„Gaura neagră” din drezină

© Alain Riazuelo apod.nasa.gov
© Alain Riazuelo
apod.nasa.gov

Citeam zilele trecute o poantă pe facebook care zicea cam așa: „What happens in a black hole stays in a black hole”. Se pare însă că realitatea depășește teoria („științifică”). Căci ceea ce am comis eu în „gaura neagră” (cum mi-a fost catalogat blogul – sau activitatea – de către pastorul Daniel Brânzei) a reușit să iasă în afară și să-i atragă atenția.

Din câte știu, calificativul mi se trage de la articolul în care îmi exprimam dubiile că actualul papă ar fi anticristul însuși. Totuși, trag nădejde că pastorul care m-a etichetat a răsfoit mai multe postări ale subsemnatului înainte să-și formeze o părere cât de cât pertinentă.

Semnalez postarea care mă sancționează dintr-un motiv cât se poate de simplu: n-am niciodată certitudinea că ceea ce spun este infailibil sau că sunt deasupra unor evaluări omenești fundamentate. Așa că mi se pare posibil și ca dumnealui să aibă dreptate.

Probabil că cei ce reveniți la blogul meu periodic îmi împărtășiți măcar în parte vederile sau cel puțin considerați că merită să acordați oarecare atenție opiniilor exprimate aici. Astfel că postarea asta ar putea fi interpretată ca un năvod aruncat pentru a culege elogii în contrapartidă la sancțiunea pe care am căpătat-o.

Insist că nu e cazul, deși n-aveți cum pătrunde în tainița motivațiilor mele. Vă semnalez însă acest text critic pentru ca să știți cam ce pericole vă pasc atunci când îmi citiți articolele și, eventual, dacă binevioți, să-mi atrageți atenția oricând considerați de cuviință (unii au și făcut-o, fapt pentru care le mulțumesc), că n-o să vă port pică.

Precizez că nu-l suspectez de rea-credință pe pastorul Brânzei în critica pe care mi-o aplică, ci cred că face ceea ce consideră că este necesar din punctul dumnealui de vedere pentru a sancționa un aspect pe care-l interpretează ca deficitar.

Notă: Am luat decizia să moderez eventualele comentarii la această postare (fie ele elogioase sau injurioase), urmând să devină publice doar cele pentru care autorii își vor exprima explicit dorința să fie publice – prin mențiunea [public]. În felul acesta, vreau să facilitez exprimarea unor opinii critice care să mi se adreseze direct, personal, fără să fie nevoie ca expeditorii să își susțină deschis eventualele „urecheri”. Comentariile la toate celelalte postări vor funcționa în regim normal.

Anunțuri

De ce citesc?

johnny_automatic_books
http://openclipart.org/

Am stârnit ceva discuții când am afișat pe contul de facebook niște observații proprii vizavi de lectură. Mai întâi, spuneam că lectura e numai un drum, nu o destinație, prin urmare, poate conduce practic oriunde. Apoi ziceam că cititul nu te face nici mai sfânt, nici mai bun, ci doar mai cultivat (nici asta nu-i foarte sigur). Însă erudiția nu ține loc de morală.

Asta nu înseamnă că descurajez cititul sau că aș crede că-i totuna dacă citești sau nu. Nici pe departe. Încerc doar să deposedez această activitate de niște țeluri sau realizări care nu-i sunt proprii.

Cred că e foarte bine să citești, dar contează foarte mult ce citești, de ce citești, cum citești, când citești, cât citești. Toate aceste coordonate sunt implicit niște grile de evaluare, cu consecințe specifice. Mai că aș zice că ar merita fiecare analizată separat (poate mă leg).

În acest text însă mă voi limita la a spune de ce citesc eu. Plec din start cu ideea că e mai bine să citești decât să nu citești. Am înțeles că există studii care dovedesc că pentru creier cititul e benefic (dacă îl raportăm, de pildă, la tehnicile audio-vizuale).

În ce mă privește, iată motivele (grupate în trei categorii) pentru care citesc:Citește mai mult »

Shusaku Endo – un japonez catolic

snl.no

Am aflat despre Shusaku Endo (1923-1996) din cartea Cu sufletul rămas în viață, a lui Philip Yancey. La vremea respectivă mi s-a părut atât de exotic, încât nici nu mi-a dat prin gând să caut dacă are vreo carte tradusă în românește. Și totuși există nu una, ci patru, toate publicate de Polirom.

Când l-am descoperit pe Shusaku Endo, zice Yancey, m-am simțit imediat legat de el, întrucât crescuse stăpânit de aceeași frică și îndoială de sine care mi-au tulburat și mie tinerețea. Stând în Valea Iadului, un loc în care mulți creștini japonezi au fost martirizați, a sfârșit prin a-și spune că probabil și el și-ar fi renegat credința decât să îndure atâta durere…

„Am devenit catolic împotriva voinței mele”, a decis el mai târziu, asemănându-și credința cu o căsătorie aranjată, un mariaj forțat cu o soție aleasă de mama sa. A încercat să părăsească această soție – în favoarea marxismului, a ateismului, chiar gândindu-se la sinucidere în câteva rânduri -, dar încercările sale de a fugi au eșuat. Nu putea trăi cu soția pe care a primit-o și nu putea trăi fără ea. Între timp, ea a continuat să îl iubească și, până la urmă, a început și el s-o iubească.

Cu privire la romanul Tăcere, considerat capodopera lui Shusaku Endo, Yancey consemnează:

Când a apărut Tăcere, în 1966, mulți japonezi catolici au reacționat cu indignare. Apărându-și străbunii martiri, au obiectat la „dramatizarea” unor apostați ca Ferreira și Rodriguez. Cât de ușor uităm că Biserica a fost fondată de ucenici care și-au renegat învățătorul. Nici unul nu a fost pregătit să stea alături de Isus când autoritățile religioase și politice l-au condamnat la moarte. În momentul în care avea cea mai mare nevoie, ucenicii au dispărut în noapte. […]

În apărarea sa, Endo plasează tema romanului său în transfigurarea chipului lui Isus, nu în transfigurarea personajelor. „Pentru mine, lucrul cel mai semnificativ în roman este schimbarea care se petrece în imaginea pe care eroul o are despre Hristos”, spune el.

Mi-am dat și eu cu părerea despre romanul Tăcere (ecranizarea realizată de Martin Scorsese este programată să aibă premiera în 2013), într-o recenzie postată pe Scriptorie.

Premianții – Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice (2011)

Când luam câte un premiu la școală, nu prea aveam mare lucru de făcut decât să mă duc în față, să-mi însușesc diploma aferentă și, eventual, pachetul cu cărți. Lucrurile erau simple și clare. Dacă mai cădea pleașca pe tine și să ai învățător sau diriginte (cum mi s-a întâmplat în două dintre cele trei cicluri de învățământ), atunci erai liniștit și din partea florilor. O strângere de mână era suficientă.

Nu prea știu însă cum se capătă un premiu pe internet. Data trecută când am luat un premiu (pe 2007), am participat la o ceremonie de decernare, deci semăna destul de bine cu ceea ce știam din școală. Plus că pe atunci eram mai avântat, mai entuziast, mai nepățit.

Desigur că îi mulțumesc lui Alin Cristea pentru premiul din acest an. Carevasăzică tactica mea malefică nu a dat roade și mă văd coleg de podium cu Dionis Bodiu. Așa că, dacă n-a mers cu răul, mă pun cu binișorul pe lângă el și mă declar în deplin acord cu afirmația că acest pachet de cărți constituie un cadou frumos de ziua lui – Să fii sănătos!

Îmi cunosc destule hibe care m-ar fi determinat să nu-mi acord un astfel de premiu, dar dacă Alin nu le-a luat în seamă… o să tac chitic, de ce să mă mai trădez acum? Oricum e tardiv. Citește mai mult »

O drezină celebră

Dacă tot se cheamă blogul meu „drezina”, mi-am zis să nu trec cu vederea această drezină celebră. E vorba de o mașinărie care a aparținut Anei Pauker.

 Dacă doriți detalii despre mașină, puteți pe blogul de unde am preluat imaginea (aici).

Chiar dacă istoria se face la rece și fără patimă, Citește mai mult »

Anticariat – în Oradea

Chiar dacă, în prezent, cititul este o corvoadă pentru unii, o deprindere demodată pentru alţii sau o pierdere de vreme nelucrativă pentru cei dedicaţi capitalului, nu-mi vine să cred că cititul şi, desigur, scrisul – care trebuie să-l preceadă în ordinea logică a operaţiilor – au apărut doar ca un moft „cultural”. Vechii fenicieni, vechii summerieni, vechii egipteni sau chinezi, toţi au vrut să lase nişte urme descifrabile cu privire la lucrurile care li se păreau semnificative.

Într-o vreme mă gândeam să cercetez de unde vine nevoia omului de a povesti, dispoziţia lui ficţionară, necesitatea de a plăsmui în formă epică. Cred că cele două imperative au obârşie comună, într-o anumită măsură.

Opinez că scrisul ţine de lupta omului cu propria efemeritate, de eternitatea pe care o adulmecă sau vrea să o facă parte a istoriei sale personale. Şi cititul, pe de altă parte, poate fi pus în legătură cu imbolduri multiple: curiozitate (chiar indiscreţie morbidă), dorinţa de putere (cei care stăpâneau taina semnelor grafice aveau un ascendent asupra celorlalţi), respectul pentru strămoşi, reverenţa faţă de zei sau ritualuri, dar şi foamea de cunoaştere, neliniştea sufletească, nevoia de a înţelege marile momente ale vieţii.

Mă opun aşadar ideii că cititul şi scrisul sunt nişte deprinderi capricioase ale câtorva bizari cantonaţi în paseism şi nostalgii elitiste. Cred, mai degrabă, că cele două îndeletniciri ţin de anumite necesităţi ancestrale, iar lipsa lor e o amputare, un handicap afişat ostentativ ca semn de mare emancipare mentală şi comportamentală. Aşa cum moda dictează preeminenţa moralei subiective, de pildă, tot modele impun şi desuetudinea scrisului şi, îndeosebi, a cititului.

E foarte greu, când ai un interes, să faci distincţia între atitudinea gratuită, pledoaria dezinteresată, pe de o parte, şi comportamentul materialist, motivată pecuniar. Tocmai ăsta e acum cazul meu. Citește mai mult »

Întâmpinare

Se spune, când te muți într-o locuință nouă, că trebuie să dai o chermeză, iar oaspeții să se gândească la cadouri de casă nouă. Sper că nu e valabil și la bloguri. Mai ales că aici nu știi niciodată cine îți sunt cu adevărat vizitatorii. Așa că cel mai bine e să continuăm de unde s-a încheiat activitatea la vechea „reședință”. Vorbesc la plural deoarece mă includ atât pe mine cât și pe cititorii care, probabil, mă vor citi și aici. Pentru ceilalți oricum sunt fie o noutate, fie un episod încheiat.
Pricinile mutării sunt de natură practică și estetică. Dar am constatat că nici la „aristocrați” (cum îi numeam nu demult) nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Puse însă în balanță, plusurile de aici au cântărit mai greu și m-am relocat.
Sincer să fiu, sunt curios ce schimbări va antrena această mutare.