În căutarea poeziei

Dante și Beatrix (sursa)
Dante și Beatrice în Paradis (sursa)

V-ați întrebat de ce îndrăgostiții ascultă muzică pe versuri care să le exprime dragostea? De ce sunt ei mai „romantici” în perioada respectivă? Sau de ce în anumite momente ale vieții ne identificăm cu versurile unui cântec? De ce nu zicem pur și simplu pe șleau ceea ce simțim sau avem în minte?

Sunt sigur că, de asemenea, fiecare a trăit un moment în care a fost emoționat de o poezie. Sau de un peisaj de natură. Ori de o faptă nobilă. Genul de lucruri care te lasă „mut” de uimire.

Dacă poezia, în realitatea ei, mai are vreo legătură cu viața și cu sufletul omului și dacă nu s-a transformat într-un moft de limbaj, atunci pe aici pe undeva ar trebui căutată această legătură, prin zona lucrurilor care trebuie spuse… cu alte cuvinte. Dacă poezia n-a devenit un joc gratuit al unei elite inițiate, atunci ea trebuie să aibă vreun rost pe care orice om l-a putut înțelege măcar pentru o clipă în existența lui.

Există multe definiții date poeziei. Pe elevi îi omoară definiția „genului liric”. E criminală, reduce totul la câteva trăsături exterioare, lăsând în urmă o mare lehamite. Și totuși, numai ce se îndrăgostesc oleacă, că îi și prinde iarăși căldura unei dispoziții… lirice. Fără ca ei să-și mai amintească, din fericire, caznele definiției.Citește mai mult »

Cum să afli în ce (mai) crezi – 5 teste laice accesibile

Wenceslas Hollar - The Augsburg Confession (Detaliu - sursa)
Wenceslas Hollar – The Augsburg Confession (Detaliu – sursa)

Există creștini pentru care testul credinței și/sau al teologiei este unul de foc. Și mă gândesc acum la toți cei persecutați, începând din Coreea de Nord și până în zona de acțiune a ISIS sau Boko Haram. La ei, nu prea e loc de simplă teorie, ci convingerile atrag consecințe grave, costisitoare.

Pentru noi, ceilalți, e încă loc de predici teoretice, de învățături date din cărți sau din vârful limbii, de filosofări mai mult sau mai puțin folositoare. Nu spun că teoria (mai ales dacă ne referim la dogmă) ar fi de lepădat. Sau că discuțiile ar fi inutile. Nici vorbă. Spun însă că e mai greu să-ți testezi credința în confortul unei case frumoase, fără prea mari bătăi de cap și ducând o viață liniștită.

Creștinismul evanghelic nu cere nici ascetisme, ci, dimpotrivă, adesea ușurează viața, sporește bunăstarea materială sau cel puțin o consolidează. Mă declar sceptic cu privire la testul activismului – aproape singurul test disponibil în această zonă a creștinismului. Foarte activ și foarte prezent poți fi chiar dacă nu ai cine știe ce credință.

Dar sunt câteva teste care nu prea dau greș. Ele însă oferă instantanee, evaluări de etapă, nu calificative finale. Verdictele definitive și evaluările finale nu ne sunt accesibile. Însă asta nu înseamnă că nu ne putem privi periodic în oglindă.

Unul dintre aceste teste este suferința. Acolo iese la iveală mult din ceea ce rămâne ca precipitat de calitate după ce toate combinațiile de idei teologice s-au dus și au fost uitate. Omul față în față cu propria suferință află multe despre sine. Și află multe și cei din jurul lui despre el.

Un alt test destul de concludent este cel al copiilor. Mai precis, raportarea la copiii care cresc. De pildă, dacă tu crezi că sfârșitul lumii va surveni în două săptămâni, dar pregătești tabăra copiilor de peste o lună, e foarte posibil ca ceea ce proclami sus și tare să nu aibă nici măcar o legătură tangențială cu ceea ce crezi cu adevărat.Citește mai mult »

Papa, ateii și raiul

www.dailybiblestudy.org
http://www.dailybiblestudy.org

O predică a Papei, în care acesta ar fi zis că și ateii care fac binele ar merge în rai, a scandalizat într-o anumită măsură spiritele mai protestante. În treacăt fie spus, mi se pare de-o incredibilă sărăcie intelectuală și culturală capacitatea jurnaliștilor (străini și români deopotrivă) de a înțelege nuanțele unui discurs destul de limpede. Ulterior, a apărut și o precizare de care creștinii mai duși pe la biserică nici măcar n-aveau nevoie (dacă, desigur, au citit exact ce a zis Papa).

Dar merită insistat puțin asupra chestiunii, căci deschide niște perspective interesante. Întâi, preocuparea pentru condițiile mântuirii altora și pentru accesul lor în rai seamănă cu atitudinea fratele fiului risipitor (a.k.a. „fiul cel mare”).

Să detaliem. Cum adică ei, ateii, care se declară fățiș fără niciun Dumnezeu, ar putea intra în Rai? Dar noi cu ce ne spetim aici, când muncim de zor și dăm la șaibă, la manivelă și la alte subansamble ale moralei și spiritualității ca să ne dovedim vrednici de „sânul lui Avraam”? Ei au vreo scurtătură? Ce dreptate mai e și asta? Și ei să se bucure de „vițelul îngrășat” după ce și-au trăit viața cum au vrut?

Cam acest soi de atitudine se poate ghici în spatele unor reacții la predica Papei. După cum, într-o interpretare pozitivă, s-ar putea ca în spatele unor (sau acelorași!) reacții să fie (și) dorința ca nu cumva ateii să se culce pe o ureche, crezând că sunt bine așa cum sunt. E posibil ca oamenii care au reacționat să fie, de fapt, îngrijorați de sufletul ateilor și să dorească să nu îi amăgescă cu promisiuni deșarte.

N-avem de unde ști ce îi mână pe oameni atunci când se raportează într-un anumit fel la o idee sau la un eveniment. De unde decurge (iar și iar!) imposibilitatea de a judeca pe cineva foarte categoric doar din ceea ce se vede și se poate cunoaște omenește.

Inima unui om – fie el chiar însuși Papa – care găsește loc și pentru atei în rai, care se vede stând alături de oameni care nu credeau în Dumnezeu mi se pare că trădează totuși o generozitate și o speranță admirabile.Citește mai mult »

Toți suntem istorici (mai mult sau mai puțin onești)

via: eatingisart.com
via: eatingisart.com

Istoricii nu sunt acei oameni care povestesc tot ceea ce s-a întâmplat în trecut, pentru că este absolut imposibil să povestești tot trecutul. De pildă, dacă vrei să povestești un război, spui ce s-a petrecut în mare, cine a câștigat și cine a învins, ce arme s-au folosit, ce alianțe existau, ce strategii s-au adoptat, care au fost formele de relief ale câmpului de bătălie etc. Dar nu vei putea niciodată consemna deplasarea în front a fiecărui participant. Care are propria istorie, propriul viitor.

Așadar, istoricii sunt cei care selectează din istorie ceea ce li se pare lor semnificativ, iar pe urmă interpretează aceste fapte într-o anumită lumină. De cele mai multe ori, perspectiva asupra istoriei este una destul de puternic ancorată în prezent, în cultura și concepțiile istoricului care relatează.

Când privim spre propria viață, fiecare suntem asemeni istoricilor, căci selectăm anumite evenimente din trecut și le interpretăm într-un anume fel. Cel mai bine se vede asta atunci când intervine o schimbare majoră în viață (o convertire, un eveniment crucial) și când constatăm că o seamă de lucruri ce păreau esențiale sunt înlocuite cu altele, pe care nu le luam altă dată în seamă. Însă e limpede că și unele și altele erau prezente în memoria noastră, dar am făcut o selecție.

La sfârșit de an, se practică așa-zisele bilanțuri sau autoevaluări. Citește mai mult »

Un impas al „trupelor de laudă și închinare”

Via: irenekimmakeup.blogspot.com

Știu că sunt mult hulite și bălăcărite, de unii, adulate și elogiate, de alții. Voi încerca să nu mă situez în niciuna dintre tabere. Fiindcă, problema pe care vreau s-o ridic are rădăcini destul de ramificate, dispersând astfel responsabilitățile în mai multe părți.

Recent am avut prilejul să remarc – de fapt, era doar o reconfirmare a unor observații mai vechi – că, în contexte care permit acest lucru, „trupele de laudă și închinare” se delectează adesea cu piese laice. Repertoriul cel mai vizitat este cel romantic.

E de așteptat și de înțeles să fie așa. De așteptat, pentru că dragostea n-are frontiere confesionale. De înțeles, pentru că e singura zonă cât de cât sigură ce poate fi exploatată fără teama unor derapaje grave în decor.

Faptul că se apelează la acest repertoriu, că se comit mici gesturi de rebeliune trădează, în opinia mea, nevoia de a exprima mai mult decât simțăminte religioase sau de a depăși registrul confesional canonic – adică al „cântărilor/cântecelor de biserică”.

Pornesc de la premisa că cei ce cântă într-o formație muzicală manifestă o oarecare sensibilitate artistică și, prin urmare, simt nevoia să exprime ceea ce trăiesc, să pună în cuvinte experiențele, aspirațiile, convingerile, îndoielile pe care le încearcă.

Îi „suspectez” pe acești oameni de dorința de a fi autentici în demersul lor. Dar autenticitatea în zona evanghelică întâmpină o seamă întreagă de dificultăți, după cum am mai discutat cu altă ocazie (puteți vedea aici).

Canoanele oficiale nu permit însă o deschidere prea mare și, cred eu, pe bună dreptate. Totuși, aceste trăiri trebuie să-și găsească un loc în care să fie exprimate prin vers și cânt. Pe de altă parte, există o lege nescrisă care prevede ca orice talent/talant să fie exercitat (exclusiv) în interiorul și spre folosul bisericii.

Puși în fața acestor condiționări multiple și contradictorii, componenții grupurilor muzicale reacționează după știință și după putință.Citește mai mult »

Declarație de avere pentru pastori

cartoonstock.com

Ideea asta mi-a dat recent prin minte. Nu cred că fac nicio dezvăluire senzațională spunând că pe la colțuri și prin unghere se vorbește în șoaptă și printre dinți despre averea pastorului. Cum că, vezi tu, el n-a stat degeaba în parohia noastră, ci „s-a ajuns”. Cei mai binevoitori zic, mai degrabă, că a fost binecuvântat de Dumnezeu pe motiv de cucernicie.

În orice caz, subiectul vine din când în când în discuție și nu este niciodată tratat foarte confortabil. Însuși faptul că unii au simțit nevoia să catalogheze îmbogățirea ca binecuvântare divină vorbește despre o anumită jenă legată de subiectul ca atare. Adică, pentru a-l putea pune pe tapet fără stânjeneală, musai să capete un nume înduhovnicit.

Așa că, pentru a evita stânjeneala tuturor, ce-ar fi dacă pastorii ar depune anual o declarație de avere. Undeva unde să poată fi consultată de către oricine dorește. În felul acesta, enoriașii ar putea să vadă că suspiciunile lor sunt neîntemeiate sau dimpotrivă. S-ar vedea evoluția… financiară a pastorului de-a lungul anilor.

Și-ar putea da seama și ei în ce fel li s-a schimbat situația în timpul mandatului. S-ar vedea limpede cine a avut de câștigat și cine a avut de pierdut de pe urma pastorației. Iar comunitățile ar putea trage concluziile în ce privește legătura dintre starea economică a pastorului și teologia lui.Citește mai mult »

Metehne ale Bisericii occidentale sancționate de un oriental

Am mai citat și cu altă ocazie câteva paragrafe din cartea Râuri de apă vie (scrisă de fratele Yun în colaborare cu Paul Hattaway). Nu susțin că are întru totul dreptate, însă, venind dintr-o biserică în plină efervescență, în care lucrurile se întâmplă la altă temperatură, poate că are ochiul ceva mai limpede decât noi, cei care stăm aici și ne-am cam obișnuit cu apele în care ne scăldăm. Am putea cel puțin să evaluăm cu onestitate avertismentele pe care le punctează. Plus că anumite observații tare iute te fac să te gândești la un exemplu concret, cunoscut.

Probabil că soluțiile propuse de el nu sunt nici infailibile, nici universale. Însă trebuie ținut cont că le-a văzut funcționând și dând roade în Biserica chineză, care își desfășoară activitatea în semiclandestinitate. Măcar nu-s din teorii, ci au fost încercate pe oameni.

Dacă tot vin sărbătorile, avem cel puțin un subiect de meditație care să coboare într-un concret acut și imediat tot ceea ce s-a întâmplat de Paște.

În unele biserici pe care le-am vizitat pe tot globul, pastorii şi liderii au fost înşelaţi să creadă că rolul lor este să controleze şi să domine turma. Ei se tem de orice eventuală pierdere a autorităţii şi a puterii şi se împotrivesc prompt oricărei activităţi sau iniţiative care nu vine de la ei.

De asemenea, am văzut multe lucrări desfăşurate de organizaţii creştine, unde preşedintele acţionează exact ca un gardian de închisoare. El exercită controlul şi se asigură că toată lumea face ce i se spune. Aceste biserici şi organizaţii au devenit asemeni unor închisori imense, care îi iau prizonieri pe oameni şi îi ţin închişi, departe de libertatea pe care o au în Cristos. Nimănui nu i se îngăduie să acţioneze în afara regulilor stabilite, întocmai cum, în cazul puşcăriilor, gardienii veghează ca fiecare deţinut să respecte regulile închisorii şi să nu părăsească incinta. Aceste organizaţii folosesc diferite metode pentru a-i atrage pe oameni în bisericile, denominaţiile şi organizaţiile lor şi inventează apoi strategii ingenioase pentru a-i ţine departe de restul lumii. Din acel moment, în loc să fie creştini „cu perspectiva Împărăţiei în minte”, care caută întâi Împărăţia lui Dumnezeu, aceşti prizonieri sunt forţaţi să-şi cheltuiască toate energiile pentru slujirea infrastructurii acelei organizaţii, pentru a-i asigura supravieţuirea. […]Citește mai mult »

Leac pentru iluzii – în salonul nr. 6 (R)

Imagine preluată via liveinternet.ru

Doctorul Andrei Efrimîci Raghin (Salonul nr. 6) era suferind. Boala lui era iluzia. Trăind în confortul puturos şi dezagreabil al spitalului pe care îl conducea, îi dădea mâna să filosofeze aiuristic, cuprins de lehamite şi detaşare: e totuna că stai în casă sau eşti la ospiciu, e totuna dacă suferi sau eşti sănătos, n-are niciun rost să tratezi pe nimeni că oricum moare fiecare până la urmă şi alte bazaconii.

Dacă era cât de cât mai sensibil la realitate, s-ar fi putut trata sub îndrumarea lui Ivan Dmitrici Gromov, unul dintre nebunii salonului nr. 6, care suferea de mania persecuţiei, însă era foarte conştient de viaţă, moarte şi suferinţă. Dar leacul cel mai eficace se administrează direct, nu prin intermediar. Confruntarea cu viaţa crudă nu lasă loc de mofturi şi reverii stupide. Frigul, durerea, foamea, izolarea, spaima şi disperarea determină modificarea imediată a teoriilor sterile. În cazul doctorului, cel puțin.

Personajele lui Cehov sunt oameni care caută. Dar se prind în jocul unor himere. Iar când cad de la înălţimea viselor în zama mocirloasă a realităţii, se surpă pe dinăuntru, se sting. În cazul fericit, aşteaptă un viitor mai bun, nedeterminat sau o viaţă mai bună după moarte.Citește mai mult »

Experiența definitorie

Pentru orice evanghelic autentic, experienţa convertirii este una fundamentală și definitorie. Fără această experiență inaugurală, nimic altceva nu există. Dar această trăire nu poate fi confirmată din exterior, ci e certificată, în miezul ei, exclusiv subiectiv. Desigur că există totuși și niște mijloace obiective de evaluare, însă ele nu pot oferi garanții ultime și incontestabile. Credinciosul care a trecut printr-o schimbare lăuntrică radicală e, de cele mai multe ori, un spectacol – în sensul bun – pentru cei din jurul său, care pot depune mărturie cu privire la transformările drastice care s-au produs în comportamentul lui.

Așadar, dovada indiscutabilă a acestei experiențe esențiale este mărturia pe care o depune cel care a avut parte de ea. Fără această adeverire subiectivă – uneori atestată de către terți, alteori nu – tot procesul de încreștinare (pe linie evanghelică) nu are niciun temei și nici nu poate fi inițiat. Botezul, la baptiști, penticostali și alte confesiuni similare trebuie precedat de experiența convertirii (a „nașterii din nou” – în engleză, există sintagma „born-again christians”).

Practic, accesul în creștinism pe poarta evanghelică este condiționat de metanoia* aspirantului. Chiar dacă botezul survine, în mod normal, după acel moment decisiv, el nu este întotdeauna considerat și absolut necesar în vederea mântuirii. E cazul celor care decedează în intervalul dintre convertire și actul baptismal. Prin urmare, experienţa respectivă este învestită cu o însemnătate covârșitoare, fiind socotită uneori suficientă în sine pentru a introduce un păgân în Biserică și pentru a-i garanta mântuirea sufletului.

Firește că există și o justificare dogmatică a acestei experiențe, însă dogma nu o poate nici garanta, nici infirma, ci doar explica. Putem afla multe despre necesitatea convertirii, despre temeiurile biblice ale importanței ce i se acordă, despre semnificațiile și consecinţele ei. Însă experiența ca atare e una individuală, netransmisibilă, unică.Citește mai mult »