partidul democrat FSN. Se consumaseră deja trei mineriade, dintre care una cu morți și răniți.

„Democrația” și „libertatea” se dovedeau cumplit de asemănătoare cu totalitarismul care, teoretic, fusese curmat cu un an înainte. E drept că aveam blugi, gustasem banane și ciocolată, ne jucam cu jucării Made in GB sau USA. Dar un gust ca de nisip, ca de zer stătut îți rămânea în cerul gurii.

Parcă tot anul 1990 a fost sumbru. După frica de teroriști – care încă a mai persistat vreo lună –, au urmat nopțile în care stăteam să vedem dacă nu cumva îi judecă pe membrii nomenclaturii. Rămăsesem cu reflexul că s-ar putea să se dea la televizor. Dar noaptea târziu. Că așa se dădeau programele bune la tv.

După aceea, a urmat frica de mineri. Nu că ar fi putut ei năvăli din televizor peste noi, ci teama aceea că nu știi ce și de ce se întâmplă. Teama că există niște inși incontrolabili care au o lege a lor, necunoscută și extrem de dură.

Se mințea mult la un an după „revoluție”. Citește mai mult »

Adevăratul războinic… al luminii(!?)

Sau: să nu uităm de mineriade…

Dacă admitem că lumina adevărată vine de la… Răsărit, atunci adevăratul războinic nu e Becali. El, sărmanul, jubilează și se simte ca Sf. Gheorghe când câștigă Steaua, când ia niște procente infime la alegeri, când dansează pe Maybach.

Însă adevăratul războinic e Iliescu. Fiindcă el a făcut tot ce a fost necesar să își păstreze puterea. Dacă unii s-au dovedit prea încăpățânați, n-a pregatat ca, prin intermediul „pârghiilor” pe care le-a avut la dispoziție, să-i înlăture chiar și fizic. Așa au pățit Ceaușescu, o parte dintre revoluționarii de după 21 decembrie, cei de la Târgu-Mureș (când Iliescu a moșit SRI-ul, ca să nu moară de foame foștii securiști). Pe cei care protestau în Piața Universității i-a etichetat huligani și a chemat minerii să-i „vindece” de huliganism.

Cristian Pațurcă, cel ce a scris și a cântat imnul huliganilor din Piața Universității, a avut un traseu simbolic pentru oponenții lui Iliescu. Nu spun că Iliescu i-ar fi trasat destinul. Nu, dar e de remarcat cum fostul „huligan” anticomunist s-a stins devreme, după ce a pierdut lupta cu tuberculoza, în vreme ce bătrânul comunist reformat e încă bine mersi.

E bine că omul încă-i sănătos, însă e nasol că amintirile nu-l chinuiesc. Nu oficial, în orice caz. Iar acum, dacă toate au trecut și s-au cam prescris, își permite să fie și generos, ca un mare învingător. S-a întâlnit la un moment dat cu Pațurcă, dar pe când acesta nu mai reprezenta nimic mai mult decât o amintire palidă a unor evenimente uitate. L-a primit pe rege în țară abia când a fost sigur că nu-i mai poate pricinui necazuri. Ba chair se arată cordial cu Majestatea-Sa, ca între foști „șefi de stat”.

Studenții și protestatarii din Piața Universități fie au luat calea străinătății, fie s-au înfipt în sistemul al cărui artizan suprem tot Iliescu e, dimpreună cu FSN-ul lui credincios. Mai sunt și dintre cei care au rămas pe dinafară, sastisiți și înăcriți. Sau cel puțin resemnați.

N-aș vrea să las să se înțeleagă că aș avea ceva cu persoana lui Iliescu. Dimpotrivă, mi-e chiar simpatic uneori. Însă el e exponentul prin care denumim tot comunismul travestit care s-a instaurat în locul comunismului manifest, explicit de dinainte de 1989. Iliescu e numele generic și tartorul sub care s-a produs redistribuirea de forțe.

El poartă o vină morală certă, chiar dacă vinile penale s-ar putea să revină altora. El știa exact ce se întâmplă și știe și în prezent. Însă mereu aduce vorba despre altceva. Când nu-ți asumi nimic din tot răul petrecut sub oblăduirea ta, când Justiția nu e încurajată să facă dreptate și curățenie în mizerii, nu se poate spune că ești inocent și imaculat.

Tot Pațurcă l-a descris cel mai bine în Măi, animalule (faceți abstracție de „ilustrații”):

La ce i-au trebuit lui Iliescu victime?

Nu știu dacă mâna bleagă a justiției îl va ajunge vreodată pe Ion Iliescu. Nu mă pot pronunța dacă ar fi cazul să-l caute. Însă memoria istoriei ar trebui să nu-l păstreze ca pe un cavaler pe cal alb, ca pe un izbăvitor care a venit să ne scape de jugul comunist. Căci el, după cum declara încă de pe atunci, numai cu Ceaușescu și clica lui avea ceva de împărțit.

Mai că i-aș da crezare lui Mărieș, care-l consideră criminal, în condițiile în care mult mai bine ar fi dat un discurs antibăsescian cu această ocazie. Și omul chiar putea să aleagă această variantă, nu să se repeadă la „inofensivul” Iliescu – care face chiar figură de simpatic pe lângă Băsescu. Bizara solidaritate a opoziției nu face decât să tulbure și mai tare negurile ce-l încojoară pe bătrânul activist.

S-ar revolta toate sucurile gastrice în mine dacă aș descoperi că, peste câțiva ani – în vreun manual scris de cine știe ce simpatizanți de-ai lui – copilul meu ar trebui să învețe cum că Iliescu face parte din galeria vajnicilor luptători pentru libertate și democrație. Să fie clar: n-are cum fi Iliescu egal cu Iuliu Maniu sau cu Corneliu Coposu. El a fost un profitor al regimului, un comunist reciclat în socialist, un adversar al „valorilor cosmopolite”. Așa să rămână.Citește mai mult »

Minerii și aplaudacii

Celebrând realizările minerilor (screen-shot)

Mi-am făcut un nărav (e deja al treilea an) să scriu despre mineriade. Dacă aveți chef și răbdare, puteți citi ce am scris în 2009 și în 2010. Eu n-am avut curiozitatea să mă recitesc, așa că habar n-am cât de tare m-am repetat. Scriu dintr-un soi de încăpățânare de a nu uita istoria recentă, răul făcut altora (ei sunt singurii în drept să-l ierte), reperele unei istorii subiective.

Reiau foarte pe scurt istoria. În 1990, la scurtă vreme după alegerea demagogului Iliescu (care declarase în vremea „revoluției” că nu va lua parte la alegeri) în fruntea țării, Piața Universității a fost ocupată de protestatari anticomuniști. La chemarea lui Iliescu, în București au sosit mai multe trenuri cu mineri din Valea Jiului. Aceștia au năvălit în Piață și au căsăpit pe cine au prins (mai ales dacă prezenta semnalmente mai „intelectuale”: barbă, plete, ochelari).

Mineriada respectivă n-a fost singura, ci se înscrie într-o suită de incidente cu mineri ai căror instigatori și autori morali au fost acoliții lui Iliescu din perioada ianuarie-iunie 1990. Au urmat însă și replici, minerii profitând de girul tacit al autorităților și forțând demisia guvernului Roman. Evenimentele au rămas neelucidate cu largul concurs al actualului PSD și al procurorului Dan Voinea. Recent, Asociția Victimelor Mineriadelor a cerut redeschiderea dosarelor trecute în uitare.Citește mai mult »

Imnul regal al României

Pe 10 Mai, e Ziua Monarhiei, iar între 1866-1947 era Ziua Națională a României. Strict istoricește vorbind, monarhia n-a fost abolită niciodată prin votul sau decizia poporului român, ci prin mașinațiunile sovieto-comuniste.

După 1990, Iliescu doar s-a prevalat de un fapt istoric mârșav și, conștient că, după 45 de ani, conștiința monarhică a poporului se cam stinsese, a perpetuat abuzul (și tacit, dar și explicit), fiind cel care avea cel mai mult de câștigat din asta la acel moment istoric.

Încă un motiv pentru care istoria n-ar trebui să-i arate prea multă bunăvoință lui Ion Iliescu.

Dacă e adevărat ce zice wiki, atunci autorul versurilor imnului e V. Alecsandri, iar melodia a fost compusă de Eduard A. Hübsch.Citește mai mult »

Întrebați-l de mineriadă

Cum „pe cine”? Pe Iliescu, desigur. Să nu scape nici anul ăsta neîntrebat. Poate îi iese din cap ideea că o să intre în istorie imaculat ca o fecioară politică. Din câte am înțeles eu, aceasta e miza lui cea mare: să fie primit în compania selectă a personalităților mitologizate ale istoriei naționale.

Dacă Iliescu n-ar fi liber-cugetător – adică: dacă eu cred în Moscova, ce vă doare pe voi capu’? –, sunt convins că s-ar aștepta ca, după „adormire”, să fie sanctificat. Dacă nu la nivel național – fiindcă patriarhul lui fidel l-a trădat și a plecat mai repede la cele veșnice – atunci măcar în câteva gubernii, pardon, județe. Iar niște babe pioase să treacă cu trei trandafiri sub braț să-i sărute cucernic icoana din care le va zâmbi (cum altfel?) chipul său trans-/des-figurat.

Întrebați-l cine a chemat minerii și el vă va întreba cine v-a „instigat”. Căci Iliescu nu poate concepe că un om ar putea să-și folosească creierul din dotare și să ajungă la concluzia că are ceva să-i reproșeze lui, personajul providențial al Revoluției Române. De altă parte, el mai știe că de la un anumit nivel în jos, se gândește numai la comandă de partid și de stat.

Întrebați-l câți au murit în acea perioadă și vă va întreba unde ați fost dumneavoastră în zilele respective. Altfel spus, de ce nu ați fost în piață să încasați niște toiege minerești. Cu dragoste, ca bătaia de la mama de-acasă. A, erați prea tânăr? Atunci ce vorbești, mucosule? Nu contează ce spui, ci cu câți ani te poți legitima în fața „venerabilului”.Citește mai mult »

Ordinea, cultura și cartea mai presus de adevăr?

Potrivit lui Iliescu, care își lansa o carte la Bookfest, e mult mai important să facem cultură, să lansăm cărți și mai ales să fie ordine decât să aflăm odată ce legătură are el cu morții Revoluției și cu mineriada din ’90 (în special). Nu e singurul demagog care știe să întoarcă în favoarea lui situații neconvenabile (metoda nu e folosită numai în cercurile politice, să fim bine înțeleși). Din nefericire, sunt destui care îl cred. Din fericire, nu toți îl cred.

Tupeul Iliescului este însă colosal. Cartea lansată azi se cheamă După 20 de ani – 1989 an de cotitură în istoria naţională şi în viaţa internaţională și a fost publicată la Editura Semne. Nici n-am știut până acum că același personaj dubios și-a făurit propria instituție de cercetare a evenimentelor din ’89. Se cheamă Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (în paranteză fie spus, mă întreb ce caută Valentin Voicilă alături de Iliescu, Petre Roman, Dan Iosif, Răzvan Theodorescu în colegiul național al acestui institut).

Cu cât ar sta Iliescu mai departe de investigarea Revoluției, cu atât ar fi mai puțin suspect în ochii tuturor. Dar însuși faptul că ține mereu să pună el lucrurile la punct este dubios în cel mai înalt grad, dat fiind faptul că n-a fost un privitor neutru, nici o victimă, nici nu poate fi suspectat de obiectivitate istorică și științifică. Putea să ne lămurească toată povestea într-un volum de memorii publicate post-mortem. Dar nu, se încăpățânează să își legitimeze propria versiune, iar academicienii și profii universitari se înghesuie să-i facă pe plac. Că doar nu au decât de câștigat.

Au „lustruit” legea lustrației

Curtea Constituțională a decis că Legea lustrației e… neconstituțională. Faptul că urmează să-și și motiveze decizia chiar nu mai importă. Fiindcă respectivii sunt suficient de bine pregătiți încât să scoată ei de pe undeva din cotloanele Constituției niște prevederi care, chipurile, ar fi fost încălcate. Întocmai ca în cazul ANI.

Boșorogii de la CC sunt, cum am arătat și cu altă ocazie, foști membri de partid, simpatizanți, beneficiari ai unor sinecuri din partea politicienilor. Așa că de ce s-ar sinchisi de Constituție, când ei știu prea bine că au fost puși acolo ca să întoarcă diverse servicii. Normal că tot ce spun eu ar trebui probat. Dar și dacă s-ar proba, s-ar inventa o chestie care să facă probele respective neconstituționale sau măcar viciate din punct de vedere procedural.

Nu cred însă că gestul CC este ultima zvârcolire a viperei comuniste, ci cred că e doar cea mai recentă dintre zvârcolirile ei. Așa îmi și stă bine, nu? Să fiu mai optimist decât stimabilul bloger citat mai sus. Și mai cred că în acest for de arbitraj nu se va face curățenie niciodată, fiindcă partidele nu au interesul să se întâmple una ca asta. Poate să strige până răgușește Monica Macovei.

Dar nu care cumva să credeți dumneavoastră că CC s-a sesizat singură cu privire la neconstituționalitatea unei legi care oricum vine tardiv și cam degeaba. Nu! Ci niște străjeri ai democrației, membri ai PSD, au tresărit observând neregulile. Ei și-au dat seama că firava noastră democrație – amenințată de dictatura băsesciană, nu-i așa? – este în mare primejdie odată ce vreme de 5 ani, foștii demnitari de partid n-ar mai avea acces la funcții publice. Ar fi mare păcat să ne lipsim de experiența, înțelepciunea, pasiunea, abilitatea, descurcăreala și „relațiile” lor.

Vă dați seama că am pieri cu toții fără acești vajnici luptători pentru adevăr și democrație. Acum urmează să fie invitați în talk-show-uri ca să-și expună motivațiile profund umane, absolut dezinteresate și completamente juste. Niciodată PSD-ul nu s-ar deda la acte care vizează protejarea interesului de haită, obținerea de privilegii nejustificate, așa cum fac alții. Ai lui Ponta sunt toți feți-frumoși născuți din nou după ’89.Citește mai mult »

„Bunicuța” bate toba

După 20 de ani, Iliescu o ţine tot pe-a lui. Că a fost revoltă populară. Că el, absolut întâmplător, se afla tocmai la locul potrivit (proabil ieșise – trimis de tanti Nina – să stea la coadă la ciolane de porc și-a dat revolta peste el). Că mulţimea l-a dorit. Asta chiar e tare, fiindcă mult mai celebri erau Caramitru, Dinescu, Doinea Cornea, Dan Deşliu sau chiar colegii din aparatul central al CC: Al. Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Gh. Apostol. O logică elementară te obligă să ridici următoarea întrebare: cum putea fi dorit din moment ce nici măcar nu era cunoscut?

Oricum, atitudinea lui Iliescu e fie justă, fie cea mai longevivă minciună ai anilor postcomunismului în România. Altă variantă nu există. Iar în aceste condiţii, fostul preşedinte al ţării (singurul cu 3 mandate după Ceauşescu!) este fie un erou – cum doreşte dumnealui –, fie un escroc al istoriei. Informaţiile care se acumulează din diverse surse conduc mai degrabă către această a doua variantă.

E limpede că „bunicuţa” nu are cum să renunţe la minciuna de care se ţine de la bun început. Ar trebui să se renege pe sine, să-şi pună singur cătuşe şi să se prezinte la televizor cerându-şi scuze oamenilor pe care i-a minţit, apoi să ceară să stea în arest, oferind totodată indiciile şi verigile lipsă anchetatorilor care să-i întocmească dosarul.

În interviul pe care l-a acordat lui John Simpson de la BBC, Iliescu vorbeşte despre confuzia teribilă existentă în zilele lui decembrie 1989. Era atât de mare confuzia, zice el, încât oamenii se împuşcau unii pe alţii (!?). Poate n-am fost foarte atent până acum, dar cu siguranţă nu-mi amintesc să mai fi fost avansată această explicaţie. Ideea cu teroriştii s-ar părea că s-a născut din acea zăpăceală generalizată. Cel puţin asta sugerează şeful FSN-ului de atunci.Citește mai mult »

Îmi vreau votul înapoi!

Domnule Antonescu,

V-am votat. Nu fiindcă reprezentaţi cea mai bună opţiune, ci fiindcă păreaţi a fi răul cel mai mic (să-mi fie cu iertare, dar cine şi-ar mai putea pune azi încrederea în politicieni?). Am văzut cum au guvernat liberalii, deci nu avea rost să-mi fac iluzii că aţi fi unul dintre eroii salvatori care să scoată ţara din haos.

V-am votat pentru că nu votez cu stânga (din motive ideologice dar și morale). O stângă criptocomunistă aflată, în continuare, sub oblăduirea nefastă a clicii lui Iliescu. Oricum, după cum arată în Occident, nici nu voi vota vreodată cu stânga.

V-am votat pentru că PNŢ-ul a sucombat şi eraţi singurul reprezentant de dreapta cu oarece şanse la accederea în turul doi.

V-am votat pentru că nişte oameni decenţi şi respectabili (Neagu Djuvara, Zoe Petre, Emil Constantinescu) vă dădeau credit şi vă susţineau. Şi mi-am spus că vor fi ştiind ei mai mult decât ştiu eu.

Dar îmi vreau votul înapoi.

Votul meu nu este tranzacţionabil. Nu vi l-am dat ca să i-l duceţi lui Geoană şi să aveţi cu ce negocia.Citește mai mult »

Dimineaţa de 15 iunie – după mineriadă

O zi în care Iliescu îşi oferea mulţumirile sale preţioase minerilor care-i căsăpiseră pe golanii din Piaţa Universităţii. Iată prima parte a documentarului de Stere Gulea:

Aveţi aici, dacă doriţi, partea a II-a şi a III-a. Iar în urmă, reacţiile străinilor la sângeroasele incidente.

N-am de unde să ştiu cu precizie ce s-a întâmplat în acel iunie în Bucureşti. Dar niciodată n-aş putea să-l cred pe Ion Iliescu, care declară, cu candoare, că minerii au venit din Valea Jiului doar să pună mâna pe sapă şi să refacă straturile de flori din faţa TNB. Probabil că a fost un fel de „muncă patriotică” şi eventual din greşeală s-o mai fi lovit vreun student – nedeprins cu munca agricolă adevărată – cu capul de o muchie de sapă sau cu coastele de o coadă de topor (d-ăla cu care se taie florile, desigur).Citește mai mult »

O dată la douăzeci de ani Iliescu face lifting facial

Am aflat cu stupoare din „Jurnalul Naţional” de luni… Aici musai să întrerup preafrumoasa şi stupefiata mea introducere pentru o paranteză mai lungă. Primul germene de suspiciune a tresărit când am văzut ziarul în care apare informaţia. Mi-am mărturisit şi cu altă ocazie neîncrederea în campania de restituire a istoriei române pre-revoluţionare iniţiată de acest cotidian. Prea mult prezent în trecutul povestit de dumnealor. Ce căuta, încă mă mai întreb, Băsescu pe prima pagină a unui număr „restaurat” al „Scânteii”? Doar coincidenţa face ca şi Antenuţele să nu-l aibă la inimă pe acelaşi personaj? Poate mai bine s-ar ocupat în detaliu numai de meciul Dinamo-Steaua, din ’88.

Îmi reiau cursul introducerii. Stupoarea mi se trăgea aşadar de la dezvăluirea că Ion Iliescu e, de fapt, „complotist” cu acte în regulă. Pe scurt, în martie 1989, el ar fi scris o scrisoare de protest pe care i-a înmânat-o lui Virgil Măgureanu (pe atunci cadru didactic la „Ștefan Gheorghiu”) care urma să o paseze lui Ovidiu Trăznea (tot profesor pe la Academia Partidului), iar acesta să o trimită peste graniţă. Scrisoarea însă n-a mai părăsit niciodată ţara. Trăznea, care ar putea să confirme, a decedat. Un alt personaj implicat în chestiune – un fost ambasador, după declaraţiile lui Măgureanu – rămâne anonim din princina unui neaşteptat… lapsus al fostului şef SRI. Omul chiar insistă că nu-şi aminteşte. Să-l credem dară.

După ce am citit scrisoarea în întregime, am rămas cu nişte întrebări care nu-mi dau pace. Unele sunt mai direct legate de subiect. Altele îi dau târcoale mai pe departe. Dar n-am ce face, că nu pot scăpa de ele cu totul.

Trec peste amănuntul că scrisoarea nu este semnată, ci dată „anonimă”. Iar Securitatea, deşi îl pândea de zor, îi dă ocazia să se întâlnească fără oprelişti cu Măgureanu şi nu suspectează nimic. Or fi având şi ei rateurile lor, cine ştie?

Este notorie aplecarea comuniştilor către rescrierea trecutului. N-aţi învăţat cei mai mulţi că 23 Augúst/Libertate ne-a adus – pe spezele Partidului? N-aţi fost – cei mai apropiaţi de vârsta mea, probabil – deziluzionaţi că Vasile Roaită nici măcar n-a existat? Iar dacă a existat totuşi şi a murit cu mâna pe sirenă, cum se spunea, s-ar putea să nu fi avut nicio legătură cu comunismul? Mare parte din poveştile cu ilegalişti erau mistificări realizate în buna tradiţie sovietică (după cum dovedesc cercetători ca Eugen Negrici sau Ana Selejan). Ce ne-ar putea convinge că această scrisoare nu este o făcătură? Mai ales că există, deocamdată, o singură mărturie în favoarea ei. Oricum, nici măcar un specialist de talia sociologului Vladimir Tismăneanu nu pare foarte convins de autenticitatea misivei.

E cel puţin straniu că această dovadă este servită în treacăt tocmai de către un fost şef de serviciu secret numit în funcţie de partidul învingător (FSN), la propunerea lui Iliescu. O fi o coicindenţă asta, dar bizară coincidenţă. Cum se explică şi că lui Măgureanu i-a zburat porumbelul abia în 2008? Dacă „scăpa” această informaţie în vremurile bune, poate că vedeam un adevărat erou în persoana preşedintelui ţării, poate că-i făceam statuie încă din timpul vieţii. Atunci era un moment priincios. Că doar I.I. deja se jucase cu „nu candidez, ba candidez”, iar ţara tăcu mâlc şi-l votă într-un procent ruşinos de mare. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva există vreo legătură între această apariţie tardivă şi imaginea din ce în ce mai şifonată a fostului revoluţionar-şef.

Să admitem însă că a existat această revoltă scrisă a lui Iliescu. Dacă o veţi citi, veţi constata că el îndeamnă la acţiune, la protest, la luptă. Oare chiar ştia că asta urmează să se întâmple? Sau ştia măcar că doar aşa poate fi speriat Ceauşescu? Iar dacă oamenii au ajuns să-i îndeplinească în decembrie visul lui primăvăratic, cum se face că i-a măcelărit pe unii şi după 22? Dacă e adevărat că „este în interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu împărtăşească sentimentele maselor largi populare din care provin şi pe care trebuie să le slujească”, atunci cum se face că aceste „organe” n-au simţit cu poporul?

Tot în acest text „apocrif”, fostul preşedinte al ţării critică dur clica din jurul lui Ceaşescu pentru indiferenţa pe care o manifesta faţă de popor. Surprinzător, toate clicile (mult mai cuprinzătoare numeric) care l-au înconjurat pe Iliescu după ’90 au manifestat aceeaşi indiferenţă dispreţuitoare faţă de ţărani (amintiţi-vă „retrocedările” de maxim 50 de ari făcute cu „permisiunea” lui imediat după ce a fost ales preşedinte), faţă de intelectuali (Piaţa Universităţii), faţă de muncitori (favorizarea minerilor şi a celor ce reprezentau mase electorale compacte). De ce a patronat cu seninătate de bunicuţă înţeleaptă şi pasivă toate furtişagurile care s-au făcut după revoluţie, din moment ce tocmai asta îl deranja teribil la ceauşeşti? Situaţia pare destul de similară, dacă ţinem cont că şi Ceauşescu părea se nu ştie exact ce se petrecea în ţară. Ba chiar ar fi în defavoarea lui Iliescu, care mereu voia să dea impresia că ştie foarte bine.

Documentul mai conţine şi referiri la compromiterea conceptelor de democraţie şi socialism „care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare…” Ar trebui văzut atunci de ce I.I. mânuia cu grijă toate mijloacele de propagandă împotriva partidelor istorice. Dacă pentru dânsul era atât de importantă expresia societăţii libere, de ce i-a contestat exprimările şi de ce i le-a cenzurat? De ce abia apariţia televiziunilor particulare a marcat şi o ascensiune semnificativă a altor forţe politice decât FSN-urile? De ce persecuţia împotriva Regelui Mihai?

Potrivit propriilor declaraţii, în ’71, după Tezele din iulie, a început îndepărtarea lui Iliescu din primele rânduri ale Partidului. Mergând mai în urmă, prin ’48-’49 îşi inaugura activismul politic şi social. Adăugaţi şi anul ’89 şi iese cum că o dată la vreo douăzeci de ani face o schimbare majoră de look. Oare ce-o fi determinat-o pe asta din urmă şi ce efecte va avea? D-l Vladimir Tismăneanu avansează o explicație, dar numai asta să fie? Sau ni se mai pregăteşte şi altceva?

Comunismul fiecăruia, comunismul tuturor

E ziua lui Ceauşescu. De naştere. Din nou vor apărea pe la televizor nostalgici cu buchete de flori, cu jerbe, cu frustrări, cu idei fixe, care îi vor căuta (presupusul) mormânt şi i se vor jeli despre vremurile pe care au ajuns să le trăiască. Cu atât mai mult cu cât am intrat în anul crizei.

Ceauşescu s-a dus (cel mai probabil). Dar ne-a lăsat să ne ocupăm de moştenirea comunistă din minţile şi inimile noastre, din manualele noastre, de pe străzile noastre. Avem o istorie mică, o istorie mare, o ideologie comunistă mai mult sau mai puţin altoită pe ADN-ul propriu, un trecut – toate trebuie administrate într-un fel. Nu cred că suma comunismelor individuale poate contura un comunism al tuturor.

Sunt mai multe feluri de comunism. În funcţie de cine îl istoriseşte, de cine l-a trăit, de mitologia proprie, de idiosincrazii, de contextul de atunci sau de cel de acum etc. Încerc să adun numai câteva repere de pe harta comunismelor ce ne parvin pe diverse căi.

Există, în primul rând, un comunism obiectiv, al documentelor. Parte din acestea au fost transferate către CNSAS şi unele au reuşit să vadă lumina zilei. Altă parte a rămas în grija SRI sau a altor instituţii de „interes naţional”.

Una dintre cele mai bătrâne instituţii care se străduie să recupereze memoria sinistră a comunismului carceral este Academia Civică. Sub oblăduirea Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, această instituţie a adunat în jurul ei specialişti în istorie, a publicat cărţi şi, cu tenacitate, luptă pentru memoria noastră colectivă.

Vine la rând comunismul din Arhivele Naţionale ale României, care, în epoca lui Dorin Dobrincu, au fost deschise cercetătorilor. Nu e de mirare că au sărit la beregata lui tot felul de indivizi, când şi-au văzut ameninţate interesele sau protejaţii. Tot din iniţiativa arhivelor naţionale a demarat şi proiectul fototecii online a comunismului.

Avem apoi o adevărată instituţie în Memorialul durerii şi doamna Lucia Hossu Longin. Continuu să mă mir cum a reuşit femeia asta să scoată din arhive documente şi cum de n-a fost scoasă din grila de programe a TVR (ci, cel mult, mutată la ore mici, cu rating minim).

Din păcate, în bizara noastră Românie, până nu demult, preşedintele avea un comunism al său, pe care ni l-a prezentat într-un celebru raport, iar prim-ministrul ţării (Tăriceanu) avea propria variantă de comunism. O aberaţie propagandistică.
Iată încă vreo câteva nume importante, angajate în analiza comunismului (într-un fel sau altul): Vladimir Tismăneanu, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu, Doina Jela, Ana Selejan, Eugen Negrici, Stejărel Olaru, Armand Goşu.

„Jurnalul Naţional” e de multă vreme preocupat de istoria comunismului. Mai multe suplimente ale cotidianului menţionat au avut ca subiect diverse momente ale „epocii de aur”. Cel mai recent proiect este însă Scânteia. Nenorocirea face ca acest ziar să aparţină lui Dan Voiculescu. Iar ce atinge respectivul, spurcă inevitabil. Am văzut un număr al acestei pseudo-„Scânteia” care-l avea pe prima pagină pe Băsescu (Traian Băsescu reprezintă pentru trustul Intact ceea ce e Elodia pentru „trustul” OTV – o stupidă obsesie). Iar un altul îl elogia pe Brucan. Aştept un număr care să-l ridice până la cer pe „dizidentul” Adrian Păunescu. Acest proiect se prelungeşte şi în blogosferă.

Că tot am veni vorba de bloguri, acestea cuprind un larg evantai de comunisme. Există comunismul d-lui Marius Mioc din Timişoara. În mare parte, aici găsiţi documente audio-video însoţite de textul transcris al replicilor. Mi s-a părut deosebit de util, un gest recuperator lăudabil.

Am găsit un blog care m-a încântat. Igu a inţiat proiectul „La trecut”, care s-a bucurat de mare succes (mai ales printre emigraţi). Iată un soi de nostalgie pe care o găsesesc inocentă în felul ei. Nu e o vină faptul că unii am copilărit în comunism. Iar chestiile ce se regăsesc pe blog sunt reperele unei vârste în primul rând. Ele rememorează farmecul copilăriei, nu fac apologia unei epoci odioase. Cei care v-aţi născut înainte de ’89 trebuie neapărat să vă uitaţi pe respectivul blog, fiindcă veţi redescoperi o lume de obiecte şi momente care vă erau familiare.

Și „generaţia în blugi” cred că îşi are nostalgiile ei legitime. Desigur că de aici ar trebui să extirpată (ceea ce s-a întâmplat cam de la sine) retorica patriotard-lacrimogenă – şi înlocuită eventual cu un patriotism pragmatic, al lucrului bine şi onest făcut. Cât despre personajul central al Cenaclului Flacăra, acesta va rămâne un controversat. Nu cred, oricât s-ar strădui el să ne demonstreze, că Adrian Păunescu a fost un adversar al lui Ceaşescu. Aşa cum alţii au fost reduşi la tăcere, şi el putea fi făcut să dispară. Nimic nu era prea greu pentru Securitate. Doar Sergiu Nicolaescu se mai laudă că l-a înfruntat pe dictator. De ce atunci Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Dan Piţa, Mircea Danieliuc etc. au fost interzişi, iar „marii artişti” ai poporului zburdau, scuipând în faţa terorii? Cum de lesa lor a putut fi ruptă, fără ca nimeni să plătească?

La capitolul nostalgii mai întârzii niţel doar pentru a vă aminti un adevărat vestigiu al comunismului şi o dovadă despre cum poate supravieţui comunistul de elită în epoci (aparent) defavorabile: Ion Iliescu.

Dar şi cei din afara ţării aveau comunismul lor. Unul dintre cele mai crunte l-a avut, cu siguranţă, Europa Liberă, cu Noel Bernard, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eugen Frunză, Vlad Georgescu, Max Bănuş, Nestor Rateş, Neculai-Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi alţii. Mai mulţi dintre directorii acestui post radio – considerat cel mai important adversar al regimului comunist – au murit de cancer, se presupune că din pricina unor iradieri.

Europa Liberă e, într-un sens, doar un caz particular al exilului românesc. Unul dintre momentele care au marcat puternic imaginea comunismului în percepţia occidentală a fost cel al mărturiei lui Richard Wurmbrand în faţa Congresului SUA. În Franţa însă, abia expulzarea lui Paul Goma (căruia i s-a retras cetăţenia română) a marcat conştiinţa publică şi percepţia asupra ideologiei de stânga. Revelaţiile pe care le aducea scriitorul din România proba suplimentar teroarea din spatele „cortinei de fier”, pe care deja o demascase Arhipelagul Gulag. De altfel, scriitorul basarabean a fost supranumit de către presa occidentală „Soljeniţîn român (sau al românilor)”.

Un alt mare scriitor român contemporan, Norma Manea, ajuns în exil prin anii ’80, a meditat în mai multe volume asupra relaţiei dintre puterea comunistă şi societatea românească.

Comunismul a produs de asemenea o întreagă literatură memorialistică şi/sau carcerală. Înşir câteva titluri, dintre cele mai cunoscute: N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, R. Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, Lena Constante – Evadarea tăcută, Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, N. Balotă – Caietul albastru, I.D. Sârbu – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, C. Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru.

Ceauşescu ne-a lăsat o moştenire grea. Un comunism polifonic căruia noi să-i prindem linia melodică principală. E greu, în deosebi când nu mai ai „ureche” pentru aşa ceva. Poate că din acest testament dispersat în nenumărate fascicule cel mai mult n-ar trebuie să ne intereseze cine şi ce, cât mai ales s-a făcut mult rău. Nu spun asta întru absolvirea celor care s-au regrupat şi ocupă funcţii strategice. Și nu e vorba de a obnubila orice referire la actori, ci e mai mult o chestiune de accent: piesa era odioasă. Să nu scăpăm asta din vedere.

Tristesse

liescu e trist. Ori poate că e furios. De fapt, cine ştie la ce se gândeşte? Susţine că erau nişte „dezaxaţi”, nişte „puşlamale”. Dar ei spun că, dimpotrivă, monedele cu care au aruncat spre fostul preşedinte al republicii reprezentau „arginţii lui Iuda”, ai trădătorului.

Comentând evenimentul, unii remarcau încărcătura emoţională a gestului şi lipsa lui de raţionalitate. Într-adevăr, nu e prea multă raţiune, dar e un mesaj simbolic foarte puternic. Iar simbolul nu se vrea raţional. Analiştii au greşit categoriile. Dacă cineva ar fi încercat să-l asasineze pe Iliescu sau dacă ar fi vrut să-l atace cu obiecte cu adevărat periculoase se putea discuta despre porniri iraţionale, despre răbufniri necontrolate ale unor emoţii mult timp reprimate.

Însă monedele nu puteau să-i pună în pericol viaţa. Cel mult se alegea omul cu nişte vânătăi minore. Dar tâlcul acestei acţiuni este mult mai grav decât o prezumtivă crimă generată de ură. Există posibilitatea ca această manifestare să însumeze mai multe voci, să fie reprezentaţia pe care o dă un întreg cor de nemulţumiţi. Sunt şanse mari ca întâmplarea de acum să însemne că, în ciuda aparenţelor, oamenii n-au uitat şi aşteaptă încă să se facă dreptate.

Cred că lui Iliescu i se scurge printre degete o iluzie. Această statuie (nu se mai poartă, că altfel sigur era ecvestră) care-l reprezenta pe el în chip de eliberator s-a dovedit a fi din gips. Era doar mulajul pe care istoria îşi încercase o idee. Probabil că falimentară. Justiţia l-a absolvit de orice vinovăţie în urmă cu nu foarte multă vreme. Totuşi, n-a fost primit în ovaţiile mulţimilor prosternate în faţa meritelor sale incontestabile.

Există un amănunt care s-a fixat în mintea multora ca un cui ruginit (şi foarte dureros). Afară e întuneric. În Bucureştiul răsculat se trage de peste tot. Nu se ştie cine trage, dar se vede că unii cad morţi, alţii sunt răniţi. Apare la balconul CC-ul izbăvitorul Iliescu. Cu toate că, împreună cu toţi cei din balcon, se află în plină lumină, nimeni nu încearcă să-l împuşte. În schimb, în întunericul de jos, atunci şi în nopţile care vor urma, oamenii simpli vor continua să moară. Nu poţi să nu te întrebi de ce.

Iar acest episod e doar un exemplu. Cei care au fost acolo probabil că au văzut şi auzit mai multe, iar mai târziu au înţeles mai multe. Faptul că tăceau n-a fost din pricină că li s-ar fi şters amintirile, ci probabil că aşteptau. Nu ştiu în ce măsură se poate paria pe memoria acestui popor, dar Iliescu e pe cale să piardă tocmai acest pariu. Aplombul şi siguranţa cu care îşi etala meritele pe care le-a acumulat în slujba poporului sunt pe cale să fie subminate de către elementele „diversioniste”.

Cred că Ion Iliescu se teme că istoria i-ar putea juca un renghi nefericit chiar spre capătul carierei şi al vieţii. Dacă el chiar crede în propria persoană şi consideră că este un om bun, care şi-a făcut datoria faţă de ţară într-un moment critic, atunci înclin să conchid că Iliescu e trist. Probabil că nu poate pricepe cum de i-a putut trece cuiva (dintre revoluţionari) prin minte să îl conteste. Cum de a avut vreodată contestatari, la cât bine a făcut acestei naţii. De unde atâta lipsă de respect? E trist ca un părinte care se trezeşte că, fără să aibă motive, copiii i-au sărit în cap şi îl contestă. şi chiar dacă cei care l-au luat la ochi au fost, cum zicea el, nişte „puşlamale”, nu cred că poate să nu se întrebe de ce nu i-au luat ceilalţi partea. De ce nu s-or fi indignat din cauza acestui gest nedrept? Oare îl aşteaptă azilul istoriei? Cine ştie?… Dar cum să nu te întristezi…