Amintiri cu Ionatan Piroșca

O strofă dintr-o poezie scrisă de Ionatan în 1984
O strofă dintr-o poezie scrisă de Ionatan în 1984

De când am avut prima dată ocazia să vorbesc cu el, pe Ionatan îl țin minte tremurând. Era unul dintre simptomele numeroaselor sale probleme de sănătate. Dar ideile nu-i tremurau, nici voința, nici perseverența. Făcea anual, dacă era posibil, câte un drum de la Brăila până la Oradea și retur. Printre opririle de pe traseu, se numărau: Bucureștiul, Brașovul, Sibiul, Clujul, Oradea, Baia-Mare, Rădăuți, Iași, Arad, Timișoara, Bistrița. Depinde pe unde îi erau prietenii acasă și gata de o întrevedere.

În preajma lui, deși era evident un lider al grupului Cuvinte la Schimb, m-am simțit mereu liber să fac ce mă taie capul. Liber să-i întorc vorba, liber să-i contest verdictele. Asta nu înseamnă că nu mă lua la ochi și că nu mă muștruluia. Ei, nici vorbă! Dar niciodată nu avea ifose de șef, de poet consacrat, de guru pe care trebuie să-l asculți în tăcere și să-l saluți cu capul plecat.

De la primul dialog – purtat la masa din bucătăria lui Cătălin Lata (lângă blidele cu mâncare asezonată cu niște memorabile murături făcute de bunică-sa) – m-a obligat să-i spun simplu, Ionatan. N-am avut de ales, doar avea barbă și era de vârsta părinților mei.

Când trecea pe la noi, în pelerinajele lui prin țară, purta o desagă întreagă de povești în care apăreau nume, care uneori se asociau și cu chipuri: Liviu Mocan, Cristi Țepeș, Eduard Orășanu, Dan Surducan, Ileana Jean, Dragomir Bojan, Iosif Mureșan, Măriuca Mihalache, Ioan Alexandru (cu care se cunoscuse personal), Ion Zubașcu etc. etc.

Este absolut incontestabil că el era motorul grupului Cuvinte la Schimb. Publicase deja vreo 4 volume, iar între anii 2000-2005, principala lui grijă era să faciliteze debutul unor tineri adunați într-un spațiu virtual. Prin strădania lui și contribuția celor care-l cunoșteau și îl apreciau, a reușit să adune bani pentru două volume (2001, 2005). Privind retrospectiv, sunt tentat să cred că n-a rămas o amprentă prea puternică în istoria… literară a mediului evanghelic, dar pentru cei care eram atunci în căutarea unei forme de exprimare și poate a unei vocații, a însemnat mult.

Fac o mică paranteză pentru a prezenta contextul. Citește mai mult »

Anunțuri

Când nu mai ai vreme să-ți povestești viața…

E. Irving Couse, The Historian (Sursa)
E. Irving Couse, The Historian (Sursa)

…poate că ești oleacă prea ocupat. Zic și eu, nu dau cu paru’.

Despre legendele populare se spune că multe se vor fi născut la șezători de iarnă, la gura sobei, sau în hanuri, când oamenii se opreau și depănau seara povești. Își puneau astfel viața în cuvinte și-i dădeau o semnificație. Sau și-o așezau în contextul unor narațiuni străvechi.

Evangheliile, dar și o bună parte din Vechiul Testament, au circulat ca tradiții orale, tot povestite din gură în gură. Deci și acolo era nevoie de timp și de oameni care să se ocupe de depănat istorii.

Sunt multe lucruri care se leagă de povestea propriei vieți. Am putea începe de la povestea de la sfârșit de zi, când fiecare își spune mai pe lung sau mai pe scurt pățaniile zilei în familie. Și le dă un sens. Chiar și rugăciunea de seară, pentru cei care o practică, e un fel de poveste, o rememorare a celor înfăptuite peste zi.

Nepovestite, întâmplările dintr-o zi și dintr-o viață nu capătă sens, ci rămân disparate. Povestite, ele își pierd durata și detaliile, însă câștigă semnificație și coerență. Istorisirea le face să se lege și să însemne ceva.Citește mai mult »

Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea

Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)
Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)

Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.

Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.

Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici, neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau altul.

Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.

E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă, tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația, aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.

Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză” sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.

În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se simt derutați.

Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat. Citește mai mult »

Scrisoare către politicieni

(sursa)
(sursa)

În 2012, Eduard Orășanu scria pe blogul lui o scrisoare adresată candidatului (de atunci) Teodor Baconschi. Textul mi se pare în continuare de actualitate și e valabil indiferent cine-i destinatarul. Am selectat numai 3 paragrafe, citiți restul pe blogul lui Edi.

Poate cei din Copou, fiind mai fini si mai subtiri intelectuali va vor vota cu bucurie stiind si apreciind valoarea dumneavoastra. Zic poate pentru ca Iasul are o istorie legata destul de puternic de Iliescu si “fructele” lasate in urma sa (FSN, PSDR, PSD).

Poate cei din Valea Lupului, fiind oameni de afaceri, isteti si descurcareti va vor vota. Zic poate pentru ca acolo locuiesc multi dintre imbogatiti din ultimii ani. Dar cum multe dintre aceste averi nu sunt nascute prin etica sau har crestin raman dubii.

Dar tata, dar mama, dar cei din Alexandru? Ei bine ma tem ca tata e greu de convins. Si nu numai tata, dar si prietenii lui tata (cei cu care joaca sah la un club al pensionarilor). Tata se uita la Antena 3, nu mult, dar suficient. Mama are emisiunile ei si voteaza c-am cum spune tata. Cartierul dormitor e greu de cucertit.

Armistițiul de crăciun – un caz de noblețe insuficient investigat

Trupe germane și britanice (sursa)
Trupe germane și britanice în teritoriu neutru cu prilejul „armistițiului de Crăciun” (sursa)

În jurul datei de 25 decembrie 1914, la puțină vreme după debutul Primului Război Mondial, s-au înregistrat în mai multe puncte de pe linia frontului de vest și de est armistiții spontane pentru sărbătoarea Crăciunului. Am aflat despre acest minunat incident abia când am văzut filmul Joyeux Noel, o ecranizare inspirată din acele manifestări de umanitate, survenite și ca urmare a apelului făcut de Papa Benedict XV (un personaj cel puțin interesant, în acei ani). Fenomenul se pare că a fost destul de amplu, undeva la 100.000 de combatanți fraternizând în această perioadă.

Mi s-ar părea foarte interesant de înțeles de ce a fost posibil doar atunci și nu s-a mai înregistrat un fenomen similar ulterior, când războiul s-a întețit, nici în următorul război mondial. S-o fi pierdut ceva esențial din fibra combatanților? A fost nevoie de atrofierea acelui ceva pentru ca măcelul să poată deveni deplin? A pierdut atunci (definitiv!?) omenirea ceva din moștenire ei „genetică” pozitivă? Citește mai mult »

„Revoluția” română – comemorare subiectivă

(Sursa)
(Sursa)

Acum 23 de ani se comemora 1 an de la ceea ce încă mai credeam pe atunci că a fost Revoluția Română din Decembrie 1989. Se comemora într-o atmosferă extrem de sumbră. Nu prea ninsese, iar ninsoarea care căzuse atâta că se amesteca urât cu noroiul de pe străzi.

Panglicile de la coroanele alea fluturau dezolant în imaginile difuzate pe ecranele (în majoritate alb-negru) ale televizoarelor. Atmosfera era apăsătoare, aproape insuportabilă. Se simțea în aer prefăcătoria și trădarea, moartea inutilă și neputința, eșecul și revolta.

În primăvară, Iliescu se instalase cu o inadmisibilă majoritate în fruntea țării, dimpreună cu pseudo-partidul democrat FSN. Se consumaseră deja trei mineriade, dintre care una cu morți și răniți.

„Democrația” și „libertatea” se dovedeau cumplit de asemănătoare cu totalitarismul care, teoretic, fusese curmat cu un an înainte. E drept că aveam blugi, gustasem banane și ciocolată, ne jucam cu jucării Made in GB sau USA. Dar un gust ca de nisip, ca de zer stătut îți rămânea în cerul gurii.

Parcă tot anul 1990 a fost sumbru. După frica de teroriști – care încă a mai persistat vreo lună –, au urmat nopțile în care stăteam să vedem dacă nu cumva îi judecă pe membrii nomenclaturii. Rămăsesem cu reflexul că s-ar putea să se dea la televizor. Dar noaptea târziu. Că așa se dădeau programele bune la tv.

După aceea, a urmat frica de mineri. Nu că ar fi putut ei năvăli din televizor peste noi, ci teama aceea că nu știi ce și de ce se întâmplă. Teama că există niște inși incontrolabili care au o lege a lor, necunoscută și extrem de dură.

Se mințea mult la un an după „revoluție”. Citește mai mult »

Cine e scriitorul numit „un Soljenițân român”?

(sursa)
(sursa)

Dacă veți căuta pe internet, veți rămâne, probabil, cu impresia că Ion Ioanid este „un Soljenițân român”. Dar titlul acesta i-a fost atribuit fraudulos dizidentului comunist, care, de altfel, are meritele sale certe și, în orice caz, nu și-a arogat acest titlu el însuși, așa că nu poate fi învinovățit de furtișag.

De fapt, povestea este una destul de urâtă, în care „marii” noștri intelectuali își dau în petec, timp în care, firește, vin să educe nația prostovană despre cum stă treaba cu eticile și moralitățile.

Pentru titlul de „Soljenițân român” se bat 3 persoane. Cel mai puțin credibil este candidatul propus, din senin, de către Jurnalul național. Dar acest ziar este deja asociat în mod implacabil cu un partid și cu un personaj de tristă popularitate, așa că poate veni cu orice propunere că nu mai surprinde.

Există însă și un deținător de drept al titlului. El se cheamă Citește mai mult »

Trei într-o… soartă

Photo by Getty (2); Corbis (sursa)
Photo by Getty (2); Corbis (sursa)

Pe 22 noiembrie mureau JFK (dar asta aproape sigur știți deja), Aldous Huxley și C.S. Lewis. Din princina circumstanțelor în care s-a petrecut din viață cel dintâi – ca urmare a unui asasinat nici azi lămurit pe deplin – decesele celorlalți doi au fost sortite să rămână în umbră.

După câte am citit de și despre C.S. Lewis, nu cred că l-ar deranja această discreție impusă. Cât despre Huxley, nu știu ce să vă spui. Cred că era suficient de lucid încât să își asume soarta – oricum, viața n-a fost prea blândă cu el.

E interesant de observat că, la nivel mediatic, JFK este mult deasupra celorlalți doi – care nu erau niște fitecine –, dar, dacă ar trebui să numesc ceva semnificativ legat de numele lui, cred că nu pot stoarce din memorie altceva decât criza rachetelor din Cuba. Așadar, probabil că lui Kennedy i se datorează (nu în totalitate, fără-ndoială), faptul că nu s-a ajuns la un al III-lea război mondial. În rest, mult mai populară e presupusa (ori dovedita?) relație cu Marlyn a lui JFK.

Este totuși un lucru despre care se vorbește mai puțin. După ce rușii au ieșit în spațiu în anii ’50 (celebra Laika a zburat în 1957) și chiar cu echipaj umane (Gagarin, în 1961), Kenedy a ținut un discurs prin care a dat un imbold deosebit învățământului tehnic (ingineria de vârf) în America și care a culminat cu trimiterea primei navete pe Lună (Armstrong, 1969). Și de la el ne-a rămas impresia că științele exacte și creierele de la NASA ar fi superioare celor din domeniile umaniste.

Despre Huxley se spune că a fost unul dintre părinții spirituali ai mișcărilor din anii ’60. Celebritatea i-a asigurat-o însă utopia neagră Minunata lume nouă și completarea survenită la vreo 30 și ceva de ani, scrisă sub formă de eseuri, Reîntoarcerea la minunata lume nouă, unde apar și niște sugestii de soluții.

Avea dreptate Huxley când spunea că el a văzut mai departe decât Orwell, care anticipase doar sistemele totalitare. Huxley a anticipat vremurile noastre și câteva dintre problemele ei fundamentale: uniformizarea, suprapopularea, controlul etc.

Recunosc însă că cel mai atașat sunt de C.S. Lewis și asta nu doar pentru faptul că e creștin. Ci și pentru că, ori de câte ori l-am citit, am fost silit să privesc lumea dintr-o altă perspectivă. Și acest imperativ se permanentizează, obligând cititorul atent să evalueze mereu realitatea și dintr-un alt punct de vedere decât era obișnuit.Citește mai mult »

Rădăcinile comunismului

Coperta primei ediții (sursa)
Coperta primei ediții (sursa)

Ieri s-a comemorat o dată tristă – din punctul meu de vedere – pentru umanitate, nu doar pentru Rusia: triumful Revoluției din Octombrie, 1917. Iar anul acesta sunt 165 de ani de când s-a publicat Manifestul Partidului Comunist. Așa că musai să ne amintim de binefacerile comunismului. Oricât de obsesive ar deveni, lucurile astea va trebui să mi le rechem din memorie an de an. Sunt repere într-o istorie personală, dar și repere inevitabile ale marii istorii.

La un asemenea „praznic”, mi se pare foarte potrivită lectura Manifestului... Nu l-am mai citit niciodată. Am trăit și sub comunism, așa că, la ce-mi trebuia teoria lui? Totuși, eram curios de unde ni s-a tras. Eram curios de ce Iliescu socotea că eroarea lui Ceaușescu fusese doar proasta aplicare a principiilor.

Fără să-mi verific impresiile cu „autorități” în domeniu, încerc să spun cu ce am rămas după lectura unui text care ne-a afectat în mod fundamental existența ca nație și ca indivizi.

Manifestul este o scriere veninoasă, instigatoare, un adevărat model de propagandă provocatoare și extrem de agresivă. Demonstrațiile logice sunt adesea eclipsate de spiritul revoluționar. Citește mai mult »

Copiii din comunism

Copii basarabeni în Siberia http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Bsarabeni_Siberia_3.jpg
Copii basarabeni în Siberia
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Bsarabeni_Siberia_3.jpg

Mulți ne-am petrecut copilăria în comunism și avem nostalgii care ne leagă afectiv de acea perioadă. Unii, mai norocoși, au prins anii mai buni, în special ’60-’70, alții, mai ghinioniști, au prins ani răi ’50 și ’80, cu precădere.

Probabil că există o largă majoritate de oameni care au amintiri frumoase din acei ani, fie că au trăit mai greu, cu pâine pe cartelă, cu restricții, cu tancurile rușilor la colț de stradă etc., fie că au prins zilele când mai găseai câte un kil de banane, carne la liber, salam fără soia etc.

Cred că și de aici vine dificultatea individuală de condamnare a trecutului comunist. Plus că, la ce reguli noi de viață inventează contemporanii noștri și la ce confuzie generală există în societate, e aproape inevitabil regretul pentru stabilitatea și limpezimea unor lucruri de atunci.

Totuși, nu despre acei copiii care am fost cei mai mulți dintre noi voiam să scriu, ci despre alții, minoritari, dar importanți prin felul în care au trăit comunismul.

În comunism au trăit și copiii celor care, în ani ’50 (bănuiesc că știți prea bine că arestări s-au făcut și în rest, dar acel deceniu a reprezentat momentul de vârf) au fost arestați. Unii dintre ei au trăit ani întregi fără să știe dacă tata (mai ales) e în viață. Alții au fost deportați în Bărăgan – asta presupunea că erau duși și abandonați undeva în câmp, să se descurce cum pot – împreună cu familia (în cazul „fericit”) sau doar cu unul dintre părinți ori chiar cu vreun bunic.

Alții erau lăsați în grija rudelor binevoitoare – vezi cazul Mihai Wurmbrand – căci părinții erau luați și nu se știa nici unde au fost duși, nici dacă se vor mai întoarce vreodată. Alții trebuiau să se înghesuie împreună cu alte 2-3 familii într-un apartament (domiciliu forțat) din casele proaspăt naționalizate.

Și fiți siguri că n-am epuizat posibilitățile: mai existau, de pildă, și familiile mutilate care se mutau în apropierea localității unde se afla lagărul în care se presupunea doar că fusese dus unul dintre părinți (mai ales tata).

Pe lângă ce sufereau acești copii – frig, foame, frică, nesiguranță, dor de părinți, umilințe etc. – e aproape o glumă sinistră să pretinzi că o palmă sau o nuia peste fund poate „traumatiza” un copil. Disproporția e atât de mare, încât te ia cu amețeli, însă ea vorbește despre diferența mare dintre ce trăim acum și ce trăiau ei atunci.

Dar n-am terminat. Citește mai mult »

Ce-mi amintesc din „numeroasele contribuții” ale lui Adrian Sârbu la presa audiovizuală

Adrian Sârbu, cunoscut mai degrabă ca „patronul PRO TV”, a demisionat de la conducerea CME, compania care a lansat PRO tv-ul în România. E greu de spus cât bine și cât rău a făcut societății românești acest post de televiziune și toate instituțiile de presă care au venit pe drumul deschis de el.

Atunci când aud însă despre vizionarism (este apreciată „viziunea creativă de excepţie” a lui Sârbu), întotdeauna îl asociez cu ceva bun pentru societate, că altfel orice dictator sau ucigaș în serie poate fi considerat un vizionar (iar unii au fost deosebit de creativi). Așa că mi se pare inevitabilă întrebarea dacă și ce bine a făcut această „viziune creativă” societății românești.

Îmi amintesc foarte bine că, în 1996, atunci când Iliescu deținea monopolul asupra TVR, PRO TV făcea practic opoziție media. La vremea respectivă, eram foarte încântat – și pe bună dreptate – că, în sfârșit, se spuneau anumite lucruri pe șleau, că multe dintre frustrările acumulate în semidictatura iliesciană puteau fi exprimate public.

În acea vreme, talkshow-ul lui Călinescu reprezenta o tribună de unde se contesta mesajul fesenist, iar populația putea să vădă și jurnalism de altă factură decât cel practicat cu obediență în TVR.

Mi-aduc aminte o astfel de emisiune în care Iliescu era pus față în față cu Dinescu (deși cred că era mai încoace, prin ’98-’99) și, din cauza subiectului fierbinte, Călinescu a anulat emisiunile care urmau, prelungind discuția cu vreo 2 ore, iar la final a decis să-i aducă pe cei doi și în ziua următoare. Nu-mi ascund satisfacția trăită când l-am văzut pe Iliescu – pentru prima oară – pus la zid, încurcat, defensiv, contrat fără menajamente, luat la întrebări și, la un moment dat, chiar în furculiță de impetuosul Dinescu și (aveam să înțeleg asta mai târziu) obraznicul Călinescu.

Cred că astea sunt dintre cele mai plăcute amintiri legate de PRO TV. Ba nu, mai am ceva. Emisiunile și prezența lui Cristian Tabără. Ori de câte ori avea un prilej, omul ăsta organiza o campanie de binefacere. Folosea toată logistica și toată „sloganistica” protevistă ca să poată ajuta niște oameni sărmani, fie loviți de inundații, fie de sărăcie, fie de boală etc.

PRO TV-ul a fost însă mereu preocupat să dea oamenilor ceea ce cer. Așa că a inventat groteștile știri de la ora 5 – pe care OTV-ul le-a existins pe toată ziua și le-a permanentizat în mintea și mai ales în afectul telespectatorilor.Citește mai mult »

Ghetoul de la Oradea (1944)

via: www.ebihoreanul.ro
via: http://www.ebihoreanul.ro

Nu știu de ce n-oi fi ținut minte până acum, dar abia după o discuție din această seară mi s-a înfipt tare în creier informația că în Oradea a existat cel mai mare ghetou din Ungaria, după Budapesta. De fapt, erau două, unul pentru evreii orădeni și altul pentru cei aduși din zonele limitrofe. Despre locul penitenciarului Oradea pe harta Gulagului comunismului românesc știam. Am găsit în mai multe volume și am auzit la televizor despre atrocitățile de aici (probabil că unii dintre torționari sunt încă în viață!).

Revenind la Holocaust, adaug pentru cunoscătorii topografiei locului că cel mai mare dintre ghetouri cuprindea zona Traian Moșoiu, Cuza Vodă, Titu Maiorescu, Kogălniceanu, C-tin Tănase și Sucevei. Cel de-al doilea era undeva în zona Decebal înainte de pod, în dreapta, spre malul Crișului (cred că pe unde-i o clădire a Liceului Schiller). Găsiți mai multe informații aici.

Există și un corespondent pe plan local pentru Jurnalul Annei Frank: o fată de treisprezece ani, Eva Heyman, a ținut un jurnal de ghetou. Puteți citi aici câteva fragmente din jurnal, iar la acest link găsiți informații despre autoarea lui. În Universitatea din Oradea s-a înființat și un Centru de Cercetare a Istoriei Evreilor care îi poartă numele.

Și dacă tot a venit vorba despre crimele naziste, vă amintesc că un alt orădean, Nyiszli Miklos, a scris o carte-mărturie după ce a supraviețuit lagărului de la Auschwitz. Cartea lui se cheamă Am fost medic la Auschwitz (găsiți o versiune destul de prost scanată aici) și a reprezentat primul meu contact cu istoria Holocaustului.

Și cum tot se vorbește despre „memoria locului”, mă întreb ce urme ale acelor zile s-ar mai putea găsi pe clădirile în care au locuit claie peste grămadă mii de evrei. Probabil că din case și de pe pereți s-a cam șters orice amintire, dar oare podurile și beciurile n-au păstrat nimic? Or fi făcut ăia curățenie mare când i-au cărat spre lagăre, știind că fac un rău pentru care s-ar putea să plătească așa că vor fi șters orice urmă?

Am scris această postare pentru că mă gândeam că poate mai sunt și alții ca mine, care nu știu chestia asta, și deoarece consider că această istorie sinistră, macabră nu trebuie să se afunde în uitare, ci să fie propagată și reluată, ca să știm și noi pe (sau peste, dacă vreți) ce lume trăim.

De ce-i mai rău cu torționarii comuniști decât cu cei naziști

By Antonu (Own work),  via Wikimedia Commons
By Antonu (Own work), via Wikimedia Commons

A început, cu vreo 20 de ani mai târziu decât s-ar fi cuvenit, vânătoarea torționarilor comuniști. De știut, știam despre ei încă de multă vreme (despre Pleșiță cred că am aflat de mai bine de zece ani, iar omul vorbea dezinvolt pe la tv), dar nu s-a întreprins niciun demers concret de sancționare.

Iliescu ar fi fost cel ce putea da semnalul, fiindcă îl asculta și Securitatea și justiția, pe vremea lui. Dar n-avea cum s-o facă. Constantinescu și CDR-ul n-ar fi putut face nimic, fiindcă s-au trezit sabotați, legați de mâini și de picioare, niște looseri predestinați să compromită imaginea partidelor istorice și a dreptei. După aceea a venit Năstase, care, fiind odraslă socialistă nu avea niciun interes să-și bată cuie în talpă. Băsescu a fost o struțo-cămilă.

Dificultatea a ceea ce pare să se întâmple acum – de nu cumva o fi praf în ochi – are mai multe cauze. Prima dintre ele este aceea că până și acum, comunismul și-a păstrat o imagine mult mai simpatică și dezirabilă decât nazismul, diabolicul său frate geamăn.

Dacă neonaziștii sunt asociați în genere cu o formă de dereglare socio-psihică, comuniștii sunt adesea percepuți ca niște idealiști, ca niște utopiști aproape simpatici. Așa că, la nivel de PR, comunismul stă net superior prin comparație cu nazismul – regimul criminal de la cealaltă extremă.

Același PR foarte eficient reușește să arunce într-un con de umbră unul dintre textele fondatoarea ale comunismului: Manifestul Partidului Comunist – un document ce incită explicit la ură, la luptă și, dacă-i nevoie, la crimă pentru „cauză”. Dacă ar apărea într-un ziar sau într-o carte un text similar scris azi, Citește mai mult »

Blestemații ani ’60

www.time.com
http://www.time.com

Cu privire la anii ’60-’70 ai secolului trecut am căpătat, de-a lungul timpului, două perspective profund contradictorii și extrem de categorice.

Mă interesează această perioadă pentru că a premers cronologic (dar sigur și ideologic) ceea ce trăim astăzi. Născut la capătul anilor ’70, moștenirea deceniilor anterioare mi-a pregătit într-o bună măsură viitorul și mi-a marcat destinul.

Dar ce s-a întâmplat în acei ani și, mai ales, cum se explică? Perspectiva creștin-puritană incriminează cu vehemență dezmățul moral care a caracterizat acea perioadă. Am auzit numeroase anateme aruncate peste muzica rock, peste fenomenul hippy, peste dezlegarea la avorturi, peste lipsa de rușine impietatea tinerilor de atunci.

Perspectiva progresistă, s-o numim, insistă pe libertățile obținute, pe emanciparea dobândită, pe componenta ecologică și pacifistă a mișcărilor din acei ani, pe legitimitatea revoltei și a contraofensivei tineretului. Ni se spune că tot ce s-a întâmplat atunci a fost necesar și bun.

Dacă e să cauți o explicație, adesea creștinii oferă strict varianta spirituală: războiul dintre bine și rău, dintre îngeri și demoni, dintre Dumnezeu și diavol. Dar acestă explicație e valabilă pentru orice eveniment din istoria umanității. Nici măcar precizări de genul „fără precedent” sau „fără rușine” sau „cum nu s-a mai văzut vreodată în istorie” nu ajută prea mult.

De cealaltă parte, toate achizițiile acestei perioade sunt prezentate, de către adepții mișcărilor de atunci, numai în roz și cu aură de confeti pe deasupra. Ca să vezi câtă fericire ne-am achiziționat, ca societate, în binecuvântatul deceniu 7, îndeosebi…

Cum nu prea m-a satisfăcut nicio explicație, nici cealaltă, am încercat mereu să înțeleg ceva mai mult și mai bine această perioadă ce încă îmi pare învăluită în ceață.

Ascultând sentințele creștine împotriva imoralității, nu poți să negi justețea lor. Până și pentru o societate laică e necesar un set de moravuri care s-o țină închegată. Dar totuși, lipsește acea explicație care să ne spună măcar de ce s-a ajuns aici. Și nu pe caz general – cum că păcatul omului… –, ci mai specific, mai aplicat. De altă parte, vizionând un film precum The Wall (care trebuie văzut măcar o dată în viață), nu poți să nu le dai un pic de dreptate și psihedelicilor și protestatarilor.

Din lecturile accidentale de până acum, am adunat totuși câteva repere pentru epoca în discuție. Citește mai mult »

Iertarea – secvențe din filmul „Demascarea”, despre „fenomenul Pitești”

http://www.evz.ro/
http://www.evz.ro/

În februarie 2011, a fost lansat oficial un film, regizat de Nicolae Margineanu, după un scenariu de Alin Mureşan, despre Fenomenul Pitești petrecut între anii 1949-1051, reeducarea având drept scop distrugerea morală a deținuților, dărâmarea întregului sistem de valori, neutralizarea voinței de libertate sau a oricărei trăiri spirituale și credințe în Dumnezeu. Se pregătea nașterea „omului nou”, propovăduit de ideologia comunistă.

Scopul esenţial al aşa-zisei reeducări de la Piteşti a fost, după cum reiese şi din documente, şi din mărturiile victimelor, distrugerea morală a deţinuţilor, dărâmarea sistemului lor de valori. Totul pentru a face posibilă naşterea „omului nou”, propovăduit de ideologia comunistă.

Prima etapă era „împrietenirea”, a rată intervievaţii din filmul lui Mărgineanu. „După câteva luni în care te descătuşai povestind pe cine ai mai lăsat «afară», pe cine nu ai denunţat, venea demascarea”, spune Nicolae Purcărea, unul dintre deţinuţi.

„Asta era aşa-zisa demascare exterioară. Un băiat şi-a adus astfel şi tatăl, şi fratele în închisoare”, completează Gheorghe Stănică.

„Ajungeai să fabulezi, să spui despre părinţi că au fost…, despre prieteni, cunoştinţe că au fost…, despre fete că sunt depravate… La un moment dat nu mai ştiai care este adevărul. Ajungeai la contradicţii, pentru care Ţurcanu te bătea îngrozitor”, explică Purcărea. „Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că unii au recunoscut, de fapt au afirmat, că au trăit cu sora sau cu mama. Erau lucruri ce scapă minţii mele”, spune Petre Cojocaru.

Unul dintre cei care s-au transformat din victime în călău a fost Tudor Stănescu, astăzi călugăr. Iar una dintre victimele sale a fost Constantin (Tache) Rodas, care a avut însă puterea să-l ierte: „Cea mai grea a fost lovitura pe cap cu funia, mai ţii minte? Mă gândeam că pot să mă lovească oriunde, dar nu la cap, ca să nu înnebunesc”. Bătrânul călugăr nu-şi aminteşte, însă îşi cere iertare. Iertarea vine, neaşteptată. Pentru că torturile au fost pentru cel bătut o metodă de întărire a credinţei: „Le-am mulţumit la toţi cei care m-au bătut şi i-am întâlnit după”. Credinţa l-a ajutat şi pe Nicolae Purcărea să supravieţuiască infernului, deşi la un moment dat, zice, a înnebunit: „Atâta m-au bătut că nu mai aveau ce face cu mine. Atunci m-au băgat în hârdăul cu murdării şi m-au «botezat». Se zicea că de demascare nu puteai scăpa. Ori cedai, ori mureai. Exista însă şi a treia cale, aceea de a înnebuni. Am trăit-o eu. Câtva timp nu am mai ştiut de mine”. Într-un acces de disperare, Gelu Gheorghiu şi-a tăiat venele, ajungând astfel şi el în aşa-zisul colţ al nebunilor. „Ţin minte că a venit

Ţurcanu la mine şi mi-a zis: «Nu mori când vrei tu», spune acum Gelu Gheorghiu.

Sursele citatelor și mai multe informații, aici și aici.