Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »

Amurgul liderilor (I)

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre Citește mai mult »

Mineriadele și „Marea Uitării”

colaj mineriade

Cu fiecare an ce trece, mineriadele devin un coșmar tot mai îndepărtat. Sunt destui pentru care nici nu mai contează. Iar unii au chiar explicație teologică pentru indiferența lor. Nu neapărat față de mineriade, ci față de… trecut.

Totuși, a dori să se ajungă la judecarea făptașilor nu ține de răzbunare, ci de dreptate. De adevăr. Nu e o obsesie, ci consecvența cu un principiu.

E adevărat că nu are rost să te fixezi pe trecut. Dar e la fel de adevărat că trecutul nu poate fi ignorat. Și că nu trebuie ignorat.

Nu e vorba despre mineri, că ei au fost, cel mai probabil, manipulați. E vorba despre mineriade, fiindcă astea au fost organizate și girate.

Nu e vorba atât despre a pedepsi făptași (deși trebuie căutați criminalii), e vorba despre a restabili adevărul despre fapte și evenimente.

Nu e un exercițiu de masochism, nici o formă de frustrare nerezolvată, ci un demers reparator, o privire sinceră în oglindă.

Mineriadele și Revoluția sunt totuși minciuni plătite cu sânge. Citește mai mult »

„Realitatea” știrilor nu e realitate

(Sursa)
(Sursa)

Tocmai mă gândeam zilele astea să scriu despre știri și impactul lor asupra privitorilor, când iaca vine textul lui Dyo. Oricum, din altă perspectivă voiam să privesc chestiunea, așa că numai bine că se conturează o examinare mai cuprinzătoare.

Ideea mea era să încerc o decorticare parțială a produsului finit și să vedem cum se construiește el sub ochii telespectatorului/cititorului. Teza fundamentală, pe care voi încerca s-o suțin cu argumente, este aceea că realitatea prezentată în media (nu doar în televiziune) nu este neapărat – sau, mai precis, este destul de rar – realitatea în care trăim noi. Și de obicei știm asta instinctiv, dar uneori ne purtăm ca și când am fi uitat.

Fără pretenții de profesionist, ci doar cu oleacă de spirit de observație și niște experiență, iată care ar fi câteva dintre chestiunile de care voi ține cont: selecția știrilor, ordinea lor, modul în care sunt formulate, evenimentele omise din știri, mizele unui program (grupaj) de știri, comentariul etc.

Orice organ de presă vrea să fie cât mai popular ca să aibă încasări cât mai însemnate. Astea vin de obicei din publicitate sau din banii plătiți efectiv de către cel care vrea informația respectivă, dintr-un anumit ziar sau site. Acest obiectiv ar fi, în ordinea ierarhică a valorii, inferior altuia: informarea corectă/onestă a publicului. Dar lucrurile sunt mai complicate în realitate, așa că nevoia de a asigura funcționarea instituției de presă precede în ordinea urgenței și a importanței imediate idealul nobil al informării.

Cum banii fac diferența dintre supraviețuire și faliment, obținerea lor capătă adesea prioritate în raport cu orice alt obiectiv moral, deontologic, social sau național. Așa se nasc titlurile aiuristice care au menirea să atragă oamenii și să-i țină ocupați cât mai mult cu site-ul sau cu postul tv pe care apar.

Dar chiar și fără această nevoie disperată de a atrage vizualizări, știrile interpretează încă din titlu informațiile pe care le prezintă. Citește mai mult »

Mineriadele – simboluri și profeții

By Cristian Chirita (sursa)
By Cristian Chirita (sursa)

Dacă vă aduceți aminte (dacă nu, puteți să revedeți documentarele făcute de alții), la scurt timp după mineriada sângeroasă din iunie 1990, Iliescu explica la televizor că minerii au săpat spațiul verde și au plantat flori în fața clădirii guvernului.

Gura lui aurită de profet fără brevet a grăit un adevăr ce s-a transformat într-o normă. Luați, de pildă, obsesia primăriilor pentru borduri, pentru spații verzi. Dar nu vă gândiți imediat la faptul că vor să ne primenească plămânii (că partea asta ține de discursul pentru imagine), ci gândiți-vă cum o firmă poate semăna flori de 4-5 ori într-un an pe un scuar nesemnificativ, cum poate semăna gazon de curte și să-l schimbe periodic, cum poate vărui borduri, copaci, bănci și tot ce nu mișcă, numai să rămână lipită de robinetul cu bani publici ușor accesibili.

Nu puțini sunt primarii care au rămas în istoria orașelor pe care le-au gospodărit prin grija iliesciană pentru panseluțe și pentru inventarea spațiilor în care să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe…

La un nivel ceva mai sofisticat, această preocupare a politicienilor pentru detaliile de imagine ce ascund crime sau nenorociri a devenit un sport extrem de popular. De fapt, nu doar politicienii, ci o grămadă de categorii sociale sunt înscrise în competiția „cine arată mai mișto, fără să fie”.

Atunci, în iunie, minerii omorâseră oameni, iar Iliescu ne spunea că criminalii trebuie apreciați pentru că au semănat flori în scuaruri.Citește mai mult »

Criterii noi pentru viitorii pastori (exercițiu de imaginație)

(Sursa)
(Sursa)

Acest exercițiu de imaginație nu este o critică adresată pastorilor, ci mai degrabă o propunere adresată enoriașilor de a privi altfel acest oficiu. Fiindcă criteriile de selecție din prezent sunt în mare măsură rezultatul așteptărilor explicite sau implicite ale comunităților eclesiale. Dacă n-ar fi așa, atunci pastorii cu un anumit profil (mai ales cei care „nu ne plac”) nu s-ar mai regăsi la amvoane, ci în alte locuri de muncă.

1. Fiecare aspirant la statutul/vocația de pastor va trebui să aibă un viciu de care fie n-a scăpat încă, fie a scăpat cu multă trudă (după ani de zile). Dar nu din astea gen: nu mă pot trezi dimineața, îmi place mirosul cafelei, sunt bookaholic, mănânc numai vegan sau îmi plac numai produsele organice. Ci din alea urâte: invidie față de oricine e mai bine poziționat, violență în familie, obsesia îmbogățirii, cleptomanie, dependență de alcool sau pornografie, mândrie imposibil de reprimat etc.

Cineva din comisia de examinare și-ar putea asuma răspunderea să-l ajute pe aspirant să lupte și, în cele din urmă, să scape de acel viciu, în cazul în care n-a scăpat. Condiția aceasta i-ar ajuta pe viitorii pastori să înțeleagă mai bine natura păcatului, natura umană și să fie mai smeriți în general, amintindu-și periodic care le sunt limitele.

2. Aspirantul să fie invitat să semneze un angajament scris (sau să se jure) că nu va divulga niciodată discuțiile private pe care le are cu enoriașii nici măcar autorităților. Evident că asta exclude din start folosirea confesiunilor individuale ca exemple în predici, bârfa în cercul privilegiaților din anturajul pastoral, învrăjbirea membrilor comunității pornind de la mărturisirile făcute între patru ochi etc. Documentul semnat să aibă valoare legală și în baza lui pastorul să poată fi tras la răspundere – putând chiar să-și piardă temporar dreptul de a păstori vreo biserică.

3. Aspirantul să se angajeze că nu va folosi niciodată (în mod voluntar și conștient) Biblia ca paravan după care să-și ascundă incompetența sau neștiința. În consecință, ar fi bine ca anumite subiecte să nu le abordeze niciodată în predică. De pildă, dacă n-a excelat niciodată la matematică (e un fel eufemistic de a spune că era „tufă”!), ar fi bine să nu țină predici despre teoria probabilităților, că riscă să râdă smarphone-urile de el. Dacă nu s-a priceput niciodată la fizică, e mai bine să nu încerce să explice relația dintre bosonul Higgs și sfârșitul lumii. Etc.

Citește mai mult »

Problema Roșia Montană văzută de un cetățean

Rosia_Montana
Daniel Tara (Domeniu public): http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Rosia_Montana.jpg

Am ezitat mult timp să mă angajez în discuții privitoare la Roșia Montană, fiindcă, adesea (cel puțin în mass-media cu acoperire națională), acestea pun față în față niște indivizi orientați exclusiv spre profit și niște tipi care caută mereu un pretext ca să protesteze împotriva „capitalismului” de care, în realitate, profită din plin (Remus Cernea și „verzii” lui îmi vin inevitabil în minte).

De interesat, m-a interesat, însă informațiile sunt greu de obținut, pentru că o bună parte din datele ce privesc viitoarea exploatare țin de speculație și estimări mai mult mai sau mai puțin precise. Cantitatea de aur și alte minereuri este una estimată, la fel și cantitatea de cianuri și marja de risc.

E limpede că-i multă imprecizie la mijloc, de care profită și una și cealaltă dintre părțile combatante. Există însă și câteva lucruri care de detașează ca certitudini sau măcar ca ipoteze cu mare grad de plauzibilitate. Puteți citi aici un articol care m-a ajutat, în sfârșit, să înțeleg mai în amănunt câteva lucruri (nu e necesar să fiți și de acord cu poziția și concluziile asumate de autor).

1. Contractul cu RMGC este unul parțial secret – la fel ca mult lăudatul contract cu Bechtel, care a devenit un jăratec încins, aruncat de la unii la alții și, în final, dispărut fără urmă –, fapt ce stârnește multă suspiciune și care este în bună măsură îndreptățită. La câte procese au pe rol foștii demnitari, e aproape imposibil să nu te gândești și la corupție în negocierea acestui contract.

Când un contract de această anvergură este secretizat, devine o certitudine aceea că el conține niște clauze care ar fi cel puțin nepopulare, dacă nu chiar scandaloase. Ponta susține că Statul Român ar fi fost pasibil de plata unor despăgubiri în valoare de vreo 2 miliarde de dolari, dacă nu lua o decizie cu privire la acest contract. Asta ar fi deja o primă clauză defavorabilă României.

2. De remarcat faptul că Ponta joacă dublu în această situație. Nu mai punem la socoteală că se arăta pe față împotriva acestui proiect (a se vedea cele 15 puncte dinainte să se apuce de guvernare). E de ajuns să vedem că interesul economic l-a făcut să aprobe documentul în Guvern, iar interesul politic (că doar trebuie păstrați și votangii creduli) și-l apără în calitate de deputat.

3. Nu știu dacă Roșia Montană merită să intre în patrimoniul UNESCO. Un expert britanic UNESCO menționat pe site-ul RMGC ar fi zis că nu. Oricum, dacă nu se ivea problema asta cu RMGC, aproape nimeni – trebuie să facem totuși dreptate celor puțini care nu sunt doar apărători de ocazie – nu s-ar fi interesat de soarta sitului sau a moștenirii culturale din zonă. O știm prea bine, fiindcă același „interes” îl stârnesc și alte valori locale.

4. Știu sigur că aurul de acolo nu folosește nimănui dacă rămâne în pământ și, dacă această resursă naturală este reală, ea merită exploatată, fiindcă poporul are de câștigat din asta. Nu știu însă dacă – în măsura în care se optează pentru exploatare – acum e neapărat momentul optim pentru așa ceva. După cum zicea un opozant al exploatării într-o emisiune radio, e foarte posibil ca, în viitor, România să fie în stare să scoată aurul de acolo fără intermedierea unei firme din afară și cu tehnologii mai puțin riscante.

5. Consider că problema resurselor este una importantă și că trebuie gestionată cu multă grijă, pentru că și copiii noștri mai au nevoie de ele – cel puțin, la cum arată lumea în acest moment.

Pe de altă parte, epuizarea resurselor proprii va trebui compensată cu dependența de alte țări furnizoare, ceea ce nu are cum să fie prea ieftin (a se vedea dictatura rusă impusă gazelor). Așadar, drămuirea acestor bogății naturale ar trebui făcută mult mai transparent și mai „naționalist”, dacă doriți.

6. Problema ecologică nu e deloc de neglijat. Doar că nu vreau să cânt în corul ecologiștilor socialiști Citește mai mult »

Cazul Maniu și onorabilitatea presei

 jurnalul rusinii

Recent, atunci când Comisia Europeană făcea referire în raportul MCV la presiuni și linșaje mediatice, am citit un articol care voia să zică pe scurt că, atâta vreme cât judecătorii sau procurorii nu au viața în primejdie de moarte, nu prea avem motive să ne văicărim. Fiindcă presa nu merită considerată un pericol.

Merită însă observat că nu are ceva anume Comisia Europeană numai cu noi, românii, ci s-a discutat inclusiv despre niște norme la nivel european care să limiteze capacitatea presei de a constitui un mijloc de manipulare a populației.

Nu o să mă preocup acum de conspiratite și să presupun că e doar o măsură de fațadă. Ar putea fi, dar ce voiam să semnalez e că nu doar România e luată în colimator. Și că cei care se burzuluiesc că le-ar fi pusă în pericol libertatea se prefac că nu înțeleg ideea de bază.

Pentru a vedea cât de puternică poate fi presa și cât de important ar fi să existe măcar niște reglementări generale, care să limiteze influența unui anumit trust ce devine prea puternic (mai ales prin mijloace oculte), am ales să exemplific cu cazul lui Iuliu Maniu.

În perioada comunistă, toată propaganda – care nu se folosea doar de presă, dar avea în aceasta unul dintre instrumentele sale cele mai docile și eficiente – urmărea să pună într-o lumină proastă perioada interbelică și mai ales elita politică de atunci.

Faptul că lotul Maniu-Mihalache a fost condamnat la pușcărie și masacrat de mașinăria infernală a comunismului era prezentat ca o necesitate, ca o realizare a celor care ne-au dezrobit de sub puterea burghezo-moșierească.

Acei nenorociți „dușmani ai poporului” meritau să moară, să plătească pentru toate nenorocirile pe care le-au abătut asupra nației și de pe urma cărora au profitat cu asupra de măsură.

Ei bine, după 1990 – și mai precis, după 1996 –, victimele comunismului au devenit eroi (și cred că pe bună dreptate). Acest fapt s-a petrecut cu largul concurs al televiziunilor comerciale care nu mai depindeau de directivele FSN-ului (sub diversele lui măști), ci puteau aduce în atenție figuri neglijate, personalități marginalizate. O contribuție importantă a avut aici și Memorialul durerii, care a „scăpat”[1] despre cenzura lui Iliescu.

Așadar, puterea mass-media de a influența percepția publică asupra unui eveniment sau în privința unei persoane este extrem de vizibilă și eficientă.

În momentul în care Adrian Năstase a intrat la pârnaie, Jurnalul Național, un ziar a cărui „verticalitate” e o glumă sinistră, a publicat pe prima pagină o dezinvoltă comparație între pușcăriașul Năstase și deținutul politic Iuliu Maniu (alături de alții).Citește mai mult »

30 decembrie 1947 – 65 de ani de la instaurarea anormalității

via: http://www.corectnews.com
Regele Mihai I și Gheorghe Gheorghiu-Dej (via: http://www.corectnews.com)

Am tot căutat prin cărțile de istorie din bibliotecă ceva informații despre data de 30 decembrie 1947, ziua abdicării Regelui Mihai I și momentul abolirii monarhiei constituționale. Am găsit doar în Istoria stalinismului în România, scrisă de Victor Frunză și publicată inițial în 1984.

„Majestate, a sosit momentul să ne despărțim!”, se spune că ar fi zis Groza regelui Mihai, cu rânjetul său mefistofelic.

Personalitatea numărul unu în actul de la 23 august 1944, așadar autor de istorie, în fruntea coaliției care a înfăptuit cotitura, Mihai de Hohenzollern a devenit el însuși la 30 decembrie 1947, victima unei lovituri de stat, sacrificat pe altarul istoriei pe care el însuși o grăbise. […]

Obligându-l pe Antonescu să ceară armistițiul, iar la refuzul acestuia de a-i satisface cererea, arestându-l, regele a acționat în virtutea prerogativelor sale, indiferent dacă, așa cum deja am menționat mai sus, întrunește sau nu sufragiile oamenilor politici sau ale posterității. Mihai I s-a aflat în deplină legalitate.

Dimpotrivă, actul comis la 30 decembrie 1947 de partidul comunist prin cei doi delegați ai săi – Dej și Groza – sprijiniți de trupe, împotriva regelului și a monarhiei, a fost de două ori ilegal și anticonstituțional. O dată: prin statutul de cetățeni români, ei erau supuși monarhiei constituționale. Arogându-și cu de la sine putere (chiar dacă erau delegați ai unui partid politic sau și mai grav, ai unei voințe din afara țării), prin obținerea chiar și fără apelarea la forță, darămite prin aplicarea violenței, a semnăturii de abdicare, ei intrau sub incidența unor legi marțiale. În alte împrejurări istorice așa s-ar fi petrecut lucrurile. A doua oară: sub aceeași amenințare cu forța regele a fost obligat să semneze nu doar simpla sa abdicare, ci pentru un act care nu se putea hotărî nici de el, nici de ceilalți doi: abrogarea monarhiei.Citește mai mult »

Ai noștri tineri… sau despre „marfa” de care au nevoie politicienii

http://dezignus.com

Precizez, pentru a elimina orice dubiu, că am „furat” prima parte a titlului de la Eminescu. Dar n-am să merg pe linia sarcastică a poetului național.

Potrivit unui sondaj recent, jumătate dintre adolescenți susțin că era mai bine pe vremea comunismului. Las la o parte faptul că ei nici măcar nu aveau de unde să-și culeagă informațiile în mod direct pentru simplul motiv că s-au născut abia după 1990.

Important mi se pare că au ajuns la această concluzie cu largul concurs al celor care i-au educat. Acea jumătate care a ajuns să creadă în această idee – există un sâmbure de adevăr în ea, nu zic ba, dar în ansamblu e totuși o enormintate – reprezintă materialul uman care va intra pe mâna politicienilor în următorii ani.

Acum am înțeles că, de fapt, toate reformele care au lovit educația în ultimii ani au dat roade. Avem în prezent niște oameni gata să creadă orice li se spune despre istorie. Și sunt mulți. Destui. Ar fi putut încerca să se documenteze, ar fi putut urmări „Memorialul durerii”, ar fi putut face multe alte lucruri. Dar ei nu le-au făcut.

Mai mult decât atât, cred că nici măcar nu au idee că ar fi putut să facă ceva ca să se documenteze cât de cât. În schimb, au plecat urechea la ce spun manipulatorii din televizor, la ce spun părinții lor în momentele de frustrare (sau poate chiar cu toată convingerea), la ce li se induce prin diverși marțafoi fără scrupule.Citește mai mult »

Jandarmul Google

gearlive.com

Google a decis că modifica algoritmul de căutare pentru a bloca accesul la anumite site-uri. Pe românește, oamenii au recurs la cenzură. Au mai făcut așa ceva la cererea guvernului chinez, deci nu-i o noutate. Inițiativa e, de altminteri, mai veche. Această intervenție nu se referă însă la chestiuni de viață și de moarte (cum ar fi terorismul, propaganda rasistă, pornografia infantilă). Nu. Ci are de-a face cu pirateria online.

Altfel spus, Google a devenit jandarmul slugarnic al bogaților care au făcut presiuni ca gigantul internautic să le facă hatârul ista. În sine, s-ar putea ca această acțiune a Google să aibă o morală cât de cât justă. Dar…

Mă tem că tocmai s-a deschis drumul și către alte tipuri de cenzură. În acest moment se poate trage concluzia că, dacă ești suficient de potent financiar sau ai un grup de lobby suficient de convingător, poți obține de la Google anumite beneficii.

La urma urmei, promotorii legilor ACTA nici nu trebuie să convingă guverne, ajunge să-i convingă pe conducătorii de la Google, Yahoo și Bing, ca să aibă tot ce își doresc, fără să mai fie nevoie de procedurile greoaie de a convinge parlamente și țări de „utilitatea” acestui demers.

Mergând puțin mai în adâncime, din gestul recent al Google înțelegem că un grup restrâns de indivizi privilegiați hotărăște pentru întreaga umanitate ce înseamnă libertate, ce înseamnă informare corectă, ce înseamnă aproape fiecare noțiune pe care o căutăm online.Citește mai mult »

Proștii se uită degeaba la televizor

12160.info

Nu, nu despre politică voi face vorbire azi. Deși, probabil, concluziile se potrivesc și politicii în egală măsură.

Am asistat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice – a 30-a ediție din timpurile moderne – desfășurate, după cum bine știți, la Londra. A fost o festivitate impresionantă: sute de actori (profesioniști sau voluntari) care au contribuit la spectacol, fel și fel de mașinării care completau decorul, lumini, muzică, elemente de surpriză.

Ceremonia a fost gândită ca o scurtă trecere în revistă a istoriei Marii Britanii. Destul de corectă politic – cum altfel? – însă plină de repere succinte, încifrate. Pentru a putea înțelege partitura din spatele paradei era necesar să știi câte ceva despre UK.

De pildă, un moment consistent a fost dedicat Revoluției Industriale. Un altul, mișcărilor sociale și pentru drepturi. A existat și o secvență în care muzica contemporană și filmul au avut prim-planul.

Cine a vrut chiar să înțeleagă ceva, era musai să aibă un dram de informație în creier. Google nu le poate face pe toate, fiindcă, dacă începeai să cauți informații, pierdeai spectacolul, iar dacă nu aveai habar despre istoria din spatele acestor „reconstituiri”, era inutil să mai urmărești festivitatea, pentru că nu înțelegeai nimic.Citește mai mult »

Miza Năstase

Regret că îl aduc iarăși în discuție pe domnul aproape sinucis, dar am remarcat o chestiune cu mare potențial instructiv și simbolic totodată. Și e un exemplu fără foarte multe ramificații, ușor de urmărit.

Pe scurt, USL consideră, în general vorbind, că Adrian Năstase e victima unei răzbunări băsesciene. Firește că exprimarea acestei convingeri diferă de la caz la caz: la unii ia forme isterice, la alții se manifestă mai ponderat. E limpede însă că toată armata de demagogi și slugoi (din presă) a alianței susține această teză.

Odată cu suspendarea lui Băsescu, se deschide un orizont. Crin Antonescu are acum posibilitatea să îndrepte tot ce a strâmbat Băsescu și să readucă lucrurile la starea lor de normalitate și legalitate.

Raționamentul e simplu: fie Năstase este nevinovat și înseamnă că a fost acuzat pe nedrept și stă în pușcărie fără vină (asemeni lui Maniu, dacă e să credem asocierea tembelă de pe prima pagină din Jurnalul Național), fie este vinovat și atunci trebuie să rămână exact acolo unde se află.Citește mai mult »

„Se supără Domnul Isus/Dumnezeu/Doamne, Doamne” – chiar?

Nu știu vouă, dar mie mi-e foarte familiar acest clișeu. E folosit aproape în exclusivitate de către părinți și bunici care, în criză (profundă și gravă!) de idei, recurg la el pentru a-și manipula copiii neastâmpărați. Această nefericită găselniță ridică câteva probleme serioase.

În primul rând, e mare prostie să-l înfățișezi pe Dumnezeu/Isus Cristos copiilor ca pe un ins ursuz și capricios care, dacă bietul copil nu-și termină meniul din farfurie, trântește vreun obiect (și mai puteți adăuga orice fel de incident casnic specific), abia așteaptă să se supere. Care supărare e, oricum, o noțiune vagă și are de-a face mai ales – și în primă instanță, în percepția copilului – cu manifestările de nemulțumire exprimate de părinți.

În al doilea rând, cum ar putea Isus Cristos să se supere tocmai pe cei cu care ne îndemna explicit să ne asemănăm („dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip…”)? Nu ne aflăm în contradicție flagrantă cu Scriptura? Iar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla să se supere pe copii, atunci ar trebui să spumege de furie în ceea ce îi privește pe adulți. O logică elementară impune această concluzie, căci un Dumnezeu consecvent, care se supără pe niște făpturi umane cu discernământ rudimentar (sau lipsite de discernământ), musai să își crească doza de… resentiment odată cu sporirea discernământului subiectului în cauză.

În al treilea rând, această expresie negândită – dar larg folosită, mai ales de către oameni umblați pe la biserică – distorsionează din start raportarea viitoare a copilului la Dumnezeu. De parcă nu ar fi de ajuns felul în care relațiile familiale denaturează oricum percepția divinului, se mai adaugă și această gogoriță la zestrea cu care omul pornește în viață.Citește mai mult »

La moartea lui Ion Diaconescu

Deși îmi pare hilar, poate că n-ar fi chiar lipsită de orice noimă precizarea că între Dan Diaconescu și Ion Diaconescu nu există nicio legătură. Ci e doar o amară coincidență de nume.

Ion Diaconescu, fost președinte al PNȚCD, era unul dintre liderii autentici, trecuți prin pușcărie, însă credincioși idealurilor lor. Un lider care şi-a probat vrednicia cu aproape două decenii de închisoare comunistă.

E bine însă că a murit, fiindcă acum istoria poate fi făcută după bunul plac al fiecăruia. Nu mai e cine să contrazică aberațiile. Suntem pregătiți în sfârșit să admitem că, de pildă, comunismul a fost bun, chiar simpatic, ba poate generos. Atâta doar că era prost aplicat. Așa cum zicea Iliescu în zorii aşa-zisei democraţii post-decembriste.

Apropo de Iliescu, în sfârșit a scăpat și el de „elementele fasciste” care-l călcau pe nervi în 1990. A fost izbăvită România noastră dragă de „vânzătorii de țară”, cu care ne băga tot Iliescu în sperieți în acel mai de tristă amintire, când peste trei sferturi dintre români îi dădeau crezare şi voturi fostului activist comunist.

Ca să vedeţi logică de demagog: cei care voiau să vândă ţara erau tocmai oamenii care făcuseră puşcărie din patriotism, din cauză că voiau să scape România de molima stalinistă. Pe când patrioţii erau cei care profitaseră din plin de regimul comunist şi, eventual, care-i schinguiseră pe deţinuţii politici. Ăsta era mesajul lui Iliescu imediat după revoluţie. Îmbrăcat însă, la mare artă, în tot ceea ce era necesar încât să stârnească reacţii de antipatie împotriva „duşmanilor poporului”.Citește mai mult »