Forfota căutărilor identitare – articol publicat în revista Vatra

Cu mult timp în urmă, promiteam să revin cu un text mai amplu despre romanul Sărbătoare corturilor, al lui Ioan T. Morar. Și iată că acum se și întâmplă.

În revista „Vatra”, nr. 3-4/2017, mi s-a publicat un articol cu următorul titlu (cam lung 🙂 ): Forfota căutărilor identitare – o lectură în cheie evanghelică a romanului Sărbătoarea
corturilor.

Rețin doar câteva paragrafe:

Un alt fapt nu lipsit de conotații și consecințe este  acela că, după câte se poate observa, nu există o definiție  unanim acceptată a evanghelismului, ci ipoteze de lucru,  teorii concurente sau complementare. De unde și o mai  mare libertate de alegere a unui profil identitar, dar și mai multă confuzie (deopotrivă pentru cei dinăuntru și din afara comunităților) decât în bisericile tradiționale.

Acest continuum teologico-social ce caracterizează grupările evanghelice este bine reprezentat în roman, iar când grupul părăsește spațiul teologic (neo)protestant, ecourile vechilor „năravuri” reverberează până în chibuț sau în Sărbătoarea Corturilor, grupare cu o teologie compozită proprie.

Și în spirit, și în formă, pentru orice evanghelic  bine familiarizat cu specificul acestor comunități, grupul are mereu ceva recognoscibil, chiar și în destrămarea lui, căci libertatea de a-și alege calea este o lege adânc cu cărțile pe masă întipărită în fiecare „pocăit”, fiind un fapt obișnuit și acceptat trecerea dintr-o tabără într-alta. Asta nu-i scutește pe „rătăciți” (sau „treziți”), de un blam public, dar și acest lucru intră în profilul comunitar standard.

Lăsând nespuse o seamă de lucruri importante pentru viața religioasă a comunităților de „pocăiți”, romanul Sărbătoarea Corturilor face totuși dreptate, în cele spuse, acestor confesiuni marginalizate și din pricina numărului mic al adepților, dar și din pricina unor prejudecăți cu iz naționalist. Fără a fi exhaustivă și foarte detaliată imaginea surprinde date pertinente și semnificative, aduse în atenția cititorului cu onestitate și bunăvoință.

Întreg articolul poate fi citit la p. 173-175, dacă accesați aici pdf-ul revistei.

Impresiile contemporanilor săi despre Dostoievski

Dostoievski la Paris, 1863 (sursa)

Se împlinesc azi 135 de ani de la moartea lui Dostoievski. De mult n-am mai citit nimic din scrierile sale, deși mereu mă gândesc cum să fac să reiau măcar părți din Crimă și pedeapsă, Demonii, Frații Karamazov, Idiotul (și îi port o mărturisită invidie lui Dorin care a reușit să recitească Idiotul).

Am citit însă în aceste săptămâni dintre ani o carte care se cheamă Dostoievski văzut de contemporanii săi. Lăudabilă inițiativa editurii Ratio et Revelatio să traducă un astfel de volum. A fost o lectură plăcută, reconfortantă și trebuie apreciată și munca traducătorilor aici.

Cartea m-a surprins prin numărul mare al femeilor care scriu despre Dostoievski. Unele au fost îndrăgostite de la distanță de romancier, altele au fost fascinate de personalitatea lui. Dar cel puțin una i-a fost adversar ideologic hotărât.

Toate consemnările remarcă aspectul bolnăvicios, chipul slab și palid, ochii înfundați în orbite, postura lipsită de eleganță, ținuta dezordonată, caracterul dificil și imprevizibil al omului Dostoievski. Era un ins însingurat, mereu obosit, apăsat, cu foarte proaste abilități sociale, ursuz și taciturn chiar și la seratele literare la care era invitat principal.

Își târșâia picioarele de parcă încă ar mai fi purtat lanțurile din Siberia. Era chinuit de crizele de epilepsie, care i-au dat puțini ani de răgaz în viață. Uita mult, mai ales după crize, și asta îl demoraliza. Până și episoade din romanele publicate în foileton uita, astfel că nu mai știa dacă o anumită scenă rămăsese doar în imaginația lui sau fusese deja publicată în revistă.

Era mereu în criză de bani și de timp. Trebuia să-și scrie romanele sub presiunea creditorilor. Sau, dacă se apuca să facă bani din altă ocupație (editor de revistă, de pildă), nu mai avea vreme să-și scrie cărțile. Iar asta îl frustra.

Avea prieteni foarte puțini, deși gravitau mulți admiratori prin preajma lui. Era o fire dificilă, un suflet complicat. Nu-i de mirare că unii îl socoteau răutăcios, nesuferit, isteric, arogant, egoist, ranchiunos sau nebun sadea.

Totuși, când deschidea gura la întâlnirile la care participa,

O biografie a lui C.S. Lewis

Deși știam că C.S. Lewis a făcut războiul (e vorba despre Primul Război Mondial), am avut mereu impresia că viața lui a fost una mic-burgheză, liniștită, împărțită între cărți, five a clock tea, plimbări, discuții savuroase cu prietenii și alte munci plăcute și plăceri simple.

Nici măcar după ce am citit Surprins de bucurie, această impresie nu s-a spulberat, ci atunci am adăugat la această viață cu iz ușor aristocratic o copilărie fericită relativ scurtă, după care a urmat plonjonul nedorit în școlile Angliei, un supliciu care a fost curmat doar de providențialul aranjament cu bătrânul Kirkpatrick, dascăl exact pe gustul tânărului Lewis.

Doar A Grief Observed (tradusă la noi cu titlul Anatomia unei dureri) a reușit să modifice într-o oarecare măsură imaginea pe care o aveam. Dar și aici, trebuie spus, căsătoria lui e un episod relativ scurt, survenit către sfârșitul vieții.

De vină pentru această imagine deformată trebuie să fi fost percepția mea și, poate (dar într-o mică măsură), filmul Shadowlands, care nu este fidel sub raport biografic, însă are forța lui de seducție care s-ar putea – și bine ar fi – să se răsfrângă și asupra interesului pentru cărțile lui Lewis.

Nu eram însă deloc pregătit să citesc

Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament

E a patra carte pe teme de context biblic la care am lucrat (celalalte sunt: Manualul biblic, Noua enciclopedie a Bibliei, Dicționar enciclopedic de personaje biblice), dar e prima în care asemănările dintre cultura în care s-a născut Biblia și cultura popoarelor învecinate sunt susținute cu numeroase argumente punctuale foarte interesante.

Incontestabil, Scriptura este și un produs cultural. Forma în care a fost scris textul diverselor cărți cunoaște numeroase paralele în texte antice. Inclusiv despre Creație și despre Potop s-a scris uneori în termeni asemănători (a se vedea scrieri precum Enuma eliș. Epopeea Atrahasis, Epopeea lui Ghilgameș).

De ce să nu recunoaștem, dacă nu ai idee despre istoria lumii antice, este puțin tulburător să constați că temele Bibliei nu sunt chiar atât de unice pe cât sugerează unii predicatori că ar fi. Dar asemănările cu alte texte sau descrierea unor obiceiuri și ritualuri practicate și în alte culturi învecinate nu diminuează nici valoarea, nici unicitatea de ansamblu a Scripturii.

Ce s-ar putea să fie afectată este ignoranța aproape idolatră care ne determină uneori să socotim că avem o Carte Sfântă căzută direct din cer (poate chiar în limba noastră națională), fără vreo asemănare cu vreun alt text scris vreodată și, prin extensie, această unicitate ni se transmite și nouă.

Biblia folosește teme care circulau Orientul Antic apropiat, fiindcă se adresează unor oameni ai vremii lor. Limbajul nu putea face abstracție de orice determinări istorice și de orice specific al locului sau al timpului. Legea mozaică prezintă similitudini cu Codul lui Hammurabi, cu Codul lui Ur-Nammu, cu cel al lui Lipit-Iștar sau cu legile asiriene.

Tema exclușilor și marginalilor societății este prezentă și în texte asiro-babiloniene, și în texte egiptene, și în cele hitite sau în cele akkadiene. Dreptatea ca obligație a regelui în funcție este un leitmotiv întâlnit și la alții. Apare și la alte popoare ideea că un rege a fost pedepsit de zeul său pentru nedreptățile, comise sau tolerate, împotriva celor slabi.

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – notă de lectură (2)

Continuare de aici

Pilda fiului risipitor

În miezul spiritual al cărții stă – alături de imaginea lui Isus Cristos, Dumnezeu-Omul pe cruce – parabola fiului risipitor. Metafora îmbrățișării are la bază atitudinea tatălui. Pentru acesta, relația primează în fața regulilor, dragostea e mai presus decât performanța morală – și, foarte important, nu e condiționată de aceasta.

Fiul cel tânăr nu pleacă de acasă cu scopul de a deveni independent – așa cum se întâmplă astăzi, aproape în mod obligatoriu. Aceasta ar fi o pistă eronată de interpretare. Fiul cel tânăr aparține unei alte epoci, în care gestul său însemna că dorește să rupă orice legătură identitară cu familia, să fie atât de autonom încât să excludă pe oricine din sinele său – să se alieneze, am zice noi azi. Ca semn al acestei rupturi radicale, își cere inclusiv partea de moștenire, ca să nu mai rămână absolut nicio legătură posibilă. Prin această cerere, el își declară, practic, tatăl mort – căci abia atunci se împărțea moștenirea, când pater familias deceda – și se izolează definitiv de fratele său.

Risipirea averii poate fi pusă în relație cu aceeași intenție de a săpa o prăpastie între el și acasă. Sinele însă nu poate exista într-o astfel de autonomie și separare de alții. Prin urmare, fiul se lipește de un locuitor al țării.

Ajuns în acest punct, își amintește de tatăl său. Sistarea legăturii cu familia nu izbutește până la capăt, iar renașterea începe de la o amintire. Totuși, fiul înțelege că relația nu va putea fi reluată din același punct, fiindcă între timp au survenit niște rupturi pe care el le-a generat și le-a dorit. De aceea pregătește o confesiune și – fapt pe care-l găsesc foarte important – el adoptă mentalitatea de argat.

Fiul cel tânăr gândește în termenii meritelor. De altfel, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, în această privință, din momentul plecării, când a cerut ceea ce „i se cuvine”. Atâta doar că atunci considera că i se cuvine ca fiu, iar acum cerea ceea ce ar merita un argat. Esența e însă aceeași: judecă în aceiași termeni tranzacționali, își gândește identitatea în funcție de performanțe și eșecuri. Consideră că a fost fiu și se pregătește să devină argat. Măcar are o formă de onestitate…

Tatăl este un „nebun” care acceptă pretenția aberantă a fiului de a-i pune la dispoziție moștenirea. Iar după ce îl lasă să plece, îndurând ofensa, nu-l reneagă, cum ar fi fost de așteptat. Nu lasă fărădelegea comisă să i-l smulgă pe fiul cel tânăr din inimă. În momentul în care acesta se întoarce, tatăl îl vede de departe, semn că îl aștepta. Îl primește necondiționat înapoi și îi redă – nesperat! – statutul de fiu.

E interesant de văzut că are loc o mărturisire a fiului în fața tatălui, dar aceasta survine abia după ce fiul a fost reprimit și nu condiționează această primire. El nici nu apucă să spună ceva, copleșit fiind de bucuria tatălui, care-l îmbrățișează înlăcrimat. Mărturisirea și căința nu sunt inutile, ba dimpotrivă, sunt necesare pentru a pune lucrurile în ordine, dar ele nu sunt precondiții ale acceptării.

În locul lecției de morală sau de viață, tatăl oferă o altă lecție, mult mai dificilă: un banchet în cinstea unui fiu-care-a-fost-mort-și-a-înviat. Harul nemeritat. Nicăieri nu se menționează în pildă că tatăl l-ar fi iertat pe fiul risipitor, dar nimeni nu se îndoiește că așa s-au întâmplat lucrurile.

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – note de lectură (1)

Disclaimer.

S-a iscat, bag samă, o mică furtună în păhărelul cu apă al evanghelicilor români vizavi de iminenta și înfricoșătoarea descindere a lui Miroslav Volf, teolog mai greu de citit și înțeles, dar mai ușor de beștelit, pe teritoriul unor grupări care se știau relativ liniștite și invulnerabile la influențele păcătoase ale veacului.

Pentru a nu da apă (sau aer, că se poartă și eoliene) la morișca pricinoasă, am găsit cu cale să fac vreo câteva precizări pentru cetitorul curios și de bună credință.

1. Nu am de gând să discut despre „crislamul” de care s-ar face vinovat Miroslav Volf. E un subiect delicat, asta-i cert, dar care nu cred că poate fi tranșat în trei sentințe dezlânate și pline de sfânt năduf.

2. Cartea Excludere și îmbrățișare poate fi judecată autonom pe mai multe considerente solide. Unul e acela că – garantat! – nu pune deloc sub semnul întrebării doctrina Sfintei Treimi, ba chiar pe asta se întemeiază o bună parte a pledoariei. Nu contestă istoricitatea sau unicitatea lui Cristos. Nu exprimă vreun dubiu privind validitatea Bibliei și nici nu propune compatibilitatea ei cu vreo altă scriere sacră. Pe urmă, cartea a fost publicată înainte (cu vreo 10 ani) ca Volf să fi abordat chestiunea relației cu musulmanii.

3. Citim azi fără fiori reci pe șira spinării cărți și autori care au făcut mare vâlvă în epoca lor cu ereziile pretinse sau reale. De la Tertulian și Origen, până la puritani și iluminiști cam zevzeci dogmatic (Milton, de pildă, care avea probleme cu Sfânta Treime). Mai încoace nu prea trecem, fiindcă spaima de „liberalism” încă bântuie antroposfera drept credincioasă evanghelică. Deci chiar dacă ar fi ceva discutabil și problematic în scrierea asta (sau legat de persoana autorului) nu înseamnă că vom cădea automat, fără știrea noastră, în cine știe ce sincretism involuntar și păcătos.

4. Vâlva stârnită ar putea crește interesul pentru islam și, poate (just maybe – vorba clișeului), unii se vor alege cu niște informații folositoare sau măcar cu câteva întrebări serioase. Singura condiție ar fi să nu se mulțumească să citească chestii superficiale sau din aceeași zonă ideologică, ci să caute dovezi mai temeinice, la persoane cu autoritate, nu la spăimoși care nu pot face distincția între șiiți și suniți sau între musulman și islamist.

5. În ce mă privește, cartea lui Volf a fost un real câștig, din mai multe puncte de vedere pe care am de gând să le detaliez în cele ce urmează.

Îmbrățișarea

Metaforă și termen „tehnic” totodată în cartea lui Volf, îmbrățișarea cuprinde 4 secvențe obligatorii: (1) deschiderea brațelor, (2) așteptarea, (3) închiderea brațelor, (4) redeschiderea brațelor. Să le luăm nițel pe rând.

Deschiderea brațelor reprezintă dorința după celălalt (înțeleasă ca renunțarea la auto-suficiența de sine), o invitație adresată celuilalt și, totodată, anunță că ești dispus să îi faci loc să intre în sinele tău. Aș zice că putem spune că e vorba de asumarea unei vulnerabilități.

Așteptarea îi lasă celuilalt posibilitatea să accepte sau să refuze, în mod liber, invitația făcută. Riscul e, firește, să rămâi cu ochii în ploaie, căci nimic nu garantează un răspuns favorabil. Dar așteptarea înseamnă și recunoașterea faptului că e nevoie de reciprocitate pentru ca o îmbrățișare să aibă loc.

Închiderea brațelor e pândită de două pericole simultan: pericolul sufocării celuilalt, caz în care îmbrățișarea se transformă într-o formă de opresiune (și, în final, de excludere), fiindcă răpește libertatea celuilalt; pericolul disoluției propriului sine în celălalt, al deplinei negări de sine.

La această a treia secvență, autorul introduce o noțiune extrem de surprinzătoare: inabilitatea inițială de a-l înțelege pe celălalt. Încerc să explic. E vital, spune Volf, ca la început să ai abilitatea de a nu-l înțelege pe celălalt, adică de a-l privi ca pe un mister (el zice „întrebare”). Această (in)abilitate trebuie să ia forma unui refuz de a nesocoti opacitatea celuilalt. Numai dacă se pornește astfel există șansa unei cunoașteri mai bune ulterior.

Se poate în mod justificat argumenta că în fiecare îmbrățișare – oricând ar surveni – e necesar să se păstreze ceva din această abilitate de a nu-l înțelege pe deplin pe celălalt, de a lăsa loc de surprize, aș adăuga eu.

Redeschiderea brațelor îi garantează celuilalt faptul că îi este respectată demnitatea și libertatea. Se recunoaște astfel că fiecare își păstrează individualitatea și nu este asimilat într-o îmbrățișare definitivă. Diferențele se păstrează, dar brațele redeschise reprezintă și invitația de a reveni și de a continua negocierea identităților și relației.

Despre plagiat și criză cu John Steinbeck

larousse.fr

Avertisment: Textul conține detalii ce divulgă deznodământul cărții.

Publicat în 1961, romanul Iarna vrajbei noastre (ultimul scris de Steinbeck – ce testament sumbru!) are ca temă principală banul. Toată povestea se învârte în jurul aspirației către posesiune. Personajul principal, Ethan Allen, un burghez scăpătat, încearcă să revină la gloria de odinioară. Însă statutul său nu mai poate fi redobândit decât dacă se redresează financiar:

„Banii nu numai că n-au suflet, dar nici onoare, nici memorie. Banii devin în mod automat demni de respect, dacă reușești să-i păstrezi un timp mai îndelungat.” (p. 94).

Exact asta e ceea ce ar trebui personajul să facă, însă problema lui cea gravă e că are scrupule. Că observă efectele pe care banul le poate produce asupra celor care îi dețin. De vreme ce banii sunt lipsiți de suflet, pesemne că „în sufletul unui om de afaceri, orice formă de bunătate constituie o slăbiciune” (p. 92). Iar Ethan este pasibil de bunătate mai ales în relația sa cu bețivul Danny, un vechi prieten din tinerețe.

Plus că mai are parte și de pocinogul de a fi deprins de la o mătușă „bucuria de a învăța fără un profit vizibil” (p. 309). Adică exact ceea ce învățământul zilelor noastre se străduiește din răsputeri să distrugă.

Neliniștile pe care i le stârnește banul și mai ales sumele mari de bani îi sunt alimentate și de ceea ce îi descoperă istoria: „Marii artiști ai finanței, ca Morgan și Rockefeller, nu s-au lăsat cu nimic abătuți de la ținta lor. Eu au vrut bani și au câștigat bani, bani pur și simplu. Ce au făcut cu banii după ce i-au avut e o altă poveste. Impresia mea este că s-au speriat de stafia pe care au creat-o și au încercat s-o mituiască” (p. 76).

Acest subiect îi prilejuiește autorului tot felul de meditații pe seama banilor și a influenței pe care averea o are asupra moralității, asupra reputației, dar și asupra caracterului și asupra esenței ființei umane ca atare.

Desigur că unii ar cataloga disprețuitor aceste reflecții ca fiind stângiste. Însă mi se pare esențial ca lucrurile să poată fi privite din toate unghiurile. Căci, la urma urmei, Steinbeck nu pare să aibă nimic împotriva proprietății private, ci aduce în discuție mijloacele prin care se fac averi și legitimitatea avuției dobândite în condiții etice destul de suspecte.

„Există oare, printre marile averi pe care le admirăm, măcar una singură dobândită fără manifestări de cruzime?” (p. 152), se întreabă Ethan. Iar ceva mai încolo, mărturisește: „M-a interesat întotdeauna să ascult cât de filantropic poate fi argumentată stoarcerea unor profituri” (p. 181).

„Oblomovul” lui Dostoievski

Imaginea e din filmul lui Mihalkov și a fost preluată de pe festivaldelcinemaeuropeo.it

Avertisment: Urmează un text lung!

Două precizări preliminare: 1. Știu că Oblomov e personajul lui Goncearov și despre el urmează să vorbesc; 2. Acest text vine în continuarea unuia postat cu multă vreme în urmă și care anunța încă din titlu o eventuală continuare. Există și o a treia parte – preconizată – care se va referi la chestiuni de stil și tehnică literară.

Ilia Ilici Oblomov ilustrează ceea ce s-a numit spleen, mal du siècle, plictis, melancolie specifice secolului XIX. Toate aceste descripții se referă însă fundamental la o realitate unică și greu definibilă care are destule în comun cu akedia. Ideea nu-mi aparține, ci am găsit-o, de pildă, la Cristian Bădiliță, care îl citează, la rându-i, pe Romano Guardini.

Oblomov e însă un caz mai complex. Pe el nu-l doboară chiar de tot această boală sufletească. Există câteva elemente care-l ajută să scoată capul din butoiul cu melancolie patologică. Mai întâi e iubirea, despre care v-am povestit deja în episodul anterior. Ar mai fi apoi idealul.

Oblomov e un ins plin de idealuri. Vrea să facă, să dreagă, să inițieze, să îmbunătățească, să exploreze, să construiască, să lase ceva în urmă. Visează la o familie, la o moșie prosperă, în care să reinstaureze vremurile copilăriei cu toată comoara lor de fericire şi seninătate.

Însă e copleșit de o neputință esențială, de o lene funciară. În sinea lui, zborul viselor formidabile este frânt de slăbiciunea congenitală care-i macină ființa. Mintea lui Oblomov e vie, alertă chiar (în răstimpurile dintre două moțăieli), multe dintre meditațiile lui fiind pertinente și pătrunzătoare.

La finalul romanului, am rămas cu o părere bună despre Ilia Ilici Oblomov. Admir capacitatea personajului de a pătrunde sub coaja lucrurilor și de a formula sentințe credibile:

Când nu știi pentru ce să trăiești, o duci așa, oricum, de la o zi la alta; te bucuri că ziua a trecut, că poți uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi și pentru ce vei trăi mâine?

Sau:

Ce mijloace drastice prescrii! spuse trist Oblomov. Crezi că sunt singurul de felul meu? Privește în jurul tău: Mihailov, Petrov, Semionov, Alexeev, Stepanov… suntem nenumărați: numele nostru e legiune. (sublinierea îmi aparține)

Aceste cuvinte le adresează celui care încearcă să-l smulgă din letargia și din visările sale fără finalitate – Andrei Stolz, prietenul său neamț. Stolz e tot ceea ce nu e Oblomov: viu, activ, fără astâmpăr, energic, pragmatic, calculat, cuceritor, romantic, voluntar. E exact cum trebuie să fie.

În ciuda diferențelor nete dintre cei doi, Stolz nu e însă decât un complement al lui Oblomov. Fapt pe care mă voi strădui să-l demonstrez. Akedia nu generează numai lâncezeala structurală care-l devorează pe Ilia Ilici, ci și agitația fără astâmpăr care-l mână pe Andrei prin toată Europa, care-l determină să iasă din sine, tocmai ca să nu se întâlnească niciodată cu adevărat. Din această perspectivă, Oblomov arată mai bine ca personaj, fiindcă măcar nu se ascunde de sine cu atâta osârdie. E mai onest, chiar dacă această onestitate îl paralizează adesea.

„Tratat” despre sentimente – Oblomov (I)

Nici cel mai exhaustiv tratat despre comportamentul uman nu reuşeşte să descrie mai bine şi mai cuprinzător emoţiile, stările şi oscilaţiile inimii decât o operă literară valoroasă. Nu degeaba toţi marii psihologi şi psihiatri ai lumii fac recurs în mod curent şi frecvent la opere literare de primă mărime. Freud, de pildă (probabil cel mai cunoscut din breaslă), s-a folosit de exemple din întreaga bibliotecă scrisă a lumii, de la Biblie la Dostoievski.

În fond, o carte bună se remarcă şi prin capacitatea cu care reuşeşte să sondeze profunzimea şi nuanţele sufletului omenesc. O poveste foarte bine scrisă, dar care se bălăceşte în clişee şi superficialităţi, care nu atinge nimic esenţial din natura umană este în cel mai bun caz un strălucitor joc steril.

Din fericire, Oblomov e dintre cărţile care merită atenţie, tocmai pentru că trece dincolo de banalitățile curente și își păstrează prospețimea chiar și după mai bine de 150 de ani de la publicare. Ca să evit textele prea lungi, am decis să-mi împart impresiile de lectură în mai multe părţi pe care să vi le supun din când în când atenţiei.

O chestiune care m-a frapat în lectura romanului a fost grija cu care Goncearov se apleacă asupra sentimentelor umane. Deși cartea a devenit celebră datorită oblomovismului pe care-l teoretizează, avem de-a face și cu o poveste de dragoste – eterna temă a literaturii. Urmărind suişurile, coborâşurile, scrupulele, conflictele personajelor m-am trezit întrebându-mă: oare de ce nu am aflat aceste lucruri mai prin adolescenţă? Cred că mi-ar fi fost utile…

Răspunsul e destul de simplu: în adolescență ai contact în principal cu filme americane de la televizor sau cinema (asta în cazul în care nu ai făcut o fixație pe telenovele – la fel de „educativă” sub raport afectiv).

De acolo deprindem o seamă de lucruri despre aşa-zisa iubire. În anumite privinţe, e mai bine să descoperi totul de la zero decât să ai parte exclusiv de módele și modelele conturate de perspectiva hollywodiană care a dezvoltat deja niște clieșee din care nu mai reușește să se sustragă. Dacă aţi constatat unii că ceea ce vedeţi în filme nu prea vi se potriveşte şi nu reuşiţi nicicum să aplicaţi la viaţa voastră, sunt mari şanse ca voi să fiţi (încă!) normali şi filmele să greşească.

În paranteză fie spus, e foarte greu pentru un individ care practică împerecherea instant să înţeleagă şi să descrie conflictele unui cuplu care se angajează trup şi suflet într-o relaţie de iubire pe viață. Va surprinde el câte ceva, dar cu siguranță va prezenta carențe de percepție pentru o relație „stabilă” (unii considerând-o chiar dăunătoare). Mă gândesc, când spun asta, la scenariși, actori, regizori… toți cei care ne livrează ideile din spatele peliculelor pe care le îngurgităm sistematic.