Jocul lui Ender – filmul

(via Urban)

Sunt foarte curios cum va arăta ecranizarea. Am citit doar povestirea inițială (pe care Orson Scott Card a construit ulterior o întreagă serie, saga lui Ender), dar mi-a stârnit interesul suficient încât să vreau să văd și filmul. Poate reușesc să citesc între timp măcar romanul.

Un alt fapt interesant este acela că nu s-a încercat până acum o transpunere a cărții pe ecran, dat fiind faptul că vorbim despre o scriere celebră și multipremiată. Totuși, partea bună e că mijloacele tehnice permit acum abordări mult mai spectaculoase vizual și sper că producătorii vor profita de asta.

Copilării

Vă mai amintiți diafilmele? Eu, destul de vag, fiindcă tovarășa de la grădiniță ne punea diafilme destul de rar (sau oi fi fost prea tânăr) 😀

Cum n-aveam televizor, de Mihaela auzeam numai de la prieteni. În orice caz, fiind un fan al desenelor animate, nici acum nu-i târziu.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig

Piesă pe versurile lui Serghei Esenin. Poezia a fost publicată în 1922 (anul căsătoriei sale cu Isadora Duncan), în ciclul Corăbiile iepei, iar varianta românească de față i se datorează lui George Lesnea.

În paranteză fie spus, am încercat să mai citesc versurile lui Esenin și în alte tălmăciri (Ioanichie Olteanu, de pildă), dar parcă nu sună la fel. Poate-s eu de vină că m-am legat de o anumită traducere, dar mi-e clar că, pentru mine, Esenin sună cum zice Lesnea.

Fac și precizarea (dacă mai e necesar) că piesa e cântată de Ducu Bertzi. E ciudat că pe site-ul său nu se specifică cine sunt autorii versurilor.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veștejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcnești ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
Și pierdutul prospețimii har
Cu vioiul clocot al simțirii!

În dorinți încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineață.

Toți suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fragii frunzele deșarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc și că mă duc spre moarte.

Sfârșitul nu-i aici

În ciuda aparențelor, există destule piese muzicale cu noimă. Nu tot timpul și nu peste tot versurile inepte, însoțite de ritmuri obositoare și gâlgâieli bizare erau socotite piese reușite. Încă mai există și alt fel de a face muzică.

Versurile nu sunt originale, ci au fost traduse din engleză și piesa aparține, de fapt, lui Bob Dylan (Death Is Not the End).

Florian Pitiș – Sfârșitul nu-i aici

Când necazuri te doboară
Și prieteni n-ai să-i strigi,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Și ce slăveai în taină
E ca și cum nu-ți explici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Când, oprit la o răscruce,
Drumul nu știi să-l prezici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Când nu mai ai nici vise
Și nu știi cum să te ridici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Când se-adună norii negri,
Ploaia cade ca un brici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Mângâiere n-ai, nu vezi acum
Mâini întinse de amici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Pomul vieții crește mândru
Unde spiritul e viu,
Luminează iar salvarea
Cerul gol și cenușiu.

Când orasele-s în flăcări,
Mușuroaie de furnici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Și când cauți, în zadar, un om
Printr-atâtea mii de venetici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.
Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Vuvuzela classica

Acest excepțional instrument și-a găsit, se pare, admiratori chiar și printre compozitorii socotiți clasici. Țipătul suav și mângâios al vuvuzelei, ca larma unui picamăr scăpat de sub control, a devenit un adevărat simbol al luptei pentru emanciparea de sub dominația alămurilor, corzilor și lemnelor din tradiționalele orchestre europene, făurite după gusturile decadente ale albilor. Martia classica e azi vuvuzela classica.

Pătruns de fiorul artistic, n-am putut rămâne indiferent la extraordinara înfăptuire a nemților pe care îi veți urmări mai jos. Dacă nu vă dau lacrimile, sunteți niște insensibili fără inimă, fără simț artistic și fără cultură muzicală.

Grație amicului Alin D., am mai descoperit și o compilație de soundtrack-uri în care vuvuzela își dovedește cu prisosință posibilitățile ambitusului și flexibilitatea sonoră neobișnuită. Un solo de vuvuzelă e un eveniment la fel de memorabil ca o durere de burtă în tramvai, ca o infestare cu păduchi sau ca un duet de drujbă și bormașină într-o duminică dimineața.