Sfaturi pentru părinți (9) – Ce nu (cred că) înseamnă „nuiaua” biblică

Scene de pe stradă – Giorgio Conrad (sursa)

Mai întâi, trebuie să precizez ce nu este acest text. Deşi tema se intersectează cu mediatizatul caz Bodnariu, ceea ce vreau să spun nu reprezintă o aluzie sau o interpretare a situaţiei lor. Subiectul este mereu de actualitate pentru părinţii creştini, independent de legi sau de reacții instituționale.

Pe urmă, acest text nu este un ghid de disciplinare a copiilor, fiindcă tratează punctual un singur aspect al disciplinei şi doar dintr-o singură perspectivă – o abordare negativă, după cum veți vedea.

În fine, acest text nu este o explorare completă a subiectului, ci doar o lectură personală, într-o cheie personală argumentată, a ideii din versetele biblice care menţionează pedepsirea fizică a copiilor.

Pornesc de la experienţa personală, invocată deja într-un alt context, de copil crescut în mediul evanghelic şi care, din timp în timp, auzea şi predici despre disciplinare. Evident că ideea de pedeapsă, indiferent de ce natură, nu este una confortabilă pentru copil.

Dar ce remarc retroactiv în discursurile de la amvon e faptul că părinţilor nu prea li se făcea vreun instructaj pentru aplicarea acelor versete care stipulează necesitatea pedepselor (fizice). Se considera subînţeles că n-o să-şi „nenorocească” copiii, însă nu exista vreun cadru orientativ. Se insista destul de mult pe benefiicile pe termen lung ale pedepsei, dar fără să se prevadă şi nişte… „norme de protecţia muncii”.

Un cunoscut pastor orădean afirma într-un interviu, din urmă cu câțiva ani, că pedepsele corporale devin cam inutile după vârsta de 5 sau 6 ani – nu mai reţin exact pragul, dar era unul preşcolar.

Dimpotrivă, în discursurile pastorale pe care le-am auzit adesea, bătaia părea a fi o permanenţă ce trebuia să însoţească mult şi bine copilul, până în adolescenţă sau chiar mai târziu. În interpretarea evanghelică populară, se spunea că părintele are dreptul să recurgă la pedeapsă atâta timp cât copilul trăieşte în casa părintească şi pe banii părinţilor.

Aşadar, părerile sunt împărţite, deci chestiunea nu e chiar atât de simplă cât ar putea părea la prima vedere şi nuanţele trebuie cântărite atent. Totuşi, nu voi discuta deloc despre oportunitatea pedepsei la diverse vârste, ci am vrut doar să schiţez un tablou al diversităţii interpretărilor.

O singură chestiune mă interesează, aşa cum anunţă titlul: ce nu presupune „nuiaua” biblică. Mi-ar fi plăcut, când îi auzeam pe pastorii care se ocupau de subiect, ca aceste versete despre pedeapsă să fi fost corelate mai clar şi mai des cu altele din Scriptură, în care se regăsesc sfaturile pentru părinţi. De pildă, există versetul din Efeseni care spune: „…părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri”.

Dar aş începe chiar mai de departe. Sunt câteva locuri în Biblie unde este descris, prin diverse imagini, creştinul autentic: celebrele versete din Galateni despre „roada Duhului”, paragraful din Efeseni despre „armura creştinului”, hiper-invocatul capitol din 1 Corinteni despre „dragoste”, „Predica de pe Munte” etc.

Toate acestea conturează o întreagă pleiadă de însuşiri care se cere să însoţească o trăire creştinească şi pe care, străbunicii noştri creştini, le-au rezumat la 7 virtuţi de bază: trei teologice (credinţă, nădejde, dragoste) şi patru morale (înţelepciune/prudență, dreptate, cumpătare şi curaj/bărbăţie) – numele variază puțin de la o biserică la alta.

Premisa cu care lucrez e că, pentru a avea o imagine de ansamblu mai corectă, cazul particular al „nuielei” din Proverbe trebuie ancorat în această perspectivă moral-dogmatic-biblică mai cuprinzătoare asupra caracterului creştinului. 

1. Devine astfel evident că „nuiaua” nu este o unealtă prin care omul „firesc” (cum îl numeşte Biblia) să-şi descarce ieşirile nervoase sau frustări acumulate în alte contexte. Nu ştiu câţi dintre cei care recurg la pedepse fizice reuşesc să aplice aceste măsuri în momente de maximă luciditate. Prea adesea – cel puţin din observaţia mea – pedeapsa survine la capătul răbdării, când, exasperat, părintele îşi pierde controlul şi aplică „corecţia”.

Nu cred că versetele biblice care susţin pedeapsa legitimează acest caz. Dimpotrivă, dacă e să cotracarăm tot cu verset, atunci ne putem aminti despre foarte cunoscutul „mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (s.m.). Se poate înţelege omeneşte ieşirea – a greşi e omeneşte –, dar nu e cazul să-i adăugăm un fals fundament biblic! Furia omului nu e de origine divină.

Pentru a limpezi imaginea, aş întreba dacă părinţii care acceptă senin să se descarce pe propriii copii (la adăpostul Bibliei) îşi admit acelaşi comportament şi faţă de alţi adulţi. Mă gândesc că, dacă se întâmplă să-şi piardă cumpătul, un creştin simte nevoia să-şi ceară iertare pentru respectivul derapaj. Deci comportamentul este considerat neadecvat între maturi, însă acceptabil în raport cu propriul copil? Inconsecvenţa mi se pare clară şi culpabilă!

2. Nuiaua care sancţionează la copil un comportament neadecvat, dar pe care adultul şi-l îngăduie sieşi (de pildă, înjuri, dar pe copil îl plesneşti peste gură când înjură), e iarăşi fără acoperire biblică, fiindcă îl transformă pe părinte într-un ipocrit, care stabileşte standarde pe care el însuşi nu le poate respecta.

Aici nici nu mai e nevoie să ajungem la precepte biblice, e suficient să ne uităm la conflictele în care adolescenţii îşi acuză părinţii de ipocrizie – nu arareori, pe bună dreptate. Dar totuşi, ca să nu ne văduvim de perspectiva biblică, merită menţionate, ca ilustrare, toate apostrofările adresate de Isus fariseilor care au şi făcut ca termenul „fariseu” să fie adesea sinonim cu „făţarnic”.

Şi aici poate exista îngăduinţă faţă de ce e omenesc, căci e foarte posibil ca părintele creştin să lupte el însuşi cu atitudinea sau comportamentul pe care-l sancţionează la copil şi să dorească să-l ajute pe acesta din urmă ca, mai târziu, să nu aibă de purtat o luptă mai grea. Dar plapuma biblică nu poate fi întinsă încât să ascundă ipocrizia.

3. Nuiaua nu este o modalitate de a arăta copilului cine este „şeful” sau „cel mai tare”. Aici intrăm într-o zonă mai subtilă. Dar descurcăm iţele repede dacă ne gândim că unii soţi (sfătuiţi uneori chiar de către feţe bisericeşti cu autoritate în comunitate) îşi altoiesc soţiile pentru ca ele „să se teamă de bărbat”, să ştie „cine-i cocoşul în casă”.

Experienţa de la clasă (atâta câtă a fost) m-a determinat să-mi pun mari semne de întrebare vizavi de astfel de modalităţi de a te „impune”. Frica este, fără-ndoială, un factor important în controlul altora. Dar nevoia de a te impune violent denotă, invariabil, o carenţă a părintelui.

Sunt multe explicaţii psihologice în spatele dorinţei de a domina pe cineva. Complexe, frici, suspiciune, confuzie, traume. Nu dispun de priceperea necesară explicării lor. Dar fiecare părinte poate să se analizeze şi să vadă dacă nu cumva foloseşte nuiaua ca substitut pentru deficitul său de autoritate, deficit ce are o altă sursă şi care ar trebui rezolvat altfel. Iar dacă aşa stau lucrurile, iarăşi nu există vreo acoperire biblică pentru pedeapsă, ci doar o explicaţie umană şi eventuala îngăduinţă omenească.

4. Nuiaua nu trebuie echivalată, cu niciun chip, cu o pedeapsă divină. Probabil că vor fi câteva cazuri, rare, de oameni care ştiu că atunci când îşi pedepsesc copiii împlinesc efectiv o directivă divină (primită prin revelaţie directă). Și cu certitudinea absolută că și momentul, și metoda, și natura pedepsei sunt în deplin acord cu voia divină. Dar pentru ceilalţi rămâne mereu o umbră de îndoială, o incertitudine că am procedat exact cum trebuia.

Şi atunci ce facem cu versetele? Nu sunt ele suficiente pentru a atesta voia lui Dumnezeu? Ei bine, versetele pot spune ce trebuie făcut, dar nu şi cum trebuie făcut (loveşte-l la palmă, la fund; de două, de trei, de zece ori; cu nuia, curea, lanţ, bici; zilnic, săptămânal, bilunar, la nevoie etc.). Nu ne dau metodologia aplicării. Prin urmare, acolo unde interpretăm noi situaţia, trebuie să admitem din start că se poate să greşim. Ar fi poate mai folositor să nici nu fie invocate versetele nici ca justificare, nici ca explicaţie, mai ales în momente de criză.

Mi se pare o eroare gravă să echivalăm reacţiile noastre – adesea capricioase sau chiar greşite – cu părerea lui Dumnezeu despre un incident la care uneori am contribuit din plin. Cum spuneam şi cu altă ocazie, Dumnezeul supărăcios şi năzuros e un bau-bau păgubos, mai ales când e invocat în cauze foarte pământești. Poate că, pe termen scurt, câştigăm un plus de credibilitate sau autoritate, dar pe termen lung conturăm copilului o imagine bizară despre Dumnezeu.

5. Nuiaua biblică nu legitimează năravuri culturale. Proverbe precum „unde dă tata, crește” sau „bătaia e ruptă din rai” nu sunt, cum par unora, de inspirație biblică. Nici reacții precum „nu sunt oase rupte, nici capete sparte” nu au vreun temei biblic. Că pot fi torturi în toată regula care să nu lase urme prea mari pe piele.

Faptul că românii privesc cu îngăduință pedepsele corporale nu îi face automat mai creștini decât pe alții. Nici mai fideli vreunei morale mai biblice. Astea pot fi foarte bine niște iluzii convenabile, folosite pentru a justifica pedepse care seamănă numai în formă, nu și în conținut, cu ceea ce se consideră că spune Biblia.

Ne îndreptăm către o concluzie care ar suna cam aşa: nuiaua biblică nu trebuie să fie unealta defulării furiei (ceea ce poate determina ca pedeapsa fizică să fie nedreaptă, disproporţionată, crudă sau chiar sadică), nu trebuie să aibă ca efect (mai ales pe termen lung) întărâtarea copilului, nu trebuie să fie aplicată ipocrit, nu trebuie să fie o demonstraţie de forţă a masculului alfa, nu poate fi aruncată în seama lui Dumnezeu pentru a ne conferi un plus de autoritate, nici nu poate fi justificare spirituală pentru năravuri culturale.

Cum ar trebui să arate nu mă încumet să precizez. Experienţa mea e limitată la cazul propriei familii. Dar mi se pare destul de clar că cel mai adesea pedeapsa fizică e greu de înfășurat în învelișul care s-o plaseze pe un teren biblic solid. Cred că destul de frecvent se comit greșeli când se recurge la pedepse fizice. E greu să fii întru totul biblic, dar asta nu înseamnă că devii automat inuman sau monstruos.

N-am scris textul ăsta ca să arat altora cât de mult greșesc, ci ca un efort de a citi versetele despre nuia cu exigențele orientate spre părinte, ca personaj ce trebuie să împace litera legii cu spiritul ei, dar punându-se simultan el însuși în lumina imperativelor divine.

Nu fac caz de pedepsele corporale aplicate copiilor, dar nu cred că se poate face niciun titlu de glorie din asta decât cu riscul de a ieși de sub acoperirea sigură a principiilor biblice. Greșelile comise trebuie corectate, nu justificate.

Relaţiile pot avea mult de câştigat, în opinia mea, din felul în care este gestionat conflictul. Refuz să cred că, aici, în lumea afectată de cădere, obiectivul suprem ar fi evitarea conflictelor, fiindcă asta ar crea o falsă realitate care nu ajută pe nimeni. Mai degrabă cred că idealul ar fi consolidarea relaţiei inclusiv prin focul conflictelor.

În toată povestea asta, un lucru trebuie să rămână cert: iubirea necondiţionată a părintelui pentru copil. Asta a răspuns un om cu capul pe umeri la întrebarea: totuşi, ce e cel mai important în educaţia copilului?

Publicitate