Cât de cultă mai e nația

„Ziua culturii naționale”, nou-inventată, sună ca un fel de sentință, precum Ziua Judecății sau ca un diagnostic, ca, de pildă, Ziua mondială de luptă împotriva diabetului. Și mai leagă de Eminescu – fiindcă el, „nepereche” fiind, poate duce mult – încă un slogan pompos care se lasă tot cu sindrofii culturale de periat orgolii, cu cuvântări scorțoase care-ți limbă plimba-n gură, cu jălanii naționalist-inutile, care compromit tot ce vor să laude, sau cu obligații care să le scoată pe nas elevilor „poetul național”.

Cultura națională pare o chestie numai pentru ăia de le place cărțile. Și într-un fel așa e. Dar în multe altele nu-i așa. Căci de la școală se împute cultura. De pe băncile ei se creează aversiunea față de toți și toate. Nu doar prin strădania profesorilor, cu siguranță, dar cu siguranță că nu fără contribuția lor activă și voioasă.

Mi-am mărturisit și cu altă ocazie nevoia de detoxifiere de supradozele de comentarii docte și mirobolante despre Eminescu. La fel cum cred că și păsăreasca culturii în general închide accesul celor care nu stăpânesc destul jargonul simandicos de care trebuie să treci ca să poți să prinzi și tu un pic de bronz cultural.

Vă spui, iarăși, că nu cred deloc în sărbătorile astea făcute la comandă. Unde or fi zăcut toți cuvântătorii care azi vor fi rostit discursuri pline de patos când învățământul era distrus pas cu pas în acești 25 de ani?

În general, cu cât sunt mai bine cotați și mai titrați, domnii specializați în discursuri docte și inutile beneficiază de fel și fel de bonificații, rente, proiecte și alte minunății care le permit să-și ducă tot anul năduful în confort, iar de câteva ori pe an să mai producă niște alocuțiuni în care deplâng nația, cultura și dezinteresul „tinerilor”.

Într-un anume sens, cultura pare să fie o formă de neputință, de paralizie civică, socială – dar foarte activă intelectual și discursiv. Citește mai mult »

Anunțuri

Iconoclasmul evanghelic și nevoia instinctivă de simboluri

Cu 30 de ani în urmă, ar fi fost de neconceput să pui vreo cruce măcar pe unele biserici baptiste sau penticostale. Azi majoritatea celor pe care eu le-am văzut au o cruce mai stilizată sau mai clasică așezată într-un loc vizibil. Cu toate acestea însă, evanghelicii rămân și se definesc drept iconoclaști (chiar dacă nu folosesc exact acest termen).

În general, evanghelicul obișnuit are o atitudine critică față de icoane, statui și alte imagini sau simboluri menite să reprezinte realități spirituale ori personaje din istoria biblică sau a Bisericii. Și totuși, există deja o formă de „artă” a bisericilor evanghelice. În anii dinainte de căderea comunismului dominau, cel puțin în Transilvania și toată zona de vest, baptisteriile cu apă curgătoare, unde, cum remarca cineva, lumina putea să cadă simultan din toate direcțiile. În cazul penticostalilor, era obligatoriu și un porumbel coborând pe niște raze.

Chiar și cu bradul de Crăciun era cumva problematic. De obicei, se împodobea un brad, dar existau mereu voci care contestau legitimitatea lui, pe motiv că așa ceva nu apare în Biblie. Tot împărțite erau părerile și când venea vorba despre scenete la marile sărbători creștine.

Între timp, lucrurile s-au mai diversificat, au apărut variațiuni interesante: decorațiuni, instalații, colaje, decoruri tematice care apar în peisaj după buna plăcere a conducerilor bisericești și variază în funcție de toleranța comunităților locale. În plus, acum se folosesc efecte de lumină, materiale video, ba chiar și producții/produse artistice declarate ca atare.

Și totuși, fondul iconoclast este acolo și răsare ori de câte ori apar subiecte de discuție: bradul este contestat teologic, oul de paște la fel. Acestea sunt considerate mijloace păgâne care pot introduce spiritul „lumii” în biserică. De asemenea, icoanele sau reprezentările deranjează vizual chiar și când apar în afara bisericii și cu alt scop decât cel pentru care au fost create inițial.

E interesant însă cum, puși în fața unor situații în care simbolurile creștine sunt atacate, evanghelicii devin, contrar reflexului lor, apărători ai acestora. Demolarea unor biserici catolice din Franța a produs emoții printre cei care, dacă intră într-o astfel de biserică, văd numai „idoli” pe pereți. Decizia de a elimina scena nașterii din unele piețe ale orașelor europene a fost considerată un atac la adresa valorilor creștine de către cei care întorc privirea de la icoanele cu aceeași temă și se încruntă sumbru când văd statui de sfinți.Citește mai mult »

Despre Revoluție și religie

Revoluția română a început de la un pastor reformat ungur, minoritar religios și etnic. Într-o margine de țară, la Timișoara. Pe urmă, a izbucnit și la centru. Despre mai-marii religioși majoritari din Timișoara umblă o legendă stranie, cum că ar fi lăsat oameni să moară pe treptele catedralei, în loc să le deschidă ușa să se adăpostească. Zice-se că, totuși, mitropolitul – unul printre puținii (dacă nu chiar singurul) prelat care a recunoscut de bună voie că a fost colaborator al securității – era plecat din oraș.

Tot în Timișoara se mai consemnează un episod interesant: pastorul baptist Petre Dugulescu (și el cu ceva probleme la dosar, după cum s-a aflat ulterior) a ieșit în balconul Operei și a vorbit mulțimi, care, la îndemnul lui, a îngenuncheat să rostească rugăciunea Tatăl nostru.

Pastorul Iosif Țon anunța de ani de zile, în timpul predicilor sale difuzate de Radio Europa Liberă, căderea inevitabilă a comunismului. Vorbea cu o siguranță care îi făcea pe oameni să viseze, poate chiar și să spere, deși al XIV-lea Congres se încheiase confirmând puterea politică în România.

Cum ceea ce fusese multă vreme interzis sau cel puțin limitat ieșea acum să se afirme, una dintre cele mai radicale afirmări era cea de natură religioasă. Într-un regim care-și clama ateismul, să scandezi „Există Dumnezeu” era și o formă de protest politic.

Mai mulți lideri religioși locali au intervenit în diverse moduri în acele momente de cumpănă. Despre patriarhul BOR însă umblau zvonuri că l-ar fi felicitat pe Ceaușescu după intervenția brutală de la Timișoara. Dar se pare că erau false.

Dintre liderii bisericilor din România, destui au fost colaboratori sârguincioși ai Securității. Citește mai mult »

George MacDonald, unul dintre părinții genului fantasy

Pe 10 decembrie 1824, se năștea George MacDonald, scriitor, pastor, poet și critic literar scoțian. Prea puțin cunoscut și azi publicului românesc, MacDonald era celebru și admirat în vremea lui. Prieten cu Lewis Carroll sau Mark Twain (împreună cu care se pare că a și intenționat să scrie o carte), cărțile sale au fost introduse în lista de lecturi obligatorii a nepoților celebrei regine Victoria.

Lista admiratorilor săi e una foarte lungă, dar merită reținute măcar 2 nume mari. G.K. Chesterton mărturisea că era la grădiniță când i s-a citit prima oară Prințesa și goblinii, dar această lectură i-a influențat fundamental felul în care avea să înțeleagă viața. Celălalt nume este C.S. Lewis, mare iubitor de MacDonald (și de Chesterton), care spunea că imaginația i-a fost „botezată” pe când citea Phantastes (a lui MacDonald) și care i-a conferit scriitorului scoțian un rol deosebit de important în Marea despărțire – călăuză în lumea de dincolo. Grupul „Inklings”, din care făceau parte C.S. Lewis și J.R.R. Tolkien îl prețuia în mod deosebit pe MacDonald.

Jerry Root, specialist cu masterat și doctorat în operele lui C.S. Lewis, povestea cu prilejul vizitei pe care a făcut-o la Oradea, în urmă cu câțiva ani, un episod foarte interesant. Celebra lucrare devoțională a lui Oswald Chambers, My Utmost for His Highest (publicată în vreo două ediții și în românește), este alcătuită, de fapt, din texte selectate postum de către soția autorului. Dar, cum Chambers era fervent cititor de MacDonald, printre notițele sale se găseau și niște predici, copiate de mână, ale predecesorului său scoțian. Astfel s-a ajuns ca în cartea lui Chambers să apară, de fapt, și câteva predici ale lui MacDonald.

printesa_si_goblinii_1_1

Bunica lui George MacDonald pe linie paternă era o credincioasă pioasă, dar deosebit de austeră – este cunoscut un episod în care ea pune pe foc vioara fiului ei pentru că obiectul ar fi putut reprezenta o influență diavolească.

Citește mai mult »

Elogiu gunoierului

Când petrecerea se gată și lumea se împrăștie spre case, vin gunoierii și adună dovezile care atestă amploarea evenimentului și gradul de luciditate al participanților. Petrecerile cu beție nu lasă niciodată în urmă aceleași deșeuri precum o petrecere austeră de familie sau o zi de naștere a unui copil. Din gunoi ni se citește identitatea.

După ce se sfârșesc sărbătorile marilor orașe, vin seara târziu sau dimineața devreme gunoierii și șterg amintirile de pe caldarâm cu măturoaiele, apoi le înghesuie în pântecele mașinilor-pubelă. Iar fața orașului se arată iarăși primenită.

Lumea noastră civilizată este permanent însoțită de o uriașă cantitate de deșeuri. Dar pe care le remarcăm numai atunci când ne stau în cale sau ne împut existența. În rest, gunoaiele sunt cunoscute doar de gunoieri. Oricât de disprețuiți ar fi, ei sunt la fel de necesari ca oricare funcționar sau specialist calificat fără de care comunitățile suferă.

Adevărații profesioniști au gunoaielor știu să șteargă urmele tragediilor și bucuriilor în egală măsură. Uneori aceste urme seamănă izbitor, de altfel. În orice caz, profesioniștii nu se lasă impresionați. Ei știu că sub orice mare bucurie rămâne un morman de moloz. Și după orice tragedie, așijderea. Adună impasibili semnele de exclamare și pe cele de întrebare fără să le colecteze selectiv.Citește mai mult »

Despre lucrurile care nu se schimbă

Societatea, valorile, cultura, lumea în ansamblul ei se schimbă atât de rapid, încât naște spaime și reacții de apărare sau de ripostă. Există, desigur, apostoli ai schimbării – după cum există și apostoli ai apocalipsei iminente, dar, despre ei, cu altă ocazie – care propovăduiesc noua lume și omul cel nou care, spun ei, va fi ateu, areligios, amoral, „apatic” (în sensul că nu va mai fi mânat de patimi puternice, de motivații otrăvitoare) și foarte fericit; iar ceilalți, dimpotrivă, prezintă viitorul în cele mai sumbre culori posibile.

Pare-se că principala problemă identificată este religia, adică, cum spun cei care deja s-au emancipat de sub jugul ei, credința în prieteni imaginari capabili să facă diverse lucruri care muritorilor de rând le sunt inaccesibile.

Odată curățată însă mintea omului de vestigiile religiei (fapt posibil, zic unii), individul nu va mai acționa irațional, umoral, ci se va civiliza în sfârșit, va accepta diferențele (indiferent ce ar însemna asta), va deveni ultratolerant, va acționa rațional și predictibil. Se va schimba însăși structura sa interioară.

Lumea va fi, în consecință, mai bună, mai stabilă, mai previzibilă. Va crește confortul, va spori eficiența muncii, va triumfa armonia și coeziunea socială. Vom fi cu toții mai fericiți. Astfel de prognoze seamănă destul de mult cu cele mai negre distopii, tocmai pentru că presupun mereu un organism superior care să șteargă răutatea din creiere și să impună schimbările în bine. Un bine exterior, care să devină obligatoriu.

Există totuși câteva lucruri care, cel mai probabil, nu vor dispărea câtă vreme omul va rămâne cum îl știm de când avem date scrise despre el. E posibil ca ele să fie redenumite sau redefinite, dar experiențele ca atare vor continua să fie trăite, iar omul va trebui mereu să le găsească un nume. Până la noi evoluții terminologice, discut câteva dintre lucrurile pe care fericirea noii lumi nu le va putea anula.

Singurătatea

Singurătatea individului într-o lume mare, ostilă și greu de înțeles reprezintă o permanență a societății moderne, post-moderne și ce mai vine după… Iar faptul că e imposibil de eradicat acest sentiment ce reflectă o realitate cred că se vede cel mai bine în cazurile limită. Oamenii sunt singuri cel puțin în suferință și în fața morții.

Oricine a fost vreodată chinuit de o durere de măsea știe că așa ceva se îndură de unul singur. Chiar dacă toată familia și toți prietenii sunt dispuși să fie alături de un bolnav care trebuie să îndure suferințe fizice sau psihice puternice, este de neocolit observația că nu există o modalitate tehnică de a prelua o cantitate de durere care să ușureze povara celui în cauză. Există lucruri care se pot face, dar acestea acționează indirect asupra suferinței ca atare, nu o anulează, nu îl scoate pe suferind de sub povara ei.

Pentru un individ care-și conștientizează limitele, singurătatea este un dat existențial. Câtă vreme nu crede în nimic mai presus de lumea vizibilă, el trebuie să admită că este esențialmente singur într-un univers în cel mai bun caz indiferent, iar în cel mai rău, ostil. O particulă neînsemnată care se lovește de alte particule la fel de neînsemnate, aruncate de hazard într-un context temporo-spațial absolut aleator.

Nimeni și nimic nu poate anula suferința inerentă naturii umane. Analgezicele și psihotropele au limitele lor. Îmbunătățesc calitatea vieții, dar nu rezolvă cauzele primare. Individul își poate crea cel mult iluzia că nu e singur sau că singurătatea aceasta congenitală nu contează. Iar între singurătate, ca realitate obiectivă perceptibilă, și sentimentul de părăsire nu e mare distanță.

E practic imposibil ca această singurătate să fie conștientizată exclusiv obiectiv, detașat, exterior, doar ca o concluzie logică fără consecințe. Căci, după cum spuneam, momentele limită, crizele relevă adevărata dramă a singurătății omului în fața universului extraordinar de complex, spectaculos, fascinant, dar rece, indiferent și gol. Formularea lui Sorescu surprinde foarte bine această dramă cosmică: „Pe lume o doare-n fund de soarta ta”. Singurătatea nu se anulează printr-o lege a drepturilor sau printr-un artificiu de limbaj.

Autenticitatea

Există o admirație explicită și implicită pentru vârsta adolescenței. Explicită, pentru că este apreciată acea „ingenuitate” a adolescenților ce vorbesc fără ocolișuri, își caută identitatea, critică ipocrizia părinților/societății, se lasă în voia hormonilor etc. etc. Implicită, pentru că există o întreagă industrie care promovează un ideal de frumusețe perpetuu adolescentin și care, pe de altă parte, apelează la reacțiile hormonale sau instinctuale perpetuate mult spre vârsta senectuții.

Dar această vârstă atât de problematică și de fascinantă totodată gravitează în jurul nevoii de autenticitate. Nu doar că oamenii vor să fie cât mai ei înșiși (în ciuda faptului că, în acest demers, ajung de multe ori să maimuțărească tot felul de pseudomodele stupide), ci caută autenticitatea și în ceilalți.

Dacă admitem că vârsta adolescenței este una a trăirilor genuine – de o brutală, dar admirabilă sinceritate – atunci înseamnă că nevoia de autenticitate este una pe care înaintarea în vârstă o sufocă, în mod nefericit. Cei care nu mai caută autenticitatea sunt, de fapt, niște oameni care-și trădează propria ființă, care abdică de la idealul de a fi ei înșiși. Se lasă „educați” de viață în asemenea măsură încât devin măști ipocrite și trădătoare (până la schizofrenie) ale propriei persoane.

Familistul înglodat în datorii pe care le poate susține numai muncind 10-12 ore pe zi, se simte foarte autentic și adolescentin, într-un sens, atunci când aruncă totul la coș și ia decizii „curajoase” ce-l scot din sistem și-i redau „libertatea” (divorțează, evadează, fuge, se mută în alt oraș, alege altă profesie etc.). De altfel, există un întreg curent printre cei care se reinventează pornind de la pasiuni sau aspirații abandonate pentru un salariu gras sau pentru goana după standardele societății. Zilnic poți citi câte un articol despre aceste succese alternative.

Nevoia de autenticitate nu dispare, așadar, ci este numai înăbușită sub imperativele maturizării, sub datoriile omului responsabil, ale actorului social ce-și asumă exigențele vârstei. Societatea are standarde stabilite și pentru individul aflat în deplinătatea puterilor: o casă, mașină, bani de distracții în weekend și concedii, țoale și zorzoane care să valideze statutul etc.Citește mai mult »

O școală care pervertește mintea

Cam toată lumea – în afară de politrucii din minister în frunte cu ministratul însuși – e de acord că școala românească e tot mai vraiște. Că mersul la școală începe să fie din ce în ce mai dăunător pentru sănătatea mintală a copiilor noștri. Că trebuie să dezvolți un sistem imunitar familial sau un exoschelet emoțional care să-i apere pe elevi de sechelele induse de către școală și profesori abrutizați, incompetenți, delăsători sau cu excese de zel și accese de grandomanie.

Au scris mulți oameni mai deștepți și competenți ca mine despre asta (ar fi suficient să-l pomenesc pe Mihai Maci și textele sale – deja celebre – dense și greu de contrazis). Iar părinții și copiii lor o resimt zilnic în școală, dar mai ales acasă, în familie. Școala a devenit un redutabil adversar al sănătății mentale a familiei. E strigoiul care bântuie visele tuturor și spurcă zilele libere cu duhoarea lui insuportabilă: teme, teme de vacanță, hărți de colorat, date (multe, inutile, imbecile) de memorat, probleme infinite la matematică, versete de învățat pe de rost (că de ce să nu țină și religia pasul cu ceilalți producători de stres?) etc etc etc.

De ce continui să scriu? Nu știu prea bine. Poate dintr-un fel de nevoie disperată. Poate cu speranța că tot mai citește cineva și măcar îi ridic în minte o întrebare. Poate că pur și simplu fiindcă unele lucruri e bine să fie rostite și cam atât. Iluzii nu-mi fac. Panta e clar descendentă, iar prăbușirea pare să se fi accelerat mult în ultima vreme. Dar mai cred încă în acele oaze minuscule create de oameni care „sfințesc locul”. Acolo mai găsești un dram de normalitate într-un sistem parazitat de slugoi proști, de corupți rapace, de cinici lacomi, de incompetenți piloși și alte specimene care susțin răul pe care-l constatăm.

Pentru a-mi susține teza anunțată în titlu, voi recurge la cazul „materiei” (denumire din ce în ce mai greu de digerat) pe care o cunosc cât de cât: limba și literatura română. Deși, după nume, pare să fie tot o apă și-un pământ, e totuși o diferență între limba română și literatura română. Punctez asta ca fapt divers, că nu vreau să mă ocup de această diferență, ci doar să-mi aleg preferențial literatura.

Am mai spus și cu alte ocazii că, după părerea mea, literatura are valoare în măsura în care are legătură cu viața, cu realitatea (când nu e doar un joc steril de cuvinte). Literatura mare s-a născut din confruntarea unor autori cu realitatea vremii lor și din abilitatea acestora de a include niște adevăruri în ficțiune, poezie sau teatru. Evident, există și o literatură de divertisment care răspunde însă tot unor nevoi umane (fie că vorbim doar de nevoia de deconectare și explorare în lumi paralele, fie că vorbim de nevoia de a fugi de/din sine și de a evada în realități alternative).

În școală însă, literatura a devenit dependentă de stilistică, teorie și critică literară. Rolul acestor discipline era să funcționeze, în mod justificat, ca niște instrumente care să ajute cititorul să înțeleagă mai bine un text literar. Dar s-a ajuns în situația bizară și denaturată când instrumentele au devenit mai importante decât mesajul. Acum contează mai mult să poți spune cărui „gen literar” aparține un text și să demonstrezi că o poezie e… poezie sau că e… lirică.

Noaptea minții a coborât peste cei care gândesc programa. Elevul nu mai e direcționat spre ideea textului, spre un mesaj învelit în cuvinte, ci spre învelișul ca atare. Citește mai mult »

Reportaj în țara lu’ școală-apune

Prima zi de școală. Unică, inegalabilă. Tot amestecul acela de trăiri contradictorii. Toată îmbulzeala din jurul școlilor. Flori, ghivece, buchete, mini-buchete, mega-buchete. Ce-am uitat acasă? Grabă. Transpirații. Noroc cu deodorantele astea moderne. Înghesuială mare pe metru pătrat. Înghesuială mare pe circumvoluțiunii. Trafic aglomerat spre hipotalamus. Fatidic sau providențial, începe școala.

Precuvântarea. Tapată, fardată, machiată și frumos gătită, doamna directoare ia în primire microfonul. Care țiuie cât să atragă atenția asistenței. Se face un pic de liniște. Deși rămâne o rumoare de fond. Necesară. Toată lumea se preface că își îndreaptă atenția spre vorbitor.

Se anunță somitățile invitate. Fiecare director musai să facă rost de câteva. Cei de pe la țară, vin cu primarul, cu popa și cu șeful de post. Poate și câte-un afacerist mai generos dintre părinți. La oraș, primarul nu poate fi peste tot, așa că iei ce poți mai bun (viceprimar, consilier local, director etc). Din poliție, e bine să ai unul cu grade mai mari. Dacă poți să faci rost și de cineva mai „de sus”, „de la județ” sau și mai de sus, e minunat. De la inspectorat, dacă nu vine decât vreun inspector de rând, măcar să faci bine să trimiți urările de viață lungă și sănătate către măria sa inspectorul-general.

Lumea se foiește. Numele nu prea spun nimic. În orice caz, pe copii nu-i interesează cine urmează să vorbească. Au alte griji pe cap. Fratele mai mic se joacă cu mașinuțele.

Cuvântarea. De cum încep cuvântările, începe și plictisul. Discursuri cu ochii adânc înfipți în trecut. Trec pe la microfon toate fantomele trecutului. Ba nu, sunt somitățile. Vorbesc despre nu se știe ce, nu se știe cui. A, da. Aplauze! Fratele mai mic scoate dinozaurul.

Cuvântarea continuă. Se schimbă fețele care vorbesc, dar păpușarul-șef repetă aceleași idei. Ca anul trecut. Ca acum zece ani, ca dintotdeauna. Nimeni nu ia notițe. Din lecția asta nu se dă extemporal. E ca în orele libere. Ultima respirație înainte să înceapă greul. Cuvintele zboară zgâriate din gura vorbitorilor încruntați. Nimeni nu le prinde. Poze pentru Facebook. Hai să postăm primul lot. Selfiiiiieeee! Fratele mai mic a recunoscut trei cuvinte și le repetă încântat.

selfie
By Kaique Rocha

Cuvântarea trece în gura celuilalt. Din cerul său de la București, ministrul-zeu cuvântă prin supușii locali. Nu prea pare discursul lui. E prea corect gramatical și coerent. O fi fost scris de altcineva, care era plecat în vacanță astă-vară și nu știe că avem manual de sport și ghid unic. Vorbește pompos, despre lucruri în care nu crede nimeni. Dacă l-a scris el, trebuie să-i fi luat câteva zile bune. Profesorii își socotesc salariul în gând și se întunecă la față. În fundal se aude o sirenă. Apoi o bormașină.

Cuvântarea se prelinge pe pielea ascultărilor ca un șarpe devenit brusc prietenos. Citește mai mult »

Laur și Laura se vor ocupa de imbecilizarea copiilor noștri

Dacă încă nu ați aflat, Laur și Laura sunt cei care îi vor „îndruma” pe copiii de clasa a v-a „prin manual[ul]” (?) de educație fizică. Deci tot ce urmează să spun, de rău!, îi are pe ei în vedere, nu care cumva să credeți că am ceva cu cei ce au venit cu această strălucită idee de a crea un manual de imbecilizat copiii. De conținutul manualului – din punct de vedere al specialității – n-am să mă leg, fiindcă nu e de competența mea, dar avem destule alte… elemente pe care le putem pune în valoare.

În primul rând, la nivel estetic, manualul arată ca un lucrare de licență tehnoredactată rudimentar în Word. Pentru cei care nu știți ce înseamnă asta, putem traduce cam așa: nicio editură care se respectă n-ar trimite spre publicare un material „aranjat” în halul ăsta (poze de proastă calitate, prost aranjate în pagină, cu sau fără chenare de încadrare; text aruncat „cu furca”, când prea înghesuit, de nu se poate citi, când prea larg; fonturi care se schimbă aleator sau care n-au fost schimbate; semne grafice uitate în text). Poate că totuși varianta tipărită va fi ceva mai brează…

o pagina tehnoredactata
Sunt curios câte erori de aranjare poate găsi un tehnoredactor priceput în această pagină. PS: Fontul folosit e altul decât cel din chenarul de sus.

Apoi, vine textul la rând. Nu spun că profesorii de educație fizică ar trebui să știe limba română la nivel de specialist, dar cu siguranță cu editura care publică un manual ar trebui să aibă un specialist care să știe gramatică. Formulări precum „respirația corectă în efort constă în realizarea inspirației profunde și a expirației forțate, încercând să dai afară cât mai mult aer” (p. 38) sau „prin escaladare te poți urca pe un obstacol mai înalt și trece (?!) pe partea cealaltă” (p. 45) sunt cel puțin… deficitare.Citește mai mult »

Oamenii stau în fotolii și se-mput

O ciudată molimă bântuie în ultimii ani. Nu are un nume. Deși (cred că) are o mie. Ceea ce e totuna cu a nu avea niciunul. Dar are simptome și ele se văd și se simt tot mai acut. Ne contaminează pe toți – căci e cumplit de molipsitoare, din câte se vede.

În esență, principalul simptom, se pare, este că oamenii stau în fotolii și se-mput. Li se coclește creierul, li se amărăște limba, li se înăcrește sufletul, li se învârtoșează inima. De fapt, ar trebui neapărat adăugat că stau cu ochii în device-urile lor electronice și, orbiți de lumina ce-ar fi trebuit să le lărgească orizontul și mintea, văd numai vrăjmași și monștri peste tot. Așa că iau armele și sar la harță imediat ce le miroase a inamic.

Din fotoliile în care putrezesc suflete, nu se mai văd în afară oameni, ci numai etichete, denumiri, calificative – progresiști, pupători de moaște, neomarxiști, alt-right, alt-left, neoconi, rasiști, homofobi, hateri etc. etc. etc la +infint.

Dacă vreodată oamenii vor fi dorit să se întâlnească și să comunice, să trăiască în relativă bună înțelegere, acum fotoliile îi obligă să dorească doar să se afirme, să se confirme, să-și proclame dreptatea, să predice la statui. Odată cu explozia rețelelor sociale, fiecare fotoliu s-a preschimbat în tron, altar, tribună și scaun de judecată. Fiecare posesor de fotoliu este ceea ce dorește el să fie și toți ceilalți sunt, evident, tot ceea ce dorește el ca ei să fie.

Oamenii pe care îi cunoști și cu care îți dai binețe, cărora le porți respect sau simpatie, cu care ai colaborat în diverse contexte sunt triați din nou și înstrăinați în funcție de încadrarea ideologică. Ca să nu-i mai cunoști, ca să nu-i mai accepți (așa ușor…). Nu îi mai poți desemna după nume și prenume, ci numai după etichetă și apartenență. Toată lumea e străbătută de tranșee.

Nu mai există prietenii, ci doar idei care sucesc minți, ideologii care îndobitocesc, cauze care adună adepți, principii care cer jertfe pe altarul progresului. Creștini și atei (sau antiteiști), socialiști și liberali, conservatori și progresiști, nu contează tabăra, lupta pentru recunoașterea oficială se dă prin afișarea la loc vizibil a etichetei, prin militantism agresiv, prin efortul susținut de a nu-i înțelege pe ceilalți, de a le răstălmăci cuvintele, de a le ignora umanitatea, de a-i obliga să-și mărturisească adeziunile.

Citește mai mult »

32.460 de elevi nu au promovat examenul la Evaluarea Națională

După părerea mea, cu cifra de mai sus ar trebui să înceapă știrile care prezintă rezultatele la examenul recent încheiat. Sunt sătul de triumfalismul stupid care pune în față notele de 10 (sub 500, dintr-un total de 140.712 de înscriși). Practic, un orășel ceva mai mare decât Câmpina și-a ratat examenul – în mod normal, notele sub 5 nu ar trebui luate în calcul la admitere, altfel examenul devine aproape inutil. Acest fapt reprezintă mult mai adecvat performanțele sistemului decât o fac absolvenții străluciți.

Cu alte cuvinte, un sfert dintre elevii care ajung în clasa a VIII-a sunt „analfabeți”, în sensul că sistemul este astfel structurat încât nu-i poate pregăti pentru un examen de nivel mediu. Pierderile colaterale de 25% sunt foarte mari. Nu vorbim despre examenul de bacalaureat, care nu ar trebui să fie obligatoriu, ci despre un examen care verifică, în esență, capacitatea lor de a înțelege un mesaj, de a reformula niște idei cu propriile cuvinte și de a stăpâni cunoștințe medii de matematică.

Potrivit statisticilor oficiale, în ultimii 5 ani, 187.673 de elevi s-au aflat în această situație. Repet, pentru fixare: în doar 5 ani de zile, sistemul de învățământ din România a produs un „balast” educațional de mărimea orașului Brăila. La nivel local, 1136 de elevi orădeni au luat note sub 5, adică aproximativ 38 de clase a câte 30 de elevi fiecare. Chiar o fi puțin?

Am pus cuvintele astea dure în ghilimele tocmai pentru că sub aceste cifre se ascund oameni vii, niște adolescenți care și-au ratat un examen important și care vor fi nevoiți să-și găsească un drum în viață fără aportul unor minime noțiuni dobândite în anii de școală. Unele licee admiteau anii trecuți elevi și cu medii sub 5. Ce era să facă? Dar cine poate crede că acești elevi pot fi reabilitați în cei 4 ani de liceu, astfel încât să recupereze ce au pierdut în cei 8 ani precedenți?

Cei cu note foarte mari se împart în mai multe categorii posibile (ba chiar foarte probabile). Citește mai mult »

Despre importanța gesturilor simbolice

De-a lungul timpului, am fost întrebat, cu diverse prilejuri, de către comentatorii textelor de pe acest blog ce rost are să facem gesturi simbolice. Nu suna chiar așa întrebarea. Mai degrabă oamenii dădeau glas frustrării că sunt situații în care nu se poate face mai nimic, ci rămân doar gesturile simbolice. E mult, e puțin? Depinde.

A oferi un buchet de flori este un gest simbolic efectiv inutil. Sunt multe alte cadouri folositoare ce se pot dărui. Și, cu toate astea, continuăm să dăm flori cu diverse ocazii. Probabil că și cei care consideră că gesturile simbolice sunt inutile mai oferă din când în când astfel de cadouri… simbolice. Măcar din reflex, dacă nu din alt motiv.

Există, pesemne, un reflex adânc împământenit în cultura noastră de a recurge la astfel de gesturi lipsite de eficiență, dar purtătoare de mesaj. În funcție de context, ele transmit diverse tipuri de conținut. O categorie aparte, între gesturile simbolice, o reprezintă comemorările.

Nu se câștigă nimic atunci când se comemorează un eveniment de tristă amintire. Nu se (mai) face dreptate, nu se mai obține vreo răzbunare pentru cei nedreptățiți. Dar se exersează memoria, se perpetuează ne-uitarea.

Una dintre cele mai înspăimântătoare maladii ale zilelor noastre are ca principal simptom uitarea. Numai încercând să-ți imaginezi cum ar fi să uiți tot ce știi (până și cine ești sau cum să faci gesturi elementare) te ia cu fiori. Se investește enorm în cercetarea unor remedii. Se vede astfel că, atunci când te afectează direct, personal, uitarea este percepută ca fiind gravă.

La nivel istoric însă, individul nu mai resimte același disconfort atunci când societatea preferă să uite. Ba chiar ni se pare cumva normal ca praful timpului să se așeze peste unele dintre orori. Într-un sens, evident, este bine că se mai atenuează intensitatea suferinței. Dar a uita de tot presupune cel puțin riscul de a repeta un derapaj nedorit.

Și aici intervine, zic eu, importanța unor gesturi comemorative simbolice. Ele dovedesc că o societate, o cumunitate, este decisă să nu uite unele lucruri. Că, chiar dacă nu le-a gestionat cum se cuvine la vremea lor, măcar resimte o responsabilitate post-factum. Că nu fuge cu orice preț de amintirea unor evenimente incomode.

De aceea trebuie reiterată an de an, pe cât se poate, condamnarea simbolică a represiunilor din timpul mineriadei (13-15 iunie 1990) încurajate de regimul iliescian, aflat într-un moment de orbire autoritaristă. Dreptatea ține de Justiție, dar rememorarea evenimentelor ține de fiecare în parte și de societate în ansamblu.

Deși există această tendință uneori, nu cred că fenomenul „Piața Universității” ar trebui idealizat. Nu cred că totul a fost acolo doar un rafinat protest anticomunist. Cel mai probabil au fost și excese, dacă e să dăm crezare unor martori. Dar nimic nu justifică instigarea unor cetățeni împotriva altora. Citește mai mult »

Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața. Citește mai mult »

Forfota căutărilor identitare – articol publicat în revista Vatra

Cu mult timp în urmă, promiteam să revin cu un text mai amplu despre romanul Sărbătoare corturilor, al lui Ioan T. Morar. Și iată că acum se și întâmplă.

În revista „Vatra”, nr. 3-4/2017, mi s-a publicat un articol cu următorul titlu (cam lung 🙂 ): Forfota căutărilor identitare – o lectură în cheie evanghelică a romanului Sărbătoarea
corturilor.

Rețin doar câteva paragrafe:

Un alt fapt nu lipsit de conotații și consecințe este  acela că, după câte se poate observa, nu există o definiție  unanim acceptată a evanghelismului, ci ipoteze de lucru,  teorii concurente sau complementare. De unde și o mai  mare libertate de alegere a unui profil identitar, dar și mai multă confuzie (deopotrivă pentru cei dinăuntru și din afara comunităților) decât în bisericile tradiționale.

Acest continuum teologico-social ce caracterizează grupările evanghelice este bine reprezentat în roman, iar când grupul părăsește spațiul teologic (neo)protestant, ecourile vechilor „năravuri” reverberează până în chibuț sau în Sărbătoarea Corturilor, grupare cu o teologie compozită proprie.

Și în spirit, și în formă, pentru orice evanghelic  bine familiarizat cu specificul acestor comunități, grupul are mereu ceva recognoscibil, chiar și în destrămarea lui, căci libertatea de a-și alege calea este o lege adânc cu cărțile pe masă întipărită în fiecare „pocăit”, fiind un fapt obișnuit și acceptat trecerea dintr-o tabără într-alta. Asta nu-i scutește pe „rătăciți” (sau „treziți”), de un blam public, dar și acest lucru intră în profilul comunitar standard.

Lăsând nespuse o seamă de lucruri importante pentru viața religioasă a comunităților de „pocăiți”, romanul Sărbătoarea Corturilor face totuși dreptate, în cele spuse, acestor confesiuni marginalizate și din pricina numărului mic al adepților, dar și din pricina unor prejudecăți cu iz naționalist. Fără a fi exhaustivă și foarte detaliată imaginea surprinde date pertinente și semnificative, aduse în atenția cititorului cu onestitate și bunăvoință.

Întreg articolul poate fi citit la p. 173-175, dacă accesați aici pdf-ul revistei.

Teologia grupurilor de mămici

Una dintre cele mai eficace modalități de propagare a teologiei o reprezintă – cum bine știau reformatorii – textul cântărilor bisericești. Cealaltă cale importantă de răspândire a ideilor teologice o constituie, în opinia mea, învățătura doamnelor care stau mai mult cu copiii acasă – indiferent dacă în calitate de mămici, bunici sau bone – și, mai nou, grupurile de mămici.

De obicei, orice discuție despre teologie asociază această preocupare cu bărbații: teologi, pastori, lideri, vorbitori etc. Iar dacă ne lăsăm furați de criterii precum celebritatea și statistica, în mediile creștine tradiționale, e cert că, numeric, bărbații sunt cei care fac teologie publică.

Dar teologia pe care bărbații ajung s-o susțină la maturitate este adesea hrănită de teologia pe care mamele și bunicile care i-au crescut le-au insuflat-o. Sau, după caz, alții se războiesc întreaga viață cu această teologie pe care au moștenit-o odată cu educația elementară.

Consider că e esențial ce teologie ajung să aibă doamnele și, în special, persoanele care formează gândirea teologică a copiilor. Felul în care se formează etosul teologic feminin cred că e greu de stabilit în detaliu. Dar cu siguranță nu totul se rezumă la teologia oficială a unei confesiuni sau a unei biserici locale. Căci nu tot ce se spune la amvon sau la conferințele pastorilor ajunge cu acuratețe și la enoriașul de rând.

După cum există niște resorturi care atenuează colțoșenia unor păreri teologice radicalizate (inutil!), tot astfel există și niște afinități care încurajează diverse variante marginale de creștinism, cu excese și aberații. Iar asta nu numai în cazul doamnelor, ci în general în zona a ceea ce am putea numi „teologie populară”.

Nu teologia predicată de la amvon sau de la catedră este cea care modelează fondul teologic al copiilor, ci teologia filtrată prin sufletul credinciosului care interacționează cel mai mult și cel mai îndeaproape cu copilul. Iar prin natura vremurilor, mama și bunica (iar mai nou, bona) dețin un rol privilegiat în această ecuație. Chiar și la nivelul grupelor de copii – acolo unde există această formă de educație religioasă – tot femeile predomină de obicei.

Așadar, într-o biserică, teologia doamnelor are mult mai mari șanse să devină și teologia generației viitoare. Citește mai mult »