Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața. Citește mai mult »

Anunțuri

Grațiere și amnistie – încercare de contextualizare creștină

(sursa)
(sursa)

În această discuție despre grațiere și amnistie, trebuie să recurgem câteva noțiuni fără de care dezbaterea este imposibilă: dreptate, nedreptate, legalitate, ilegalitate, iertare, răzbunare, credibilitate, consecvență, valori morale creștine, discernământ… După câte se vede în istorie și în experiența curentă, este o artă dificilă să ții în armonie astfel de principii care uneori intră în conflict, să știi să alegi momentul în care să dai prioritate unuia anume și totodată să nu le anulezi pe toate celelalte.

Teoretic, lucrurile par oarecum simple. Creștinii practică iertarea – e unul dintre cele mai importante imperative –, dar trebuie să apere dreptatea; pot, ba chiar trebuie să lupte pentru dreptate, dar fără să cadă în patima răzbunării. E drept ca un om să plătească pentru faptele sale. E creștinește să i se acorde clemență. Răzbunarea iese din discuție. Dar ajungem repede la complicații: ce înseamnă o pedeapsă justă? Când, cui și de către cine se acordă clemență? Unde e granița dintre lupta pentru dreptate și dorința de răzbunare? A răzbuna oameni nevinovați e o formă de justiție acceptabilă?

Pentru ca biserica să poată exprima un punct de vedere care să fie luat serios în seamă în această privință, are nevoie de credibilitate. Foarte simplificat, credibilitatea socială – într-un contex laic – poate fi obținută din două surse: istoria atitudinilor bisericii și practicile ei curente. Cele două se suprapun parțial, dar le putem separa de dragul clarității.

Pentru a observa cum s-a poziționat biserica în istoria recentă, musai să facem un ocol istoric. Citește mai mult »

Moralism și (lipsă de) empatie

Tintoretto - Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)
Tintoretto – Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)

De multe ori, moralismul care-i animă pe creștini ia, în aparență, forma intoleranței față de semenii care comit anumite fapte condamnabile moral. Există și zone ale vieții în care societatea în ansamblu reacționează cu indignare la fapte antisociale, iar în aceste cazuri, atitudinea comună nu mai necesită explicații. Problema apare atunci când societatea tolerează sau chiar aprobă și încurajează anumite comportamente pe care doar grupările creștine le (mai) condamnă.

Exemple sunt suficiente, iar printre cele mai notorii se numără homosexualitatea, avortul sau eutanasia. Conflictul se naște, evident, din paradigmele morale diferite cu care operează taberele ce ajung să se înfrunte.

Invocarea explicativă sau justificativă a distincției biblice clasice dintre „păcat” și „păcătos” nu rezolvă aproape niciodată problema, fiindcă rămâne cumva suspendată în teorie. Nu potolește nici virulența unor moraliști porniți să condamne comportamentele neadecvate. Nu îmbunătățește nici interacțiunea dintre părțile aflate în conflict. Nu îmbunează nici tabăra avocaților care susțin dreptul fiecăruia de a fi așa cum dorește să fie.

Se consideră, îndeobște, că pretenția creștină de a clasifica anumite fapte drept păcate denotă aroganță. Că nimeni nu are dreptul să spună altcuiva ce să facă. Povestea e însă mai complicată de atât și, în realitate, mereu există situații în care, prin consens social, ni se impune ce să facem și ce să nu facem, fapt valabil indiferent dacă societatea este mai apropiată de valorilor morale iudeo-creștine sau mai secularizată.

Dat fiind faptul că nu am în vedere acest subiect, mă limitez doar la observația că nimeni, într-o societate, nu face ceea ce dorește decât dacă am vorbi despre o formă de anarhie absolută. Deci există niște valori morale subînțelese, iar conflictele ce apar între diverse grupuri se iscă din incongruența între seturile diferite de norme subînțelese.

Revin însă la problema moraliștilor. Și vreau doar să ridic câteva întrebări. Există posibilitatea de a afirma un punct de vedere creștin fără a cădea într-o subtilă formă de aroganță morală? Ce presupune iubirea creștină față de aproapele (și față de dușman)? Poate exclude iubirea creștină empatia umană? Cum se poate preveni pericolul ca, sub masca moralismului, să se ascundă diverse atitudini și motivații străine de creștinism?Citește mai mult »

De ce e greu să fii „tânăr creștin”

www.ehow.com
http://www.ehow.com

Tocmai mă gândeam (a câta oară?) la situația complicată a „tânărului creștin”, când mi-am amintit că Dorin Mureșan a scris un „manifest al tânărului creștin” pe care nu apucasem să-l citesc (vedeți aici și aici). După ce l-am parcurs, i-am dat dreptate autorului.

Despre Dorin trebuie să știți (eu sper că știți cu toții, dar o spun just in case) că s-a convertit de curând și, cu toate că nu era străin de realitățile spirituale, nici foarte familiarizat nu era cu ele. Ceea ce îl face să fie, dintr-un punct de vedere, un outsider. Faptul în sine are o relevanță, căci explică perspectiva pe care o propune.

O să încerc, în contrapartidă, o perspectivă de insider. Liniile generale ale argumentului nu cred că vor diferi esențial, însă unghiul din care le privesc diferă.

Așadar, de ce-i greu să fii „tânăr creștin”?

Pentru că ești, întâi de toate, tânăr și într-un mod foarte confuz și creștin.
Cei mai mulți dintre tinerii așa-zis creștini nu apucă să-și trăiască virtutea și să se angajeze în mod conștient și voluntar la o existență creștină până ce sunt năpădiți de toate transformările pe care le aduce adolescența. Conglomeratul de trăiri, simțiri, întrebări, nedumeriri, revolte, spaime, speranțe și disperări e atât de mare și de complex, încât nu ne-ar ajunge postarea de față nici măcar să le facem un inventar.

Cert e însă că unui „tânăr creștin” i se cere să fie creștin adesea cu mulți ani înainte ca el să fi aderat la vreo confesiune anume sau la creștinismul ca atare. Așa că omul se vede în situația de a mima o bună bucată de vreme că ar fi ceea ce nu-i încă și nici nu e sigur că va deveni. Această simulare se poate să lase urme destul de adânci în caracterul și stilul de viață al respectivului.

Pentru că standardele sunt foarte înalte și presiunea uriașă.
Nu contest valoarea conduitei creștine, nici a înaltelor principii care o guvernează. Dar e dificil și pentru creștinii încercați să se ridice pe culmi care tinerilor li se prezintă ca fiind obligatorii.

Aici trebuie adăugat și un fapt mai puțin plăcut, dar inevitabil. Există acel mesaj foarte rar verbalizat, dar atotprezent, care vine dinspre amvoane și care spune „noi nu acceptăm nimic mai puțin decât perfecțiunea”. Plus că liderii pozează – nu cred că neapărat meschin sau voit ipocrit – în ființe pe care numai păcate minore le ating ocazional. Din această pricină, devin inabordabili, fiindcă tânărul hărțuit în toate părțile și cu inevitabile eșecuri în cazier nu are cutezanța să se prezinte în fața unui expert care duhnește a desăvârșire.

Pentru că subcultura natală este ignorantă cultural.Citește mai mult »

Nu așa funcționează cărțile (sau despre supralicitarea lecturii)

Nu cunosc sursa imaginii

Na, că mă pun și de-a curmezișul unui curent culturalizant care îndeamnă cu înfocare la lectură. Nu cred că-i e rău să îndemni oamenii să citească, dimpotrivă, cred că e foarte importantă lectura, însă sunt departe de a crede că lectura e un lucru bun în sine.

Firește că e mai bine să citești decât să te uiți la televizor. Creierul are mai multe de câștigat de pe urma efortului lecturii, spun cei de meserie și o spune și simțul comun. Dar, în afară de acest beneficiu cert, lectura ca atare nu conține virtuți tainice.

Înainte să se fi inventat televiziunea și radioul, oamenii acumulau o seamă întreagă de deprinderi nocive din lectură. Nimeni nu m-ar putea convinge că diavolul se ascunde numai în telecomandă sau vine exclusiv pe cablul de internet.

Prin simplul act de lectură, nu se formează discernământ moral, ci, cel mult, se rafinează simțul cultural, dar nici asta nu-i sigur. Așa că, în cazul fericit, în loc de un manelist care vorbește incoerent și vede peste tot dușmani, bani și renume, te alegi cu un individ viclean, uns cu toate alifiile, care te lingușește și te amețește, ca apoi să se înfrupte cu rafinate satisfacții estetice de tot ce a acumulat.

Câți dintre cei ce încurajează lectura ar fi încântați de un cititor care se delectează ani întregi numai cu Sandra Brown sau exclusiv cu Cioran și Nietzsche sau care citește și recitește la infinit Mein Kampf, Manifestul Partidului Comunist și Capitalul?Citește mai mult »

„Femeia care a inventat armele financiare de distrugere în masă”

Se pare că se înmulțesc argumentele care susțin ipoteza că această criză este, în primul rând, una morală, abia pe urmă financiară. Îmi lipsesc noțiunile necesare să înțeleg toate detaliile articolului despre Blythe Masters, însă am priceput că ceea ce se spune că ar fi făcut ea are consecințe dintre cele mai nefaste asupra economiei mondiale. Și am mai înțeles că ai nevoie, pe lângă inteligența sclipitoare, de o conștiință destul de flexibilă ca să realizezi așa ceva.

Dacă vă gândiţi cumva că am depăşit perioada de criză, atunci să ştiţi că au rămas în continuare „4,3 milioane de gospodării care fie au o întârziere la plata ratelor mai mare de nouăzeci de zile, fie sunt în curs de executare silită” – şi asta conform LPS Applied Analytics, în raportul din noiembrie 2010, intitulat „Mortgage Performance Data”. Să înmulţim cele 4,3 milioane de gospodării cu aproximativ 200.000 de dolari (estimativ) şi vom obţine un minimum de 860.000.000.000 de dolari (adică 860 de miliarde).

Din anul 2007, transferul de risc în caz de neplată creat de Blythe Masters a funcţionat foarte bine: riscul a fost transferat de la băncile mici la cele mari, apoi de la cele mari la băncile centrale, după care, de la cele centrale, la băncile-mamut, cum ar fi Fondul Monetar Internaţional, fiindcă nu mai era de ajuns să se fure doar de la clienţii băncilor şi de la contribuabili.

Aşa cum observa atât de bine dr. Nouriel Roubini la sfârşitul anului 2010, „Nu va veni nimeni de pe Marte să-i salveze pe ultimii de pe listă” – pe”marii suverani„, anume FMI şi Banca Centrală Europeană.

Aşadar, falimentul universal este inevitabil, dar, între timp, sistemul vrea cu orice preţ să ne facă să credem că totul funcţionează normal, pentru ca nimeni să nu-şi scoată banii de la bancă.

Articolul integral poate fi citit aici.

Dăm șpagă la doctor?

Caricatura preluata de pe http://www.vidu.ro/

În ciuda faptului că au apărut clinicile particulare, șpaga din sistemul de sănătate tot nu a dispărut. Sunt destul de numeroase cazurile în care medicul e evaziv, indiferent, inabordabil atâta vreme cât nu i se prezintă un plic cu conținut corespunzător.

Aș face distincția între mita dată pentru a putea beneficia de un serviciu medical necesar, pe de o parte, și atențiile pe care un pacient mulțumit vrea să le facă doctorului care deja a prestat fără cusur actul medical și fără să-l condiționeze de stimulente financiare.

Se poate ca legal să fie considerate tot acte de corupție, dar e limpede că moralicește sunt două situații completamente diferite. Dacă e să fim scrupuloși, există o deosebire însemnată între medicul care pretinde să-i plătești și cel care doar primește.

Dar nu mă interesează să analizez moralitatea celui care ia banii, ci vreau să discut dacă e moral să dai. Plec de la premisa că pacientul are suma necesară, deci e o situație obișnuită, nu una excepțională.

Vă dau un caz (îl puteți considera ipotetic). Citește mai mult »

Doctorul Moarte sau despre sinuciderea asistată

Al Pacino face un rol admirabil în You Don‘t Know Jack, un film bazat pe fapte reale care are ca miză problema sinuciderilor asistate. Jack Kevorkian e un patolog armean, emigrat în America. Datorită unor evenimente biografice nefericite (cel puțin aceasta e teza filmului), el ajunge să se intereseze în mod deosebit cum ar putea să faciliteze decesul unor pacienți care suferă de afecțiuni incurabile și vor să moară.

Cu toate că nu beneficiază de girul vreunei autorități statale sau medicale, Jack își vede de treabă, ajutând mai mulți pacienți să-și curme zilele. Desigur că activitatea lui stârnește reacții destul de aprinse. Reușește să-și pledeze cauza în emsiuni televizate de mare audiență. Unii îl apără, alții îl contestă. Cert e că își câștigă o reputație controversată și un nume pe măsură: „Doctor Moarte” (asociere destul de transparentă și nu tocmai întemeiată cu vestitul dr. Mengele).

În cele din urmă, doctorul este condamnat la închisoare, iar la ultimele procese încearcă să se apere singur. Nu știu cât de fidel este filmul, însă contează mai puțin.

Tema e cea care face toți banii. Așadar, are dreptul un om bolnav, în deplinătatea facultăților mintale să aleagă moartea? Acesta este un prim palier al discuției. Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, fiecare avem dreptul și să ne alegem momentul morții (e cumva un corolar al dreptului la viață). Deci e un drept de care putem sau nu să facem uz. Însă dreptul la suicid nu include și sinuciderea asistată.

În film (dar și în înregistrări autentice) cei care cer eutanasierea o fac din diverse motive. Unii spun că nu mai suportă chinurile pe care trebuie să le îndure. Alții că nu vor să devină o povară pentru familie. Sau că vor să moară demni, înainte să devină legume. Toți însă suferă de boli incurabile atestate.Citește mai mult »

Prostitutio in integrum

 

spreadshirt.co.uk

Nu sunt deloc original cu acest titlu, ci l-am cules, cu ani buni în urmă, dintr-un număr al Academiei Cațavencu. Iar acum că m-am spovedit, pot să mă apuc de treabă.

E (iar) la modă, văd, dezbaterea privind legalizarea prostituției. Ori de câte ori vine vorba despre legiferarea unui viciu, tarele religioase ale națiunii se deșteaptă și își exhibă potențele rămase multă vreme în stare de adormire.

Într-o primă instanță, legalizarea prostituției n-ar fi decât o recunoaștere oficială a unei stări de fapt. Prostituate* există? Există! Au clienți? Au! Că altfel ar trebui să fie oligofrene fetele alea să stea unde le-am văzut nu demult, pe un frig de crapău pietrele. Știau ele că nu vor fi lăsate prea multă vreme să aștepte. Deci „boborul” creștin practică sporturi sexuale periculoase.

Foarte multă lume se scandalizează când vine vorba de această „profesie”. Nu trebuie legalizată prostituția, auzim, fiindcă noi suntem un popor creștin! Adică morala noastră, continuă argumentul, nu ne permite să consfințim prin lege dreptul prostituatelor de a-și practica îndeletnicirea. E de ajuns însă să te dai numai un pas în spate și perspectiva se schimbă, argumentul trebuie modificat substanțial.

Dacă morala creștină e atât de puternic impregnată în fibra noastră națională, n-ar fi de așteptat să ne oprească de la practicarea acestor vicii? Cum se face că acest popor, în covârșitoarea lui majoritate creștin, umblă la curve cu atâta fervoare încât e necesar să se pună problema legalizării bordelurilor? Aici cred că e punctul în care morala și activismul etic ar trebui să insiste să găsească un răspuns satisfăcător. Târfele nu sunt nici pe departe atât de apetisante încât să constituie o „ispită” irezistibilă și să poată fi socotite, astfel, principalele vinovate.Citește mai mult »

Din nou despre homosexualitate

churchbytes.me

Am început să discut aici despre acest subiect. De data asta, voi încerca să creionez câteva delimitări pe care le socot necesare. Mai întâi cred că ar trebui trasată o linie

cât mai groasă între predispoziția homosexuală și activitatea homosexuală. Nu știu de ce și cum s-a ajuns la ideea că orice om care resimte în sine această preferință (înclinație, pornire) pentru cei de același gen devine în mod obligatoriu și homosexual practicant.

În DSM, homosexualitatea a fost multă vreme trecută în rândul bolilor mintale. Însă, prin 1973 – sub presiunea ideologică zic unii, mai degrabă decât în urma unor conclusive studii medicale – a fost scoasă din rândul bolilor și, implicit, socotită comportament acceptabil și normal. Interesant mi se pare însă că tocmai faptul de a fi considerată boală contribuie la absolvirea bolnavului în bună măsură de vina îmbolnăvirii sale sau de aspre sancțiuni morale.

Ce rețin însă de aici pentru uzul textului de față este ideea că există încă destule neclarități vizavi de etiologia acestei predispoziții sexuale. Trebuie admis că sunt oameni care nu și-au dorit niciun moment să se simtă atrași de semenii lor de același gen, dar care nu pot contesta că așa stau lucrurile în cazul lor.

Ar fi inutil să urcăm cu responsabilitatea până la existența intrauterină, căci mamele respective, orice vor fi făcut, e tardiv să fie acum trase la răspundere. La fel și familiile care vor fi săvârșit cine știe ce eroare capitală în copilăria timpurie a celui rămas cu sechele (gay). Așadar, consider că nu se cuvine ca un om să fie învinovățit pentru o predispoziție de care nu este răspunzător, ci doar s-a descoperit a fi purtătorul ei.Citește mai mult »

Vocație de compilatori

 

britishtest.com

 

În primă fază pare ceva normal, însă la o privire mai atentă, lucrurile stau chiar pe dos. Pare normal adică, la prima vedere, ca ceea ce e vechi să fie repudiat ca „vestust”, „anacronic”, „desuet”, „depășit”, „învechit”, „demodat” sau pur și simplu „nașpa”. Zgâriind însă puțin sub această crustă unanim și tacit acceptată, e straniu, dacă nu chiar suspect ca tot ce e vechi să fie aruncat – fără discernământ – în lada de gunoi a istoriei.

Cel mai la îndemână contraargument (de bun-simț) e acela că tocmai acele lucruri care se disting prin vechimea lor sunt cele mai pasibile să aibă un sâmbure valoros, odată ce au rezistat atâta amar de vreme. Presupun că nu plecăm de la premisa prezumțioasă (și ușor demontabilă) că oamenii care populează actualmente planeta vor fi fiind cei mai inteligenți și mai cu scaun la cap dintotdeauna.

Cu toate că moda e să fii deschis la nou, să te lepezi de moștenirea apăsătoare a părinților și bunicilor, există destule situații când se face rabat. Se recunoaște, de pildă, implicit, că vârsta poate fi o garanție a calității, că vârsta respectabilă oferă un plus de legitimitate. Nu degeaba toți producătorii de blugi ștanțează un „since…” pe marfa lor. Iar berarii urcă toți în istorie cât mai aproape de Adam sau de Big-Bang.

La nivel ideologic însă e ușor de observat că în primul rând deranjează morala… „anacronică”. Însă vestigiile acestei morale se articulau cândva pe corpusul unei concepții de viață de sorginte religioasă, iar mai încoace, creștină. Ar fi eronat să mă alătur corului de lamentații care declamă ritos că actualmente creștinismul nu mai are trecere. Ba are, dar selectiv.

Această selectivitate îmi pare în mod deosebit suspectă. Nu doar din creștinism se selectează, ci din orice (sau mai ales din) altă religie. Cele orientale sunt preferate cu predilecție. Se compilează din toate câte un pic și se face un melanj bun pentru frecții la suflet, în perioadele mai nasoale ale vieții.Citește mai mult »

Ipocrizia unei societăți: pedofilie vs. sex la liber UPDATE

UPDATE 2: O analiză nuanțată și pertinentă a scandalului de pedofilie poate fi citită aici.

UPDATE: Urmăriți aici o mo(n)stră de obiectivitate jurnalistică: de la titlu până la ultimul rânduleț. Marca Realitatea-Cațavencu. Dacă și cei buni procedează astfel…

––––––

E absolut condamnabilă pedofilia unor preoți din Biserica Romano-Catolică. Incidența acestor deviații ridică multe probleme și întrebări cu care Vaticanul va trebui să se confrunte. Gestul prin care Papa Benedict XVI își cere iertare este unul ce vine în continuarea celor inițiate de Papa Ioan Paul al II-lea. Chiar dacă survine, poate, puțin cam tardiv, nu trebuie ignorat. Ba chiar merită luat ca exemplu.

Societatea este foarte revoltată de agresiunile la care au recurs preoții. Și pe bună dreptate. Niciun copil n-ar trebui să treacă prin asemenea traume, cu atât mai mult cu cât siluitorii ar fi trebuit să le fie părinți duhovnicești.

Aceeași societate manifestă însă foarte multă înțelegere pentru alte tipuri de agresiune sexuală. Mă gândesc în special la agresiunea ideologică. Efectele acesteia sunt mai puțin traumatice în aparență, fiindcă ideile nu dor, nu lasă răni fizice, nu produc șocuri, nu bulversează psihicul. Mecanismele lor de insinuare le permit să afișeze toate însemnele inocenței.

Fundamental în problema pedofiliei – dacă e să analizăm puțin mecanismul acestor monstruoase acțiuni – este contactul sexual împotriva voinței copilului. Ba chiar se merge mai departe, orice contact fizic de natură sexuală între un adult și un minor poate să intre la categoria pedofiliei. Chiar și cele reciproc încuviințate. E normal să fie așa.

Dar normalitatea asta are prea multe amendamente care o invalidează. Minorilor li se face „educație sexuală”. În alte părți (în țările occidentale), mai asiduu ca la noi. Culmea e că, în cazul acestui demers „instituțional” și „educațional”, minorii sunt socotiți suficient de responsabili încât să li se îngăduie libertate deplină în privința vârstei la care să-și înceapă viața sexuală. Important este doar să aibă la îndemână prezervativul.Citește mai mult »

Votul între deşteptăciune şi moralitate

Tot mai des în ultimele zile dinaintea votului şi, aproape surprinzător, în cele de după, s-a acreditat ideea – de către ambele tabere de beligeranţi – că votul ar fi o chestie de inteligenţă. Ca să vezi! Şi eu care credeam că e chestie de coordonare locomotorie.

Ni se sugerează discret, dar insistent, că, dacă te duce „bila”, nu poţi vota cu Geoană/Băsescu. Un om cu IQ decent n-are cum vota un criptocomunist, pui de iliescu, paiaţă, marionetă etc. Un individ mobilat intelectual nu are cum vota un marinar vulgar, un scandalagiu, un intolerant ș.a.m.d.

Pute ţara de deştepţi înseamnă. Fiindcă jumătate nu l-au votat pe Geoană, jumătate nu l-au votat pe Băsescu. De unde se vede că în sfârşit inteligenţa a înmugurit şi ne-a ţâşnit prin ţeastă. Suntem atât de isteţi încât am ajuns la echilibru desăvârşit. Urmează să ne înălţăm în nirvana, ca să dobândim şi calmul perfect.

Enervant e că oameni realmente inteligenţi se dedau la observaţii şi discursuri care fac din vot o chestie de IQ. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci nu mai discutăm despre democraţie, ci despre noocraţie. De care mă rog să ne ferească Dumnezeu. Ce v-aţi face cu un nou Sartre mare vătaf? Intelectualii, părerea mea, sunt mult mai pricepuţi la critică decât la conduceri politice.Citește mai mult »