„De multe ori [creștinismul] a murit și s-a ridicat din morți fiindcă avea un Dumnezeu care cunoștea drumul afară din mormânt.”
(G.K. Chesterton)
E foarte răspândită opinia că civilizația iudeo-creștină e asaltată din toate părțile și că se dorește lichidarea moștenirii creștine a Occidentului. Sunt destui adepți și detractori care deja cântă sumbru prohodul credinței creștine, unii jelind în avans, iar alții jubilând în așteptarea unei lumi (mult) mai bune.
Și totuși, dacă creștinismul chiar trebuie să moară? Dacă exact acesta este gestul necesar? Tocmai pentru a se putea lepăda de tot felul de… aderențe. Fiindcă, „dacă grăuntele… nu moare”, nu poate rodi. În creștinismul real, viu, autentic, victorios, moartea este mereu însoțită de promisiunea învierii. Dacă șansa creștinismului stă tocmai în moartea lui?
Chesterton susține că, de fapt, creștinismul a mai trecut prin această experiență de cel puțin 5 ori în istorie. Asta la nivel global. Dar câte alte morți locale, punctuale va fi parcurs? Forța creștinismului stă și în capacitatea sa de a muri, dacă întemeietorul acestei religii are dreptate. Căci moartea nu poate înghiți decât ceea ce este al ei.
Cristos promite că „porțile locuinței morților” nu vor birui Biserica. Atunci înseamnă că această poartă nu este nicidecum spre un drum înfundat. Moartea creștinismului nu e o veste proastă, ci promisiunea unui alt viitor. Mai puțin dependent de toate aluviunile din trecut. Un viitor revigorat, care poate aduce și lumii perspectiva speranței.
Când se amestecă prea mult cu mediul său cultural, creștinismul se istovește, devine un instrument, se birocratizează. Oamenii care îl propovăduiesc se agață de el ca de un colac. Dar creștinismul nu este o tehnică de supraviețuire, ci o religiei a speranței, vieții și învierii.
Cristos dă vinul cel bun la urmă. La spartul petrecerii. Când lucrurile par să fi ajuns (iarăși!) la final. Când toată lumea așteaptă încheierea. De ce n-ar fi și acum la fel? Criza, în creștinism, nu înseamnă niciodată disperare sau lipsă de orizont, ci întotdeauna o șansă în plus, o nouă perspectivă, ieșirea din obișnuință, posibilitatea unui salt în gol. În timpul războiului, C.S. Lewis ajuta, prin mesaje radio, sute de mii de britanici să-și înțeleagă mai bine credința. În timpul ciumei, creștinii îngrijeau bolnavii și îngropau morții.
Într-un creștinism confortabil, cultural, civilizat, cum e al nostru, e foarte greu să-ți dai seama dacă, atunci când deplângi soarta creștinismului – sub presiunea progresistă sau musulmană –, realmente îți pare rău de creștinism sau încerci să-ți scapi pielea. De fapt, poate că nu facem decât să ne plângem de milă și să mărturisim, involuntar, că ne socotim prea valoroși ca să ne fie luat obiectul care ne asigură o existență tihnită. Greu de spus dacă ne îngrijorează soarta lumii decreștinate sau vrem să supraviețuim cu toate instituțiile noastre.Citește mai mult »
Dacă e adevărat că tocmai e în proces de afirmare un nou gen de conștiință civică (așa cum sugerează mai multe voci), atunci e foarte probabil că societatea în ansamblul ei va suferi niște transformări în acord cu mutațiile care se produc în conștiința civică.
Unii vor continua să caute explicații conspiraționiste și să vadă peste tot interese oculte, mobilizări dubioase etc. E posibil să fi existat și așa ceva. Dar numărul celor care au ieșit în stradă este mult prea mare pentru ca fenomenul să fie ignorat și disprețuit. Am fost în stradă – neplătit (încă, ar adăuga cârcotașii 😉 ) – și am auzit nu puțini oameni care spuneau că nu au o problemă cu grațierea în sine, ci cu metodele de lucru ale guvernului, cu penalii din jurul lui și cu încercarea de a deturna mereu discuția de la problema de fond către… detalii de procedură.Citește mai mult »
În această discuție despre grațiere și amnistie, trebuie să recurgem câteva noțiuni fără de care dezbaterea este imposibilă: dreptate, nedreptate, legalitate, ilegalitate, iertare, răzbunare, credibilitate, consecvență, valori morale creștine, discernământ… După câte se vede în istorie și în experiența curentă, este o artă dificilă să ții în armonie astfel de principii care uneori intră în conflict, să știi să alegi momentul în care să dai prioritate unuia anume și totodată să nu le anulezi pe toate celelalte.
Teoretic, lucrurile par oarecum simple. Creștinii practică iertarea – e unul dintre cele mai importante imperative –, dar trebuie să apere dreptatea; pot, ba chiar trebuie să lupte pentru dreptate, dar fără să cadă în patima răzbunării. E drept ca un om să plătească pentru faptele sale. E creștinește să i se acorde clemență. Răzbunarea iese din discuție. Dar ajungem repede la complicații: ce înseamnă o pedeapsă justă? Când, cui și de către cine se acordă clemență? Unde e granița dintre lupta pentru dreptate și dorința de răzbunare? A răzbuna oameni nevinovați e o formă de justiție acceptabilă?
Pentru ca biserica să poată exprima un punct de vedere care să fie luat serios în seamă în această privință, are nevoie de credibilitate. Foarte simplificat, credibilitatea socială – într-un contex laic – poate fi obținută din două surse: istoria atitudinilor bisericii și practicile ei curente. Cele două se suprapun parțial, dar le putem separa de dragul clarității.
Pentru a observa cum s-a poziționat biserica în istoria recentă, musai să facem un ocol istoric. Citește mai mult »
Copilul fără tabletă – încă de la vârste fragede – e ca o albină fără floare, ca o curte fără împrejmuire și ca un câine fără lesă. Cu tableta îl poți distra, cu tableta îl poți dresa, cu tableta îl educi practic, fără alte pedepse.
Nu mănâncă? Ia-i tableta! Nu vrea să învețe? Ia-i tableta! Nu se poartă cum vrei tu? Ia-i tableta! Pare cel mai eficace mijloc pedagogic. Atât de eficace, încât până și în biserică copilul șade cuminte cu tableta. Sau cu telefonul smart.
Am văzut că începe să devină un trend liniștirea copilului în biserică cu un „divais” electronic. Evident că primii răspunzători sunt părinții. Dar nu voi cânta în corul acuzatorilor. Mai degrabă aș vrea doar să ridic câteva întrebări.
Evident că cei care n-au copii sau au copii mari vor ridica sprânceana încruntați spre părinții care folosesc gadget-urile pentru a-și ține copiii tăcuți în biserică. Tot așa mă aștept să procedeze și cei care predică. Și e greu să zici că n-au măcar un pic de dreptate.
Dar, de altă parte, uneori e greu chiar și pentru adulții responsabili să stea treji la predici fără conținut, la cuvântări monotone și cu totul irelevante pentru viața din cursul săptămânii, la discursuri ce repetă mecanic versete biblice sau teme prăfuite.
Nu e de ici, de colo să reziști două ceasuri cu atenția mereu trează și cu maximum de concentrare. Nici măcar părinții nu prea (mai) sunt în stare de așa ceva. Dar la adulți se găsesc mai ușor alternative sau scuze „spirituale”.
Totuși, nici asupra pastorilor sau vorbitorilor n-aș arunca ocara. Fiindcă nici situația lor nu e neapărat simplă și nici nu se cuvine să fie mereu singurii vinovați pentru orice nu merge bine sau nu ne place.
Altundeva vreau să duc această discuție. Cum va arăta enoriașul de mâineCitește mai mult »
„Faras Saint Anne (detail)” by Anonymous (Faras) – Stanisław Lorentz, Tadeusz Dobrzeniecki, Krystyna Kęplicz, Monika Krajewska (1990). National Museum in Warsaw. Arkady. (Sursa)
Poate că voi n-ați pățit niciodată ca cineva să iasă dintr-o biserică și să vă spuie dojenitor: „Liniște, se aude înăuntru!” Mie mi s-a întâmplat mai ales când eram copil și am văzut că li s-a întâmplat (și continuă să li se întâmple) și altora.
Dojana este justificată, de obicei. Larma de afară tulbură ceea ce se întâmplă înăuntru. Demn de toată atenția mi separe însă este un alt aspect. Recunosc că folosesc atenționarea citată în titlu mai degrabă ca pretext, dar cu incontestabilă valoare simbolică.
În esență, cred că această formulare descrie foarte bine o atitudine. Pe de o parte, există partea bună (și începem cu ea, după cum am fost învățați ca mai întâi să apreciem, abia pe urmă să criticăm). Iar această parte bună spune că oamenii care se adună la slujba din biserică încearcă să-și facă liniște în gânduri și să-și concentreze atenția la cele sfinte. Că lasă grijile lumești afară, astfel încât acestea să nu-i distragă de la miza celor ce se întâmplă „înăuntru”. Și asta e bine!
Dar există și celălalt aspect, negativ. Îi putem spune surditate, autism, izolaționism, autosuficiență, ignoranță, sectarism, tribalism, ghetoizare, fiindcă ia chipuri diferite. Diverși termeni exprimă diverse nuanțe și intensități a ceea ce presupune dorința de a stabili o graniță între o comunitate și mediul ei.
Iarăși trebuie precizat că ideea de separare a spațiilor nu-i deloc rea în sine. Ba chiar există o tendință și o nevoie firească și sănătoasă de a delimita niște realități, niște lumi, niște universuri.
Rău e atunci când aceste separări sunt făcute după cum dictează orgoliile sectare, ignoranța, spaimele proprii ale unei comunități (frica de nou, frica de necunoscut), pizmele, disprețul, conflictele, lupta pentru influență, dorința de control, manipularea etc.
E rău, de pildă, când înăuntru nu se mai aude ceea ce se întâmplă din punct de vedere religios afară. Atunci când comunitatea are impresia că e singura „biserică” creștină din tot arealul (uitând că există și alte confesiuni, inclusiv evanghelice în același perimetru). Mi-e încă foarte vie în memorie replica „suntem singura biserică din cartier” (deși mai există una penticostală, una carismatică, una reformată, una greco-catolică, trei ortodoxe și una catolică).
Tot rău e atunci când fruntașii unei comunități nu vor să se audă înăuntru adevărurile dureroase din subteranele comunității.Citește mai mult »
Eu sunt pentru abstinență. Dar mi se pare important ce înțelegem și cum vorbim despre abstinență în contextul în care ne aflăm.
Terminologia
Lipsa de informare nu înseamnă abstinență. Refuzul oricărei forme de educație sexuală nu cred că-i face pe tineri abstinenți, ci naivi. Oricum, trebuie să-i închizi pe copii într-un glob de cristal (sau să te iluzionezi că poți face asta) ca să ai certitudinea că nu se vor „informa” din folclorul urban.
Naivitatea și ignoranța costă foarte mult, atunci când omul este prins în vârtejul realității și, cu totul nepregătit, devine o victimă cvasi-inocentă a unor versați fără scrupule. Lipsa experienței de viață, dublată de informarea din „surse” neautorizate și de o eventuală revoltă a vârstei poate face ravagii în viața celor aflați în plină explozie hormonală și în calea mesajelor media sexualizate până la refuz.
Abstinența nu poate fi impusă ca normă. Dacă e impusă, atunci nu mai e abstinență, ci o interdicție, o lege. Din punctul meu de vedere, e absolut necesar să se știe că e cea mai sigură, cea mai sănătoasă, cea mai benefică „metodă contraceptivă”, dar rămâne, în societatea contemporană, doar o opțiune – fie că ne place, fie că nu. Regulile familiale sunt una (și asta e altă discuție), norma socială e altceva.
Abstinența nu e un motiv de fală, nici garanția pentru vreo binecuvântare specială obligatorie (cum se acreditează uneori ideea). Orgoliul abstinenței (recunosc că nu mă entuziasmează deloc paradele americane de profil!) nu face decât să înlocuiască un păcat potențial cu altul concret. Abstinența în sine nu merită un premiu de performanță, iar împlinirea într-o familie nu depinde de un singur aspect premarital – simplificările astea sunt păguboase. Chiar credeți în reușita unei familii dintre doi abstineți desăvârșiți, dar roși de invidii, orgolii, răutăți, dispreț, ură etc.?
Abstinența e bună la locul ei, are beneficiile ei pentru viitoarea familie, dar nu trebuie idolatrizată, nici transformată în criteriu unic al succesului unei viitoare căsnicii. E doar unul dintre criterii și doar una dintre numeroase alte virtuți ce merită cultivate. E un exercițiu benefic și necesar, însă izolarea ei de restul conduitei persoanei o reduce la o simplă chestiune sexuală (adică exact imaginea în oglindă a preocupării pentru „educația sexuală”).
Abstinența nu este o practică religioasă desuetă. Chiar dacă se face repede legătura între abstinență și morala mai restrictivă a creștinismului – pentru ca apoi să fie bagatelizată și persiflată -, o analiză onestă relevă altceva. Abstinența înseamnă refuzul angajării în activități cu conotații sexuale. Or, într-o societate atât de îmbibată de erotism, e o dovadă certă de voință puternică. De asemenea, poate fi un semn de respect pentru valoarea semenului.
Haideți să răsturnăm puțin raționamentul și să ne referim la opusul abstinenței care, în cazul fericit, ar fi, probabil, comportamentul sexual informat și responsabil. Ar trebui să fie absolut evident că, oricât ar fi de preacaut, un individ care are escapade amoroase (cu tot arsenalul de protecție aferent) riscă semnificativ mai mult să lase sau să dobândească sechele, să se aleagă cu o boală, să trebuiască să gestioneze o sarcină surpriză decât un abstinent. Fie și numai din aceste considerente, ideea de abstinență tot ar merita atenție și un tratament cinstit, nu șiretlicuri care s-o scoată din discuție în mod viclean.
Întrebarea „ce ne facem cu cei care nu se mai însoară până la 30 de ani?” e parșivă, fiindcă mută discuția într-o altă zonă. Întrebarea corectă ar trebui să evalueze virtuțile abstinenței, urmările ei, raportul dintre riscuri și beneficii. Abstinența poate fi în continuare o opțiune validă, dezirabilă, chiar dacă realitatea ne spune că este prea puțin viabilă în practică. A contesta abstinența pe motiv că e o opțiunea prea dificilă și nerealistă pentru tineri e ca și cum ai contesta valoarea omeniei pe motiv că e mai simplu să fii un ticălos.Citește mai mult »
Tony Campolo anunță pe site-ul propriu că susține acceptarea în biserică homosexualilor care și-au jurat credință pe viață („lifetime commitment”). Decizia îl privește, însă felul în care argumentează ridică mai multe probleme de logică și teologie.
1. Rugăciunea – garanție a… ce? Campolo ne asigură că, înainte să ne dea de știre ce a hotărât, a petrecut ceasuri întregi în rugăciune. Acest fel de a pune problema probabil că e o modalitate de a-și asigura o bună primire printre evanghelicii care împărtășesc convingerea că rugăciunea sinceră ar garanta înțelegerea corectă a Bibliei (sau a voii lui Dumnezeu). Dacă îl credem pe cuvânt pe Campolo, atunci înseamnă că la rugăciunea sinceră mai trebuie adăugate niște „ingrediente”.
2. Argumentul relației. Faptul că cineva are niște prieteni foarte dragi care comit un păcat nu schimbă nici statutul lor de prieteni, nici statutul lor de oameni păcătoși (statut pe care, de altfel, îl împărtășim cu toții fără să se pună problema să dezincriminăm diverse păcate). E lăudabil că Tony Campolo ține foarte mult la prietenii lui gay – la cealaltă extremă îi avem pe cei care vor să-i „vindece” pe homosexuali sau care îi urăsc. Dar atașamentul lui afectiv nu-i absolvă sub nicio formă de propriile lor fapte și decizii. Poți foarte bine să fii trist atunci când un prieten foarte apropiat ia o decizie catastrofală sau aderă la cine știe ce convingeri stranii, dar nu ești obligat să îi îmbrățișezi toate credințele și practicile pentru a dovedi că îți pasă de respectivul. Argumentul e incoerent logic!
3. Angajamentul pe viață. Unul dintre argumentele cu greutate pare a fi cel al fidelității celor doi parteneri homosexuali – probabil că asta i-ar absolvi de o eventuală suspiciune de imoralitate. Mizând pe angajamentul lor (pe care nu avem nici posibilitatea, nici dreptul să-l punem la îndoială), Campolo reușește să evite exact fondul problemei: care este miza acestui angajament? Într-o relație incestuoasă, de pildă, angajamentul ferm nu schimbă cu nimic natura ilegală și imorală a relației. Așadar, problema de fond rămâne întru totul neschimbată: este sau nu mai este homosexualitatea un păcat?
4. Comparația cu alte tipuri de „discriminare”. E legitim să compari discriminarea homosexualilor de către bisericile care nu-i acceptă (decât, eventual, dacă sunt abstinenți) cu sclavia sau cu misoginismul unor epoci trecute? Câtă vreme consideri că e vorba despre o practică legitimă (insist să mă refer la practică, fiindcă predispoziția homosexuală este o altă discuție), pare absolut legitim. Chiar dacă am ignora complet ceea ce spune Biblia (ceea ce și face Campolo), tot rămâne de domeniul evidenței că putem aduce argumente istorice și împotriva și în favoarea sclaviei, și împotriva și în favoarea egalității dintre bărbați și femei, dar nu putem aduce în favoarea homosexualității, ci doar împotriva ei. Să fie doar o coincidență că Biserica pare – spun „pare” pentru că nu sunt specialist, dar nu știu să existe vreun caz de pledoarie teologică (canonică!) în favoarea homosexualității – să fi incriminat constant și fără echivoc homosexualitatea ca păcat?
5. Căsătoria nu are drept unic scop procrearea. Cred că o covârșitoare majoritate a creștinilor au înțeles sau măcar acceptă tacit că lucrurile stau așa (chiar și în comunitățile rigoriste). Dar din această afirmație nu decurge în mod necesar că orice altă formă de căsătorie poate fi luată în discuție. După aceeași logică „teologică”, se poate pleda pentru poligamie! Câtă vreme scopul căsniciei nu e procrearea și câtă vreme angajamentele sunt lifelong…
6. Termeni alunecoși. Campolo trece subtil de la „unions” la „families”. Prea neglijent și prea dezinvolt pentru un comunicator de talia lui. De altă parte, merită observat că din textul său lipsește cu desăvârșire cuvântul „păcat”, care apare doar la tags. Ar trebui, așadar, să înțelegem că deja familia a fost redefinită, iar ideea de păcat – în relație cu practica homosexuală – a fost definitiv abrogată?
7. Argumentul „științific”. Campolo aruncă în arenă și argumentul competenței sale profesionale. Acesta, din câte se pare, este valid: orientarea sexuală nu este aproape în nicio situație o alegere. Chiar dacă acceptăm în principiu că așa stau lucrurile, argumentul nu poate fi extins dincolo de explicarea cauzei (sau a complexului de cauze) care determină orientarea. Într-adevăr, mai există și niște consecințe, însă nu neapărat și exclusiv cele pe care încearcă să ni le impună Campolo.
Toate acestea conduc la concluzia că declarația lui Tony Campolo are destule fisuri logice și niciun fel de bază teologică – fandează mai degrabă suspect și păgubos pe lângă mizele importante. Are în schimb o bază ideologică în bună măsură comună cu militantismul gay și care este prezentată într-o spoială spiritualist-sentimentală, menită să convingă mai degrabă prin impactul emoțional.
Din fericire (sau din nefericire, depinde cum privim problema), pledoaria lui Campolo nu are miză teologică. Serviciul pe care încearcă să-l facă el homosexualilor rămâne în sfera socialului. Seamănă mai degrabă cu primirea în vreun club restrictiv. Pentru a conta cu adevărat sub raport teologic și în sfera bisericii, era absolut obligatoriu ca Tony Campolo să explice ce (mai) înțelege el prin noțiunea de păcat, căci asta e rădăcina problemei. Și să facă o exegeză a textelor biblice care incriminează homosexualitatea. Faptul că evită subiectul e un semnal prost.
Campolo arată, în acest moment, ca un vânzător de iluzii. Fiindcă pretinde că susține acceptarea homosexualilor în biserică, dar, prin modul în care argumentează, el, de fapt, se rupe în mod explicit de modul în care Biserica și-a construit teologia de-a lungul secolelor și și-a pus în discuție subiectele sensibile. În realitate, am putea asista la ieșirea lui Campolo din perimetrul teologic și biblic al Bisericii (cel puțin în acest punct), așa că el nu prea mai are unde să-și primească musafirii, fiindcă e deja pe… arătură.
Scuzați expresia, dar ce logica lu’ peşte prăjit e asta? Cine ar vrea să aibă la fel de multe spitale într-o localitate precum biserici? Cine ar vrea spitale la sate? Cu ce doctori?
În dreptul școlii, chiar nu se ştie sau nu ne interesează că numărul copiilor e în scădere (sporul natural în România e negativ, deci mor mai mulţi decât se nasc) şi multe şcoli caută cu disperare soluţii să atragă copii, iar altele sunt comasate, pentru că nu mai ating cifrele minime pentru a forma clase.
Dacă tot e să ne revoltăm, atunci de ce facem diferențieri între BOR și alte confesiuni? La alte culte creştine chiar nu se foloseşte manipularea pentru a strânge bani de construcţii? Alte culte creştine nu construiesc biserici mult supradimensionate „prin credinţă”, care să se umplă într-un viitor incert?
Că se întâmplă ca cineva scârbit de clericalism sau revoltat împotriva instituţiilor bisericeşti confundă palierele de discuţie, pot să înţeleg. Că unele reflectări din presă scot în evidență mai cu seamă luxul, opulenţa ca să stârnească reacţii în rândurile publicului, iarăşi se înţelege, fiindcă presa din asta trăieşte şi cu cât mai mare e scandalul, cu atât mai bine.
Dar de la cei ce se pretind creştini şi chiar îşi asumă nu doar spoiala exterioară, ci şi principiile fundamentale, cred că e justificat să pretindem să-şi facă oleacă de ordine în gândire. De dragul onestităţii, nu din alt motiv. Știu că pentru (neo)protestanți clădirea e (mai) facultativă, dar consecvența raționamentului ar trebuie să fie obligatorie.
Există trei discuţii separate care nu se poartă cu argumente senzaţionaliste şi alarmiste din presă sau de pe panouri ţinute galeş în braţe şi postate ulterior pe reţele de socializare. Una este despre starea sistemului de sănătate, afectată de subfinanţare, exodul medicilor, „reforme” ratate şi interese ce depăşesc cu mult orice ar putea pretinde BOR de la stat.Citește mai mult »
E în toi campania de promovare a orei de religie în școală. Și eu cred că e bine să se facă. Deși, cum susțineam într-un text anterior, acest moment poate fi folosit ca prilej de analiză și de reevaluare.
Totuși, de ce n-am reintroduce religia și în biserici? Ce vreau să zic cu asta? Ei bine, evanghelicii se laudă mult cu fidelitatea lor față de textul Scripturii. Cuvântul „religie” nu apare foarte frecvent în Biblie, iar într-un singur loc primește și o definiție. Deși în traducerea ortodoxă termenul folosit e „cucernicie”, Valeriu Anania face o notă de subsol în care echivalează termenul cu „religie”. Iar catolicii folosesc termenul „religiozitate”. Asta ca să nu existe suspiciunea că ar fi la mijloc numai o preferință a traducătorului.
Cu toate că nu mă dau în vânt după argumentarea cu versetul, de această dată versetele mi se par foarte edificatoare. Apostolul Iacov definește ceea ce ar trebui înțeles prin „religia adevărată” (Iacov 1:26-27), iar definiția lui include: prudență în vorbire, refuzul autoamgării, grija pentru nevoiași și refuzul spiritului „lumii”.
Pare relativ simplu. Dar ia încercați să vedeți ce iese. Încercați să „implementați” în orice biserică, indiferent de confesiune, „înfrânarea limbii”. Sunt foarte curios câți sunt cei care atunci când le vine să bârfească sau să dea sfaturi altora sau să judece sau să jignească ar fi dispuși pur și simplu să tacă. Cine, în zilele noastre, își pune cu adevărat problema să-și țină gura în epoca „libertății de exprimare”?Citește mai mult »
Când Luther a virat dinspre catolicism către ceea ce avea să devină protestantismul, a luat o seamă întreagă de decizii care, privite retrospectiv și din interiorul mișcărilor creștine pe care le-a nășit (mai ales indirect), sunt apreciate și puse într-o lumină pozitivă.
Mai mult decât atât, chiar și „păcatele” îi sunt trecute mai ușor cu vederea în numele marelui bine pe care l-a făcut: adică a deschis drumul pentru noi – copiii, nepoții și strănepoții Reformei. Cum altfel l-am putea privi pe părintele nostru?
Dar, dacă am încerca totuși să privim și din cealaltă perspectivă deciziile lui, poate că ar fi un exercițiu revelator. Atenție, nu vreau nici să dimiunez meritele lui Luther, nici să-i pun la îndoială realizările și statura providențială.
Din perspectivă catolică, multe dintre acțiunile sale pot (și au fost) privite ca subversive, răzvrătite, iar la limită chiar eretice. El venea să conteste o rânduială străveche, dogme elaborate de predecesori iluștri, învățătura unei biserici care adăpostea deja grupări de mai multe nuanțe și care, în ciuda incidentelor de parcurs, reușise – de bine de rău – să salveze unitatea de ansamblu, cu notabila excepție a Marii Schisme.
Ei bine, odată cu Luther, acest lucru devine imposibil. Presat să revină în sânul Bisericii Catolice și să se dezică de ideile cele noi, Luther capătă protecție și sprijin politic și iese cu totul din biserica în care fusese botezat, intensificându-și atacurile la adresa ei.
În toată acestă poveste, Luther trebuie să fie sigur pe sine, fiindcă deciziile pe care le ia nu mai au acoperirea tradiției, ci doar garanția propriului lui discernământ – care-l ajută să aleagă ce parte a tradiției (și chiar a Bibliei!) ia în considerare și ce nu. Desigur, în spirit evanghelic, noi vorbim despre călăuzire și încredințarea că făcea „lucrarea Domnului”. În acea epocă însă, acest fel de a gândi nu era nici pe departe atât de comun încât să devină clișeu și limbaj de lemn.
Mai fuseseră și alții care avuseseră diverse încredințări, dar unii se dovediseră eretici sau fanatici. La Luther însă, libertatea lui de conștiință greu dobândită a prins un context favorabil inclusiv din punct de vedere politic. Deciziile lui individuale scandaloase pentru biserica din care a plecat au devenit providențiale pentru bisericile pe care le-a moșit teologic.
Ce s-ar întâmpla însă dacă Luther ar apărea azi într-o mare biserică baptistă sau penticostală? Cum ar fi el primit? Părerea mea e că libertatea lui de conștiință și deciziile lui n-ar fi privite cu ochi buni și am și niște argumente.Citește mai mult »
De la atei am pretenții mai mari, pentru că ei înșiși pretind că sunt mai luminați de lumina rațiunii. Or, lumina rațiunii – care se concretizează în coerența logică, printre altele – ne spune că raționamentul construcției de mai sus este greșit.
Prima eroare e aceea că sunt puse în opoziție religia și evoluția. Dacă e să fim riguroși – și așa ar trebui să fim în imperiul rațiunii – religia e un fenomen social (cel puțin) și un important aspect al realității, pe când evoluționismul (sic!) este o teorie științifică ce vrea să explice un fenomen destul de precis: evoluția biologică a lumii vii. Cum le compari?
Există o teorie care vrea să contracareze evoluționismul, dar aceasta poartă numele generic de „creaționism”. Nici nu are rost menționat că în intervalul dintre cei doi poli există o grămadă de poziționări intermediare, care fac ca opoziția să nu fie nici pe departe atât de puternică pe cât se sugerează.
A doua eroare e aceea că se acreditează ideea că a fi creștin presupune automat excluderea evoluției. Or este știut că au fost și în trecut și sunt în prezent creștini care îmbrățișează teoria științifică evoluționistă, dar nu și filosofia aferentă ei, care se extinde într-un mod ilicit până la a postula că Dumnezeu nu există. Știința nu are mijloacele să demonstreze existența sau nonexistența lui Dumnezeu, ci trebuie să se limiteze strict la realitățile palpabile, cognoscibile.
O a treia eroare este mai gravă decât primele două prin implicațiile ei. Școala își propune să pregătească oameni pentru viață și pentru societate. Dar religia este un fenomen social și o realitate cu pondere însemnată în prezentul și mai ales în trecutul nostru. Deci școala trebuie să vorbească și despre religie, fiindcă, dacă o ignoră, îi văduvește pe copii de o importantă cheie de înțelegere a lumii în care trăim.
Cum poți vorbi despre Evul Mediu, fără să te raportezi la religie? Cum poți să discuți istoria Americii și să excluzi religia? Cum poți să vorbești despre abolirea sclaviei și să excluzi religia? Falsificând istoria precum comuniștii. Altă șansă nu există.Citește mai mult »
În anii ’60 ai secolului trecut, un tânăr ce abia devenise penticostal prin forța împrejurărilor (baptiste!) se străduia să se ascundă cât mai tare prin cele mai retrase colțuri ale bisericilor pe care le frecventa. Voia să nu fie remarcat, evidențiat, promovat.
Și, cum necum, era mereu atenționat de către profeții – la penticostali e voie, că nu-s cesaționiști – cu care se întâlnea, ba pe nume, ba prin elemente de identificare foarte specifice și i se cerea să își asume ceea ce azi numim leadership-ul unei comunități.
Omul s-a codit, a ezitat, s-a eschivat, dar, în cele din urmă, grație unor pățanii aproape incredibile și foarte dureroase, acceptă resemnat să devină „reponsabil” al unui mic grup din satul natal. El continuă însă să caute locurile din spate și umbra mulțimilor în care să se amestece. Dar este mereu adus în față și i se cer diverse prestații publice.
Nu intru în alte amănunte, dar omul își va asuma această răspundere (dificilă și nedorită) vreme de vreo jumătate de veac. Nu e cel mai înțelept om de pe fața pământului, are hachițele lui, dar se miră, și ai zice că pe bună dreptate, cum conducătorii actuali ai bisericilor sunt „aleși prin vot” (unii chiar se propun singuri și fac scandal dacă nu sunt atestați). Procedura îl cam descumpănește, fiindcă el nu cu numărătoarea voturilor a avut de furcă, ci cu „chemarea”, ca să zicem așa, cu asumarea unui rol pe care nu-l dorea.
Sunt convins că nu e singurul exemplu, dar mi-e suficient pentru a ilustra o idee. Deși aș fi putut apela și la apostoli, care au fost chemați de Cristos și nu au primit vreodată validare în adunarea generală, însă recunoaștere tot au căpătat. Subiectul merită aprofundat, mai ales de către fanii Bisericii primare.
Tendința contemporană îmi pare a fi exact în partea opusă celei cu care am început: afirmarea de sine sub steagul leadership-ului. Problemele Bisericii sunt puse adesea – în cercurile consumatoare de leadership – pe seama deficiențelor de care ar suferi liderii. Care lideri se inspiră din metode manageriale de succes pentru a-și îndeplini misiunea. Și tot liderii ar trebui să vină și cu soluțiile minune cu care să salveze situația.
O fi ceva bine și în asta, nu pot spune eu că nu, dar altceva vreau să remarc. Citește mai mult »
Acest exercițiu de imaginație nu este o critică adresată pastorilor, ci mai degrabă o propunere adresată enoriașilor de a privi altfel acest oficiu. Fiindcă criteriile de selecție din prezent sunt în mare măsură rezultatul așteptărilor explicite sau implicite ale comunităților eclesiale. Dacă n-ar fi așa, atunci pastorii cu un anumit profil (mai ales cei care „nu ne plac”) nu s-ar mai regăsi la amvoane, ci în alte locuri de muncă.
1. Fiecare aspirant la statutul/vocația de pastor va trebui să aibă un viciu de care fie n-a scăpat încă, fie a scăpat cu multă trudă (după ani de zile). Dar nu din astea gen: nu mă pot trezi dimineața, îmi place mirosul cafelei, sunt bookaholic, mănânc numai vegan sau îmi plac numai produsele organice. Ci din alea urâte: invidie față de oricine e mai bine poziționat, violență în familie, obsesia îmbogățirii, cleptomanie, dependență de alcool sau pornografie, mândrie imposibil de reprimat etc.
Cineva din comisia de examinare și-ar putea asuma răspunderea să-l ajute pe aspirant să lupte și, în cele din urmă, să scape de acel viciu, în cazul în care n-a scăpat. Condiția aceasta i-ar ajuta pe viitorii pastori să înțeleagă mai bine natura păcatului, natura umană și să fie mai smeriți în general, amintindu-și periodic care le sunt limitele.
2. Aspirantul să fie invitat să semneze un angajament scris (sau să se jure) că nu va divulga niciodată discuțiile private pe care le are cu enoriașii nici măcar autorităților. Evident că asta exclude din start folosirea confesiunilor individuale ca exemple în predici, bârfa în cercul privilegiaților din anturajul pastoral, învrăjbirea membrilor comunității pornind de la mărturisirile făcute între patru ochi etc. Documentul semnat să aibă valoare legală și în baza lui pastorul să poată fi tras la răspundere – putând chiar să-și piardă temporar dreptul de a păstori vreo biserică.
3. Aspirantul să se angajeze că nu va folosi niciodată (în mod voluntar și conștient) Biblia ca paravan după care să-și ascundă incompetența sau neștiința. În consecință, ar fi bine ca anumite subiecte să nu le abordeze niciodată în predică. De pildă, dacă n-a excelat niciodată la matematică (e un fel eufemistic de a spune că era „tufă”!), ar fi bine să nu țină predici despre teoria probabilităților, că riscă să râdă smarphone-urile de el. Dacă nu s-a priceput niciodată la fizică, e mai bine să nu încerce să explice relația dintre bosonul Higgs și sfârșitul lumii. Etc.
În cazul în care contractarea unui credit vi se pare o chestiune mult prea lumească pentru a fi așezată lângă un cuvânt atât de pretențios precum teologie (deși nu cred că vi se va părea), putem să invetariem repede niște versete despre dobândă și administrarea banilor, că avem destule, atât în VT, cât și în NT.
Bisericile – indiferent de culoarea confesională – au fost mari consumatoare de fonduri în cele două decenii și ceva de după 1990. Faptul de a fi arghirofage (nu există termenul, ci l-am plăsmuit după modelul lui „arghirofil”) nu le-a determinat ori poate chiar le-a împiedicat să și reflecteze prea îndelung asupra teologiei banului.
Bine, există zona în care teologia prosperității face legea, iar acolo lucrurile sunt destul de clare: îmbogățirea este o adevărată obligație spirituală a fiecărui individ. E voia lui Dumnezeu ca toți să huzurim și gata! Aici nu mai sunt multe de spus.
Dincoace, în zonele mai pestrițe, unde îndemnurile teologiei prosperității sunt privite oarecum cu jind și cu teamă precaută în același timp, cugetarea teologico-economică nu s-a dezvoltat prea tare. Se poate să existe niște studii de teologia administrării banului la secția de Management, din cadrul Universității Emanuel, dar sigur n-au căpătat prea mare popularitate.
Această deficiență se vede acum tot mai lămurit pe măsură ce românii nu mai sunt în stare să-și ramburseze creditele contractate de la bănci. Poate că o abordare teologică mai timpurie ar fi putut să-i scape pe unii de năpasta care i-a lovit.
Mi se pare însă că problema continuă să se pună acut, de vreme ce urmările și ponoasele se arată cu mai multă pregnanță abia acum. E adevărat că era mai bună o strategie de prevenție, dar nici tratamentul de urgență nu cred că e de lepădat.
Necesitatea unor discuții teologice pe marginea fenomenului financiar se străvede mai ales atunci când evoluțiile economice provoacă daune relaționale și afective considerabile. Încă de pe vremea exodului „căpșunarilor” se observa nevoia de repere religioase, însă dărnicia lor în Euro către biserici a cam lăsat discuția într-un plan secund.Citește mai mult »
La biserică. Numai ele, că-s superstițioase. Numai ele și, prin extensie, toți bătrânii care nu prea mai au ce face, care nu prea mai au cu cine să stea de vorbă. Așa că se duc la biserică și stau acolo, se roagă.
Dar ar putea la fel de bine să meargă în altă parte. În parc, la pescuit, în vecini la o bârfă bună. De ce tocmai la biserică? Cât de mare poate fi această „superstiție” dacă îi scoate din casă și iarna și pe căldură?
Oare cum se face că din creierul bătrânilor n-a fost extirpată nevoia de religie? Cum se face că, vorba lui Vasile Tomoiagă, evoluția n-a putut s-o eradicheze după ce tot ea, potrivit dogmei evoluționiste, a introdus-o nu se știe cum acolo?
Sau cum se face că tot scepticismul comunist și toată îndobitocirea otevistă n-a eliminat din bătrâni dorința de a se înfățișa duminică de duminică la biserică?
E drept, poate că-i doar un obicei. Dar bătrânii renunță la multe obiceiuri pe care nu-i mai ajută puterile să le practice. De ce nu renunță și la asta? Cu atât mai mult cu cât sunt spre capătul vieții și realmente nu mai au nimic de apărat, nimic de pierdut, nimic de demonstrat.
Ce-i cu nevoia asta compulsivă de a căuta un loc în care se presupune că te întâlnești cu Cineva transcendent, invizibil, cu o plăsmuire – cum cred unii – a unor minți primitive și a unor imaginații înfierbântate.
Nu vreau sub nicio formă să sugerez că babele bisericoase ar fi vreun argument că Dumnezeu există sau că religia e necesară. Nici vorbă. Dar cred că aceste babe și cu moșii lor ar merita să fie studiați cu mare atenție.Citește mai mult »
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
Cu drezina 
