32.460 de elevi nu au promovat examenul la Evaluarea Națională

După părerea mea, cu cifra de mai sus ar trebui să înceapă știrile care prezintă rezultatele la examenul recent încheiat. Sunt sătul de triumfalismul stupid care pune în față notele de 10 (sub 500, dintr-un total de 140.712 de înscriși). Practic, un orășel ceva mai mare decât Câmpina și-a ratat examenul – în mod normal, notele sub 5 nu ar trebui luate în calcul la admitere, altfel examenul devine aproape inutil. Acest fapt reprezintă mult mai adecvat performanțele sistemului decât o fac absolvenții străluciți.

Cu alte cuvinte, un sfert dintre elevii care ajung în clasa a VIII-a sunt „analfabeți”, în sensul că sistemul este astfel structurat încât nu-i poate pregăti pentru un examen de nivel mediu. Pierderile colaterale de 25% sunt foarte mari. Nu vorbim despre examenul de bacalaureat, care nu ar trebui să fie obligatoriu, ci despre un examen care verifică, în esență, capacitatea lor de a înțelege un mesaj, de a reformula niște idei cu propriile cuvinte și de a stăpâni cunoștințe medii de matematică.

Potrivit statisticilor oficiale, în ultimii 5 ani, 187.673 de elevi s-au aflat în această situație. Repet, pentru fixare: în doar 5 ani de zile, sistemul de învățământ din România a produs un „balast” educațional de mărimea orașului Brăila. La nivel local, 1136 de elevi orădeni au luat note sub 5, adică aproximativ 38 de clase a câte 30 de elevi fiecare. Chiar o fi puțin?

Am pus cuvintele astea dure în ghilimele tocmai pentru că sub aceste cifre se ascund oameni vii, niște adolescenți care și-au ratat un examen important și care vor fi nevoiți să-și găsească un drum în viață fără aportul unor minime noțiuni dobândite în anii de școală. Unele licee admiteau anii trecuți elevi și cu medii sub 5. Ce era să facă? Dar cine poate crede că acești elevi pot fi reabilitați în cei 4 ani de liceu, astfel încât să recupereze ce au pierdut în cei 8 ani precedenți?

Cei cu note foarte mari se împart în mai multe categorii posibile (ba chiar foarte probabile). Citește mai mult »

Despre importanța gesturilor simbolice

De-a lungul timpului, am fost întrebat, cu diverse prilejuri, de către comentatorii textelor de pe acest blog ce rost are să facem gesturi simbolice. Nu suna chiar așa întrebarea. Mai degrabă oamenii dădeau glas frustrării că sunt situații în care nu se poate face mai nimic, ci rămân doar gesturile simbolice. E mult, e puțin? Depinde.

A oferi un buchet de flori este un gest simbolic efectiv inutil. Sunt multe alte cadouri folositoare ce se pot dărui. Și, cu toate astea, continuăm să dăm flori cu diverse ocazii. Probabil că și cei care consideră că gesturile simbolice sunt inutile mai oferă din când în când astfel de cadouri… simbolice. Măcar din reflex, dacă nu din alt motiv.

Există, pesemne, un reflex adânc împământenit în cultura noastră de a recurge la astfel de gesturi lipsite de eficiență, dar purtătoare de mesaj. În funcție de context, ele transmit diverse tipuri de conținut. O categorie aparte, între gesturile simbolice, o reprezintă comemorările.

Nu se câștigă nimic atunci când se comemorează un eveniment de tristă amintire. Nu se (mai) face dreptate, nu se mai obține vreo răzbunare pentru cei nedreptățiți. Dar se exersează memoria, se perpetuează ne-uitarea.

Una dintre cele mai înspăimântătoare maladii ale zilelor noastre are ca principal simptom uitarea. Numai încercând să-ți imaginezi cum ar fi să uiți tot ce știi (până și cine ești sau cum să faci gesturi elementare) te ia cu fiori. Se investește enorm în cercetarea unor remedii. Se vede astfel că, atunci când te afectează direct, personal, uitarea este percepută ca fiind gravă.

La nivel istoric însă, individul nu mai resimte același disconfort atunci când societatea preferă să uite. Ba chiar ni se pare cumva normal ca praful timpului să se așeze peste unele dintre orori. Într-un sens, evident, este bine că se mai atenuează intensitatea suferinței. Dar a uita de tot presupune cel puțin riscul de a repeta un derapaj nedorit.

Și aici intervine, zic eu, importanța unor gesturi comemorative simbolice. Ele dovedesc că o societate, o cumunitate, este decisă să nu uite unele lucruri. Că, chiar dacă nu le-a gestionat cum se cuvine la vremea lor, măcar resimte o responsabilitate post-factum. Că nu fuge cu orice preț de amintirea unor evenimente incomode.

De aceea trebuie reiterată an de an, pe cât se poate, condamnarea simbolică a represiunilor din timpul mineriadei (13-15 iunie 1990) încurajate de regimul iliescian, aflat într-un moment de orbire autoritaristă. Dreptatea ține de Justiție, dar rememorarea evenimentelor ține de fiecare în parte și de societate în ansamblu.

Deși există această tendință uneori, nu cred că fenomenul „Piața Universității” ar trebui idealizat. Nu cred că totul a fost acolo doar un rafinat protest anticomunist. Cel mai probabil au fost și excese, dacă e să dăm crezare unor martori. Dar nimic nu justifică instigarea unor cetățeni împotriva altora. Citește mai mult »

Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața. Legătura de sânge asigură conexiunea biologică, dar nu e suficientă pentru a garanta și armonie, deschidere, cooperare, adică relație personală.

Ar merita luate în discuție și teoriile la care aderă părinții. Noile teorii sunt deosebit de interesante, atâta că sunt contrazise la intervale scurte de către alte teorii puse la punct de tipi mai deștepți și/sau mai ingenioși. Acești guru cărora mulți părinți le caută în gură și-i ascultă ca pe niște zei au totuși un cert interes comercial în promovarea ideilor ‘mnealor.

Nu tot ce-i nou e rău, după cum nu tot ce e vechi e și bun! Oleacă de spirit critic nu strică nimănui niciodată. Mămica urlând interdicții în urma copilului (pe care nici măcar să-l prindă de mână ca să-l oprească din elanurile sale furioase nu cutează) s-ar putea să nu fie tocmai modelul optim de parenting, după cum nici tatăl care-și snopește copiii la orice mișcare în front nu cred că e un exemplu de urmat.

Pe urmă, cred că se poate acorda mai mult timp cunoașterii de sine. Fiecare părinte vine cu un bagaj pe care-l transmite moștenire copiilor. Poate fi vorba despre chestiuni morale, educaționale, biologice, habitudinale etc. Exercițiul cunoașterii rădăcinilor, cu bune și cu rele, cred că poate fi unul benefic pentru copii. Un bunic alcoolic, o bunică rea de gură, un străbunic violent… Medicina are ca normă stabilirea antecedentelor heredo-colaterale. De ce nu s-ar face asta și la nivel de moștenire psiho-socio-spirituală?

Aș mai adăuga aici și clasica problemă a ipocriziei parentale, când părintele una spune și alta face. Cred că toți părinții ajung la un moment dat confruntați cu propriile cuvinte, dar când duplicitatea devine metodă pedagogică, eșecul este în general garantat. În cel mai bun caz, povestea se termină cu discreditarea modelului de viață al părintelui. Dar, așa cum se întâmplă adesea, în lipsa unui model alternativ viabil, copilul ajuns matur va sfârși prin a-și copia frustrat și neputincios părintele.

Câți dintre părinții care se laudă cu creștinismul lor își ajută copiii cu șpăgi și mijloace necinstite să termine școli mai bune, să acceadă în funcții, să obțină avantaje în detrimentul celorlalți? Ce etică aplică în situații de viață cei care sunt adepții valorilor tradiționale?

Școala

Dată fiind vastitatea subiectului, nu voi dezvolta aproape deloc, având în vedere că de ani de zile tot scriu pe teme conexe. Rămân doar la banalitatea cunoscută de toți că, deși sistemul a fost „reformat” de mai multe ori, toată lumea vede că degradarea este constantă, certă și tot mai gravă. Corupția, dezinteresul societății (unde se includ și părinții în rând cu factorii politici), lipsa de viziune ne-au adus unde suntem și de unde tare greu va fi să ieșim.

Sistemul mai rezistă prin oamenii competenți care încă nu au abandonat lupta cu tâmpeniile care-i încurcă permanent și care deschid cale liberă impostorilor. E suficient să mai adaug că, în prezent, dacă citești un CV, e aproape imposibil să-ți dai seama dacă omul care-și prezintă realizările este o lichea abilă sau un performer autentic.

(sursa)

Un subiect aparte îl reprezintă profesorii de religie și școlile confesionale. În ce măsură materiile teologice sunt predate de oameni cu competență moral-spiritual-profesională? În ce măsură aceste discipline sunt transformate în niște materii care nu fac decât să adauge și Biblia sau învățătura creștină la caznele cu care sunt bombardați elevii? Sunt capabili dascălii care răspund de orele de religie să aducă propria experiență și propriul exemplu ca dovadă în sprijinul a ceea ce predau? Sunt ei capabili să nu transforme spiritualitatea (prin definiție un domeniu al alegerii neîngrădite) într-o corvoadă obligatorie?

Trebuie ținut cont că profesorii de religie sunt produsul școlilor teologice, pe de o parte, și beneficiază de girul structurilor confesionale teritoriale (episcopii, comunități, filiale), care dau avizul cultului sau „binecuvântarea” fiecărui candidat în parte. Deci vorbim despre un control foarte puternic pe care îl au cultele în selectarea viitorilor profesori. Așa că pe bună dreptate se poate discuta despre răspunderea pe care o poartă bisericile din România pentru formarea tinerei generații.

Biserica

În ce anume se vede preocuparea bisericii pentru educarea copiilor și tinerilor? Am să spicuiesc câteva observații din perimetrul bisericilor evanghelice, ca să nu încalc fraudulos hotarul confesional.

În ultima vreme, bisericile din România s-au remarcat ca apărătoare ale valorilor familiale tradiționale. S-au remarcat în spațiul public. Dar, după cum știe toată lumea (iar faptul a fost punctat și de către critici, și de către insideri), nu doar definiția familiei este o valoare morală tradițională.

Copiii sunt crescuți în spiritul acestor valori. Așadar, în bisericile evanghelice există, nu chiar în toate, diverse forme de activitate cu copiii: grupe de copii, întâlniri în cursul săptămânii etc. Întrebarea este cine ajunge să se ocupe de copii și în ce condiții. Adesea e suficient să vrei, fiindcă oricum activitatea „cu tinerii” sau „cu copiii” e un fel de cenușăreasă a activităților bisericești pe care e mai bine s-o facă cineva decât să n-o facă nimeni.

În bisericile oleacă mai răsărite, există măcar un coordonator mai breaz, dar la grupe, poate ajunge chiar un necredincios sadea. Căci adesea sunt încurajați adolescenții proaspăt ieșiți din sistem să se înroleze ca „lideri”.

(sursa)

Teologia cântării, ca să survolăm și un alt domeniu, intră arareori în preocupările pastorilor. E drept că, mai recent, se manifestă oarecare interes, dar mai mult pentru ironizarea unor bizarerii de râsu-plânsu. Însă n-a fost un domeniu urmărit cu atenția de care ar fi meritat să beneficieze. Istoria Bisericii ne-ar fi putut învăța aici că Luther a pus mare accent pe muzica din bisericile care au aderat la Reformă. Și nu degeaba!

Pe măsură ce urcăm spre categorii de vârste mai rebele, treburile bisericești devin o obligație care trebuie prestată indiferent de convingerile sau dilemele tânărului. Cu cât e frământarea mai mare, cu atât scad șansele ca omul să și-o poată exprima sau discuta cu cineva. Evident, apar formele de protest exterioare (uneori extreme), care atrag sancțiuni.

Există uneori o tragică cârdășie între biserică și părinte care par hotărâți să nu afle cu niciun chip ce este cu adevărat în mintea copiilor, ci preferă să-i vadă înrolați și „activi”. Sunt puși să presteze servicii de „laudă și închinare” oameni care nici măcar nu pot mărturisi clasica „naștere din nou”, care n-au fost botezați sau care pur și simplu nu-și pun problema că ar trebui să creadă ce cântă. Sunt constrânși (prin tot felul de mijloace) să cânte, să se roage, să facă programe, să rostească „îndemnuri”, chiar să țină predici unde e criză de vorbitor. Asta pe lângă faptul că mulți tineri fac totul din inerție, odată ce au început de timpuriu și le-a intrat în sânge.

Între timp, mai află și că alții fac exact aceleași lucruri contracost. Ba chiar văd și în biserică cum o seamă întreagă de lucruri se tranzacționează într-un mod inacceptabil, mai ales din perspectiva unui tânăr aflat la vârsta când ochiul său critic vede exagerat tot ce seamănă a ipocrizie.

Care este modelul ce a stat în fața tinerilor în ultimii 25 de ani: credinciosul discret, smerit, conștiincios, evlavios sau liderul descurcăreț, care știe să facă bani pentru toată lumea, capabil să împlinească visul unei clădiri noi, pastorul-manager, bun la toate, spectaculos și invaziv? Deși există tentația de a da un răspuns, cred că doar o evaluare statistică ar putea oferi date valide.

Întrebarea însă nu poate fi ocolită și ar putea fi reformulată în alții termeni: a reușit biserica să propună niște modele radical diferite de cele ale hulitei societăți secularizate (și despre care știm că mizează pe faimă, bogăție, influență și putere)?

Sau, dintr-un alt unghi, care poate iarăși releva situația în care ne aflăm: ca părinte, la cine te gândești că ai dori să apeleze copilul tău atunci când, rebel adolescent, cel mai probabil se va răzvrăti împotriva familiei, da va avea totuși nevoie să discute cu cineva lucrurile care-l frământă? Câți dintre părinți au încredere că un pastor ar fi cu adevărat persoana aleasă de copilul lor pentru confesiuni și sfaturi de viață?

Strada

Unii sugerează că e (mai) bine să n-ai televizor în casă și să te scutești astfel de influența culturii promovate de media. Dar toată acestă cultură se revarsă zi de zi în stradă, în toate locurile în care ajung copiii încă de la primele săptămâni de viață.

(sursa)

Indiferent cât de aseptic ar fi mediul de acasă, în stradă (iar aici includ tot ceea ce ține de spațiul public în care se întâlnesc oameni) se revarsă tot glodul. În stradă sunt telefoanele mobile ale copiilor pe care părinții i-au pierdut de mult de sub control. În stradă sunt filmele, muzica, limbajul fără opreliști. Cine și când îi învață pe copii cum se filtrează mesajul străzii? În afară de îndemnuri radicale și fără aplicabilitate (de genul: „să nu permitem să intre lumea în biserică”), există vreun demers sistematic ce vizează gestionarea factorilor de risc? Sau, mai puțin pretențios: îi învață cineva pe copii unde se află cu adevărat capcanele periculoase pentru devenirea lor personală?

Am auzit părinți și predicatori foarte înfuriați de ceea ce „văd copiii la televizor”. Dar adesea am constatat cu stupoare câtă popularitate au în rândul evanghelicilor OTV-ul de pe vremuri, Noră pentru mama, Schimb de mame și alte emisiuni-pubelă urmărite săptămână de săptămână, seară de seară, într-un sinucigaș gest părintesc. După toate astea să vii și să te plângi că se uită copiii la prostii?!…

În loc de concluzii…

După atâta vorbărie, musai să punem cumva punct. Și aici fac precizarea că nu cred că un copil poate fi condiționat să facă anumite alegeri, ci mereu pot apărea surprize chiar dacă toată lumea ar beneficia de cea mai bună educație posibilă. Dar, atunci când o generație întreagă pare afectată de anumite molime, ar fi o prostie să nu examinezi mediile în care s-a format și cine îi sunt învățătorii.

Las pentru final o întrebare care ar putea, cred, să arunce o lumină peste cele întâmplate: care este cea mai importantă valoare pe care biserica, familia și societatea au comunicat-o constant (și probabil continuă și în prezent s-o comunice) tinerilor și copiilor? Și nu mă refer la ce pretind, la nivel declarativ, aceste medii că vor să transmită, ci la ceea ce afirmă implicit că e cel mai important lucru în viață. Ce profil au oamenii care beneficiază de atenția și de respectul comunității? Ce trăsături definitorii au cei considerați realizați, în discuțiile din familiile evanghelice? Căci aceștia sunt modelele propuse de biserică…

PS: Am vrut doar să sugerez că e foarte posibil să existe o legătură între chipul generației de azi și educația voluntară sau involuntară de care a beneficiat.

Forfota căutărilor identitare – articol publicat în revista Vatra

Cu mult timp în urmă, promiteam să revin cu un text mai amplu despre romanul Sărbătoare corturilor, al lui Ioan T. Morar. Și iată că acum se și întâmplă.

În revista „Vatra”, nr. 3-4/2017, mi s-a publicat un articol cu următorul titlu (cam lung 🙂 ): Forfota căutărilor identitare – o lectură în cheie evanghelică a romanului Sărbătoarea
corturilor.

Rețin doar câteva paragrafe:

Un alt fapt nu lipsit de conotații și consecințe este  acela că, după câte se poate observa, nu există o definiție  unanim acceptată a evanghelismului, ci ipoteze de lucru,  teorii concurente sau complementare. De unde și o mai  mare libertate de alegere a unui profil identitar, dar și mai multă confuzie (deopotrivă pentru cei dinăuntru și din afara comunităților) decât în bisericile tradiționale.

Acest continuum teologico-social ce caracterizează grupările evanghelice este bine reprezentat în roman, iar când grupul părăsește spațiul teologic (neo)protestant, ecourile vechilor „năravuri” reverberează până în chibuț sau în Sărbătoarea Corturilor, grupare cu o teologie compozită proprie.

Și în spirit, și în formă, pentru orice evanghelic  bine familiarizat cu specificul acestor comunități, grupul are mereu ceva recognoscibil, chiar și în destrămarea lui, căci libertatea de a-și alege calea este o lege adânc cu cărțile pe masă întipărită în fiecare „pocăit”, fiind un fapt obișnuit și acceptat trecerea dintr-o tabără într-alta. Asta nu-i scutește pe „rătăciți” (sau „treziți”), de un blam public, dar și acest lucru intră în profilul comunitar standard.

Lăsând nespuse o seamă de lucruri importante pentru viața religioasă a comunităților de „pocăiți”, romanul Sărbătoarea Corturilor face totuși dreptate, în cele spuse, acestor confesiuni marginalizate și din pricina numărului mic al adepților, dar și din pricina unor prejudecăți cu iz naționalist. Fără a fi exhaustivă și foarte detaliată imaginea surprinde date pertinente și semnificative, aduse în atenția cititorului cu onestitate și bunăvoință.

Întreg articolul poate fi citit la p. 173-175, dacă accesați aici pdf-ul revistei.

Teologia grupurilor de mămici

Una dintre cele mai eficace modalități de propagare a teologiei o reprezintă – cum bine știau reformatorii – textul cântărilor bisericești. Cealaltă cale importantă de răspândire a ideilor teologice o constituie, în opinia mea, învățătura doamnelor care stau mai mult cu copiii acasă – indiferent dacă în calitate de mămici, bunici sau bone – și, mai nou, grupurile de mămici.

De obicei, orice discuție despre teologie asociază această preocupare cu bărbații: teologi, pastori, lideri, vorbitori etc. Iar dacă ne lăsăm furați de criterii precum celebritatea și statistica, în mediile creștine tradiționale, e cert că, numeric, bărbații sunt cei care fac teologie publică.

Dar teologia pe care bărbații ajung s-o susțină la maturitate este adesea hrănită de teologia pe care mamele și bunicile care i-au crescut le-au insuflat-o. Sau, după caz, alții se războiesc întreaga viață cu această teologie pe care au moștenit-o odată cu educația elementară.

Consider că e esențial ce teologie ajung să aibă doamnele și, în special, persoanele care formează gândirea teologică a copiilor. Felul în care se formează etosul teologic feminin cred că e greu de stabilit în detaliu. Dar cu siguranță nu totul se rezumă la teologia oficială a unei confesiuni sau a unei biserici locale. Căci nu tot ce se spune la amvon sau la conferințele pastorilor ajunge cu acuratețe și la enoriașul de rând.

După cum există niște resorturi care atenuează colțoșenia unor păreri teologice radicalizate (inutil!), tot astfel există și niște afinități care încurajează diverse variante marginale de creștinism, cu excese și aberații. Iar asta nu numai în cazul doamnelor, ci în general în zona a ceea ce am putea numi „teologie populară”.

Nu teologia predicată de la amvon sau de la catedră este cea care modelează fondul teologic al copiilor, ci teologia filtrată prin sufletul credinciosului care interacționează cel mai mult și cel mai îndeaproape cu copilul. Iar prin natura vremurilor, mama și bunica (iar mai nou, bona) dețin un rol privilegiat în această ecuație. Chiar și la nivelul grupelor de copii – acolo unde există această formă de educație religioasă – tot femeile predomină de obicei.

Așadar, într-o biserică, teologia doamnelor are mult mai mari șanse să devină și teologia generației viitoare. Citește mai mult »

Atunci când nu se mai vede nimic

Sunt nopți când întunericul e atât de apăsător de parcă ar avea propria lui greutate. Când parcă se lăfăie peste omenire și oamenii gâfâie obosiți, încovoiați, bodogănind în barbă. Noroc că avem televizor și alte ieșiri din astea și nu simțim toți deodată această apăsare. Dar pe unii tot îi ajunge și îi cocârjează cât e noaptea de lungă.

Și nu doar că e un întuneric greu, ci mai pare și instalat definitiv. Ca și când ar fi înghițit orice lumină de dincolo de el. Ca și când ar fi capătul. Ăla pe care toți îl așteptăm, dar nimeni nu știe exact cum va fi – chiar dacă unii se laudă pe la colțuri.

În acel soi de beznă devine imposibil să mai gândești ziua de mâine. Ți se închide nu numai orizontul, ci și mintea, capacitatea de a face planuri, de a întreține fitilul acela de speranță care îți permite să spui banalități precum: mâine trebuie să dau un telefon sau să duc mașina la spălat. Totul e departe, e colosal de greu și dureros de imposibil.

Ca și cum ai locui într-un sicriu îngropat dintr-o regretabilă eroare. Și tot ce mai ai de făcut e să aștepți să se termine aerul și să vezi cum e să te sufoci.

Înțelegi atunci ca pe-o rană cât ești de singur, că nu se poate trece dintr-un sicriu din ăsta într-altul. Că lumea o să-și urmeze cursul și în absența ta. Căci s-ar putea să fii jelit, dar nu te va ajuta cu mai nimic. Că s-ar putea să ți se ducă dorul, dar nu știi dacă vei avea habar de asta sau dacă te va putea interesa.

Iar cel mai rău doare atunci străfulgerarea că s-ar putea ca toate astea să nu aibă sens, că totul e degeaba. Citește mai mult »

De sărbători, între Dumnezeu și oameni

În mediile religioase, printre cele mai blamate năravuri de sărbători sunt, afară de consumerism, absenteismul de la serviciile religioase și petrecerile. Nu scapă nesancționată nici participarea unor enoriași doar „la Paști și la Crăciun” la slujbe. Dar aici există și acel „măcar atât”, care constituie cumva o circumstanță atenuantă.

Constat însă tot mai frecvent că devine foarte dificil să găsești timp „de pierdut” cu prieteni sau cu oameni cu care doar stai de povești, fără vreun interes de serviciu. Oamenii sunt foarte ocupați, întâlnirile trebuie programate din timp și sunt mereu provizorii. Sociologii și psihologii, de altă parte, semnalează criza prin care trece individul și care, printre altele, are de-a face cu însingurarea. Toate astea pe fondul unor slujbe solicitante, stresante, mari consumatoare de timp și energie.

Suntem mai prosperi, dar mai singuri. Foarte conectați prin rețele sociale, dar cu deficit semnificativ la interacțiune directă, personală.

La biserici, în perioada sărbătorilor e forfotă mare, multe slujbe, multe programe, activități intense și frecvente, evenimente premergătoare, acțiuni caritabile etc. Și, în mijlocul spiritului sărbătoresc, precum un copac uscat într-un luminiș, dificultatea de a intra în „spiritul sărbătorii”, neputința de a gusta acel-nu-se-știe-ce care să facă sărbătoarea memorabilă, convingătoare, validată.

Se propun tot felul de soluții care să ajute omul să simtă, să trăiască o experiență care să rămână ca reper existențial. Să fie confirmarea faptului că sărbătoarea n-a fost ratată. Deși toată lumea cam știe ce sărbătorim la Paști sau la Crăciun, există mereu această căutare a elementului ce poate fi interiorizat, asimilat și apoi comunicat mai departe.

Voi folosi un exemplu pe care-l consider elocvent, chiar dacă se bazează pe exagerare: în toiul nopții, niște oameni sunt treziți din somn de alarma care anunță naufragiul vasului pe care se află.Citește mai mult »

Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »

Amurgul liderilor (I)

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre Citește mai mult »

Scheleții

Unii sunt convinși că scheleții se ascund în dulap. Și stau acolo pitiți și chitiți să iasă tocmai în cel mai nefericit moment posibil. Se aruncă în lumina caldă a camerei de oaspeți plină ochi de lume gata să numere și să admire mândrețe de oase rușinoase.

Dar eu cred că scheleții umblă pe stradă. Și nu ca să facă de rușine omul moral, omul la locul lui, omul respectabil. Din contră, umblă în așa fel încât să se potrivească în standardul mulțumii. Fiindcă mulțimile vor scheleți sau, mă rog, oameni cât mai scheletici în sânul lor…

Nici biserica nu se dă înapoi când vine vorba despre designul scheleților. Poate oferi câteva șabloane foarte rafinate: cu încheieturi unse, cu luciu viu, cu straie ușor demodate numai bune să fie considerate decente, cu aparate de vorbit. Ce mai? Parcă ar fi vii.

Tot ce trebuie să faci esteCitește mai mult »

Cine apreciază, de fapt, „gândirea critică” a copiilor?

Proverbiala „gândire critică” este foarte lăudată și toată lumea se plânge că nu e cultivată. Și că ar trebui ca, în loc de memorare (asistată 😉 ) și alte chestii nasoale, școala să-i învețe pe copii să gândească pe cont propriu, să fie capabili să analizeze și să discearnă. Bănuiala mea pricinoasă e că, în realitate, această gândire critică… nu e chiar așa de dorită precum umblă vorba.

Și vă propun un exercițiu simplu. Am ales câteva categorii de oameni care interacționează frecvent cu copiii sau care ajung să se confrunte, ulterior, cu oameni capabili să gândească critic.Citește mai mult »

După proteste. Biserica

Dacă e adevărat că tocmai e în proces de afirmare un nou gen de conștiință civică (așa cum sugerează mai multe voci), atunci e foarte probabil că societatea în ansamblul ei va suferi niște transformări în acord cu mutațiile care se produc în conștiința civică.

Unii vor continua să caute explicații conspiraționiste și să vadă peste tot interese oculte, mobilizări dubioase etc. E posibil să fi existat și așa ceva. Dar numărul celor care au ieșit în stradă este mult prea mare pentru ca fenomenul să fie ignorat și disprețuit. Am fost în stradă – neplătit (încă, ar adăuga cârcotașii 😉 ) – și am auzit nu puțini oameni care spuneau că nu au o problemă cu grațierea în sine, ci cu metodele de lucru ale guvernului, cu penalii din jurul lui și cu încercarea de a deturna mereu discuția de la problema de fond către… detalii de procedură.Citește mai mult »

Grațiere și amnistie – încercare de contextualizare creștină

(sursa)
(sursa)

În această discuție despre grațiere și amnistie, trebuie să recurgem câteva noțiuni fără de care dezbaterea este imposibilă: dreptate, nedreptate, legalitate, ilegalitate, iertare, răzbunare, credibilitate, consecvență, valori morale creștine, discernământ… După câte se vede în istorie și în experiența curentă, este o artă dificilă să ții în armonie astfel de principii care uneori intră în conflict, să știi să alegi momentul în care să dai prioritate unuia anume și totodată să nu le anulezi pe toate celelalte.

Teoretic, lucrurile par oarecum simple. Creștinii practică iertarea – e unul dintre cele mai importante imperative –, dar trebuie să apere dreptatea; pot, ba chiar trebuie să lupte pentru dreptate, dar fără să cadă în patima răzbunării. E drept ca un om să plătească pentru faptele sale. E creștinește să i se acorde clemență. Răzbunarea iese din discuție. Dar ajungem repede la complicații: ce înseamnă o pedeapsă justă? Când, cui și de către cine se acordă clemență? Unde e granița dintre lupta pentru dreptate și dorința de răzbunare? A răzbuna oameni nevinovați e o formă de justiție acceptabilă?

Pentru ca biserica să poată exprima un punct de vedere care să fie luat serios în seamă în această privință, are nevoie de credibilitate. Foarte simplificat, credibilitatea socială – într-un contex laic – poate fi obținută din două surse: istoria atitudinilor bisericii și practicile ei curente. Cele două se suprapun parțial, dar le putem separa de dragul clarității.

Pentru a observa cum s-a poziționat biserica în istoria recentă, musai să facem un ocol istoric. Citește mai mult »

Păsăreasca culturii

Câteva dintre imaginile pe care le asociază google cuvântului „cultură”
Câteva dintre imaginile pe care le asociază google cuvântului „cultură”

Deși s-ar vrea o expresie a celor mai înalte sau profunde idealuri și aspirații ale sufletului omenesc, un fel de manifestare care trece dincolo de orice diferențe și ajunge la lucrurile esențiale ale ființei, nu știu cum se face că o anumită fracție din cultura înaltă ajunge să se închidă în propriile ei limbaje.

N-are rost să facem acum cine știe ce incursiuni savante prin istoria și definițiile culturii. Vă propun un exercițiu mult mai simplu. E foarte posibil că vi s-a întâmplat măcar o dată în viață să rămâneți profund marcat(ă) de un film serios, de o carte bună, de un concert clasic de calitate, de o piesă de teatru după un dramaturg celebru, de un tablou, de un cântec bine compus, de o sculptură, de o catedrală, de rafinamentul unei demonstrații filosofice etc.Citește mai mult »