După Ionatan – despre amatorism, mediocritate și impostură

 

S-au împlinit zilele astea (a murit pe 16 aprilie și a fost înmormântat pe 19) 8 ani de la trecerea lui Ionatan Piroșca la cele veșnice. Periodic, în discuțiile pe care le am cu oameni care l-au cunoscut (sau nu), revine numele și activitatea lui. A fost incontestabil unul dintre cei mai importanți poeți evanghelici – nu mă încumet să fac o ierarhie.

A murit încă tânăr, la nici 52 de ani. Scria bine, după cum puteți vedea pe blogul lui încă vizitabil. Avea talent, vocație. Era un vizionar. Credea că în viitor se va coagula un adevăra curent „cristic” (cum îl numea el) în literatura română.

În ultima parte a vieții, trăia pentru a scrie și pentru a-și ajuta fetele să își găsească un rost în viață. Ar fi putut umple rafturi întregi de versificații ieftine, fiindcă rimele îi ieșeau fără efort. Dar nu voia să facă asta. Cu siguranță, volumele sale sunt de valori inegale, dar Ionatan nu era omul care să facă rabat de la ceea ce înțelegea prin poezie. Mai făcea câte-o concesie celor care voiau să se apropie de poezie, dar erau speriați de limbajul prea… încifrat. Însă chiar și volumele mai „tradiționale” (precum Iertare pentru ghimpi) reușesc să te surprindă, să te transpună, să-ți deschidă prin metafore orizontul unei alte lumi. Pe scurt, nu abdica de la modul în care își înțelegea exigența acestei vocații. Tabla înmulțirii cu cerul, Liniștea dintre două tăceri, Îngerul cel mai scurt înspre mâine sau Iertare pentru ghimpi sunt volume care te avertizează de la bun început să urmează altceva.

Când mă uit însă astăzi la ce „poezie creștină” domină peisajul și ce „poeți” se publică, mărturisesc spășit și înciudat că mi-e rușine de Ionatan. Nu de Ionatan-omul, care era mai degrabă dispus să fie îngăduitor cu orice aspirant la consacrarea literară (oricât de… nepriceput s-ar fi arătat) învățabil, ci de Ionatan-poetul care a rămas stingher, ridicol de stingher în peisajul editorial românesc extrem de arid, când vine vorba despre voci valoroase autentice.

„Poeții” de azi au prins care e rețeta câștigătoare. Dacă ai bani, te publici. De fapt, nu doar „poeții” procedează așa. Sunt destui grafomani care, fără să aibă nimic de spus, profită de faptul că au bani și scot maculatură teologică pe care o citești numai dacă ești plătit (dar și atunci cu revoltă și lehamite). Revenind la „poeți”, sunt destui care au ajuns să creadă atât de mult în ei înșiși, încât sugerează că „creațiile” lor sunt inspirate divin, nu pot fi atinse, nici măcar de normele gramaticale.

Unii au produs deja kilograme de maculatură astfel „inspirată”. Evident, musai introduse niște nuanțe. Rețin dintr-o discuție a lui Dorin Mureșan cu Liviu Mocan o idee interesantă: fiecare trebuie să exceleze în intervalul său de kitsch, mediocritate sau profesionalism. Putem fi de acord.

Și totuși, iată dilema: cum poți face să sancționezi amatorismul fudul, mediocritatea perseverentă și impostura în formă continuată fără să distrugi cu totul un autor care bate la porțile afirmării? Unii au deja o „operă” în spate (de la 3 cărți în sus), fără ca între volumul de debut și cel mai recent să se vadă un progres, o schimbare în bine. Cei mai necizelați dintre membrii grupului „Cuvinte la schimb” (inițiat de către Ionatan Piroșca) scriau mai bine decât mulți dintre cei publicați și promovați acum ca „poeți”.

Publicitate

Ne pot face sărbătorile mai buni?

De Paște sau de Crăciun, cei care merg la biserică sunt, în general, mai mulți și mai bine îmbrăcați. Nu doar că oamenii se gândesc ceva mai mult la „cele sfinte”, dar simt și nevoia să îmbunătățească nițel aspectul exterior, forma de prezentare. Atât prin veșminte, cât și prin participarea ca atare se transmite un plus de interes, mai multă solemnitate și un soi de prospețime. E că startul unui maraton când multă lume se prezintă fresh, cu ținuta încă impecabilă și cu speranțele neîncercate.

Sunt adesea blamați creștinii care dau pe la biserică doar cu prilejul marilor praznice de peste an. E într-un fel de înțeles nemulțumirea pentru slaba frecvență din restul anului. Cu siguranță, e mult formalism și destulă indiferență în stilul acesta de relație cu biserica.

Și totuși… Am remarcat cu ani în urmă, la slujba de Înviere, de la miezul nopții, că Ioan Hrisostom semnalează creștinilor marca excepțională sub care stă această sărbătoare. În esență, el spune că bucuria e atât de mare, încât absolut niciun motiv (perfect legitim în alte împrejurări, probabil) nu ar trebui să împiedice comunitatea să se strângă laolaltă și să celebreze victoria lui Cristos. Trândavii și mincinoșii, delăsătorii și pătimașii sunt toți chemați să asiste.

De ce? Unul dintre motivele pe care le bănuiesc e că această bucurie are potențial contagios. Și chiar așa, de ce ar fi sărbătoarea un prilej de dojană pentru creștinii la „fără frecvență”? De ce nu ar fi, la fel de bine (ba chiar mai bine) un prilej de a arăta tuturor ce pierd dacă nu vin?

Căutătura încruntată și vorba dojenitoare au virtuțile lor. Dar sugerează involuntar că salahorii sunt nemulțumiți de cei care vin doar când e rost de spectacol și de sărbătoare. În rest, ei nu pun umărul să ducă greul. Se pune accentul, cel mai probabil în chip nedorit, pe ideea de corvoadă. Sau, dimpotrivă, creștinii care bifează cu regularitate toate activitățile par o castă superioară de inși mai merituoși decât restul.

Or, dacă tot sunt prezenți mai mulți în biserică, sărbătoarea ar putea fi folosită pentru a etala tot ceea ce face creștinismul să fie fascinant, irezistibil, autentic și real. Învierea, de pildă, e evenimentul care dă sens credinței, care anticipează și introduce noua împărăție, care configurează radical datele întrupării. Abia după deznodământul Învierii speranța omului are un temei și împăcarea sa cu Dumnezeu devine viabilă.

Se poate vorbi despre abisul întrupării, despre improbabila ipostază a unui Dumnezeu-om. Despre scindarea ființei umane, despre depărtarea abisală a omului de Dumnezeu și de semeni… Nu chestii facile sau amuzante, dimpotrivă. Dar nici scorțoșenia virtuoșilor silitori, cum nu se mai întâmplă…

Există atâta bogăție, valoare și frumusețe în creștinism încât ar fi păcat să rămânem de sărbători la dojana moralistă. Și când sunt atât de multe motive de uimire și bucurie, să rămânem la atitudinea ranchiunoasă a fiului cel mare, nemulțumit că risipitorii încă mai profită de libertatea lor neîngrădită.

Nu știu dacă sărbătorile ne pot face mai buni. Probabil că doar scot din noi ceea ce zace tot anul acolo. Dar cu siguranță sărbătorile sunt un prilej de a etala tot ceea ce motivează un creștin să fie bun, milos, încrezător. Iar dacă astea nu sunt suficiente pentru ca un privitor ocazional să devină măcar curios, atunci nici culpabilizarea dăscăloasă nu cred că are șanse mai mari.

Cicadele continuau să cânte… sau despre un Dumnezeu absent

Nașterea lui Cristos a trecut aproape neobservată la vremea ei. Iar după aceea, Isus s-a cufundat multă vreme într-un anonimat perfect. Nu s-ar putea spune nici că, mai târziu, ar fi devenit vreo celebritate în epocă decât cel mult într-o provincie nesemnificativă din marele Imperiu Roman. Și asta post-mortem. Abia pe urmă, privită retrospectiv, viața Sa a fost reinterpretată într-o lumină care a impus-o ca unul dintre cele mai importante evenimente din istoria umanității.

De fapt, știți asta și nu fac decât să repet un loc comun. Și totuși… insist. Prezența Dumnezeului întrupat în lume a fost de o discreție derutantă. Nu s-a impus niciodată incontestabil în conștiința lumii. Mereu a rămas o chestiune de credință – în mai mare sau mai mică măsură. Pentru destui – și atunci, și acum – continuă să rămână absent. Pentru mulți alții, e prezent peste tot. Dar fără ca faptul să poată fi dovedit fără tăgadă. E mai la îndemână să-i afirmi absența decât să-i demonstrezi faptic prezența.

Când am citit romanul Tăcere al lui Shusaku Endo, eram încă sub puternica impresie a altui roman Puterea și gloria, de Graham Greene. Revenind însă ceva mai târziu la roman din pricina filmului, dar și a unor discuții, mi-a fost atrasă atenția asupra unei expresii ce se repetă ca un leitmotiv al destinului: „Cicadele continuau să cânte ca de obicei” (s.m.). În Tăcere este vorba, dacă nu știați, despre persecuția creștinilor din Japonia. Și, în vreme ce ei mureau ca martiri, în locul unei intervenții divine spectaculoase care să-i salveze, se aude… cântecul cicadelor. Ca de obicei. Ca de la facerea lumii.

Replica aceasta cade periodic precum o sentință neagră. Indiferent cine moare și din ce motiv, indiferent cât de multă suferință se concentrează pe scoarța pământului, lumea nu se oprește în loc. Nici de uimire, nici de groază, nici din compasiune. Lumea continuă să existe. Cicadele își văd de cântecul lor cvasi indiferent la schimbările lumii. Războaiele, persecuțiile, moartea celor nevinovați, suferința copiilor, torturile – toate acestea rămân, de regulă, fără un răspuns răspicat și audibil din cer. Discreția lui Dumnezeu seamănă, din acest punct de vedere, cu o asurzitoare tăcere.

Pentru unii, Dumnezeu este prezent în fiecare aspect al vieții lor, în fiecare mărunțiș. Dar este așa numai pentru că ei aleg să citească viața în această perspectivă, a credinței. Pentru alții, suferința și absurdul vieții sunt ca un munte de mister, care nu face decât să se înalțe la infinit, mut, colosal de apăsător și copleșitor. În lipsa oricărui Dumnezeu.

Dumnezeu pare absent. Chiar și din propria sa istorie. Discret peste măsură, este „promovat” doar de către adepții lui Isus, care credeau în el. Unii îl văd pe Dumnezeu răsturnând lumea cu susul în jos, coordonând istoria și orchestrând cursul evenimentelor. Alții se uită exact la aceeași panoramă și nu văd decât hazard, coincidențe, decizii bune sau proaste, civilizații care supraviețuiesc și se impun, altele care colapsează și dispar. Fără sens. Cine are dreptate și de ce?

Într-un copil dintr-o iesle să vezi Dumnezeul întrupat. Într-unul dintre nenumărații eroi mesianici ai evreilor, răstignit umilitor ca un criminal periculos, să vezi pe Dumnezeul care se sacrifică pentru om. Să crezi în ideea ilogică, irațională, inacceptabilă că Dumnezeu, dacă există, se întrupează. Evreii credeau că e blasfemie, pentru greci, era o țicneală.

De Crăciun, s-au petrecut lucruri care trebuie crezute. De Paște, așijderea. Înviere?

Moartea creștinismului și viitorul său

„De multe ori [creștinismul] a murit și s-a ridicat din morți
fiindcă avea un Dumnezeu care cunoștea drumul afară din mormânt.”
(G.K. Chesterton)

E foarte răspândită opinia că civilizația iudeo-creștină e asaltată din toate părțile și că se dorește lichidarea moștenirii creștine a Occidentului. Sunt destui adepți și detractori care deja cântă sumbru prohodul credinței creștine, unii jelind în avans, iar alții jubilând în așteptarea unei lumi (mult) mai bune.

Și totuși, dacă creștinismul chiar trebuie să moară? Dacă exact acesta este gestul necesar? Tocmai pentru a se putea lepăda de tot felul de… aderențe. Fiindcă, „dacă grăuntele… nu moare”, nu poate rodi. În creștinismul real, viu, autentic, victorios, moartea este mereu însoțită de promisiunea învierii. Dacă șansa creștinismului stă tocmai în moartea lui?

Chesterton susține că, de fapt, creștinismul a mai trecut prin această experiență de cel puțin 5 ori în istorie. Asta la nivel global. Dar câte alte morți locale, punctuale va fi parcurs? Forța creștinismului stă și în capacitatea sa de a muri, dacă întemeietorul acestei religii are dreptate. Căci moartea nu poate înghiți decât ceea ce este al ei.

Cristos promite că „porțile locuinței morților” nu vor birui Biserica. Atunci înseamnă că această poartă nu este nicidecum spre un drum înfundat. Moartea creștinismului nu e o veste proastă, ci promisiunea unui alt viitor. Mai puțin dependent de toate aluviunile din trecut. Un viitor revigorat, care poate aduce și lumii perspectiva speranței.

Când se amestecă prea mult cu mediul său cultural, creștinismul se istovește, devine un instrument, se birocratizează. Oamenii care îl propovăduiesc se agață de el ca de un colac. Dar creștinismul nu este o tehnică de supraviețuire, ci o religiei a speranței, vieții și învierii.

Cristos dă vinul cel bun la urmă. La spartul petrecerii. Când lucrurile par să fi ajuns (iarăși!) la final. Când toată lumea așteaptă încheierea. De ce n-ar fi și acum la fel? Criza, în creștinism, nu înseamnă niciodată disperare sau lipsă de orizont, ci întotdeauna o șansă în plus, o nouă perspectivă, ieșirea din obișnuință, posibilitatea unui salt în gol. În timpul războiului, C.S. Lewis ajuta, prin mesaje radio, sute de mii de britanici să-și înțeleagă mai bine credința. În timpul ciumei, creștinii îngrijeau bolnavii și îngropau morții.

Într-un creștinism confortabil, cultural, civilizat, cum e al nostru, e foarte greu să-ți dai seama dacă, atunci când deplângi soarta creștinismului – sub presiunea progresistă sau musulmană –, realmente îți pare rău de creștinism sau încerci să-ți scapi pielea. De fapt, poate că nu facem decât să ne plângem de milă și să mărturisim, involuntar, că ne socotim prea valoroși ca să ne fie luat obiectul care ne asigură o existență tihnită. Greu de spus dacă ne îngrijorează soarta lumii decreștinate sau vrem să supraviețuim cu toate instituțiile noastre.

Cât de cultă mai e nația

„Ziua culturii naționale”, nou-inventată, sună ca un fel de sentință, precum Ziua Judecății sau ca un diagnostic, ca, de pildă, Ziua mondială de luptă împotriva diabetului. Și mai leagă de Eminescu – fiindcă el, „nepereche” fiind, poate duce mult – încă un slogan pompos care se lasă tot cu sindrofii culturale de periat orgolii, cu cuvântări scorțoase care-ți limbă plimba-n gură, cu jălanii naționalist-inutile, care compromit tot ce vor să laude, sau cu obligații care să le scoată pe nas elevilor „poetul național”.

Cultura națională pare o chestie numai pentru ăia de le place cărțile. Și într-un fel așa e. Dar în multe altele nu-i așa. Căci de la școală se împute cultura. De pe băncile ei se creează aversiunea față de toți și toate. Nu doar prin strădania profesorilor, cu siguranță, dar cu siguranță că nu fără contribuția lor activă și voioasă.

Mi-am mărturisit și cu altă ocazie nevoia de detoxifiere de supradozele de comentarii docte și mirobolante despre Eminescu. La fel cum cred că și păsăreasca culturii în general închide accesul celor care nu stăpânesc destul jargonul simandicos de care trebuie să treci ca să poți să prinzi și tu un pic de bronz cultural.

Vă spui, iarăși, că nu cred deloc în sărbătorile astea făcute la comandă. Unde or fi zăcut toți cuvântătorii care azi vor fi rostit discursuri pline de patos când învățământul era distrus pas cu pas în acești 25 de ani?

În general, cu cât sunt mai bine cotați și mai titrați, domnii specializați în discursuri docte și inutile beneficiază de fel și fel de bonificații, rente, proiecte și alte minunății care le permit să-și ducă tot anul năduful în confort, iar de câteva ori pe an să mai producă niște alocuțiuni în care deplâng nația, cultura și dezinteresul „tinerilor”.

Într-un anume sens, cultura pare să fie o formă de neputință, de paralizie civică, socială – dar foarte activă intelectual și discursiv.

Iconoclasmul evanghelic și nevoia instinctivă de simboluri

Cu 30 de ani în urmă, ar fi fost de neconceput să pui vreo cruce măcar pe unele biserici baptiste sau penticostale. Azi majoritatea celor pe care eu le-am văzut au o cruce mai stilizată sau mai clasică așezată într-un loc vizibil. Cu toate acestea însă, evanghelicii rămân și se definesc drept iconoclaști (chiar dacă nu folosesc exact acest termen).

În general, evanghelicul obișnuit are o atitudine critică față de icoane, statui și alte imagini sau simboluri menite să reprezinte realități spirituale ori personaje din istoria biblică sau a Bisericii. Și totuși, există deja o formă de „artă” a bisericilor evanghelice. În anii dinainte de căderea comunismului dominau, cel puțin în Transilvania și toată zona de vest, baptisteriile cu apă curgătoare, unde, cum remarca cineva, lumina putea să cadă simultan din toate direcțiile. În cazul penticostalilor, era obligatoriu și un porumbel coborând pe niște raze.

Chiar și cu bradul de Crăciun era cumva problematic. De obicei, se împodobea un brad, dar existau mereu voci care contestau legitimitatea lui, pe motiv că așa ceva nu apare în Biblie. Tot împărțite erau părerile și când venea vorba despre scenete la marile sărbători creștine.

Între timp, lucrurile s-au mai diversificat, au apărut variațiuni interesante: decorațiuni, instalații, colaje, decoruri tematice care apar în peisaj după buna plăcere a conducerilor bisericești și variază în funcție de toleranța comunităților locale. În plus, acum se folosesc efecte de lumină, materiale video, ba chiar și producții/produse artistice declarate ca atare.

Și totuși, fondul iconoclast este acolo și răsare ori de câte ori apar subiecte de discuție: bradul este contestat teologic, oul de paște la fel. Acestea sunt considerate mijloace păgâne care pot introduce spiritul „lumii” în biserică. De asemenea, icoanele sau reprezentările deranjează vizual chiar și când apar în afara bisericii și cu alt scop decât cel pentru care au fost create inițial.

E interesant însă cum, puși în fața unor situații în care simbolurile creștine sunt atacate, evanghelicii devin, contrar reflexului lor, apărători ai acestora. Demolarea unor biserici catolice din Franța a produs emoții printre cei care, dacă intră într-o astfel de biserică, văd numai „idoli” pe pereți. Decizia de a elimina scena nașterii din unele piețe ale orașelor europene a fost considerată un atac la adresa valorilor creștine de către cei care întorc privirea de la icoanele cu aceeași temă și se încruntă sumbru când văd statui de sfinți.

Elogiu gunoierului

Când petrecerea se gată și lumea se împrăștie spre case, vin gunoierii și adună dovezile care atestă amploarea evenimentului și gradul de luciditate al participanților. Petrecerile cu beție nu lasă niciodată în urmă aceleași deșeuri precum o petrecere austeră de familie sau o zi de naștere a unui copil. Din gunoi ni se citește identitatea.

După ce se sfârșesc sărbătorile marilor orașe, vin seara târziu sau dimineața devreme gunoierii și șterg amintirile de pe caldarâm cu măturoaiele, apoi le înghesuie în pântecele mașinilor-pubelă. Iar fața orașului se arată iarăși primenită.

Lumea noastră civilizată este permanent însoțită de o uriașă cantitate de deșeuri. Dar pe care le remarcăm numai atunci când ne stau în cale sau ne împut existența. În rest, gunoaiele sunt cunoscute doar de gunoieri. Oricât de disprețuiți ar fi, ei sunt la fel de necesari ca oricare funcționar sau specialist calificat fără de care comunitățile suferă.

Adevărații profesioniști au gunoaielor știu să șteargă urmele tragediilor și bucuriilor în egală măsură. Uneori aceste urme seamănă izbitor, de altfel. În orice caz, profesioniștii nu se lasă impresionați. Ei știu că sub orice mare bucurie rămâne un morman de moloz. Și după orice tragedie, așijderea. Adună impasibili semnele de exclamare și pe cele de întrebare fără să le colecteze selectiv.

Despre lucrurile care nu se schimbă

Societatea, valorile, cultura, lumea în ansamblul ei se schimbă atât de rapid, încât naște spaime și reacții de apărare sau de ripostă. Există, desigur, apostoli ai schimbării – după cum există și apostoli ai apocalipsei iminente, dar, despre ei, cu altă ocazie – care propovăduiesc noua lume și omul cel nou care, spun ei, va fi ateu, areligios, amoral, „apatic” (în sensul că nu va mai fi mânat de patimi puternice, de motivații otrăvitoare) și foarte fericit; iar ceilalți, dimpotrivă, prezintă viitorul în cele mai sumbre culori posibile.

Pare-se că principala problemă identificată este religia, adică, cum spun cei care deja s-au emancipat de sub jugul ei, credința în prieteni imaginari capabili să facă diverse lucruri care muritorilor de rând le sunt inaccesibile.

Odată curățată însă mintea omului de vestigiile religiei (fapt posibil, zic unii), individul nu va mai acționa irațional, umoral, ci se va civiliza în sfârșit, va accepta diferențele (indiferent ce ar însemna asta), va deveni ultratolerant, va acționa rațional și predictibil. Se va schimba însăși structura sa interioară.

Lumea va fi, în consecință, mai bună, mai stabilă, mai previzibilă. Va crește confortul, va spori eficiența muncii, va triumfa armonia și coeziunea socială. Vom fi cu toții mai fericiți. Astfel de prognoze seamănă destul de mult cu cele mai negre distopii, tocmai pentru că presupun mereu un organism superior care să șteargă răutatea din creiere și să impună schimbările în bine. Un bine exterior, care să devină obligatoriu.

Există totuși câteva lucruri care, cel mai probabil, nu vor dispărea câtă vreme omul va rămâne cum îl știm de când avem date scrise despre el. E posibil ca ele să fie redenumite sau redefinite, dar experiențele ca atare vor continua să fie trăite, iar omul va trebui mereu să le găsească un nume. Până la noi evoluții terminologice, discut câteva dintre lucrurile pe care fericirea noii lumi nu le va putea anula.

Singurătatea

Singurătatea individului într-o lume mare, ostilă și greu de înțeles reprezintă o permanență a societății moderne, post-moderne și ce mai vine după… Iar faptul că e imposibil de eradicat acest sentiment ce reflectă o realitate cred că se vede cel mai bine în cazurile limită. Oamenii sunt singuri cel puțin în suferință și în fața morții.

Oricine a fost vreodată chinuit de o durere de măsea știe că așa ceva se îndură de unul singur. Chiar dacă toată familia și toți prietenii sunt dispuși să fie alături de un bolnav care trebuie să îndure suferințe fizice sau psihice puternice, este de neocolit observația că nu există o modalitate tehnică de a prelua o cantitate de durere care să ușureze povara celui în cauză. Există lucruri care se pot face, dar acestea acționează indirect asupra suferinței ca atare, nu o anulează, nu îl scoate pe suferind de sub povara ei.

Pentru un individ care-și conștientizează limitele, singurătatea este un dat existențial. Câtă vreme nu crede în nimic mai presus de lumea vizibilă, el trebuie să admită că este esențialmente singur într-un univers în cel mai bun caz indiferent, iar în cel mai rău, ostil. O particulă neînsemnată care se lovește de alte particule la fel de neînsemnate, aruncate de hazard într-un context temporo-spațial absolut aleator.

Nimeni și nimic nu poate anula suferința inerentă naturii umane. Analgezicele și psihotropele au limitele lor. Îmbunătățesc calitatea vieții, dar nu rezolvă cauzele primare. Individul își poate crea cel mult iluzia că nu e singur sau că singurătatea aceasta congenitală nu contează. Iar între singurătate, ca realitate obiectivă perceptibilă, și sentimentul de părăsire nu e mare distanță.

E practic imposibil ca această singurătate să fie conștientizată exclusiv obiectiv, detașat, exterior, doar ca o concluzie logică fără consecințe. Căci, după cum spuneam, momentele limită, crizele relevă adevărata dramă a singurătății omului în fața universului extraordinar de complex, spectaculos, fascinant, dar rece, indiferent și gol. Formularea lui Sorescu surprinde foarte bine această dramă cosmică: „Pe lume o doare-n fund de soarta ta”. Singurătatea nu se anulează printr-o lege a drepturilor sau printr-un artificiu de limbaj.

Autenticitatea

Există o admirație explicită și implicită pentru vârsta adolescenței. Explicită, pentru că este apreciată acea „ingenuitate” a adolescenților ce vorbesc fără ocolișuri, își caută identitatea, critică ipocrizia părinților/societății, se lasă în voia hormonilor etc. etc. Implicită, pentru că există o întreagă industrie care promovează un ideal de frumusețe perpetuu adolescentin și care, pe de altă parte, apelează la reacțiile hormonale sau instinctuale perpetuate mult spre vârsta senectuții.

Dar această vârstă atât de problematică și de fascinantă totodată gravitează în jurul nevoii de autenticitate. Nu doar că oamenii vor să fie cât mai ei înșiși (în ciuda faptului că, în acest demers, ajung de multe ori să maimuțărească tot felul de pseudomodele stupide), ci caută autenticitatea și în ceilalți.

Dacă admitem că vârsta adolescenței este una a trăirilor genuine – de o brutală, dar admirabilă sinceritate – atunci înseamnă că nevoia de autenticitate este una pe care înaintarea în vârstă o sufocă, în mod nefericit. Cei care nu mai caută autenticitatea sunt, de fapt, niște oameni care-și trădează propria ființă, care abdică de la idealul de a fi ei înșiși. Se lasă „educați” de viață în asemenea măsură încât devin măști ipocrite și trădătoare (până la schizofrenie) ale propriei persoane.

Familistul înglodat în datorii pe care le poate susține numai muncind 10-12 ore pe zi, se simte foarte autentic și adolescentin, într-un sens, atunci când aruncă totul la coș și ia decizii „curajoase” ce-l scot din sistem și-i redau „libertatea” (divorțează, evadează, fuge, se mută în alt oraș, alege altă profesie etc.). De altfel, există un întreg curent printre cei care se reinventează pornind de la pasiuni sau aspirații abandonate pentru un salariu gras sau pentru goana după standardele societății. Zilnic poți citi câte un articol despre aceste succese alternative.

Nevoia de autenticitate nu dispare, așadar, ci este numai înăbușită sub imperativele maturizării, sub datoriile omului responsabil, ale actorului social ce-și asumă exigențele vârstei. Societatea are standarde stabilite și pentru individul aflat în deplinătatea puterilor: o casă, mașină, bani de distracții în weekend și concedii, țoale și zorzoane care să valideze statutul etc.

Teologia grupurilor de mămici

Una dintre cele mai eficace modalități de propagare a teologiei o reprezintă – cum bine știau reformatorii – textul cântărilor bisericești. Cealaltă cale importantă de răspândire a ideilor teologice o constituie, în opinia mea, învățătura doamnelor care stau mai mult cu copiii acasă – indiferent dacă în calitate de mămici, bunici sau bone – și, mai nou, grupurile de mămici.

De obicei, orice discuție despre teologie asociază această preocupare cu bărbații: teologi, pastori, lideri, vorbitori etc. Iar dacă ne lăsăm furați de criterii precum celebritatea și statistica, în mediile creștine tradiționale, e cert că, numeric, bărbații sunt cei care fac teologie publică.

Dar teologia pe care bărbații ajung s-o susțină la maturitate este adesea hrănită de teologia pe care mamele și bunicile care i-au crescut le-au insuflat-o. Sau, după caz, alții se războiesc întreaga viață cu această teologie pe care au moștenit-o odată cu educația elementară.

Consider că e esențial ce teologie ajung să aibă doamnele și, în special, persoanele care formează gândirea teologică a copiilor. Felul în care se formează etosul teologic feminin cred că e greu de stabilit în detaliu. Dar cu siguranță nu totul se rezumă la teologia oficială a unei confesiuni sau a unei biserici locale. Căci nu tot ce se spune la amvon sau la conferințele pastorilor ajunge cu acuratețe și la enoriașul de rând.

După cum există niște resorturi care atenuează colțoșenia unor păreri teologice radicalizate (inutil!), tot astfel există și niște afinități care încurajează diverse variante marginale de creștinism, cu excese și aberații. Iar asta nu numai în cazul doamnelor, ci în general în zona a ceea ce am putea numi „teologie populară”.

Nu teologia predicată de la amvon sau de la catedră este cea care modelează fondul teologic al copiilor, ci teologia filtrată prin sufletul credinciosului care interacționează cel mai mult și cel mai îndeaproape cu copilul. Iar prin natura vremurilor, mama și bunica (iar mai nou, bona) dețin un rol privilegiat în această ecuație. Chiar și la nivelul grupelor de copii – acolo unde există această formă de educație religioasă – tot femeile predomină de obicei.

Așadar, într-o biserică, teologia doamnelor are mult mai mari șanse să devină și teologia generației viitoare.

De sărbători, între Dumnezeu și oameni

În mediile religioase, printre cele mai blamate năravuri de sărbători sunt, afară de consumerism, absenteismul de la serviciile religioase și petrecerile. Nu scapă nesancționată nici participarea unor enoriași doar „la Paști și la Crăciun” la slujbe. Dar aici există și acel „măcar atât”, care constituie cumva o circumstanță atenuantă.

Constat însă tot mai frecvent că devine foarte dificil să găsești timp „de pierdut” cu prieteni sau cu oameni cu care doar stai de povești, fără vreun interes de serviciu. Oamenii sunt foarte ocupați, întâlnirile trebuie programate din timp și sunt mereu provizorii. Sociologii și psihologii, de altă parte, semnalează criza prin care trece individul și care, printre altele, are de-a face cu însingurarea. Toate astea pe fondul unor slujbe solicitante, stresante, mari consumatoare de timp și energie.

Suntem mai prosperi, dar mai singuri. Foarte conectați prin rețele sociale, dar cu deficit semnificativ la interacțiune directă, personală.

La biserici, în perioada sărbătorilor e forfotă mare, multe slujbe, multe programe, activități intense și frecvente, evenimente premergătoare, acțiuni caritabile etc. Și, în mijlocul spiritului sărbătoresc, precum un copac uscat într-un luminiș, dificultatea de a intra în „spiritul sărbătorii”, neputința de a gusta acel-nu-se-știe-ce care să facă sărbătoarea memorabilă, convingătoare, validată.

Se propun tot felul de soluții care să ajute omul să simtă, să trăiască o experiență care să rămână ca reper existențial. Să fie confirmarea faptului că sărbătoarea n-a fost ratată. Deși toată lumea cam știe ce sărbătorim la Paști sau la Crăciun, există mereu această căutare a elementului ce poate fi interiorizat, asimilat și apoi comunicat mai departe.

Voi folosi un exemplu pe care-l consider elocvent, chiar dacă se bazează pe exagerare: în toiul nopții, niște oameni sunt treziți din somn de alarma care anunță naufragiul vasului pe care se află.

Scheleții

Unii sunt convinși că scheleții se ascund în dulap. Și stau acolo pitiți și chitiți să iasă tocmai în cel mai nefericit moment posibil. Se aruncă în lumina caldă a camerei de oaspeți plină ochi de lume gata să numere și să admire mândrețe de oase rușinoase.

Dar eu cred că scheleții umblă pe stradă. Și nu ca să facă de rușine omul moral, omul la locul lui, omul respectabil. Din contră, umblă în așa fel încât să se potrivească în standardul mulțumii. Fiindcă mulțimile vor scheleți sau, mă rog, oameni cât mai scheletici în sânul lor…

Nici biserica nu se dă înapoi când vine vorba despre designul scheleților. Poate oferi câteva șabloane foarte rafinate: cu încheieturi unse, cu luciu viu, cu straie ușor demodate numai bune să fie considerate decente, cu aparate de vorbit. Ce mai? Parcă ar fi vii.

Tot ce trebuie să faci este

Colindători timorați

(sursa)

Era deja a treia zi când auzeam numai despre teroriști, oameni morți, amenințări, dictator, elemente fasciste, democrație, baricade, blindate, libertate, revoluție și iar… teroriști. Se spunea că miliția va opri orice grup întâlnit pe stradă. Se spunea că teroriștii pot fi oriunde și pot ataca pe oricine. Chiar și într-un sat? De ce nu? Doar nu eram prea departe de oraș. Plus că majoritatea adulților lucrau la oraș. Cine știe care dintre ei putea fi urmărit pentru te miri ce…

Și totuși, cum să nu mergi cu colindul? Cum să nu împarți cu alții bucuria de a cânta despre Naștere? Mai ales când ești un copil care abia a început să meargă cu „cei mari” la colindat. În clădirea bisericii, în jurul sobei ce strălucea și mirosea puternic de la „lunarul” proaspăt aplicat, se discuta aprins dacă ar fi cazul să dăm curs avertismentelor sau nu.

Mie-mi place de Moș Crăciun

(Sursa)

Peste sărmanul Moș Crăciun – ficțiune sentimentală a copilăriei – s-a abătut de o vreme un val de critici virulente. Mult prea mare pentru o non-existență, cred eu.

Ideea de bază care l-a impus la scară mondială – aceea a unui ins (roșu) darnic cu copiii, dar și întru câtva judecător al faptelor de peste an – este una care nu iese din granițele creștinismului. Moșul, la o adică, poate fi generos peste măsură și gata să ierte. Sau poate fi drept și să sancționeze anumite derapaje. E dreptul lui… constitutiv. (Luat la bani mărunți însă, cu siguranță că Moșul nu va putea să-și demonstreze puritatea originilor… dar nu-i singurul în situația asta.)

Cică marea problemă însă ar fi aceea că îi mințim pe copii că există Moș Crăciun. Și că asta ar crea cine știe ce precedent periculos pentru încrederea viitoare a copiilor în părinții lor. Nu zău! Din câte îmi amintesc, n-am auzit niciodată (dar chiar niciodată!) vreun copil ajuns la vârsta critică a adolescenței beștelindu-și părinții că l-ar fi mințit că există Moș Crăciun. Nu știu ca această minciună să fi născut vreo traumă succesorală sau vreo criză de credibilitate parentală.

Ne-oamenii

By IggyOblomov (sursa)

Când îi asculți (prea mult!) pe teoreticieni, predicatori, moraliști, politicieni, dăscăloși de ocazie și alții asemenea, chiar poți ajunge să crezi că există oameni făcuți numai din calități sau numai din defecte. Ori că într-un om contează numai anumite trăsături, altele fiind nesemnificative din perspectiva întregului. Sau să există o singură culoare dominantă a fiecărui caracter.

Sau poți fi ispitit să crezi că virtuțile și viciile se pot separa net, definitiv, clar. Sau că rădăcina viciilor poate fi extirpată cu totul dintr-un suflet. Sau că sufletele, caracterele, oamenii sunt niște obiecte măsurabile, cântăribile, ușor încadrabile (sfinții, păcătoșii, retrograzii, progresiștii etc.).

Ești tentat să uiți că o virtute poate să se preschimbe numaidecât într-un viciu când devine titlu de glorie. Că un defect poate consolida un caracter. Că un într-un suflet impulsurile sunt întotdeauna amestecate. Că binele și răul se combină în proporții variabile în orice caracter. Că nu există judecător fără păcat. Nici păcătos fără un dram de speranță. Că viața e întotdeauna mai mult decât se poate surprinde într-o caracterizare, într-un cv sau într-un necrolog.

Că oamenii sunt vii, mișcători, fluizi, contradictorii, surprinzători. Și în bine, și în rău. Că sunt mai mult decât se vede și de cât spun alții despre ei că ar fi. Că nu sunt rodul unei singure alegeri (bună sau proastă), ci o sumă de alegeri, cu motivațiile lor și cu toate condiționările involuntare ale acestor motivații.

Și te trezești, uite-așa, încercând să înțelegi niște abstracțiuni trunchiate, să stabilești relații cu niște etichete imprecise, să judeci niște abrevieri generalizate ilicit. Nu mai interacționezi cu oamenii vii, cu niște ființe cu o istorie proprie, cu luminile și umbrele caracterului lor. Ci dor cu măști, cu indici, cu categorii.

N-aș spune că generalizările sunt rele, că teoriile sunt nocive. Dar sunt bune în măsura în care

De ce iliescianismul este mai rău decât băsismul

Mai nou, fostul președinte Iliescu pare să fie privit cu crecândă simpatie și e oarecum regretat, fiindcă există convingerea difuză că avea capacitatea să stabilească un echilibru liniștitor între implicare partizană și neutralitatea cerută prin fișa postului prezidențial . Mai ales după impresia lăsată de dublul mandat băsist (cu președinte „jucător”), dar și în contextul primelor concluzii la prestația noului președinte („turist”), sunt oameni care se întorc cumva nostalgic spre anii ’90 și primii patru ani din noul mileniu. În acest bilanț, ca o umbră fantomatică apare și dispare rapid în negura istoriei și mandatul CDR-Constantinescu – învinșii sistemului.

Culmile vulgarității și ale scandalului atinse în perioada băsesciană au lăsat urme puternice chiar și printre susținătorii onești ai prezidentului, dar care și-au luat libertatea să gândească singuri, să nu se supună ideologic și slugarnic unor directive care să le spună cum să citească realitatea.

Cu toate că războiul politic și mediatic al mandatului lui Băsescu a stârnit reacții și pasiuni aprige, nocive, care nici măcar nu s-au stins încă (există oameni și instituții media blocate încă într-un antibăsism rezidual), cred că iliescianismul a fost în esența lui mai rău decât băsismul și vreau să aduc câteva argumente pentru această teză.

În decembrie 1989, România avea șansa să se reașeze într-o normalitate socio-politică la care unii sperau încă de prin 1947-1948. A fost un moment unic, despre care e greu de crezut că va mai reveni în viitorul apropiat în acea formă. Comunismul sovietic se dizolva, în Europa de Est bătea un vânt de libertate, se deschideau cărțile adevărului cu privire la „orânduirea socialistă”, începeau să se vadă limpede și fără cosmetizări ororile, eșecurile pe toate planurile, minciunile atent construite etc.

În aceste condiții, în România se instaurează, cu consecințe greu de estimat, tocmai iliescianismul, care, înainte să fie bine fixat și legitimat, girează mai mult sau mai puțin intenționat (sperăm să aflăm cândva) încă niște crime, care să se adauge la pomelnicul victimelor comunismului. Despre aceste crime, în regimul iliescian nu se va putea vorbi deloc, dar se va simula convingător faptul că există toată deschiderea să se vorbească. Un simulacru copie la indigo după stratagemele comuniste consacrate.

Iată câteva lucruri care se pot și trebuie imputate regimului iliescian, care a acționat în fiecare caz în funcție de niște interese ce pot fi presupuse, dar nu au fost, în niciun caz, „interesele poporului român” – pe care toate cele trei garnituri de demnitari iliescieni pretindeau că-l slujesc și-l apără de cine știe ce primejdii, mai ales externe.

Lipsa unui proces de condamnare a comunismului. Condamnarea ar fi fost necesară nu pentru a potoli setea de răzbunare a celor oprimați, ci pentru reabilitarea unor adevăruri esențiale. La mijloc erau crime, familii distruse, personalități mutilate – toate în numele unei ideologii care se folosea de un ipotetic bine care trebuia instaurat cu preț de sânge. Unul dintre efectele pe termen lung, dar nu cel mai grav, al lipsei de interes în ce privește adevărul despre comunism este nostalgia pe care o resimt românii în raport cu trecutul și cu persoana lui Ceaușescu.

Din păcate, nu avem cum să estimăm care ar fi fost rezultatul unei confruntări prompte cu adevărul despre răul intrinsec, constitutiv al comunismului. Putem doar aproxima, văzând cum afectează recunoașterea adevărului o persoană sau o familie (sau, negativ, cum afectează fuga permanentă de adevăr) sau să privim în istorie la un moment precum Procesul de la Nürnberg.

Așa cum s-a făcut el ulterior, procesul comunismului și condamnarea oficială lasă posterității măcar un document consistent în care se recunosc orori și se denunță boala. E un diagnostic tardiv, dar tot e mai mult decât nimic. Cu totul alta era însă atmosfera și receptivitatea populară la o condamnare a comunismului în anii ’90.

Demersurile paralele de arheologie a crimelor comunismului poartă mărcile specifice ale unor instituții, persoane, organizații. La un moment dat, exista chiar o luptă pentru întâietate în lupta pentru denunțarea ororilor comuniste. Există organizații cu puternice accente naționaliste care și-au cules martiri proprii dintre victimele închisorilor. Gulagul comunist românesc a devenit subiect de dispute tocmai între cei care doreau să-l demaște, subminând o dată în plus credibilitatea acestui demers.

În acest context, „Memorialul durerii” inițiat în ani ’90 poate fi văzut și ca o supapă lăsată premeditat și precaut de regimul iliescian. Există și două posibile explicații pentru această variantă și care țin de practica sistemelor comuniste: (1) supape care să mențină tensiunea socială la un nivel acceptabil; (2) critica greșelilor făcute de regimurile comuniste anterioare pentru a alimenta iluzia unui progres – s-au practicat ambele și în România, și în URSS. Chiar dacă așa ar sta lucrurile, nu se poate deduce de aici nimic despre calitatea și importanța în sine a documentarului, care rămâne un material de referință.

Nesancționarea călăilor și a complicilor din sistemul represiv.