Rana

(Sursa)
(Sursa)

știi vinovăția aceea adâncă
despre care spui că ți-au pus-o
în conștiință
biserica
educația
morala tradițională
prejudecățile intrauterineCitește mai mult »

Anunțuri

Preschimbarea (exercițiu absurd)

"DetailofTheImperialPrinceandhisdogNerobyJean-BaptisteCarpeaux1865MarbleMuseed'Orsaymharrsch" by Mharrsch - Own work. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons - https://commons.wikimedia.org/wiki/File:DetailofTheImperialPrinceandhisdogNerobyJean-BaptisteCarpeaux1865MarbleMuseed%27Orsaymharrsch.jpg#/media/File:DetailofTheImperialPrinceandhisdogNerobyJean-BaptisteCarpeaux1865MarbleMuseed%27Orsaymharrsch.jpg
„Detail of The Imperial Prince and his dog Nero by Jean-Baptiste Carpeaux, 1865, Marble Musee d’Orsaymharrsch” by Mharrsch – Own work. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons 

Câini cu oameni atașați după ei umblă liberi pe străzi. Sunt tot mai mulți și tot mai nestăpâniți.

– O să devenim o planetă de patrupede, zise îngrijorat Prelungirea conștientă încă a lui Grivei.

– N-ai nicio grijă, i se răspunse din mulțime, ne vom păstra sentimentele. Doar ele ne fac oameni, nu-i așa?

– Bine, dar cine o să mai recunoscă sentimentele? Cine o să „interpreteze” semnele dacă ne preschimbăm toți în lătrătoare?

Un norod de ochi umezi se întoarseră nedumeriți către el. Clipeau deodată, stârnind un curent de aer duhnind a afecțiune sinceră neexprimată. Nimeni nu răspundea. Problema li se părea tuturor prost formulată.

– O să ne amușinăm tandru unii pe alții? îi zgândări Prelungirea lui Grivei. Și nu știu dacă ați observat, dar n-avem cozi. Cum ne vom exprima sentimentele… cu coadă? O să dăm din… câini? O să batem aerul cu câinii de care suntem atașați?

Când gloata auzi nefericita alăturare de cuvinte batem/câini, se întărâtă. Era o combinație neinspirată, un joc riscant. Mințile începură să lucreze febril. Sau ce mai rămăsese din ele.

– Ce ai cu câinii? Nu mușcă! Lor le plac copiii! Sunt doar curioși! Oamenii îi provoacă! Noi iubim animalele! Vedea-te-aș mort!

Prelungirea lui Grivei simțea cum i se împăienjenesc ochii. Îl podidiseră lacrimile? Era posibil, însă habar nu avea de ce. Se simțea cumva neînțeles. I se părea că… latră a pustiu. Nici nu era sigur dacă pe gură îi ies vorbe omenești sau lătrături savante, emise în cuante atent codificate.

– Noi suntem totuși ființe raționale, haideți să discutăm civilizat. Nu ne putem lăsa să devenim doar prelungiri de animale.

– Câinii au suflet, se exprimă mulțimea printr-un glas pițigăiat.

– Eu vorbeam despre rațiune. Or fi având și ei vreun Platon sau sunt mai degrabă materialiști? Ce părerea au despre viața de apoi? Cred în reîncarnare? Sunt hedoniști? Practică yoga? Fac comerț? Cântă vreodată? Au tradiții? Își respectă înaintașii?

Pe neașteptate, dintre blocuri se ivi o mâță sfrijită cât un șobolan. Citește mai mult »

Numai de nu m-aș lua în serios

Un text pe care l-am scris în 2011.

Cuvinte la schimb

Scriu, scriu, scriu, scriu…

– Ce scrii?

– Chitanțe scriu.

Scriu, scriu, scriu, scriu și mă leagăn în sinea mea. Îmi leagăn încet sinele meu. E sinea sau e sinele? Scriu, scriu, scriu…

– Bine, dar acum ce mai scrii?

– Scriu.

Dacă mă prinde noaptea, atunci…

– Atunci ce?

…Dacă mă prinde noaptea, atunci se întunecă. Dacă se întunecă înseamnă că m-a prins noaptea.

Mama e de vină. Pentru tot. Nimic nu-mi iese. Ba da. Totul iese cum a fost predestinat. De către cine? De către…

O pată de cerneală. Mică. Uriașă. Lumea e albastră, deci e o pată de cerneală. Dar nu e pata mea. Nu am voie să râvnesc la atât de mult. Pur și simplu e necuviincios.

Vezi articol original 300 de cuvinte mai mult

Povestea lui „cioară”

Era o dimineaţă obişnuită de primăvară. Bărbatul căzu jos şi muri lângă peretele de care se sprijinise cu puţin timp înainte.

După cum se arătase ziua încă de la început, era dintre acelea care te îmbie să visezi şi să călătoreşti, să începi să simţi viaţa izbucnind vulcanic de sub toată oboseala trupului. Putea să moară oricine, că trecea neobservat. Era numai bun momentul pentru cei care oricum îşi doriseră să nu facă tam-tam cu petrecerea lor de pe pământ.

Într-un fel se poate spune că a muri într-o zi ca asta e o nefericită trădare. E o laşitate. Sau un refuz curajos, plin de luciditatea unei inutile prelungiri a existenţei.

Bărbatul putea fi oricine. Cum căzuse cu spatele spre stradă, nu i se vedea faţa, capul îi era acoperit cu o glugă. Avea doi copii mari care ştiau despre el fiindcă îl sunau periodic. Se simţea bine, în limitele laxe ale sănătăţii oamenilor de vârsta lui. Reumatismul, ceva probleme cu rinichii, eventual un ficat sensibil. Din când în când migrene obişnuite, dureri ale membrelor, feluri de mâncare pe care le refuza cu regularitate.

Monotonia, ştiţi cum e. Suferinţele se încetăţenesc şi devin rutină. Doar noutatea lor e mai inspăimântătoare. Ziua întâi e ziua în care, de cele mai multe ori, te miri. Te doare, te surprinde, te chinuie, te nedumereşte, te sperie. Dar nu înţelegi mai nimic. Însă lucrurile par reversibile. Indubitabil, această zi poate să dureze mai mult de 24 de ore. Regulamente nu există, nu se aplică, totul e la latitudinea pacientului.

Ziua a doua – venită, cel mai probabil, după o noapte în care pacientul a încercat să doarmă, să uite şi să cotrobăie în cutia pandorei după speranţă – este una mai înspăimântătoare. Suferinţa nu a dispărut, se profilează o oarecare instaurare a simptomelor, se iveşte posibilitatea ca prezenta chestiune să se permanentizeze. Apar spaimele mai argumentate, temerile intemeiate, prognosticurile sumbre. Nici această zi nu are un termen standard.

Acum pacientul ştie că suferinţa a venit ca să stea, s-a instalat confortabil în el însuşi, îl cunoaşte, el o cunoaşte. Relaţiile sunt mai strânse. Mai ales că ea a căutat locul cel mai vulnerabil, colţul acela unde exista o mică spaimă că viitorul ar putea să nu fie mereu luminos. Ea a lovit în ceva esenţial, s-a izbit de miezul vieţii, iar acum este de-a casei. Tovarăş nedorit poate, duşman subtil şi viclean. Dar e acolo, cu certitudine. Explicaţiile sunt aproape inutile, diagnosticul nu are nicio legătură cu realitatea, totul se consumă undeva unde tratamentele nu au acces direct. Relaţia s-a interiorizat. S-a produs simbioza şi de acum pacientul şi boala fraternizează şi îşi dispută viaţa împreună. Nu se mai ştie cine unde începe şi se termină.

Ziua a treia. Este ziua la care nu se ajunge neapărat. Între timp pacientul poate să sucombe. Să se stingă în propria durere. Aceasta e ziua când suferinţa este luată în căsătorie, e ziua fericirii. Acum se produc eventual şi învierile. Pacientul nu mai are nimic să-i reproşeze, ba, dimpotrivă, se va arăta sincer radios şi recunoscător. Au loc reconcilieri surprinzătoare, iluminări, schimbări la faţă, metamorfoze. Această zi ar putea fi numită a miracolelor, dacă n-ar există scepticismul ăsta generalizat cu privire la miracole şi confuzia. Mereu nu se ştie cine a acţionat. Ce duh sau ce civilizaţie extraterestră. Astfel că e mai indicat să se renunţe la ideea de zi a miracolelor. Adevărul e ca ar suna destul de patetic şi populist o astfel de titulatură. Efuziuni, entuziasme, curioşi, băgăcioşi, presă de scandal… e de evitat.

Nu înţeleg ce rost a avut divagaţia asta pe seama nenorocitului bărbat care a căzut mort lângă gard. Dar nu mai revin să elimin sau să rectific.

Omul era aşadar obişnuit cu viaţa, cu banalul. Îi plăcea banalul pentru că nu-i dădea bătăi de cap. Nu avea nimic de schimbat, nimic de asimilat, nimic de contestat. O existenţă la foc mic, aşa cum îi şade bine unei persoane care a străbătut viaţa. De aceea este surprinzătoare moarte lui în plină primăvară. Era mult mai previzibil şi banal să moară toamna sau iarna. Nimeni nu s-ar fi mirat. Dar acest gest inexplicabil, sfidarea logicii obişnuitului, contesatarea cursului natural, opoziţia la normalitate au surprins. Au intrigat, au contrariat. Au fost la un pas de deces încă vreo câţiva dintre cunoscuţii lui. Adevărul e că gestul său a fost destul de necuviincios şi mârşav. După ce vorbise atât de mult despre avantajele conformismului – nu e cazul să i se ia în nume de rău această predispoziţie – a procedat cu totul lipsit de fair-play, făcând pe nonconformistul chiar când se potrivea cel mai puţin. Să trăieşti într-un fel, iar când e să mori, te trezeşti să te comporţi exact pe dos. Trădarea este absolut evidentă. Fiecare are dreptul să o considere fie laşitate, fie curaj. Bărbatul murise oricum. Nu mai putea fi întrebat, nici certat, cel mult judecat. Dar, în general, oamenii merg cu judecata până unde le dă voie surperstiţia, până unde îi cuprinde teama că sentinţele s-ar putea să se întoarcă, prin cine ştie ce mecanism misterios, asupra propriilor persoane.

Bărbatul care murise era fericit. Şi asta e greu de suportat pe pământ. Sunt tot felul de mizerii peste care se trece oarecum, dar fericirea altuia este o mizerie a destinului care nu poate fi refulată. Faţa lui radioasă, zâmbetele cu care îşi făcea apariţia. Realităţi incontestabile şi generatoare de probleme de tot soiul. Unii se întreabă ce erori morale au comis de li se refuză dreptul de a fi fericiţi. Alţii au tot felul de presupoziţii – chiar fanteziste rău – cu privire la originea bunei dispoziţii sau a bunăstării celuilalt. Aceste presupoziţii sunt debitate cu scopul de a reduce amploarea mizeriei personale, de a macula privilegiul care i s-a făcut altuia. Fie că e contestat moral sau procedural, fantezist sau punctual, proiectul de fericire al altuia odată suspectat, îşi pierde din valoare, din atracţie, mirajul se reduce la dimensiunea unei iluzii prost alcătuite, care nu merită atenţie.

Bărbatul era un fericit, fiindcă şi-a făcut ieşirea din viaţă. Cocina vieţii nu este prea mulţumitoare pentru multă lume. De aceea sunt aproape de înţeles invidioşii. La cât de puţini reuşesc să descopere acel frumos esenţial, inefabil, dar necesar, piatra filosofală, basmul fără sfârşit şi fără început, ritmul şi rima… la cât de puţini ştiu ce să ceară şi să nu ceară, la cât de puţini trăiesc misterul care răpune demonul plictiselii, nu e de mirare că sunt atâţia invidioşi. Unde mai pui că şi ei se ratează de multe ori, invidiind aberaţii, dar cu toată convingerea?…

Bărbatul era fericit pentru că, după toate aparenţele, murise subit. E un privilegiu şi să scapi atât de ieftin. El ştia – cine nu ştie – că moarte uşoară e un dar de dincolo de lume, de dincolo de moarte pentru cei care sunt la strungă şi trebuie să treacă, pentru cei care au ajuns la colţ. Aşa spuneau în gândul lor, cu siguranţă, cei care îl vedeau întins pe trotuar ca într-un somn survenit pe neaşteptate. „Uite! Cred că e mort. Aşa arată ca o cioară mare căzută de pe gard”, se auzi de nici nu mai ştiu unde o voce de tânăr.

Se făcuse amiază şi soarele se dădea pe după nori cu nehotărâre. Nu se putea decide cum să procedeze cu lumea asta care privea la el de secole cu tot mai mulţi ochi. Cu tot mai reci ochi. Cu tot mai orbi ochi. Cândva obişnuia să se uite în ochii oamenilor şi să se vadă pe sine oglindit. Mai nou, în loc de propria imagine descoperă ecuaţii și un gol imens care îl absoarbe în neguri. Dacă nu s-ar ţine cerul atât de hotărât, poate ar cădea bucată cu bucată în ochii celor care îl privesc.

Iar la amiază se putea muri sau se putea trăi. Ca de obicei.

Noaptea în care am fost făcut rege

Era zgomot în spatele uşilor închise. Nimeni nu îndrăznea să intre şi începusem să fierb la foc mic din pricina curiozităţii. La un moment dat, în sunet de fanfare, s-au dat uşile de perete şi au intrat mai mulţi oameni cu înfăţişări ciudate, purtând obiecte nu mai puţin ciudate în mâini. Nu pricepeam ce caută toată adunătura asta în casa mea, în camera mea. Doar nu am aşteptat atâta numai ca să dau cu ochii de nişte străini indiscreţi, care dau buzna peste liniştea omului fără nici o explicaţie… Trebuiau să fie, eventual, nişte vecini care îşi mută (iar!) boarfele, dintr-o parte în alta, fiindcă se hotărăsc foarte greu la ce să renunţe şi ce să păstreze. În cel mai rău caz, puteau fi nişte vizitatori nepoftiţi care, neştiind foarte precis pe cine caută, forfoteau în jurul uşilor de la intrare, în speranţa că cineva se va îndura să iasă şi să-i îndrume (ei fiind prea discreţi ca să bată).

Şi când colo, puhoiul ăsta interminabil de arătări cu chip de om şi cu manifestări inexplicabile… M-au surprins vorbindu-mi într-o limbă pe care o înţelegeam – habar nu mai aveam care e limba mea maternă. Până la final m-am dumurit că îmi vorbeau în româneşte, fluent şi natural.
Mulţimea venise să mă încoroneze (?!). Chipurile, eu eram nu ştiu ce vlăstar îndepărtat al unei familii princiare, descoperit abia foarte recent şi căutat cu mare discreţie, dar şi cu multă perseverenţă. Gluma părea prea răsuflată, nici măcar nu m-am obosit să intru prea tare în rol, convins că e vorba de cineva care şi-a greşit destinatarul farsei. M-am dus totuşi cu ei.

Nu mai pomenesc nimic despre călătoria până la locul faptei pentru că nu făcea rabat cu nimic de la protocolul pentru persoanele cu mari demnităţi în stat. Mă obişnuisem cu ideea că farsa trebuia să fie cât mai convingătoare cu putinţă.

Cu timpul, gluma părea că se îngroaşă. S-au anunţat personalităţi care voiau să îmi vorbească înainte şi după încoronare. Aveam un program foarte precis pentru tot ce urma să se întâmple. Când am dat cu ochii de primul-ministru, am fost convins că este o sosie foarte talentată, dar vocea şi buletinul – chiar i-am solicitat buletinul şi mi l-a prezentat fără nicio opoziţie, însă cu o uşoră grimasă de nedumerire – m-au contrazis flagrant. Parcă cineva m-ar fi lovit în moalele capului şi lumea începea să se răstoarne, să se tâmpească sau nu mai ştiu ce.

Când m-am văzut şi cu coroană pe cap şi salutat cu tot ceremonialul de către armată, am renunţat să mă mai mir, încercând să mă acomodez cu ceea ce părea să fie noua mea postură, noua mea viaţă.

Sunt rege, e un fapt. S-a petrecut fără concursul meu, nici în vis nu mi-am dorit vreodată asta. Poate doar când eram copil, dar care copil nu s-a visat măcar o dată stăpân peste lume?

Mă verific pentru conformitate cu ceea ce ştiam despre mine. Sunt tot eu. În hainele acestea străine îmi simt muşchii, oasele, pielea. Părul e aşa cum mi-l ştiu. Îmi privesc mâinile şi le recunosc, cu unghiile tăiate aleator şi în grabă. Gândurile îmi sunt familiare, mai puţin cele care încearcă să-mi între în cap de câteva ore, de când durează… încoronarea mea.

Trebuie să mă obişnuiesc cu noua mea viaţă, cu noua piele. Sunt tot eu. Chiar şi convingerile religioase sunt cele pe care mi le ştiam. Nu am niciun fel de regină, fiindcă nu aveam nici înainte.

Încerc să mă gândesc la ţară şi la faptul că poate era mai bine să nu se descopere nicio legătură între mine şi familia regală. Sunt prea preocupat de problemele mele, nu mă simt în stare să le iau în cârcă pe ale unei ţări. Presimt că mă aflu în pragul unei crize existenţiale, care nu ştiu când şi cum se va isprăvi.

În stomac mi se zbuciumă un ghem nervos şi dureros. Începe să mă doară spatele de cât a trebuit să stau în picioare, în poziţie de drepţi. Simt că îmi urcă fiori spre ceafă şi capul mi-e tot mai greu şi mai mare. Nu mai pot să stau aşa. Dau să mă sprijin şi mă izbesc cu urechea de chiuveta din baie, apoi cu ceafa mă proptesc de bazinul alb din spatele meu. Piciorele-mi sunt amorţite, de nu le mai simt. Toată noaptea m-a chinuit o durere nenorocită. De burtă.

Maidanezul

Noaptea târziu. Crapă pietrele de frig. Şi îngheaţă inimile. Care au mai rămas. El umblă ca un somnambul, dârdâind discret. Cuşma îndesată pe ochi îi ascunde complet fruntea. Iar bărbia şi nasul le-a vârât în gulerul unui pulover găurit de molii. Din haină îi atârnă petice de blană artificială prinse de bucăţi de pânză. Umblă cu mâna puţin îndepărtată de corp. Ca şi cum ar vrea să ţină ceva la distanţă. De fapt, trage o lesă. Câinele, probabil, vine în spatele lui, ca să nu-l lovească vântul în faţă. E prudent, un câine autodidact.

Aştept. Frigul mă ia la dans, vrând nevrând. El căută în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi pierdut ceva. Păşeşte mărunt şi apăsat. Ba nu, şchiopătează. De acolo iluzia că apasă pe fiecare pas ca şi când ar vrea să lase urme în asfalt. Cred că m-a zărit, fiindcă s-a oprit la distanţă. Sunt curios, nu ştiu de ce, să văd odată câinele.

Tuşeşte spart. Fumător, îmi spun, poate chiar tebecist. Îmi dau lacrimile de la aerul rece şi de la zăpada viscolită. Ce noapte! Ce stupid să nu fii în casă şi să mai ai şi curiozităţi idioate. Vine sau nu vine javra să o văd şi eu? Îmi suflu în pumni. Văd că are şi mănuşi, fără degete. Sau ceva care îi face degetele să arate compacte. Dar nu mă pot gândi decât la câine. Trebuie că tremură de la gerul ăsta, oricât de blănos ar fi.

S-a stins felinarul de pe stradă. Becuri ecologice sau ce or fi. El încă şovăie. S-o fi temând de mine. Şi eu mă tem de el. De-aia strâng cheile din buzunar şi mă pregătesc să le folosesc, la nevoie, ca armă. În semiîntunericul ăsta n-are de unde şti ce anume ţin eu în mână. Îmi spun că e prostesc să aştept în frigul ăsta doar ca să-mi satisfac o curiozitate ridicolă, în cele din urmă. Însă nu mă pot mişca din loc. Poate din cauza orei mă comport absurd. Dar stau, cu mintea pregătită să savureze trecerea unei potăi. Parc-ar urma să asist la parada militară.

Mi se face deodată milă de câine şi apoi, puţin, şi de stăpân. Cum să porţi câinele după tine pe frigul ăsta? Oriunde i-ar fi fost mai bine, fiindcă îşi găsea el un culcuş. Animalele dorm noaptea, nu ca oamenii. Ele păstrează ritmul care stă în firea lucrurilor. E cruzime, de-a dreptul, să scoţi un câine la plimbare în toiul nopţii pe asemenea ger.

S-au apropiat. Dar încă nu văd nimic în plus. Numai lesa care porneşte din mâna dreaptă şi se ascunde în spatele lui. În schimb, aud nişte zgomote ce seamănă cu umbletul unui patruped. Doar că mai târşâit. E şi bolnav câinele. Îşi târăşte un picior, iar nemilosul lui stăpân nici că se sinchiseşte. O fi el sărac şi fără casă, dar tot se putea opri undeva. Măcar de grija câinelui, dacă nu îi mai pasă de propria persoană. Mi se pare că aud un schelăit înfundat. Sărmanul animal!

Vine. Uite, mai are câţiva paşi până la mine. Mă străduiesc să nu-mi observe neliniştea. E prea multă imprevizibilitatea ca să nu mă tem. Dar mă şi macină curiozitatea. Îmi urcă un nod în gât. De atâta tensiune, aproape că îmi vine să-l salut. Însă mă dumiresc repede şi iau o postură care să sugereze stăpânire de sine. Nu trebuie să-mi trădez cu niciun chip interesul pe care-l am pentru acest cuplu ciudat. L-ar putea stârni pe om în cine ştie ce fel. Nu vreau să risc.

Trag adânc aer în piept şi îmi ţin respiraţia. Trece prin faţa mea. O secundă lungă încerc să-l privesc şi să nu mă dau de gol. Nu ştiu dacă se teme ori ba, fiindcă nu se trădează deloc. În dreptul meu n-a schiţat vreun gest care să arate că ar vrea să se ferească, să-şi ia o distanţă sigură. Acum nici măcar nu mai sunt sigur că m-a văzut.

În urma lui se târăşte pe asfalt lesa goală. N-are zgardă la capăt sau altceva asemănător, ci se termină brusc, de parcă ar fi fost tăiată ori s-ar fi ros de cât a tras-o după el. Din când în când, zmuceşte cu un gest cureluşa, ca şi cum ar vrea să se facă ascultat de câine. Aş putea să jur că mi-a ajuns la urechi, nu ştiu de unde, un „cuţu-cuţu”. Ora târzie probabil că îmi joacă feste. Mintea nu mai discerne.

Se opreşte, se întoarce. Vrea să îmi arate că nu-l interesează de mine, că nu s-a speriat, cred. Aruncă ceva din mână în urmă. Apoi scutură lesa. Priveşte atent, caută în jur şi pleacă. Cureluşa îl urmează şerpuit pe caldarâm.

Nu mă pot răbda şi, după ce se îndepărtează suficient, mă reped să văd ce a aruncat. E o coajă de pâine foarte uscată. O ridic. Nu ştiu de ce. O iau cu mine. Când ajung în dreptul unei vitrine, o privesc. Are pe ea urme adânci de dinţi.

The Night Before Christmas

– Faptul că e târziu nu mai are nicio însemnătate. De vreo două mii de ani ne tot pregătim de sfârşitul lumii. E clar că mai târziu de atât n-a fost încă niciodată. Ceasul la care priveşti este doar ca să ne anunţe când suntem suficient de extenuaţi ca să ne culcăm. Altfel am risca să stăm treji ca proştii.
Cel mai simplu ar fi să ne depănăm acum vieţile de-a valma. Cum ni le amintim. Începem desigur cu poveştile alea pe care le spunem tuturor şi care nu mai ştim dacă ne aparţin nouă sau ni le-am însuşit prin auto-ficţionare. Pe nimeni nu interesează, important e că ieşim bine din ele.
Se spune despre Alzheimer – şi demenţă – că te face să uiţi mai întâi ceea ce s-a întâmplat recent. Memoria de scurtă durată este anihilată, mai râmân doar episoadele din ce în ce mai îndepărtate în timp. Neştiind însă că le-ai povestit deja, le tot repeţi la infinit. Până le uiţi şi pe astea. Către sfârşit devii un fel de om-legumă ce face în nădragi fără niciun avertisment. Ceva asemănător se petrece între oamenii care ajung să se cunoască foarte bine. Doar că nu se merge pe firul cronologic al evenimentelor, ci în adâncimea ticăloşiei umane. Aşa că la urmă se întâmplă să scapi mizeriile involuntar în prezenţa celuilalt şi la adresa lui.
– Ce adâncimi grăieşti!
– De fapt, voiam să povestim despre Moş Crăciun.
Și ce legătură are el cu Alzheimer-ul?
– Are, că sigur e dintre ultimele personaje care vor fi uitate. E printre bornele finale. Curând după uitarea lui vin mizeriile. Şi te trec toate în pantaloni.
– Deci rămân tata, mama şi Moş Crăciun?
– Probabil că da.
– Atunci să apărăm ultimele redute. Să le pregătim pentru asaltul viitorului asupra trecutului. Hai să vorbim despre Moş Crăciun ca să ni se înfigă mai bine în minte.
– Râzi tu, râzi, dar…
– Moş Crăciun. Mod de întrebuinţare la bătrâneţe: Se ia una bucată de individ cu palton roşu şi barbă albă (ca să păstrăm intactă mitologia recentă), se pune în malaxorul memoriei şi se amestecă bine cu toate amintirile până le dă un gust de Polul Nord. Apoi se închide cu grijă în amintiri, ca să nu scape. Periodic se mai agită să nu moară din pricina sedentarismului.
– Da. Chiar aşa se face. Ai idee de ce?
– Că te-a lovit nostalgia, eşti aproape beat…
– Nu. Uită-te la tine cum te oţărăşti ca un catâr nărăvaş. Te temi de amintirile tale. Eşti sarcastic, dar numai fiindcă nu te duce capul ce să faci cu poveştile de adormit copiii. Le doseşti pe unde poţi, deşi te calcă din urmă şi le-ai spune şi tu. Ba, stai, le spui, numai că le zeflemiseşti şi zici că i s-au întâmplat vărului tău… cum îl cheamă… Anastasie. Există? Greu de crezut… cu aşa nume. – Ţi-e frică să stai cu tine de faţă. Musai să-l aduci pe văru’ să suporte partea ruşinoasă. Nu trebuie să-ţi faci griji de Alzheimer, tu n-ai ce să-ţi aminteşti. Toate vor fi transferate către „prietenul tău imaginar”, care te va ajuta să-ţi umpli nădragii mai repede. O să fii precoce.
– Admirabilă predică. De la Moş Crăciun ni se trage?
– Ce tot ai cu el? De ce musai luptat cu Moş Crăciun? E şi el parte din mitologia modernă. Toţi avem nevoie de un om generos care să ne mulţumească măcar într-o seară pe fiecare în parte. N-o fi el foarte religios după origine, dar tot într-acolo conduce. Dacă l-ai imagina după modelul oamenilor de azi n-ai mai putea crede în el. Mereu te-ai aştepta să-ţi facă farse nasoale, să-ţi fure, în loc să-ţi aducă. Un fel de Grinch înainte de „convertire”.
Aşa că a trebuit investit cu tot ce nu suntem noi în stare să facem. E relaxant să-l ai pe Moş Crăciun. Te scuzi mai uşor şi în faţa copiilor. Laşi în grija lui prostiile altruiste. Îi mai tragi şi un spirit al Crăciunului în jur, ca o năframă neasortată. De fapt, cine ştie ce înseamnă spiritul Crăciunului?
– Pun pariu că la ora asta sigur ştii tu.
– Nu ştiu, dar cred că mi-ar plăcea să îţi aud peroraţia cinică.
– Ştiu şi eu dacă să mă încumet după ce m-ai lovit ca pe-un sac de box… Uite că nu pot să tac totuşi, dacă îmi oferi asemenea ocazie. Spiritul Crăciunului este un…. melanj… lacrimogen, patetic, dezgustător care conţine mai mult răspunsuri senile la marketingul de sezon. Toţi vor să cumperi de fapt produsele lor, pe care nu le-au putut vinde trei luni înainte. Şi atunci dă-i cu spiritul în sus şi în jos. De parcă i-ar durea pe ei în fund că tu faci vreun cadou sau nu, dar important e să prinzi ideea şi să te aprovizionezi cât pentru trei familii. Iar ăilalţi, la fel de deştepţi, te îndeamnă să fii generos cu ei, cu fundaţiile lor, cu organizaţiile lor. Poate că unii chiar îs cinstiţi acolo şi atunci bine fac: măcar aşa să ia de la ceilalţi hapsâni pentru nişte nenorociţi.
– Ca să nu mai zic de spirit în familie. Să fii mai generos, mai devreme acasă, nu? Adică să nu mai fii dobitoc, să nu-ţi mai baţi nevasta, să-ţi mai întâlneşti şi copiii, iar ei să te mai vadă la faţă, să afle dacă ai mai îmbătrânit de când v-aţi văzut ultima oară. În vară. Prefaceţi-vă că vă iubiţi. Dacă e comandă, sigur, se face, şefu’. Doar a spus la televizor. Ca şi cum s-ar putea şterge cu două pupături şi o partidă de sex tot ce nu s-a întâmplat un an întreg.
– Nu se şterge, dar e rău că măcar atunci e altfel?
– E o minciună, mai bine să-ţi vezi de viaţă ca înainte. Nu mai prosteşti lumea. Nu te mai minţi singur. Nu-ţi mai baţi joc de ceilalţi. Fii consecvent, barosane!
– De unde ştii care e minciuna? Poate că ăla care durează cât o partidă de sex – cum zici tu – ăla e adevărul. Poate că merită.
– De ce? Ca înainte de moarte, horcăind, să-l auzi pe unul văicărindu-se că nu a stat mai mult în pat sau că nu şi-a pupat mai mult familia? Cum şi-ar mai trage pumni în cap, dar a paralizat, din fericire, şi nu se mai poate mutila.
– E şi asta o realizare. Măcar nu merge pe lumea cealaltă ca bivolul.
– Iaca, Moş Crăciun, că eşti darnic şi eşti bun…
– Da. Recunoaşte că nu te-ai mai bucurat de mult cum te bucurai când ştiai că vine Moşul.
– Admirabil! Mă bucuram de braşoavele părinţilor. Ce frumos era dacă rămâneam la stadiul de mormoloc. Dacă nu mai creşteam de la trei ani încoace, ca să mai vină Moşu’.
– Admirabil ar fi dacă ai fi ştiut păstra bucuria de atunci. Gândeşte-te ce performanţă ar fi pentru unul de cinismul tău să se poată bucura fără să se cenzureze. Să fie în stare să se bucure. Ca un bolnav care se scapă în pantaloni. Fără precauţii. Vezi? Asta îmi place mie la Moş Crăciun… povestea aia în care se amestecă un soi de bucurie prostească, dar pe care am uitat-o. Nu cred că devin adulţi mai responsabili cei care au aflat de timpuriu că nu există Moş Crăciun. S-au grăbit numai părinţii să scape de dilema „morală” care-i apăsa. De parcă asta ar fi fost prioritatea vieţii lor. De parcă nici nu şi-ar mai fi minţit copiii cu altă ocazie. Gândeşte-te numai când se certau şi îţi spuneau că maică-ta a curăţat ceapă sau că a căzut pe scări de e vânătă la ochi. Dar e bine că ai scăpat de Moş Crăciun. Altfel ajungeai schizofren. Aşa, ia, ce băiet năzdrăvan şi întreg la cap te-ai făcut.
– Dacă aş fi beat acum, fie te-aş lua la bătaie că-mi judeci tu familia, fie m-aş apuca să-mi plâng nefericirea de a fi fost văduvit de bunătatea Moşului. Sau poate că m-aş scăpa să-ţi spun nişte lucruri pe care chiar le cred. Mai ştii, poate că am şi eu nişte amintiri fericite cu renii, dacă nu cu bărbosul cel bătrân. Poate că s-au băligat în faţa uşii, iar când am ieşit să-i văd, am alunecat. Şi aşa se face că am avut o vacanţă de iarnă mult mai lungă. Numai că am stat majoritatea timpului în ghips.
– Şi ce te împiedică să mă iei la pumni şi picioare?
– Moş Crăciun… că mi-a şoptit acum în ureche (de m-a umplut cu salivă) că ai fost cuminte tot anul şi meriţi un tratament omenos.
– Şi tu l-ai crezut…
– Cum era să nu-l cred? Altfel îşi scuipa şi proteza în canalul meu auditiv. E foarte convingător, te-a salvat de la o nenorocire…
– E greu să faci în pantaloni, nu? E greu să treci de ultima graniţă. E dificil să te faci odios în faţa prietenilor. Îţi spui că nu contează, că îţi permiţi, dar ţi-e ruşine. Nu-ţi place să-ţi simţi turetcii plini. Tata şi mama perforează cinismul. Dimpreună cu cei şapte ani de-acasă… când credeai în Moş Crăciun. Copilul care-l aştepta pe Moşul se jenează să devină dobitoc.
– Nu te lovesc pentru că suntem prieteni şi eu nu dau în ai mei.
– Suntem prieteni pentru că ai fost pui de om, iar nu de animal. Altfel mă sfâşiai. Nenorocita de copilărie te opreşte să nu umpli încă nădragii. Sigur că Moş Crăciun e un pretext, doar ştiu şi eu că nu e zeu. Dar bucuria de a-l vedea e unul dintre momentele despre care aproape toţi cei care au avut parte de aşa ceva îşi amintesc cu plăcere. Îşi aduc aminte că erau fericiţi. Dacă încerci să te îneci în băutură, de exemplu, ce cauţi? Să uiţi, să petreci, să fugi de lume, să te distrezi… îl cauţi, na, pe Moş Crăciun.
– Poate vreau numai să mă distrug.
– Fără motiv? Doar dacă ai fi bolnav mintal. Altfel te macină ceva. Poate o nefericire.
– Trăiesc negarea lui Moş Crăciun, cum ar veni. Halal!
– Vezi ce puţin mi-a luat să te introduc în subiect? Şi să te sâcâi cu el până la obsesie.
– Nu-mi rămâne decât să admit fabuloasa concluzie că există Moş Crăciun.
– Nu, ci să recunoşti că încă n-a murit în tine mogâldeaţa care credea în Moş Crăciun.
– Şi dacă nu recunosc?
– Atunci hai să ne îmbătăm împreună, iar pe la miezul nopţii te asigur că mergem amândoi pe trei cărări cântând „Moş Crăciun cu plete dalbe…”
– Chiar crezi? Mira-m-aş. Şi de ambiţie, acum tot n-aş face-o.
– E una dintre cele mai mari satisfacţii şi eliberări să ajungi să te contrazici singur, dar fără să suporţi consecinţe, fără poveri morale, fără implicaţii de orice fel. Însuşi cinismul tău se va hrăni din această contradicţie şi îşi va face provizii. Nu cred că ai rata aşa ceva pentru nimic în lume. Pentru cei ca tine, e una dintre cele mai rafinate torturi: să faci lucruri pentru care ulterior să te dispreţuieşti.
– Trebuie să recunosc că măcar pentru acest motiv admit că Moş Crăciun ar merita să existe.