Scheleții

Unii sunt convinși că scheleții se ascund în dulap. Și stau acolo pitiți și chitiți să iasă tocmai în cel mai nefericit moment posibil. Se aruncă în lumina caldă a camerei de oaspeți plină ochi de lume gata să numere și să admire mândrețe de oase rușinoase.

Dar eu cred că scheleții umblă pe stradă. Și nu ca să facă de rușine omul moral, omul la locul lui, omul respectabil. Din contră, umblă în așa fel încât să se potrivească în standardul mulțumii. Fiindcă mulțimile vor scheleți sau, mă rog, oameni cât mai scheletici în sânul lor…

Nici biserica nu se dă înapoi când vine vorba despre designul scheleților. Poate oferi câteva șabloane foarte rafinate: cu încheieturi unse, cu luciu viu, cu straie ușor demodate numai bune să fie considerate decente, cu aparate de vorbit. Ce mai? Parcă ar fi vii.

Tot ce trebuie să faci esteCitește mai mult »

Colindători timorați

(sursa)
(sursa)

Era deja a treia zi când auzeam numai despre teroriști, oameni morți, amenințări, dictator, elemente fasciste, democrație, baricade, blindate, libertate, revoluție și iar… teroriști. Se spunea că miliția va opri orice grup întâlnit pe stradă. Se spunea că teroriștii pot fi oriunde și pot ataca pe oricine. Chiar și într-un sat? De ce nu? Doar nu eram prea departe de oraș. Plus că majoritatea adulților lucrau la oraș. Cine știe care dintre ei putea fi urmărit pentru te miri ce…

Și totuși, cum să nu mergi cu colindul? Cum să nu împarți cu alții bucuria de a cânta despre Naștere? Mai ales când ești un copil care abia a început să meargă cu „cei mari” la colindat. În clădirea bisericii, în jurul sobei ce strălucea și mirosea puternic de la „lunarul” proaspăt aplicat, se discuta aprins dacă ar fi cazul să dăm curs avertismentelor sau nu.Citește mai mult »

Mie-mi place de Moș Crăciun

(Sursa)
(Sursa)

Peste sărmanul Moș Crăciun – ficțiune sentimentală a copilăriei – s-a abătut de o vreme un val de critici virulente. Mult prea mare pentru o non-existență, cred eu.

Ideea de bază care l-a impus la scară mondială – aceea a unui ins (roșu) darnic cu copiii, dar și întru câtva judecător al faptelor de peste an – este una care nu iese din granițele creștinismului. Moșul, la o adică, poate fi generos peste măsură și gata să ierte. Sau poate fi drept și să sancționeze anumite derapaje. E dreptul lui… constitutiv. (Luat la bani mărunți însă, cu siguranță că Moșul nu va putea să-și demonstreze puritatea originilor… dar nu-i singurul în situația asta.)

Cică marea problemă însă ar fi aceea că îi mințim pe copii că există Moș Crăciun. Și că asta ar crea cine știe ce precedent periculos pentru încrederea viitoare a copiilor în părinții lor. Nu zău! Din câte îmi amintesc, n-am auzit niciodată (dar chiar niciodată!) vreun copil ajuns la vârsta critică a adolescenței beștelindu-și părinții că l-ar fi mințit că există Moș Crăciun. Nu știu ca această minciună să fi născut vreo traumă succesorală sau vreo criză de credibilitate parentală.Citește mai mult »

Ne-oamenii

By IggyOblomov (sursa)
By IggyOblomov (sursa)

Când îi asculți (prea mult!) pe teoreticieni, predicatori, moraliști, politicieni, dăscăloși de ocazie și alții asemenea, chiar poți ajunge să crezi că există oameni făcuți numai din calități sau numai din defecte. Ori că într-un om contează numai anumite trăsături, altele fiind nesemnificative din perspectiva întregului. Sau să există o singură culoare dominantă a fiecărui caracter.

Sau poți fi ispitit să crezi că virtuțile și viciile se pot separa net, definitiv, clar. Sau că rădăcina viciilor poate fi extirpată cu totul dintr-un suflet. Sau că sufletele, caracterele, oamenii sunt niște obiecte măsurabile, cântăribile, ușor încadrabile (sfinții, păcătoșii, retrograzii, progresiștii etc.).

Ești tentat să uiți că o virtute poate să se preschimbe numaidecât într-un viciu când devine titlu de glorie. Că un defect poate consolida un caracter. Că un într-un suflet impulsurile sunt întotdeauna amestecate. Că binele și răul se combină în proporții variabile în orice caracter. Că nu există judecător fără păcat. Nici păcătos fără un dram de speranță. Că viața e întotdeauna mai mult decât se poate surprinde într-o caracterizare, într-un cv sau într-un necrolog.

Că oamenii sunt vii, mișcători, fluizi, contradictorii, surprinzători. Și în bine, și în rău. Că sunt mai mult decât se vede și de cât spun alții despre ei că ar fi. Că nu sunt rodul unei singure alegeri (bună sau proastă), ci o sumă de alegeri, cu motivațiile lor și cu toate condiționările involuntare ale acestor motivații.

Și te trezești, uite-așa, încercând să înțelegi niște abstracțiuni trunchiate, să stabilești relații cu niște etichete imprecise, să judeci niște abrevieri generalizate ilicit. Nu mai interacționezi cu oamenii vii, cu niște ființe cu o istorie proprie, cu luminile și umbrele caracterului lor. Ci dor cu măști, cu indici, cu categorii.

N-aș spune că generalizările sunt rele, că teoriile sunt nocive. Dar sunt bune în măsura în care Citește mai mult »

De ce iliescianismul este mai rău decât băsismul

Proteste anii 90

Mai nou, fostul președinte Iliescu pare să fie privit cu crecândă simpatie și e oarecum regretat, fiindcă există convingerea difuză că avea capacitatea să stabilească un echilibru liniștitor între implicare partizană și neutralitatea cerută prin fișa postului prezidențial . Mai ales după impresia lăsată de dublul mandat băsist (cu președinte „jucător”), dar și în contextul primelor concluzii la prestația noului președinte („turist”), sunt oameni care se întorc cumva nostalgic spre anii ’90 și primii patru ani din noul mileniu. În acest bilanț, ca o umbră fantomatică apare și dispare rapid în negura istoriei și mandatul CDR-Constantinescu – învinșii sistemului.

Culmile vulgarității și ale scandalului atinse în perioada băsesciană au lăsat urme puternice chiar și printre susținătorii onești ai prezidentului, dar care și-au luat libertatea să gândească singuri, să nu se supună ideologic și slugarnic unor directive care să le spună cum să citească realitatea.

Cu toate că războiul politic și mediatic al mandatului lui Băsescu a stârnit reacții și pasiuni aprige, nocive, care nici măcar nu s-au stins încă (există oameni și instituții media blocate încă într-un antibăsism rezidual), cred că iliescianismul a fost în esența lui mai rău decât băsismul și vreau să aduc câteva argumente pentru această teză.

În decembrie 1989, România avea șansa să se reașeze într-o normalitate socio-politică la care unii sperau încă de prin 1947-1948. A fost un moment unic, despre care e greu de crezut că va mai reveni în viitorul apropiat în acea formă. Comunismul sovietic se dizolva, în Europa de Est bătea un vânt de libertate, se deschideau cărțile adevărului cu privire la „orânduirea socialistă”, începeau să se vadă limpede și fără cosmetizări ororile, eșecurile pe toate planurile, minciunile atent construite etc.

În aceste condiții, în România se instaurează, cu consecințe greu de estimat, tocmai iliescianismul, care, înainte să fie bine fixat și legitimat, girează mai mult sau mai puțin intenționat (sperăm să aflăm cândva) încă niște crime, care să se adauge la pomelnicul victimelor comunismului. Despre aceste crime, în regimul iliescian nu se va putea vorbi deloc, dar se va simula convingător faptul că există toată deschiderea să se vorbească. Un simulacru copie la indigo după stratagemele comuniste consacrate.

Iată câteva lucruri care se pot și trebuie imputate regimului iliescian, care a acționat în fiecare caz în funcție de niște interese ce pot fi presupuse, dar nu au fost, în niciun caz, „interesele poporului român” – pe care toate cele trei garnituri de demnitari iliescieni pretindeau că-l slujesc și-l apără de cine știe ce primejdii, mai ales externe.

Lipsa unui proces de condamnare a comunismului. Condamnarea ar fi fost necesară nu pentru a potoli setea de răzbunare a celor oprimați, ci pentru reabilitarea unor adevăruri esențiale. La mijloc erau crime, familii distruse, personalități mutilate – toate în numele unei ideologii care se folosea de un ipotetic bine care trebuia instaurat cu preț de sânge. Unul dintre efectele pe termen lung, dar nu cel mai grav, al lipsei de interes în ce privește adevărul despre comunism este nostalgia pe care o resimt românii în raport cu trecutul și cu persoana lui Ceaușescu.

Din păcate, nu avem cum să estimăm care ar fi fost rezultatul unei confruntări prompte cu adevărul despre răul intrinsec, constitutiv al comunismului. Putem doar aproxima, văzând cum afectează recunoașterea adevărului o persoană sau o familie (sau, negativ, cum afectează fuga permanentă de adevăr) sau să privim în istorie la un moment precum Procesul de la rnberg.

Așa cum s-a făcut el ulterior, procesul comunismului și condamnarea oficială lasă posterității măcar un document consistent în care se recunosc orori și se denunță boala. E un diagnostic tardiv, dar tot e mai mult decât nimic. Cu totul alta era însă atmosfera și receptivitatea populară la o condamnare a comunismului în anii ’90.

Demersurile paralele de arheologie a crimelor comunismului poartă mărcile specifice ale unor instituții, persoane, organizații. La un moment dat, exista chiar o luptă pentru întâietate în lupta pentru denunțarea ororilor comuniste. Există organizații cu puternice accente naționaliste care și-au cules martiri proprii dintre victimele închisorilor. Gulagul comunist românesc a devenit subiect de dispute tocmai între cei care doreau să-l demaște, subminând o dată în plus credibilitatea acestui demers.

În acest context, „Memorialul durerii” inițiat în ani ’90 poate fi văzut și ca o supapă lăsată premeditat și precaut de regimul iliescian. Există și două posibile explicații pentru această variantă și care țin de practica sistemelor comuniste: (1) supape care să mențină tensiunea socială la un nivel acceptabil; (2) critica greșelilor făcute de regimurile comuniste anterioare pentru a alimenta iluzia unui progres – s-au practicat ambele și în România, și în URSS. Chiar dacă așa ar sta lucrurile, nu se poate deduce de aici nimic despre calitatea și importanța în sine a documentarului, care rămâne un material de referință.

Nesancționarea călăilor și a complicilor din sistemul represiv. Citește mai mult »

Nu cred că echipa națională de fotbal e o imagine fidelă a țării

(Screen capture)
(Screen capture)

Îi contrazic pe iluștrii mei preopinenți (care s-au lansat în generalizări și speculații după rezultatele de la Euro 2016) și mă încumet a spune că nu cred că „naționala” noastră de fotbal ar fi cea mai potrivită oglindă a societății românești. Cu siguranță, e și ea un ciob (probabil mai mare) din această oglindă, fiindcă tot ce se întâmplă la nivelul unei societăți e în legătură, se influențează reciproc și configurează imaginea de ansamblu.

Dar vreau să vă atrag atenția că, de pildă, fotbalul a beneficiat de mult mai multă atenție și de mult mai mulți bani decât, să zicem, școala românească sau decât sistemul public de sănătate. Avem mai multe stadioane de nu știu câte stele – multe făcute din bani publici –, dar nu avem spitale comparabile (decât, probabil, la privați).

Așadar, socot că e impropriu să compari sisteme disproporționat finanțate. Oricând, România poate găzdui meciuri de nivel european, dar nicio universitate nu intră în topurile de profil decât undeva către cozile clasamentelor.

Până și de atenția anchetatorilor, fotbalul a beneficiat mult mai devreme. Dacă nu era scandalul cu dezinfectanții, cel mai probabil că nici acum nu intrau organele statului pe fir. Iar în învățământ, încă nici nu au prea călcat ca să mai stârpească din corupție.

Să luăm și câteva contraexemple. Cel mai recent ar putea fi echipa de spadă, proaspătă campioană olimpică. Dar mai sunt și altele. Naționala de rugby – „Stejarii” – a câștigat World Rugby Nations Cup. Pentru a patra oară! Nu e cine știe ce cupă mondială, dar este totuși un trofeu internațional câștigat după un turneu în care a învins succesiv trei echipe.Citește mai mult »

Eșecul sectarismului

Pedro Berrugete - Proba focului (sursa)
Pedro Berrugete – Proba focului (sursa)

Există, în creștinism, o atitudine sectară care se manifestă în diverse denominațiuni. Ea se face remarcată prin severitatea cu care sunt judecați (toți) cei din alte confesiuni sau grupări, prin suspiciunea generalizată cu care este tratată orice bună înțelegere între oameni de diverse biserici creștine, prin convingerea cu care se consideră că reprezintă singura opțiune validă și justificată în creștinism, prin intoleranța virulentă față de orice alt punct de vedere.

Dumnezeul acestor grupări fie arată exact așa cum îl prezintă ele, fie nu e decât un idol creat de oameni. Probabil că la toate astea ar trebui adăugată și o ignoranță teologică acută sau preocuparea doar pentru ceea ce poate fi deformat, deturnat, interpretat răuvoitor în teologia altora, astfel încât să se demonstreze puritatea, unicitatea și perfecțiunea propriilor concepții teologice.

Din exterior (fiindcă din interior fie nu se vede, fie se vede cu totul deformat), eșecul sectarismului este cert și vizibil în mai multe domenii. Din păcate însă, acest eșec atrage după sine victime care pornesc prin a crede tot ceea ce se spune într-o astfel de grupare, ca pe urmă să se îndepărteze atât de tare, încât creștinismul însuși să le devină odios sau indiferent. Sau să rămână cu sechele de lungă durată.

Chiar dacă eșecurile despre care voi vorbi se vădesc mult mai bine în cazul unor grupări izolate, spiritul sectar este prezent și în confesiuni creștine care, de bine de rău, se recunosc reciproc (la nivel oficial și poate chiar teologic), dar care au nuclee exclusiviste de o vehemență vecină cu violența.

Eșecul de imagine

Ca să luăm întâi ceea ce se remarcă cel mai acut, sectarismul face un mare deserviciu de imagine creștinismului, promovând dezbinarea ca virtute și făcând un titlu de glorie din asta. Fiindcă astfel de grupări nu se mulțumesc doar să se considere cele mai de soi variante ale creștinătății, ci se consideră singurele variante posibile și socot că au datoria să atace pe toată lumea (mai ales confesiunile vechi).

Nu cred că e un lucru foarte grav în sine, dar este cel mai vizibil și mai ușor de înțeles: un creștinism conflictual, dispersat, învrăjbit. Foarte rar sectarismul reușește să nu cadă în capcana aroganței și judecății, arătându-și puținătatea teologică și subțirimea virtuții. Puțini sunt adepții care, după ce râcâi suprafața de o spiritualitate excesiv de pioasă, să nu răbufnească împroșcând mai întâi cu versete, iar pe urmă cu răutăți – într-un soi de isterie panicată sau răzbunătoare.

Într-o notă cu specific evanghelic, această imagine despre care vorbesc are de-a face cu mult teoretizata „mărturie” în fața lumii, fiindcă, din afară, mai întâi se vede falia, zâzania, lipsa de bunăvoință reciprocă, iar abia pe urmă – dacă mai este vreme – și virtutea celor care se vor „altfel”.

Eșecul eclesiologic

Din păcate, adesea sectarismul se bazează și pe „racolarea” de adepți din bisericile deja constituite. Nu odată un asemenea grup se întâmplă să adune nemulțumiți din diverse comunități cărora le promite, explicit sau implicit, o viață comunitară mai bună. Oricum, deja sunt destule semnale (iată unul aici) că bisericile sunt într-o criză ce nu pare să se apropie de final.

Critica problemelor existente la nivel de comunități locale sau de organisme regionale și naționale are de multe ori fundament solid. Însă grupările sectare încurajează o dizidență care nu rezolvă decât în aparență și pentru moment problemele, pentru ca, după un timp, așa cum demonstrează experiența, aceleași probleme să reapară chiar în sânul comunităților care inițial păreau (sau se făleau) să aibă soluția.

Eșecul teologic

Adevărata teologie se face în dialog, nu în monolog, se face contextualizat, în termenii unei culturi. Biblia însăși a fost dată într-un context anume, pe limba oamenilor dintr-o anumită epocă și mereu a dialogat cu mediul cultural al vremii. Forma literară, temele mari, subiectele arzătoare se regăseau și la alte popoare din Antichitate. Doar ignoranța poate crea iluzia că Scriptura a picat cumva din cer, fără legătură cu lumea și viața contemporanilor păgâni ai scriitorilor biblici. Citește mai mult »

De ce au succes „sectele”?

(Sursa)
(Sursa)

Sunt probabil tot atâtea motive câți adepți ai sectelor există pe lumea asta, dar aș risca niște răspunsuri care au ca punct de referință creștinismul românesc (fie el ortodox dominant sau evanghelic minoritar). Iar prin „sectă” înțeleg aici orice grup care se desprinde dintr-o biserică recunoscută oficial și care poate fi doar separatist sau eretic în toată puterea cuvântului.

Dacă vă deranjează prea tare termenul „sectă”, din pricina încărcăturii sale peiorative, am putea discuta despre grupări independente, dizidente, care țin să se delimiteze de bisericile din care s-au desprins. Oameni care, invocând versetul cu „doi sau trei” care se adună în numele Domnului, pun bazele unei noi comunități.

Deși nu am făcut o analiză amănunțită, exită totuși câteva lucruri ce se remarcă în cazul celor care întemeiază sau se alătură unei grupări separatisete, când simte că în bisericile oficiale, instituționale nu se mai regăsește și nu mai experimentează o spiritualitate autentică. În textul de față voi discuta doar 3 aspecte.

1. Critica instituțiilor și a clericilor ordinați. Pentru separarea de tradițiile mai vechi sau mai noi existente, e suficientă o delimitare drastică de bisericile-instituții sau organizații. De multe ori, asta înseamă diabolizarea generală a instituțiilor cu caracter religios, denunțarea strategiilor instituționale, evidențierea viciilor prezente în funcționarea acestora etc.

În plus, pot fi luați în colimator și pastorii sau preoții care sunt angajați în slujba lor duhovnicească. Ei pot fi acuzați că fac totul din interes, că sunt preocupați de lucruri străine de adevărata misiune încredințată lor de Dumnezeu, că manipulează, trag sfori și urmăresc scopuri ascunse (poate chiar meschine). Există suficiente cazuri cu care pot fi ilustrate astfel de observații critice și de unde se generalizează foarte ușor. Iar cele mai utile exemple sunt cele ale unor oameni împotriva cărora, deși se impunea, instituțiile n-au luat nicio măsură sau, dimpotrivă, au încercat să mușamalizeze (cel puțin în aparență) incidentele.

Dacă, într-o grupare independentă, oamenilor li se demonstrează că nu e nevoie de vreo structură instituțională, cei care îndeplinesc roluri de coordonare refuză orice retribuție materială (și se susțin financiar din alte profesii), iar autoritatea supremă invocată este Biblia – într-o interpretare mult mai apropiată (cel puțin în aparență) de spiritul ei inițial – este foarte ușor de alimentat sentimente de antipatie față de creștinismul confesional, instituționalizat.

Este apoi criticată și răceala unor comunități care e pusă nu arareori în legătură cu ariditatea instituției. Această răceală este criticată atât la nivel de membri de rând, cât și în forurile conducătoare. Există, este clar, un creștinism birocratizat care poate fi oricând criticat legitim.

Constatând că bisericile instituționale pierd teren sau o iau pur și simplu razna (în raport nu doar cu Biblia ca etalon, ci și cu valorile pe care le promovau cu relativ puțin timp în urmă – după cum atestă cazul unor biserici protestante de tradiție), sunt destui cei care consideră că de vină este instituția însăși. Iar această convingere, odată formată, e aproape imposibil de demontat.

2. Critica opulenței și a beneficiilor financiare. E cea mai accesibilă metodă de decredibilizare a instituțiilor și a clericilor. Citește mai mult »

Poezia nu e despre „eul liric”, nici romanul, despre „narator omniscient”

Screen capture - la întâmplare
Screen capture – la întâmplare

Mă revoltă nonșalanța cu care apar în diverse locuri și spații mari somități ale vieții culturale văitându-se de situația dezastruoasă a culturii, a societății dezorientate, a spațiului public manelizat, a mijloacelor de informare tabloidizate și aservite nonvalorii. Deja am folosit prea multe neologisme, cred că m-am contaminat de marea cultură.

În fine, revenind, revolta mea vine din faptul că știu cu precizie că unii dintre acești bocitori înalt calificați sunt coordonatori de manuale, patroni de edituri (sau finanțatori prin proiecte și fundații) care scot manuale. Iar manualele, cel puțin la specialitatea pe care mă laud că o cunosc cât de cât (limba și literatura română), conțin suficiente tâmpenii și erori ca să ai cu ce umple încă un manual pe fiecare ciclu numai cu „erate”.

Se vorbește în permanență de simplificare, de reducere a cantității de informație, de încurajarea creativității. Vorbe! Povești! Aiureli! Nimeni din generația mea nu a auzit – până la liceu – de „eul liric”. Când am auzit întâia oară că asemenea noțiune se predă la școală, am crezut că e farsă de 1 aprilie. Nu era.

Oricum, poezia era deja destul de chinuită în școală. Comentariile kilometrice la un text de 2 strofe te făceau se te întrebi dacă într-adevăr asta „a vrut să spună poetul”. Dar să mai adaugi și alte noțiuni, ca să complici și mai mult existența copiilor, mi se pare aberant și iresponsabil. Cum să cultivi gustul pentru poezie, pentru frumos, pentru ideea care poate fi exprimată doar ca poezie (fiindcă altă cale nu este), când pentru elev cel mai important e să găsească cele 3-4 trăsături care demonstrează că înșiruirea de cuvinte din fața lui aparține „genului liric”? ASTA e miza cu care citesc copiii poezie în școală. Ce educație estetică? Ce simț estetic? Luați-vă gândul!

Dacă ați ști câte aberații (naive) am auzit vizavi de „eul liric”… Citește mai mult »

„Relație personală cu Dumnezeu”

(Sursa)
(Sursa)

Sintagma din titlu („relație personală cu Dumnezeu”) este foarte dragă evanghelicilor și a devenit un adevărat automatism verbal în evaluarea credinței și a autenticității creștinismului. Orice creștin, indiferent din ce tradiție provine, este evaluat în funcție de această „relație” cu Dumnezeu.

Însă, odată cu standardizarea limbajului, conținutul acestei sintagme a ajuns să fie din ce în ce mai tehnic. Adică, relația cu Dumnezeu presupune, în general, o convertire, un botez (preferabil la maturitate – deci asumarea publică și conștientă a adeziunii la creștinism), o frecvență statutară a serviciilor de închinare ale unei biserici, niște fapte bune (sau, în formulare negativă, lipsa unor derapaje morale grave), „implicare” (fapt ce se traduce în diverse feluri: activism, contribuții financiare, disponibilitate).

În plus, relația cu Dumnezeu este accentuată – oarecum pleonastic – și cu adjectivul personală, ca şi când relaţia cu o persoană ar putea fi altfel decât… personală. Totuşi, cred că această subliniere suplimentară este semnul involuntar al unui deficit.

Vorbitorul obişnuit simte că nu e suficient să spună relaţie, ci trebuie să insiste că e o relaţie între persoane. Dar această precauţie de limbaj nu se răsfrânge benefic şi asupra realității la care ne referim.

Dacă relaţia „personală” cu Dumnezeu ar fi tratată în registrul caracteristic al relațiilor, ea n-ar mai fi atât de standardizată și de universalizată. Criteriile de… evaluare ar trebui să țină cont de toate experiențele noastre relaționale.

Căci adevărul este că, deși toate relațiile interumane ar trebui raportate (la modul ideal) la relația cu Dumnezeu, în realitate, fiecare relație pământească amprentează percepția pe care o avem despre relația cu Dumnezeu. Iar acest lucru se verifică mai ales în ce privește relațiile cu autorități.

De aceea răspunderea pe care o poartă părinții este atât de împovărătoare: fiindcă ei conturează în mintea copiilor o imagine implicită (și foarte adânc impregnată!) despre Dumnezeu. De aceea profesorii pot deveni foarte ușor „pricini de poticnire” pentru elevii care caută în ei creștinul și omul, nu doar dascălul. Citește mai mult »

Merg la vot

votat

Merg duminică la vot. Și dacă n-ar fi pe cine să aleg pentru funcția de primar, tot m-aș duce. Fiindcă se aleg și consilierii. Iar dacă vrei să încurci bine un primar, o poți face votând niște consilieri care să-i facă viața grea.

De altfel, nici nu prea îmi pare o soluție bună ca primarul să aibă majorități confortabile în consilii. E sămânță mare de abuz în astfel de componență. Orice om politic trebuie să fie și un bun negociator. De ce să nu le dăm de lucru?

Cea mai interesantă surpriză de campanie a venit din tabăra PSD. În Oradea, PSD-ul pare chitit să se autosaboteze. Până și unul dintre slogane („Oradea merită ceva mai bun” – sau cam așa ceva) era suficient de ambiguu încât să poată fi interpretat împotriva candidatului lor… În fine, surpriza a fost că un tânăr candidat din partea PSD se străduia și reușea să răspundă civilizat, calm, unor atacuri destul de virulente. Ceea ce e un câștig în sine.

Sunt mulți oameni dezamăgiți de vot. Și n-o să le țin eu lecții electorale și de democrație. Dar unele lucruri tot se mai schimbă. Un om scos pe linie moartă sau un altul ajutat să intre într-un consiliu local sau județean și să mai schimbe o rotiță, un detaliu care pe urmă să conteze.

Când simpatia presei nu este de ajuns – cazul monarhiei

(Sursa)
(Sursa)

De ceva ani buni deja, față de Casa Regală se revarsă un val de simpatie din partea presei. Probabil cel puțin de la discursul Regelui Mihai I din Parlament, dacă nu chiar de mai înainte. În TVR există de mulți ani oameni care promovează tot ceea ce ține de monarhie prin diverse tipuri de materiale.

Tot mai vizibile sunt articolele și pozițiile favorabile monarhiei, manifestările de apreciere sau chiar elogii în toată regula. Probabil că ieșirea cu totul neinspirată a lui Băsescu din urmă cu câțiva ani a dat un suflu nou simpatiei față rege și față de ideea de monarhie.

Dar, chiar dacă lucrurile arată infinit mai bine decât în anii ’90, când Iliescu îl ținea pe rege afară din țară, cu orice preț, iată că nu e de ajuns pentru a câștiga un capital de popularitate consistent și mai ales determinat în planul faptelor. Și suficient nu pentru o restaurație, ci măcar pentru o redeschidere a discuției despre forma de guvernământ.

Se poate discuta mult despre legitimitatea republicii în România, despre nedreptățile comuniste care s-ar cuveni remediate, despre valorile pe care monarhia le-a promovat și apărat, despre beneficiile politice și sociale ale regalității, despre economii la buget, despre valoarea unui arbitru imparțial, despre prestanța unui cap încoronat, despre relațiile familiale cu marile case regale europene.

Iar astfel de discuții se și poartă. Însă nu se poate trece de un nivel teoretic, eventual simbolic. De un discurs (poate foarte temeinic, articulat și bine argumentat) suspendat în zona lucrurilor cu care, teoretic, mulți suntem de acord. Nu se ajunge la o discuție de fond asupra constituției, asupra formei de guvernământ, nu se ajunge la o alegere certă.

Oricum, Casa Regală pare dispusă să facă orice ca să se compromită singură și să-și îndepărteze simpatia pro-monarhiștilor. Dar acesta e un alt subiect care, iată, nu afectează bunăvoința cu care presa privește fenomenul.

Lipsesc încă suficiente ingrediente încât un eventual regim monarhic să nu devină un subiect serios, stringent, actual. Toată curiozitatea și lumina pozitivă în care este înfățișată regalitatea nu reprezintă decât niște dantelării istorico-teoretico-nostalgice, vrând-nevrând. Asta în condițiile în care chiar există argumente serioase în favoarea unui regim monarhic, inclusiv în experiența noastră românească.Citește mai mult »

Sărbătoare, bucurie, exces

Paolo Veronese - Ospățul în casa levitului (sursa)
Paolo Veronese – Ospățul în casa levitului (sursa)

Unii au impresia că sărbătoarea înseamnă exces de mâncare, de băutură și de distracții. Și ce dacă? Sunt două lucruri care îmi vin în minte acum vizavi de sărbătoare și de bucuria ce însoțește sărbătoarea.

Când vorbește despre Înviere, Ioan Gură-de-Aur (altminteri foarte sever în sentințele sale morale) pare să comită un… exces de zel. El se concentrează atât de tare pe momentul sărbătorii și pe bucuria aferentă, încât e dispus să permită și celor care nu s-au pregătit să ia parte la celebrare. Ba chiar mai mult, ca să nu existe dubii, insistă și descrie excesul care caracterizează acest praznic.

Tot ceea ce contează este arătarea harului și bucuria Învierii, iar cel mai mare păcat devine, în acest moment, neparticiparea sub diverse pretexte (inclusiv cel al lipsei de pregătire adecvată!). Păcătoșii și virtuoșii deopotrivă sunt invitați să nu se mai uite la ei înșiși, ci la privilegiul care li se oferă. A te bucura de Dumnezeu devine mai important și mai urgent decât a te tângui pentru păcate. A te înfrupta din rodul Învierii este mai presus de orice altceva. E un exces al harului, o revărsare a luminii, o erupție a bucuriei.

La multe secole după Hrisostom, C.S. Lewis avea să-și scrie autobiografia în jurul ideii de bucurie. La el, bucuria aceasta apare mai degrabă ca o nostalgie permanentă, ca o tânjire după ceva care niciodată nu se arată pe de-a-ntregul, ca o permanentă neîmplinire care-l obligă să caute, să dorească. Bucuria este, în cazul său, „premoniția” întâlnirii cu Dumnezeu. Dar și după convertire, bucuria aceasta rămâne în bună măsură o promisiune pentru viața de apoi, un acont, dar și un stimulent.

Așadar, sărbătoarea vine la pachet cu excesul. Iar bucuria vine cu handicapul de a nu fi (și de a nu putea fi vreodată) completă, aici, pe pământ.Citește mai mult »

Răsplătirea imediată a națiunilor – o teorie șchioapă și insuficientă

Lot și fiicele sale - Luca van Leyden (sursa)
Lot și fiicele sale – Luca van Leyden (sursa)

Încep cu afirmație care nu îmi e neapărat favorabilă: nu știu dacă și cum vin pedepsele divine peste țări, popoare, etnii, rase ș.a.m.d. Dar m-am confruntat de multe ori cu explicații destul de simpliste și mereu am avut senzația că ceva lipsește, că ceva nu se potrivește dacă privim mai atent la detalii. Iar în acest domeniu detaliile chiar contează.

Teoria la care mă refer – cea a răsplătirii imediate – spune în esență că unele popoare sunt binecuvântate de Dumnezeu, iar altele sunt pedepsite pentru diverse acțiuni naționale cu conotații morale. Ca să dau un exemplu recent, mai multe voci din spațiul creștin american anunțau pedeapsa divină peste SUA din pricina adoptării unei legi care permite căsătoria între persoanele de același sex.

O altă explicație celebră din aceeași sferă este cea potrivit căreia civilizațiile s-au prăbușit din pricina declinului moravurilor publice. Sunt invocate ca exemple Sodoma și Gomora, Pompeiul (unde pedepsele divine sunt mult mai ușor de identificat), dar și civilizația greacă, cea romană etc. În general, aceste explicații mizează pe argumente extrase din Vechiul Testament, unde poporul era cel ales.

Nu pot spune că n-ar exista un sâmbure de adevăr în astfel de explicații. Dar pot spune cu certitudine că aceste teorii care mizează pe răsplătiri sau pedepse acordate de Dumnezeu simplifică foarte mult lucrurile. În sine, asta n-ar fi așa mare problemă, dar adevărata problemă e că, pentru a ajunge la aceste explicații simpliste, sunt sacrificate și ignorate fapte, date, realități.

Să luăm cazul recent al SUA. Vocile care anunță damnarea (care e posibilă, fără-ndoială, mai ales dacă privim ce candidați propun partidele pentru președinție…) se vor oarecum purtătoarele unui mesaj profetic de tip vechi-testamental. Dar aceste voci prevestesc pedeapsa numai după ce homosexualitatea a beneficiat de un verdict favorabil în Curtea Supremă.

Nu existau până acum suficiente motive care să atragă o eventuală pedeapsă peste SUA? Dacă recurgem la exemplul VT, acolo profeții înfierau frecvent alte câteva practici: idolatria, nedreptățirea văduvei și a orfanului (adică a celor fără apărare), lipsa de fidelitate față de Legământ. Venind la zilele noastre, America are pe conștiință cel puțin cazul sclaviei pe care a practicat-o cu argumente teologice. Asta deși pornea ca un fel de stat creștin ideal, fugind de Europa catolică unde adevărata învățătură creștină fusese compromisă.

Despre idolatrie, ce să mai zicem? Există societate modernă pe lumea asta care să nu aibă proprii idoli? Face America excepție? Cu siguranță nu. De ce atunci pedeapsa vine numai ca urmare a încălcării conduitei sociale și matrimoniale? Această întrebare ar merita să capete un răspuns solid argumentat biblic și teologic.

Dar putem face incursiuni și prin alte părți ale lumii. Japonia. Citește mai mult »

Sunt evanghelicii români pregătiţi să gestioneze deznodământul unui demers important?

Colocviul de la Marburg - anonim (sursa)
Colocviul de la Marburg – anonim (sursa)

Precizez din start că speranța mea este că familiile aflate în vizorul Barnevernet își vor recăpăta cât mai curând copiii. O astfel de luptă inegală cu un sistem ce ridică numeroase probleme deja denunțate și recunoscute trebuie să fie istovitoare și chiar numai privind la asta îți dorești să se termine odată.

Urmează însă un punct culminant al demersurilor evanghelice de susținere a cauzei acestor familii, dar și a cauzelor conexe. Oricâtă silință și-ar da cei foarte implicați în aceste acțiuni, cazul nu va mai putea fi ținut în atenția publică la aceeași intensitate, deja înregistrându-se o scădere, chiar și pe site-urile cele mai… efervescente.

Aceste demersuri de anvergură internațională au fost promovate într-o anumită lumină, în care cumva creștinismul ieșea la trântă cu un sistem infernal („nazist”, „diabolic”, „demonic” etc.). Exista pe alocuri chiar sugestia că singurii creștini autentici sunt cei care se situează de partea celor care țineau partea familiilor – această nuanță este foarte importantă, fiindcă se sugera că există o singură abordare sau o singură atitudine cu adevărat creștină. Iar oricine nu o împărtășea exact așa cum era mediatizată de către unii se chema că luptă împotriva… creștinismului.

Va urma însă un deznodământ, fie el și de etapă. Repet, ținând cont de situația familiilor, chiar aș dori ca lucrurile să se termine cât mai repede cu reunirea părinților și copiilor lor. Dar acel deznodământ, oricare va fi el, va trebui digerat de către evanghelici și mai ales de către cei care au participat foarte intens afectiv, logistic, organizatoric și… propagandistic.

Mă întreb dacă acum mediul evanghelic dispune de capacitatea de a gestiona un astfel de deznodământ. Presupunând că a doua zi după marele protest global din aprilie, copiii ar fi lăsați să revină în familii (iar dacă s-ar întâmpla mai repede, cu atât mai bine), evident că întregul demers ar fi considerat un succes notabil. Și pe bună dreptate.

Dar experiența anilor trecuți ne învață că evanghelici pot avea mari probleme cu gestionarea succeselor. Citește mai mult »