Teologia grupurilor de mămici

Una dintre cele mai eficace modalități de propagare a teologiei o reprezintă – cum bine știau reformatorii – textul cântărilor bisericești. Cealaltă cale importantă de răspândire a ideilor teologice o constituie, în opinia mea, învățătura doamnelor care stau mai mult cu copiii acasă – indiferent dacă în calitate de mămici, bunici sau bone – și, mai nou, grupurile de mămici.

De obicei, orice discuție despre teologie asociază această preocupare cu bărbații: teologi, pastori, lideri, vorbitori etc. Iar dacă ne lăsăm furați de criterii precum celebritatea și statistica, în mediile creștine tradiționale, e cert că, numeric, bărbații sunt cei care fac teologie publică.

Dar teologia pe care bărbații ajung s-o susțină la maturitate este adesea hrănită de teologia pe care mamele și bunicile care i-au crescut le-au insuflat-o. Sau, după caz, alții se războiesc întreaga viață cu această teologie pe care au moștenit-o odată cu educația elementară.

Consider că e esențial ce teologie ajung să aibă doamnele și, în special, persoanele care formează gândirea teologică a copiilor. Felul în care se formează etosul teologic feminin cred că e greu de stabilit în detaliu. Dar cu siguranță nu totul se rezumă la teologia oficială a unei confesiuni sau a unei biserici locale. Căci nu tot ce se spune la amvon sau la conferințele pastorilor ajunge cu acuratețe și la enoriașul de rând.

După cum există niște resorturi care atenuează colțoșenia unor păreri teologice radicalizate (inutil!), tot astfel există și niște afinități care încurajează diverse variante marginale de creștinism, cu excese și aberații. Iar asta nu numai în cazul doamnelor, ci în general în zona a ceea ce am putea numi „teologie populară”.

Nu teologia predicată de la amvon sau de la catedră este cea care modelează fondul teologic al copiilor, ci teologia filtrată prin sufletul credinciosului care interacționează cel mai mult și cel mai îndeaproape cu copilul. Iar prin natura vremurilor, mama și bunica (iar mai nou, bona) dețin un rol privilegiat în această ecuație. Chiar și la nivelul grupelor de copii – acolo unde există această formă de educație religioasă – tot femeile predomină de obicei.

Așadar, într-o biserică, teologia doamnelor are mult mai mari șanse să devină și teologia generației viitoare. Citește mai mult »

Atunci când nu se mai vede nimic

Sunt nopți când întunericul e atât de apăsător de parcă ar avea propria lui greutate. Când parcă se lăfăie peste omenire și oamenii gâfâie obosiți, încovoiați, bodogănind în barbă. Noroc că avem televizor și alte ieșiri din astea și nu simțim toți deodată această apăsare. Dar pe unii tot îi ajunge și îi cocârjează cât e noaptea de lungă.

Și nu doar că e un întuneric greu, ci mai pare și instalat definitiv. Ca și când ar fi înghițit orice lumină de dincolo de el. Ca și când ar fi capătul. Ăla pe care toți îl așteptăm, dar nimeni nu știe exact cum va fi – chiar dacă unii se laudă pe la colțuri.

În acel soi de beznă devine imposibil să mai gândești ziua de mâine. Ți se închide nu numai orizontul, ci și mintea, capacitatea de a face planuri, de a întreține fitilul acela de speranță care îți permite să spui banalități precum: mâine trebuie să dau un telefon sau să duc mașina la spălat. Totul e departe, e colosal de greu și dureros de imposibil.

Ca și cum ai locui într-un sicriu îngropat dintr-o regretabilă eroare. Și tot ce mai ai de făcut e să aștepți să se termine aerul și să vezi cum e să te sufoci.

Înțelegi atunci ca pe-o rană cât ești de singur, că nu se poate trece dintr-un sicriu din ăsta într-altul. Că lumea o să-și urmeze cursul și în absența ta. Căci s-ar putea să fii jelit, dar nu te va ajuta cu mai nimic. Că s-ar putea să ți se ducă dorul, dar nu știi dacă vei avea habar de asta sau dacă te va putea interesa.

Iar cel mai rău doare atunci străfulgerarea că s-ar putea ca toate astea să nu aibă sens, că totul e degeaba. Citește mai mult »

De sărbători, între Dumnezeu și oameni

În mediile religioase, printre cele mai blamate năravuri de sărbători sunt, afară de consumerism, absenteismul de la serviciile religioase și petrecerile. Nu scapă nesancționată nici participarea unor enoriași doar „la Paști și la Crăciun” la slujbe. Dar aici există și acel „măcar atât”, care constituie cumva o circumstanță atenuantă.

Constat însă tot mai frecvent că devine foarte dificil să găsești timp „de pierdut” cu prieteni sau cu oameni cu care doar stai de povești, fără vreun interes de serviciu. Oamenii sunt foarte ocupați, întâlnirile trebuie programate din timp și sunt mereu provizorii. Sociologii și psihologii, de altă parte, semnalează criza prin care trece individul și care, printre altele, are de-a face cu însingurarea. Toate astea pe fondul unor slujbe solicitante, stresante, mari consumatoare de timp și energie.

Suntem mai prosperi, dar mai singuri. Foarte conectați prin rețele sociale, dar cu deficit semnificativ la interacțiune directă, personală.

La biserici, în perioada sărbătorilor e forfotă mare, multe slujbe, multe programe, activități intense și frecvente, evenimente premergătoare, acțiuni caritabile etc. Și, în mijlocul spiritului sărbătoresc, precum un copac uscat într-un luminiș, dificultatea de a intra în „spiritul sărbătorii”, neputința de a gusta acel-nu-se-știe-ce care să facă sărbătoarea memorabilă, convingătoare, validată.

Se propun tot felul de soluții care să ajute omul să simtă, să trăiască o experiență care să rămână ca reper existențial. Să fie confirmarea faptului că sărbătoarea n-a fost ratată. Deși toată lumea cam știe ce sărbătorim la Paști sau la Crăciun, există mereu această căutare a elementului ce poate fi interiorizat, asimilat și apoi comunicat mai departe.

Voi folosi un exemplu pe care-l consider elocvent, chiar dacă se bazează pe exagerare: în toiul nopții, niște oameni sunt treziți din somn de alarma care anunță naufragiul vasului pe care se află.Citește mai mult »

Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »

Amurgul liderilor (I)

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre Citește mai mult »

Scheleții

Unii sunt convinși că scheleții se ascund în dulap. Și stau acolo pitiți și chitiți să iasă tocmai în cel mai nefericit moment posibil. Se aruncă în lumina caldă a camerei de oaspeți plină ochi de lume gata să numere și să admire mândrețe de oase rușinoase.

Dar eu cred că scheleții umblă pe stradă. Și nu ca să facă de rușine omul moral, omul la locul lui, omul respectabil. Din contră, umblă în așa fel încât să se potrivească în standardul mulțumii. Fiindcă mulțimile vor scheleți sau, mă rog, oameni cât mai scheletici în sânul lor…

Nici biserica nu se dă înapoi când vine vorba despre designul scheleților. Poate oferi câteva șabloane foarte rafinate: cu încheieturi unse, cu luciu viu, cu straie ușor demodate numai bune să fie considerate decente, cu aparate de vorbit. Ce mai? Parcă ar fi vii.

Tot ce trebuie să faci esteCitește mai mult »

Cine apreciază, de fapt, „gândirea critică” a copiilor?

Proverbiala „gândire critică” este foarte lăudată și toată lumea se plânge că nu e cultivată. Și că ar trebui ca, în loc de memorare (asistată 😉 ) și alte chestii nasoale, școala să-i învețe pe copii să gândească pe cont propriu, să fie capabili să analizeze și să discearnă. Bănuiala mea pricinoasă e că, în realitate, această gândire critică… nu e chiar așa de dorită precum umblă vorba.

Și vă propun un exercițiu simplu. Am ales câteva categorii de oameni care interacționează frecvent cu copiii sau care ajung să se confrunte, ulterior, cu oameni capabili să gândească critic.Citește mai mult »

După proteste. Biserica

Dacă e adevărat că tocmai e în proces de afirmare un nou gen de conștiință civică (așa cum sugerează mai multe voci), atunci e foarte probabil că societatea în ansamblul ei va suferi niște transformări în acord cu mutațiile care se produc în conștiința civică.

Unii vor continua să caute explicații conspiraționiste și să vadă peste tot interese oculte, mobilizări dubioase etc. E posibil să fi existat și așa ceva. Dar numărul celor care au ieșit în stradă este mult prea mare pentru ca fenomenul să fie ignorat și disprețuit. Am fost în stradă – neplătit (încă, ar adăuga cârcotașii 😉 ) – și am auzit nu puțini oameni care spuneau că nu au o problemă cu grațierea în sine, ci cu metodele de lucru ale guvernului, cu penalii din jurul lui și cu încercarea de a deturna mereu discuția de la problema de fond către… detalii de procedură.Citește mai mult »

Grațiere și amnistie – încercare de contextualizare creștină

(sursa)
(sursa)

În această discuție despre grațiere și amnistie, trebuie să recurgem câteva noțiuni fără de care dezbaterea este imposibilă: dreptate, nedreptate, legalitate, ilegalitate, iertare, răzbunare, credibilitate, consecvență, valori morale creștine, discernământ… După câte se vede în istorie și în experiența curentă, este o artă dificilă să ții în armonie astfel de principii care uneori intră în conflict, să știi să alegi momentul în care să dai prioritate unuia anume și totodată să nu le anulezi pe toate celelalte.

Teoretic, lucrurile par oarecum simple. Creștinii practică iertarea – e unul dintre cele mai importante imperative –, dar trebuie să apere dreptatea; pot, ba chiar trebuie să lupte pentru dreptate, dar fără să cadă în patima răzbunării. E drept ca un om să plătească pentru faptele sale. E creștinește să i se acorde clemență. Răzbunarea iese din discuție. Dar ajungem repede la complicații: ce înseamnă o pedeapsă justă? Când, cui și de către cine se acordă clemență? Unde e granița dintre lupta pentru dreptate și dorința de răzbunare? A răzbuna oameni nevinovați e o formă de justiție acceptabilă?

Pentru ca biserica să poată exprima un punct de vedere care să fie luat serios în seamă în această privință, are nevoie de credibilitate. Foarte simplificat, credibilitatea socială – într-un contex laic – poate fi obținută din două surse: istoria atitudinilor bisericii și practicile ei curente. Cele două se suprapun parțial, dar le putem separa de dragul clarității.

Pentru a observa cum s-a poziționat biserica în istoria recentă, musai să facem un ocol istoric. Citește mai mult »

Păsăreasca culturii

Câteva dintre imaginile pe care le asociază google cuvântului „cultură”
Câteva dintre imaginile pe care le asociază google cuvântului „cultură”

Deși s-ar vrea o expresie a celor mai înalte sau profunde idealuri și aspirații ale sufletului omenesc, un fel de manifestare care trece dincolo de orice diferențe și ajunge la lucrurile esențiale ale ființei, nu știu cum se face că o anumită fracție din cultura înaltă ajunge să se închidă în propriile ei limbaje.

N-are rost să facem acum cine știe ce incursiuni savante prin istoria și definițiile culturii. Vă propun un exercițiu mult mai simplu. E foarte posibil că vi s-a întâmplat măcar o dată în viață să rămâneți profund marcat(ă) de un film serios, de o carte bună, de un concert clasic de calitate, de o piesă de teatru după un dramaturg celebru, de un tablou, de un cântec bine compus, de o sculptură, de o catedrală, de rafinamentul unei demonstrații filosofice etc.Citește mai mult »

Colindători timorați

(sursa)
(sursa)

Era deja a treia zi când auzeam numai despre teroriști, oameni morți, amenințări, dictator, elemente fasciste, democrație, baricade, blindate, libertate, revoluție și iar… teroriști. Se spunea că miliția va opri orice grup întâlnit pe stradă. Se spunea că teroriștii pot fi oriunde și pot ataca pe oricine. Chiar și într-un sat? De ce nu? Doar nu eram prea departe de oraș. Plus că majoritatea adulților lucrau la oraș. Cine știe care dintre ei putea fi urmărit pentru te miri ce…

Și totuși, cum să nu mergi cu colindul? Cum să nu împarți cu alții bucuria de a cânta despre Naștere? Mai ales când ești un copil care abia a început să meargă cu „cei mari” la colindat. În clădirea bisericii, în jurul sobei ce strălucea și mirosea puternic de la „lunarul” proaspăt aplicat, se discuta aprins dacă ar fi cazul să dăm curs avertismentelor sau nu.Citește mai mult »

Mie-mi place de Moș Crăciun

(Sursa)
(Sursa)

Peste sărmanul Moș Crăciun – ficțiune sentimentală a copilăriei – s-a abătut de o vreme un val de critici virulente. Mult prea mare pentru o non-existență, cred eu.

Ideea de bază care l-a impus la scară mondială – aceea a unui ins (roșu) darnic cu copiii, dar și întru câtva judecător al faptelor de peste an – este una care nu iese din granițele creștinismului. Moșul, la o adică, poate fi generos peste măsură și gata să ierte. Sau poate fi drept și să sancționeze anumite derapaje. E dreptul lui… constitutiv. (Luat la bani mărunți însă, cu siguranță că Moșul nu va putea să-și demonstreze puritatea originilor… dar nu-i singurul în situația asta.)

Cică marea problemă însă ar fi aceea că îi mințim pe copii că există Moș Crăciun. Și că asta ar crea cine știe ce precedent periculos pentru încrederea viitoare a copiilor în părinții lor. Nu zău! Din câte îmi amintesc, n-am auzit niciodată (dar chiar niciodată!) vreun copil ajuns la vârsta critică a adolescenței beștelindu-și părinții că l-ar fi mințit că există Moș Crăciun. Nu știu ca această minciună să fi născut vreo traumă succesorală sau vreo criză de credibilitate parentală.Citește mai mult »

Scurt îndrumător pentru cetățeanul turmentat

vot

Mai mereu, alegerile vin peste noi cu atâta incertitudine că votul seamănă adesea cu o loterie. Când vezi ce votează și cum se răzgândesc cei pe care i-ai votat, e normal să devii tot mai circumspect. Când afli pentru ce fapte sunt condamnați, e firesc să te revolți și să-ți mesteci neputincios frustrarea. În toată această nebuloasă, se pot trasa totuși și câteva direcții călăuzitoare. Poate că unora le-ar putea fi de ajutor o clasificare a tipurilor de vot.

Votul politic sau imobil. Există oameni care nu votează în primul rând programe sau persoane, ci partide. Fie din convingere politică, fie din reflex, aceștia aleg sistematic același însemn electoral oriunde îl văd. Nucleul dur al adepților acestui stil de vot nu reacționează la nimic. Candidații pot fi oricum și oricine, pot fi genii politice și monumente de integritate sau lepre morale. Ștampila se oprește mereu în aceeași rubrică.

Votul moral și/sau ideologizat (militant). Acest vot este unul de dată recentă în România. Și nu are vreo legătură cu moralitatea ca atare a celor votați, ci cu ideile morale pe care ei (pretind că) le apără. Alegătorul nu face neapărat o radiografie morală a aleșilor, nici un inventar complet al diverselor convingeri care îi animă, ci evaluează totul din perspectiva câtorva principii morale de acută actualitate. Candidatul sau partidul este votat fie pentru că îmbrățișează (la nivel declarativ) valorile tradiționale, fie că promite să fie progresist. În cazul nostru, se pare că avem un singur partid care își exprimă clar adeziunea la un asemenea set de valori: ANR, condus de Marian Munteanu, care se declară susținător al familiei tradiționale și al valorilor creștine.

Votul pragmatic. Aici intră votul contra sau răul mai mic. Citește mai mult »

Credința și morala unui pacifist – Hacksaw Ridge

(Sursa)
(Sursa)

Fiind catolic practicant declarat, Mel Gibson este în general urmărit cu atenție de către creștinii de toate culorile atunci când mai vine cu câte un film. Iar în Hacksaw Ridge, creștinismul este pe față, fără ascunzișuri, ba chiar e parte însemnată din miza filmului.

Din punct de vedere politic, interesant însă mi se pare faptul că, într-un context în care mulți creștini (nu doar americani) pledează fervent pentru dreptul de a purta armă, personajul lui Mel Gibson, Desmond Doss (jucat foarte convingător de Andrew Garfield) pe numele său, refuză inclusiv din motive religioase să poarte o armă tocmai în mijlocul războiului.

Doss nu este un laș, ba dimpotrivă, este un tip extrem de curajos care, însă, apelând la un coctail de experiențe personale și prescripții religioase, decide că, indiferent de situație, nu se va folosi niciodată de armă ca să omoare vreun inamic, ci va merge pe front ca doctor neînarmat. Acolo unde norma e să omori, el vrea să meargă numai să salveze vieți, dar fără să se apere.

Unii l-ar considera un mare fraier, iar Doss nu ar fi avut nimic împotrivă. Fiindcă pentru el important este să fie lăsat să ajungă pe front, căci consideră că are o datorie față de propria țară și conștiința nu-i permite să stea pe margine.

Din punct de vedere moral, el este o anomalie în armata aflată în stare de război. Citește mai mult »