„Respectul se câștigă” – chiar așa?

(Sursa)
(Sursa)

Am auzit de multe ori acest slogan mai ales de la oameni lipsiți de respect sau care aveau nevoie să-și argumenteze, la un moment dat, o atitudine nerespectuoasă față de cineva. Și există adevăr în această afirmație, însă acest adevăr este valabil numai într-un anumit context.

Cine poate câștiga și mai ales cum respectul nesimțitului fără leac? Probabil cine care l-ar bate până la leșin, dar nici asta nu-i sigur.

Pe vremea când încă mai predam, am discutat cu o clasă despre Elisabeta Rizea, simbol al luptei anticomuniste. În momentul în care am explicat cum era torturată, unul dintre elevi s-a gândit că ar fi bine să facă o poantă. Țin minte că m-am înfuriat și l-am făcut nesimțit. Dar, la urma urmei, avea el cu adevărat vreo vină?

Ce vreau să spun este că respectul, înainte să poată fi câștigat de către cineva, trebuie cultivat ca atitudine dezirabilă de către o societate și de către familie. De fapt, chiar așa se și întâmplă în mod implicit, atâta că respectul este în strânsă legătură și în relație de dependență cu valorile sociale de la un moment dat dintr-o cultură.

Iau un exemplu ca să fie mai limpede. Într-un trib de canibali, un devorator feroce poate câștiga respectul etern al comunității. Sau între naziștii înverșunați, ucigașii care căsăpeau cei mai mulți evrei puteau deveni eroi printre adepții ideologiei. Respectarea acestor criminali devine însă imposibilă într-o cultură unde canibalismul este privit cu oroare și nazismul este considerat o anomalie.

Exact la fel stau lucrurile și în cazurile în care discrepanțele sunt mai fine: societatea modelează niște valori considerate respectabile și cei care întruchipează acele valori câștigă un anume tip de respect. Dacă există fapte din istoria veche și străveche care încă stârnesc respect e pentru că există valori transculturale care rezistă la trecerea timpului, iar nu pentru că anumite persoane sau fapte impun respect prin ele însele.

Sunt de acord că, în principiu, respectul nu se poate impune cu forța – sau, dacă se impune, adesea e motivat de frică, nu de admirație –, dar este la fel de necesar să observăm că nu oricine poate câștiga respectul oricui, fiindcă valorile fundamentale îmbrățișate pot fi radical diferite.

Mai mult de atât, obrăznicia, nesimțirea, îngâmfarea tâmpă sunt arme foarte eficace împotriva respectului, iar un bădăran care pretinde să i se câștige respectul trădează o ipocrizie cinică, afirmă un nonsens. Câtă vreme el nu prea știe ce e respectul sau are o imagine aberantă despre respect, ar fi o dovadă de neghiobie ca cineva să încerce să se zbată să i-l câștige.

Nimeni – și îmi asum această afirmație absolutistă – nu poate impune respect tuturor membrilor unei comunități, unei societăți, unei națiuni. Respectul de care se va bucura va depinde întotdeauna de felul în care un individ (care ar merita respectat) este perceput. Un rol important îl dețin aici formatorii de opinie (lideri, profesori, autori notorii, vorbitori cu priză, părinți, predicatori etc.).

Ca să întoarcem moneda, devine aproape obligatoriu să spunem că felul în care ne selectăm persoanele cărora le acordăm respectul ne trădează valorile și aspirațiile. Așa că, atunci când cineva declară ritos că X nu i-a câștigat respectul spune în același timp și că el însuși are o problemă fie cu valorile lui X, fie cu felul în care le întruchipează.

Respectul este o stradă circulată în ambele sensuri. E adevărat însă că nici vânătorii de respectabilitate (care se oftică dacă nu te ploconești când le simți prezența), nici neghiobii aroganți (care trebuie mereu impresionați ca să catadicsească să respecte pe cineva) nu se prea văd și nici nu se prea întâlnesc, trăind astfel cu impresia că „n-au cu cine”.

Respectul funcționează și ca un soi de catalizator cu valoare de profeție, care anunță care sunt valorile care modelează viitorul societății. Inclusiv coeziunea socială (sau absența ei) se realizează în jurul valorilor respectabile ale zilei.

Dacă ar fi să adaug o completare la „respectul se câștigă”, atunci cred că ar fi „respecți ceea ce ești”.

Anunțuri

7 gânduri despre “„Respectul se câștigă” – chiar așa?

  1. Fără să micșorez cu nimic valoarea acestui material, cred că varianta originală a fost: ,,Dragostea se castiga, respectul se merita.“ Ambele afirmatii sunt de domeniul psihilogiei și rămân oglinzii în care ne putem descoperi pe noi înșine și pe cei din … jurul nostru. Aveți perfectă dreptate.

    • Eu sub forma asta l-am auzit. Dar e interesant și cu perechea. Oricum, că „se merită”, că „se câștigă”, ideea de fond rămâne în bună măsură aceeași. Mu

  2. „Dacă ar fi să adaug o completare la „respectul se câștigă”, atunci cred că ar fi „respecți ceea ce ești”.”

    mi-au luat cateva zile ca sa-mi dau seama ce anume ai omis: respectul de sine. nu poti avea pretentia … ba nu, poti avea pretentia de a impune respect celorlalti, dar daca nu afisezi in primul rand si un respect se sine treaba va merge mult mai greu. nu vorbesc de ingamfare sau de mandrie goala, ci de un respect umil si discret. cum spune Steinhardt, sa fii „boier”, in sensul bun: vorbesti politicos, te imbraci decent, incerci sa nu asaltezi olfactiv oamenii din jur, lasi curat pe unde ai trecut… in general niste linii trase peste care sa nu treci (sau macar sa incerci sa nu treci).

    si chestia asta se aplica si la locul de munca. de ce sunt apreciati romanii emigrati in vest? pentru ca nu prea se respecta pe sine. muncesc mai mult decat alte popoare. da, patronul profita, si poate ca si angajatul in cauza obtine ceva (bani, promovare, etc.). dar sunt oamenii respectati? cand te pui pres in fata sefilor, si cobori standardele de munca obtinute cu greu de generatiile trecute (ziua de lucru de 8 ore, concedii si sarbatori platite, pauze de masa, etc.) nu esti privit cu ochi buni. ii faci pe ceilalti sa para lenesi, creezi un precedent periculos, si in ziua de azi, cand se incearca „cresterea productivitatii” cu orice pret, se da o lupta pentru a pastra demnitatea angajatului. daca tu nu-ti respecti familia si timpul liber nu inseamna ca colegii tai gandesc la fel. iarasi, daca vii bolnav la munca, cand ai parte de zile libere in caz de boala, nu-ti respecti nici corpul, nici colegii.

    in concluzie, cred ca respectul porneste in primul rand de la propria persoana. apoi ii respecti pe ceilalti implicit, intr-o oarecare masura, inainte de a avea ei ocazia sa-ti castige tie respectul cumva.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s