Mineriadele și „Marea Uitării”

colaj mineriade

Cu fiecare an ce trece, mineriadele devin un coșmar tot mai îndepărtat. Sunt destui pentru care nici nu mai contează. Iar unii au chiar explicație teologică pentru indiferența lor. Nu neapărat față de mineriade, ci față de… trecut.

Totuși, a dori să se ajungă la judecarea făptașilor nu ține de răzbunare, ci de dreptate. De adevăr. Nu e o obsesie, ci consecvența cu un principiu.

E adevărat că nu are rost să te fixezi pe trecut. Dar e la fel de adevărat că trecutul nu poate fi ignorat. Și că nu trebuie ignorat.

Nu e vorba despre mineri, că ei au fost, cel mai probabil, manipulați. E vorba despre mineriade, fiindcă astea au fost organizate și girate.

Nu e vorba atât despre a pedepsi făptași (deși trebuie căutați criminalii), e vorba despre a restabili adevărul despre fapte și evenimente.

Nu e un exercițiu de masochism, nici o formă de frustrare nerezolvată, ci un demers reparator, o privire sinceră în oglindă.

Mineriadele și Revoluția sunt totuși minciuni plătite cu sânge. Citește mai mult »

„Realitatea” știrilor nu e realitate

(Sursa)
(Sursa)

Tocmai mă gândeam zilele astea să scriu despre știri și impactul lor asupra privitorilor, când iaca vine textul lui Dyo. Oricum, din altă perspectivă voiam să privesc chestiunea, așa că numai bine că se conturează o examinare mai cuprinzătoare.

Ideea mea era să încerc o decorticare parțială a produsului finit și să vedem cum se construiește el sub ochii telespectatorului/cititorului. Teza fundamentală, pe care voi încerca s-o suțin cu argumente, este aceea că realitatea prezentată în media (nu doar în televiziune) nu este neapărat – sau, mai precis, este destul de rar – realitatea în care trăim noi. Și de obicei știm asta instinctiv, dar uneori ne purtăm ca și când am fi uitat.

Fără pretenții de profesionist, ci doar cu oleacă de spirit de observație și niște experiență, iată care ar fi câteva dintre chestiunile de care voi ține cont: selecția știrilor, ordinea lor, modul în care sunt formulate, evenimentele omise din știri, mizele unui program (grupaj) de știri, comentariul etc.

Orice organ de presă vrea să fie cât mai popular ca să aibă încasări cât mai însemnate. Astea vin de obicei din publicitate sau din banii plătiți efectiv de către cel care vrea informația respectivă, dintr-un anumit ziar sau site. Acest obiectiv ar fi, în ordinea ierarhică a valorii, inferior altuia: informarea corectă/onestă a publicului. Dar lucrurile sunt mai complicate în realitate, așa că nevoia de a asigura funcționarea instituției de presă precede în ordinea urgenței și a importanței imediate idealul nobil al informării.

Cum banii fac diferența dintre supraviețuire și faliment, obținerea lor capătă adesea prioritate în raport cu orice alt obiectiv moral, deontologic, social sau național. Așa se nasc titlurile aiuristice care au menirea să atragă oamenii și să-i țină ocupați cât mai mult cu site-ul sau cu postul tv pe care apar.

Dar chiar și fără această nevoie disperată de a atrage vizualizări, știrile interpretează încă din titlu informațiile pe care le prezintă. Citește mai mult »

Mineriadele – simboluri și profeții

By Cristian Chirita (sursa)
By Cristian Chirita (sursa)

Dacă vă aduceți aminte (dacă nu, puteți să revedeți documentarele făcute de alții), la scurt timp după mineriada sângeroasă din iunie 1990, Iliescu explica la televizor că minerii au săpat spațiul verde și au plantat flori în fața clădirii guvernului.

Gura lui aurită de profet fără brevet a grăit un adevăr ce s-a transformat într-o normă. Luați, de pildă, obsesia primăriilor pentru borduri, pentru spații verzi. Dar nu vă gândiți imediat la faptul că vor să ne primenească plămânii (că partea asta ține de discursul pentru imagine), ci gândiți-vă cum o firmă poate semăna flori de 4-5 ori într-un an pe un scuar nesemnificativ, cum poate semăna gazon de curte și să-l schimbe periodic, cum poate vărui borduri, copaci, bănci și tot ce nu mișcă, numai să rămână lipită de robinetul cu bani publici ușor accesibili.

Nu puțini sunt primarii care au rămas în istoria orașelor pe care le-au gospodărit prin grija iliesciană pentru panseluțe și pentru inventarea spațiilor în care să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe…

La un nivel ceva mai sofisticat, această preocupare a politicienilor pentru detaliile de imagine ce ascund crime sau nenorociri a devenit un sport extrem de popular. De fapt, nu doar politicienii, ci o grămadă de categorii sociale sunt înscrise în competiția „cine arată mai mișto, fără să fie”.

Atunci, în iunie, minerii omorâseră oameni, iar Iliescu ne spunea că criminalii trebuie apreciați pentru că au semănat flori în scuaruri.Citește mai mult »

Criterii noi pentru viitorii pastori (exercițiu de imaginație)

(Sursa)
(Sursa)

Acest exercițiu de imaginație nu este o critică adresată pastorilor, ci mai degrabă o propunere adresată enoriașilor de a privi altfel acest oficiu. Fiindcă criteriile de selecție din prezent sunt în mare măsură rezultatul așteptărilor explicite sau implicite ale comunităților eclesiale. Dacă n-ar fi așa, atunci pastorii cu un anumit profil (mai ales cei care „nu ne plac”) nu s-ar mai regăsi la amvoane, ci în alte locuri de muncă.

1. Fiecare aspirant la statutul/vocația de pastor va trebui să aibă un viciu de care fie n-a scăpat încă, fie a scăpat cu multă trudă (după ani de zile). Dar nu din astea gen: nu mă pot trezi dimineața, îmi place mirosul cafelei, sunt bookaholic, mănânc numai vegan sau îmi plac numai produsele organice. Ci din alea urâte: invidie față de oricine e mai bine poziționat, violență în familie, obsesia îmbogățirii, cleptomanie, dependență de alcool sau pornografie, mândrie imposibil de reprimat etc.

Cineva din comisia de examinare și-ar putea asuma răspunderea să-l ajute pe aspirant să lupte și, în cele din urmă, să scape de acel viciu, în cazul în care n-a scăpat. Condiția aceasta i-ar ajuta pe viitorii pastori să înțeleagă mai bine natura păcatului, natura umană și să fie mai smeriți în general, amintindu-și periodic care le sunt limitele.

2. Aspirantul să fie invitat să semneze un angajament scris (sau să se jure) că nu va divulga niciodată discuțiile private pe care le are cu enoriașii nici măcar autorităților. Evident că asta exclude din start folosirea confesiunilor individuale ca exemple în predici, bârfa în cercul privilegiaților din anturajul pastoral, învrăjbirea membrilor comunității pornind de la mărturisirile făcute între patru ochi etc. Documentul semnat să aibă valoare legală și în baza lui pastorul să poată fi tras la răspundere – putând chiar să-și piardă temporar dreptul de a păstori vreo biserică.

3. Aspirantul să se angajeze că nu va folosi niciodată (în mod voluntar și conștient) Biblia ca paravan după care să-și ascundă incompetența sau neștiința. În consecință, ar fi bine ca anumite subiecte să nu le abordeze niciodată în predică. De pildă, dacă n-a excelat niciodată la matematică (e un fel eufemistic de a spune că era „tufă”!), ar fi bine să nu țină predici despre teoria probabilităților, că riscă să râdă smarphone-urile de el. Dacă nu s-a priceput niciodată la fizică, e mai bine să nu încerce să explice relația dintre bosonul Higgs și sfârșitul lumii. Etc.

Citește mai mult »

Problema Roșia Montană văzută de un cetățean

Rosia_Montana
Daniel Tara (Domeniu public): http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Rosia_Montana.jpg

Am ezitat mult timp să mă angajez în discuții privitoare la Roșia Montană, fiindcă, adesea (cel puțin în mass-media cu acoperire națională), acestea pun față în față niște indivizi orientați exclusiv spre profit și niște tipi care caută mereu un pretext ca să protesteze împotriva „capitalismului” de care, în realitate, profită din plin (Remus Cernea și „verzii” lui îmi vin inevitabil în minte).

De interesat, m-a interesat, însă informațiile sunt greu de obținut, pentru că o bună parte din datele ce privesc viitoarea exploatare țin de speculație și estimări mai mult mai sau mai puțin precise. Cantitatea de aur și alte minereuri este una estimată, la fel și cantitatea de cianuri și marja de risc.

E limpede că-i multă imprecizie la mijloc, de care profită și una și cealaltă dintre părțile combatante. Există însă și câteva lucruri care de detașează ca certitudini sau măcar ca ipoteze cu mare grad de plauzibilitate. Puteți citi aici un articol care m-a ajutat, în sfârșit, să înțeleg mai în amănunt câteva lucruri (nu e necesar să fiți și de acord cu poziția și concluziile asumate de autor).

1. Contractul cu RMGC este unul parțial secret – la fel ca mult lăudatul contract cu Bechtel, care a devenit un jăratec încins, aruncat de la unii la alții și, în final, dispărut fără urmă –, fapt ce stârnește multă suspiciune și care este în bună măsură îndreptățită. La câte procese au pe rol foștii demnitari, e aproape imposibil să nu te gândești și la corupție în negocierea acestui contract.

Când un contract de această anvergură este secretizat, devine o certitudine aceea că el conține niște clauze care ar fi cel puțin nepopulare, dacă nu chiar scandaloase. Ponta susține că Statul Român ar fi fost pasibil de plata unor despăgubiri în valoare de vreo 2 miliarde de dolari, dacă nu lua o decizie cu privire la acest contract. Asta ar fi deja o primă clauză defavorabilă României.

2. De remarcat faptul că Ponta joacă dublu în această situație. Nu mai punem la socoteală că se arăta pe față împotriva acestui proiect (a se vedea cele 15 puncte dinainte să se apuce de guvernare). E de ajuns să vedem că interesul economic l-a făcut să aprobe documentul în Guvern, iar interesul politic (că doar trebuie păstrați și votangii creduli) și-l apără în calitate de deputat.

3. Nu știu dacă Roșia Montană merită să intre în patrimoniul UNESCO. Un expert britanic UNESCO menționat pe site-ul RMGC ar fi zis că nu. Oricum, dacă nu se ivea problema asta cu RMGC, aproape nimeni – trebuie să facem totuși dreptate celor puțini care nu sunt doar apărători de ocazie – nu s-ar fi interesat de soarta sitului sau a moștenirii culturale din zonă. O știm prea bine, fiindcă același „interes” îl stârnesc și alte valori locale.

4. Știu sigur că aurul de acolo nu folosește nimănui dacă rămâne în pământ și, dacă această resursă naturală este reală, ea merită exploatată, fiindcă poporul are de câștigat din asta. Nu știu însă dacă – în măsura în care se optează pentru exploatare – acum e neapărat momentul optim pentru așa ceva. După cum zicea un opozant al exploatării într-o emisiune radio, e foarte posibil ca, în viitor, România să fie în stare să scoată aurul de acolo fără intermedierea unei firme din afară și cu tehnologii mai puțin riscante.

5. Consider că problema resurselor este una importantă și că trebuie gestionată cu multă grijă, pentru că și copiii noștri mai au nevoie de ele – cel puțin, la cum arată lumea în acest moment.

Pe de altă parte, epuizarea resurselor proprii va trebui compensată cu dependența de alte țări furnizoare, ceea ce nu are cum să fie prea ieftin (a se vedea dictatura rusă impusă gazelor). Așadar, drămuirea acestor bogății naturale ar trebui făcută mult mai transparent și mai „naționalist”, dacă doriți.

6. Problema ecologică nu e deloc de neglijat. Doar că nu vreau să cânt în corul ecologiștilor socialiști Citește mai mult »

Cazul Maniu și onorabilitatea presei

 jurnalul rusinii

Recent, atunci când Comisia Europeană făcea referire în raportul MCV la presiuni și linșaje mediatice, am citit un articol care voia să zică pe scurt că, atâta vreme cât judecătorii sau procurorii nu au viața în primejdie de moarte, nu prea avem motive să ne văicărim. Fiindcă presa nu merită considerată un pericol.

Merită însă observat că nu are ceva anume Comisia Europeană numai cu noi, românii, ci s-a discutat inclusiv despre niște norme la nivel european care să limiteze capacitatea presei de a constitui un mijloc de manipulare a populației.

Nu o să mă preocup acum de conspiratite și să presupun că e doar o măsură de fațadă. Ar putea fi, dar ce voiam să semnalez e că nu doar România e luată în colimator. Și că cei care se burzuluiesc că le-ar fi pusă în pericol libertatea se prefac că nu înțeleg ideea de bază.

Pentru a vedea cât de puternică poate fi presa și cât de important ar fi să existe măcar niște reglementări generale, care să limiteze influența unui anumit trust ce devine prea puternic (mai ales prin mijloace oculte), am ales să exemplific cu cazul lui Iuliu Maniu.

În perioada comunistă, toată propaganda – care nu se folosea doar de presă, dar avea în aceasta unul dintre instrumentele sale cele mai docile și eficiente – urmărea să pună într-o lumină proastă perioada interbelică și mai ales elita politică de atunci.

Faptul că lotul Maniu-Mihalache a fost condamnat la pușcărie și masacrat de mașinăria infernală a comunismului era prezentat ca o necesitate, ca o realizare a celor care ne-au dezrobit de sub puterea burghezo-moșierească.

Acei nenorociți „dușmani ai poporului” meritau să moară, să plătească pentru toate nenorocirile pe care le-au abătut asupra nației și de pe urma cărora au profitat cu asupra de măsură.

Ei bine, după 1990 – și mai precis, după 1996 –, victimele comunismului au devenit eroi (și cred că pe bună dreptate). Acest fapt s-a petrecut cu largul concurs al televiziunilor comerciale care nu mai depindeau de directivele FSN-ului (sub diversele lui măști), ci puteau aduce în atenție figuri neglijate, personalități marginalizate. O contribuție importantă a avut aici și Memorialul durerii, care a „scăpat”[1] despre cenzura lui Iliescu.

Așadar, puterea mass-media de a influența percepția publică asupra unui eveniment sau în privința unei persoane este extrem de vizibilă și eficientă.

În momentul în care Adrian Năstase a intrat la pârnaie, Jurnalul Național, un ziar a cărui „verticalitate” e o glumă sinistră, a publicat pe prima pagină o dezinvoltă comparație între pușcăriașul Năstase și deținutul politic Iuliu Maniu (alături de alții).Citește mai mult »

30 decembrie 1947 – 65 de ani de la instaurarea anormalității

via: http://www.corectnews.com
Regele Mihai I și Gheorghe Gheorghiu-Dej (via: http://www.corectnews.com)

Am tot căutat prin cărțile de istorie din bibliotecă ceva informații despre data de 30 decembrie 1947, ziua abdicării Regelui Mihai I și momentul abolirii monarhiei constituționale. Am găsit doar în Istoria stalinismului în România, scrisă de Victor Frunză și publicată inițial în 1984.

„Majestate, a sosit momentul să ne despărțim!”, se spune că ar fi zis Groza regelui Mihai, cu rânjetul său mefistofelic.

Personalitatea numărul unu în actul de la 23 august 1944, așadar autor de istorie, în fruntea coaliției care a înfăptuit cotitura, Mihai de Hohenzollern a devenit el însuși la 30 decembrie 1947, victima unei lovituri de stat, sacrificat pe altarul istoriei pe care el însuși o grăbise. […]

Obligându-l pe Antonescu să ceară armistițiul, iar la refuzul acestuia de a-i satisface cererea, arestându-l, regele a acționat în virtutea prerogativelor sale, indiferent dacă, așa cum deja am menționat mai sus, întrunește sau nu sufragiile oamenilor politici sau ale posterității. Mihai I s-a aflat în deplină legalitate.

Dimpotrivă, actul comis la 30 decembrie 1947 de partidul comunist prin cei doi delegați ai săi – Dej și Groza – sprijiniți de trupe, împotriva regelului și a monarhiei, a fost de două ori ilegal și anticonstituțional. O dată: prin statutul de cetățeni români, ei erau supuși monarhiei constituționale. Arogându-și cu de la sine putere (chiar dacă erau delegați ai unui partid politic sau și mai grav, ai unei voințe din afara țării), prin obținerea chiar și fără apelarea la forță, darămite prin aplicarea violenței, a semnăturii de abdicare, ei intrau sub incidența unor legi marțiale. În alte împrejurări istorice așa s-ar fi petrecut lucrurile. A doua oară: sub aceeași amenințare cu forța regele a fost obligat să semneze nu doar simpla sa abdicare, ci pentru un act care nu se putea hotărî nici de el, nici de ceilalți doi: abrogarea monarhiei.Citește mai mult »

Ai noștri tineri… sau despre „marfa” de care au nevoie politicienii

http://dezignus.com

Precizez, pentru a elimina orice dubiu, că am „furat” prima parte a titlului de la Eminescu. Dar n-am să merg pe linia sarcastică a poetului național.

Potrivit unui sondaj recent, jumătate dintre adolescenți susțin că era mai bine pe vremea comunismului. Las la o parte faptul că ei nici măcar nu aveau de unde să-și culeagă informațiile în mod direct pentru simplul motiv că s-au născut abia după 1990.

Important mi se pare că au ajuns la această concluzie cu largul concurs al celor care i-au educat. Acea jumătate care a ajuns să creadă în această idee – există un sâmbure de adevăr în ea, nu zic ba, dar în ansamblu e totuși o enormintate – reprezintă materialul uman care va intra pe mâna politicienilor în următorii ani.

Acum am înțeles că, de fapt, toate reformele care au lovit educația în ultimii ani au dat roade. Avem în prezent niște oameni gata să creadă orice li se spune despre istorie. Și sunt mulți. Destui. Ar fi putut încerca să se documenteze, ar fi putut urmări „Memorialul durerii”, ar fi putut face multe alte lucruri. Dar ei nu le-au făcut.

Mai mult decât atât, cred că nici măcar nu au idee că ar fi putut să facă ceva ca să se documenteze cât de cât. În schimb, au plecat urechea la ce spun manipulatorii din televizor, la ce spun părinții lor în momentele de frustrare (sau poate chiar cu toată convingerea), la ce li se induce prin diverși marțafoi fără scrupule.Citește mai mult »

Jandarmul Google

gearlive.com

Google a decis că modifica algoritmul de căutare pentru a bloca accesul la anumite site-uri. Pe românește, oamenii au recurs la cenzură. Au mai făcut așa ceva la cererea guvernului chinez, deci nu-i o noutate. Inițiativa e, de altminteri, mai veche. Această intervenție nu se referă însă la chestiuni de viață și de moarte (cum ar fi terorismul, propaganda rasistă, pornografia infantilă). Nu. Ci are de-a face cu pirateria online.

Altfel spus, Google a devenit jandarmul slugarnic al bogaților care au făcut presiuni ca gigantul internautic să le facă hatârul ista. În sine, s-ar putea ca această acțiune a Google să aibă o morală cât de cât justă. Dar…

Mă tem că tocmai s-a deschis drumul și către alte tipuri de cenzură. În acest moment se poate trage concluzia că, dacă ești suficient de potent financiar sau ai un grup de lobby suficient de convingător, poți obține de la Google anumite beneficii.

La urma urmei, promotorii legilor ACTA nici nu trebuie să convingă guverne, ajunge să-i convingă pe conducătorii de la Google, Yahoo și Bing, ca să aibă tot ce își doresc, fără să mai fie nevoie de procedurile greoaie de a convinge parlamente și țări de „utilitatea” acestui demers.

Mergând puțin mai în adâncime, din gestul recent al Google înțelegem că un grup restrâns de indivizi privilegiați hotărăște pentru întreaga umanitate ce înseamnă libertate, ce înseamnă informare corectă, ce înseamnă aproape fiecare noțiune pe care o căutăm online.Citește mai mult »

Proștii se uită degeaba la televizor

12160.info

Nu, nu despre politică voi face vorbire azi. Deși, probabil, concluziile se potrivesc și politicii în egală măsură.

Am asistat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice – a 30-a ediție din timpurile moderne – desfășurate, după cum bine știți, la Londra. A fost o festivitate impresionantă: sute de actori (profesioniști sau voluntari) care au contribuit la spectacol, fel și fel de mașinării care completau decorul, lumini, muzică, elemente de surpriză.

Ceremonia a fost gândită ca o scurtă trecere în revistă a istoriei Marii Britanii. Destul de corectă politic – cum altfel? – însă plină de repere succinte, încifrate. Pentru a putea înțelege partitura din spatele paradei era necesar să știi câte ceva despre UK.

De pildă, un moment consistent a fost dedicat Revoluției Industriale. Un altul, mișcărilor sociale și pentru drepturi. A existat și o secvență în care muzica contemporană și filmul au avut prim-planul.

Cine a vrut chiar să înțeleagă ceva, era musai să aibă un dram de informație în creier. Google nu le poate face pe toate, fiindcă, dacă începeai să cauți informații, pierdeai spectacolul, iar dacă nu aveai habar despre istoria din spatele acestor „reconstituiri”, era inutil să mai urmărești festivitatea, pentru că nu înțelegeai nimic.Citește mai mult »

Miza Năstase

Regret că îl aduc iarăși în discuție pe domnul aproape sinucis, dar am remarcat o chestiune cu mare potențial instructiv și simbolic totodată. Și e un exemplu fără foarte multe ramificații, ușor de urmărit.

Pe scurt, USL consideră, în general vorbind, că Adrian Năstase e victima unei răzbunări băsesciene. Firește că exprimarea acestei convingeri diferă de la caz la caz: la unii ia forme isterice, la alții se manifestă mai ponderat. E limpede însă că toată armata de demagogi și slugoi (din presă) a alianței susține această teză.

Odată cu suspendarea lui Băsescu, se deschide un orizont. Crin Antonescu are acum posibilitatea să îndrepte tot ce a strâmbat Băsescu și să readucă lucrurile la starea lor de normalitate și legalitate.

Raționamentul e simplu: fie Năstase este nevinovat și înseamnă că a fost acuzat pe nedrept și stă în pușcărie fără vină (asemeni lui Maniu, dacă e să credem asocierea tembelă de pe prima pagină din Jurnalul Național), fie este vinovat și atunci trebuie să rămână exact acolo unde se află.Citește mai mult »

„Se supără Domnul Isus/Dumnezeu/Doamne, Doamne” – chiar?

Nu știu vouă, dar mie mi-e foarte familiar acest clișeu. E folosit aproape în exclusivitate de către părinți și bunici care, în criză (profundă și gravă!) de idei, recurg la el pentru a-și manipula copiii neastâmpărați. Această nefericită găselniță ridică câteva probleme serioase.

În primul rând, e mare prostie să-l înfățișezi pe Dumnezeu/Isus Cristos copiilor ca pe un ins ursuz și capricios care, dacă bietul copil nu-și termină meniul din farfurie, trântește vreun obiect (și mai puteți adăuga orice fel de incident casnic specific), abia așteaptă să se supere. Care supărare e, oricum, o noțiune vagă și are de-a face mai ales – și în primă instanță, în percepția copilului – cu manifestările de nemulțumire exprimate de părinți.

În al doilea rând, cum ar putea Isus Cristos să se supere tocmai pe cei cu care ne îndemna explicit să ne asemănăm („dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip…”)? Nu ne aflăm în contradicție flagrantă cu Scriptura? Iar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla să se supere pe copii, atunci ar trebui să spumege de furie în ceea ce îi privește pe adulți. O logică elementară impune această concluzie, căci un Dumnezeu consecvent, care se supără pe niște făpturi umane cu discernământ rudimentar (sau lipsite de discernământ), musai să își crească doza de… resentiment odată cu sporirea discernământului subiectului în cauză.

În al treilea rând, această expresie negândită – dar larg folosită, mai ales de către oameni umblați pe la biserică – distorsionează din start raportarea viitoare a copilului la Dumnezeu. De parcă nu ar fi de ajuns felul în care relațiile familiale denaturează oricum percepția divinului, se mai adaugă și această gogoriță la zestrea cu care omul pornește în viață.Citește mai mult »

La moartea lui Ion Diaconescu

Deși îmi pare hilar, poate că n-ar fi chiar lipsită de orice noimă precizarea că între Dan Diaconescu și Ion Diaconescu nu există nicio legătură. Ci e doar o amară coincidență de nume.

Ion Diaconescu, fost președinte al PNȚCD, era unul dintre liderii autentici, trecuți prin pușcărie, însă credincioși idealurilor lor. Un lider care şi-a probat vrednicia cu aproape două decenii de închisoare comunistă.

E bine însă că a murit, fiindcă acum istoria poate fi făcută după bunul plac al fiecăruia. Nu mai e cine să contrazică aberațiile. Suntem pregătiți în sfârșit să admitem că, de pildă, comunismul a fost bun, chiar simpatic, ba poate generos. Atâta doar că era prost aplicat. Așa cum zicea Iliescu în zorii aşa-zisei democraţii post-decembriste.

Apropo de Iliescu, în sfârșit a scăpat și el de „elementele fasciste” care-l călcau pe nervi în 1990. A fost izbăvită România noastră dragă de „vânzătorii de țară”, cu care ne băga tot Iliescu în sperieți în acel mai de tristă amintire, când peste trei sferturi dintre români îi dădeau crezare şi voturi fostului activist comunist.

Ca să vedeţi logică de demagog: cei care voiau să vândă ţara erau tocmai oamenii care făcuseră puşcărie din patriotism, din cauză că voiau să scape România de molima stalinistă. Pe când patrioţii erau cei care profitaseră din plin de regimul comunist şi, eventual, care-i schinguiseră pe deţinuţii politici. Ăsta era mesajul lui Iliescu imediat după revoluţie. Îmbrăcat însă, la mare artă, în tot ceea ce era necesar încât să stârnească reacţii de antipatie împotriva „duşmanilor poporului”.Citește mai mult »

Erori gramaticale și deficiențe de caracter

Rezultatele centralizate la nivel național dovedesc o „surprinzătoare” coincidență între scorul mare (în procente) obținut la BAC și absența camerelor de supraveghere. Oricine vrea să dovedească exces de bună credință va ezita să facă vreo legătură directă între cele două situații, dar o parte dintre elevi, profesori și părinți își rod unghiile de ciudă: „Uite, bă, că la ăia s-a putut”.

Desigur că, pentru „o parte a presei” (mai ales audiovizuale), acest fapt nu dovedește nimic. Mult mai important este felul în care Funeriu face greșeli de exprimare în intervențiile publice. Se întreba o cucoană moderatoriță de pe la Realitatea: „Oare ce va zice un elev care și-a picat examenul când va auzi că Funeriu folosește un cuvânt care nu există în DEX (e vorba de cuvântul „nemuncă”)?

Mai întâi, ar trebui remarcat că acest cuvânt este folosit pe scară largă în presa românească. Dacă îl căutați pe google, veți vedea că se regăsește în articole din Capital, Adevărul, Antena 3, contributors.ro etc. Fără-ndoială, frecvența lui nu-l legitimează, dar l-ar putea impune până la urmă în limba vorbită. Dacă duduia făcea un efort de documentare, ar fi constatat că lingviști români de prestigiu se raportează la limbă ca la un organism viu, în care, uneori, uzul bate norma.

Scriu asta nu ca să-l apăr pe Funeriu. Căci mi se pare, într-adevăr, rușinos ca un ministru al învățământului să facă gafe de limba română, dar nu cred că e catastrofal. Scriu fiindcă felul în care pun problema cuconițele astea de la Realitatea duce subiectul în derizoriu și îl aruncă în ceață. Cred că e o metodă bine pusă la punct, de distragere a atenției de la problema de fond către picanterii stânjenitoare.Citește mai mult »

Despre avort cu Bernard Nathanson, unul dintre părinții militantismului pro-choice

Imagine preluată via crisismagazine.com

Bernard Nathanson (decedat în urmă cu 3 luni, pe 21 februarie) a fost unul dintre artizanii legalizării avortului în Statele Unite. În 1968, punea bazele National Society for Repeal of Abortion Law, împreună cu Lawrence Lader, Betty Freedan și Carol Greitzer. În foarte scurt timp, organizația lor reușea să convingă Curtea Supremă a SUA (deci nu populația!) să legalizeze avorturile în toate cele 50 de state. Nathanson se consideră responsabil pentru 75.000 de avorturi, 60.000 efectuate în clinica din New York al cărei director a fost, iar 15.000 făcute în clinica sa privată.

În 1996, Bernard Nathanson se convertește la catolicism și este botezat. Mărturiile sale spun foarte multe despre mijloacele folosite de militanții pentru dezincriminarea avortului, dar și despre puterea colosală ce stă la îndemâna celor care manipulează prin mass-media.

Bernard Nathanson nu este singurul caz de activist celebru care se convertește și se angajează în lupta pentru viața nenăscuților. Norma Leah McCorvey, alias Jane Roe, a luptat pentru dreptul ei la avort ajungând până în fața Curții Supreme a SUA, în celebrul caz Roe vs. Wade, fundamental pentru dezbaterea despre avort în SUA. Soluția dată i-a fost favorabilă și, potrivit dreptului american, de atunci înainte (din 1973) a putut fi invocată ca precedent cu valoare de jurisprudență. Această hotărâre stipula că în primele trei luni de sarcină, decizia unui avort e o chestiune care îi privește numai pe mamă și pe medicul ginecolog, în virtutea dreptului la intimitate, garantat de Constituția americană.

În 1994, Norma s-a convertit și a fost botezată într-o biserică evanghelică. Ulterior însă și-a anunțat intrarea în Biserica Catolică, unde a fost și confirmată în 1998. De la convertire încoace, fosta lesbiană a devenit militantă pro-life.

Revenind însă la Nathanson, iată ce spune despre metodele și practicile la care recurgea în anii militantismului său pentru legalizarea avortului (oare nu cumva datele care ni se furnizează nouă azi sunt „prelucrate” după aceeași metodă?):

În 1968 gruparea noastră, NARAL, știa că dacă s-ar fi făcut un sondaj de opinie cinstit și minuțios în rândul americanilor, am fi fost învinși de la bun început. Așa că am procedat în felul următor: Am realizat niște sondaje de opinie în care întrebările erau confuze, cu dublu înțeles, astfel încât să putem folosi rezultatele după bunul nostru plac. Apoi am înaintat mass-mediei rezultatele lor, din care reieșea că 50-60% dintre americani sunt pentru legiferarea avorturilor… Tactica noastră era de a folosi sondaje prelucrate conform intereselor noastre.Citește mai mult »