Infailibilii

Papa Leon XIII conduce corabia Bisericii - Friedrich Stummel (sursa)
Papa Leon XIII conduce corabia Bisericii – Friedrich Stummel (sursa)

Ne enervează infailibilitatea papei. Cum adică își permite el, ca om muritor cum îl știm, să-și aroge privilegiul (chiar dacă nu-l folosește decât rar) de a vorbi în numele lui Dumnezeu? Cum își permite să se considere locțiitor al lui Cristos, adică autoritate supremă a Bisericii întrupată într-o singură persoană?

Păi, dacă alții își permit, de ce nu și un papă, cu background-ul lui teologic și istoric? Care alții? S-o luăm băbește. Câți teologi evanghelici știți care să fi admis că au greșit într-o anumită privință sau că unele lucruri s-ar putea să nu fie deloc așa cum le afirmă ei? Câți vorbitori (pastori sau ne-pastori) știți să fi retractat o afirmație pe care au făcut-o și care s-a dovedit eronată teologic?

A, da, cunoaștem destule cazuri când un teolog (sau un pastor) și-a schimbat vederile, dar întotdeauna pentru un adevăr „mai suprem”, dacă mi se permite licența. Excepție fac, desigur, apostații. În rest, cei care au „progresat” în cunoaștere, au îmbrățișat noile adevăruri „mai supreme”, cel mai adesea fără să simtă nevoia să își facă vreo mea culpa pentru perioada de vedere parțială sau limitată. Și, în orice caz, noile adevăruri sunt afirmate cu aceeași atitudine categorică și absolutistă.

Dacă citim o carte de teologie, de obicei teologul trebuie să curețe terenul – adică să spună ce zic alții și să arate unde greșesc ei – apoi să vină cu cea mai actualizată și mai validă dintre toate formulările posibile. În parte ține de metodologie, și e normal. Dar atitudinea adesea se perpetuează și în afara lucărilor, devenind o subtilă și arogantă pretenție de infailibilitate. N-o să pretindă explicit că-i infailibil, că doar nu-i nebun, dar încercați să-l contraziceți și puteți ajunge până în pânzele albe, că el n-o să admită că n-are dreptate. E o formă de infailibilitate de facto.

Ca să nu mai spunem că fiecare evanghelic alege – în deplin acord cu rădăcinile lui, de altfel – pe cine și până în ce punct să creadă, dar alege dintre oameni care fiecare pretind, explicit sau implicit, că dețin adevărul absolut care trebuie urmat întocmai.

Așadar, dacă Biserica Catolică are un papă, evanghelicii au o puzderie de „papi”, care aleg din oferta religioasă ceea ce le convine, dovadă că au încredere cvasi-absolută în propriul discernământ. Citește mai mult »

Trista patimă a falsificării istoriei

Istoria de Nikolaos Gyzis (sursa)
Istoria de Nikolaos Gyzis (sursa)

E notoriu dictonul care spune că istoria o scriu învingătorii sau cei puternici. N-am crezut niciodată întru totul această zicere, fie și numai pentru faptul că uneori e foarte greu de stabilit un singur învingător și, pe de altă parte, mereu rămân niște urme din istoria distrusă a învinșilor1.

E limpede însă că există o boală a rescrierii istoriei într-o cheie favorabilă propriei grupări sau propriei persoane (pentru ilustrare, a se vedea practica comunistă în domeniu). Trebuie ținut cont că istoria nu e pur și simplu o relatare a faptelor, ci o interpretare concisă a unor evenimente între care se stabilesc anumite relații. Se prea poate ca relațiile pe care le stabilește istoria să nu fi fost neapărat fidele realității.

Cu toate acestea, există niște cerințe minimale ale adevărului istoric. Nu poți scoate dintr-o istorie onestă personajele care nu ți-au plăcut sau care, între timp, ți-au devenit antipatice (din cine știe ce motive). E lipsit de etică să reții doar acea parte a istoriei care îți convine sau în care favoriții tăi fac jocurile.

Chiar dacă nu aprob, pot înțelege că și creștini din veacurile trecute au luat parte la acest joc, probabil mânați de intenții deosebit de nobile. Însă nu mai pot înțelege de ce creștini care au trecut prin focul Reformei și care mai defilează și cu înalte standarde etice se dedau la același trist joc de falsificare a istoriei.

Nu ai dreptul moral să relatezi istoria unei biserici, a unei organizații, a unei școli evanghelice acoperind ani întregi sub o frază evazivă, evitând personaje și evenimente esențiale din propria istorie.Citește mai mult »

Alegerile pentru creștini (câteva observații)

(Sursa)
(Sursa)

Gata! Jocurile sunt făcute și putem să ne numărăm… concluziile. S-a dus încrâncenarea, s-a tras cortina. Urmează să ne privim unii pe alții și fiecare în oglindă. Știu, e nasol, după câte s-au strigat și aruncat, dar tot mai bine decât să privim în pământ până devenim amnezici.

Am înșirat mai jos câteva lucruri care mi-au atras atenția în acest interval al campaniei. N-am pretenții de analist obiectiv. Iar dac-am greșit, cu atât mai bine pentru mediul evanghelic.

Hiperspiritualizarea

Din punct de vedere creștin, există pentru aproape fiecare eveniment (cu excepția minunilor inexplicabile), măcar două interpretări posibile: una strict omenească și una supranaturală. Cea de a doua rămâne foarte frecvent un mister, arareori revelându-ni-se explicit și este mai degrabă presupusă prin efortul nostru de a corela ceea ce vedem cu ceea ce credem despre prezența lui Dumnezeu în lume.

Ieșirea atâtor români la vot e o minune, dar nu în genul mersului pe apă, ci mai degrabă în genul căderii comunismului: o minune ce presupune că foarte multe decizii individuale și numeroși factori explicabili socio-politico-economico-ideologic s-au coagulat într-o acțiune comună.

Am văzut că unii sunt convinși, tot în această notă, că Dumnezeu iubește România. Eu sper că aceeași concluzie ar fi fost valabilă indiferent cine ieșea președinte. Nu de alta, dar chiar și o pedeapsă divină este, în cheie creștină, tot un semn al dragostei lui Dumnezeu. Dacă uităm asta, riscăm să mutilăm rău teologia pe care o adoptăm.

O altă formă de hiperspiritualizare – destul de fariseică însă – a fost prin pioșenia excesivă atunci când cineva încerca să argumenteze rațional („nu judeca, frate!”, „nu așa vorbește un creștin!” etc.). Unii și-au camuflat foarte prost sub astfel de lozinci preferința pentru un candidat sau altul, fiindcă evlavia îi cuprindea numai când era vizat preferatul lor.

Nu văd de ce trebuie umplut cu verste acolo unde argumentele nu stau în picioare. Țin foarte bine minte însă că, în 2000, am auzit argumente „creștine” în favoarea lui Vadim, care ar fi trebuit votat ca să fie un fel de „bici al lui Dumnezeu” pentru noi.

Nu pot subscrie nici la entuziasmul care îl consideră din start pe Iohannis „o binecuvântare”. Stați, domnilor, că nu am văzut încă ce poate să facă. Ca să nu mai zicem că distanța dintre binecuvântare și blestem era adesea foarte scurtă, în VT, acolo unde se operează frecvent cu această pereche. Primele semnale-s bune, dar să nu fim prea avântați.

Nu mă îndoiesc că Dumnezeu poate și intervine în istorie, dar s-ar putea să fie mai discret decât încercăm noi să-l prezentăm. Țineți cont că deja umblă zvonul prin târg că Iohannis ar fi mason, cum mai rămâne atunci cu binecuvântarea? Trece sau nu trece de loja masonică?Citește mai mult »

Ce caută Ponta la evanghelici?

Foto: Andrei Jităreanu (sursa) - folosită cu permisiunea autorului
Foto: Andrei Jităreanu (sursa) – folosită cu permisiunea autorului

Recenta vizită a premierului (și candidatului la președinție) Victor Ponta într-o biserică penticostală și în Universitatea Emanuel au stârnit reacții destul de vehemente (unele chiar agresive) în mediul on-line. În cursul unei discuții private, am încercat să sistematizez care cred eu că ar fi motivele ce au generat această reacție inclusiv printre oameni care nu disprețuiesc politica apriori.

Cred că nu greșesc foarte tare dacă afirm că (1) există o categorie – destul de semnificativă numeric – de oameni care s-au scârbit de politicieni în general; (2) evanghelicii cu prezență mai consistentă în spațiul virtual votează, în general, cu dreapta – în ciuda compromisului conjunctural și pasager generat de USL; (3) sunt destui cei care consideră că primirea unui astfel de candidat este un semnal dat celor cu discernământ politic mai redus, care ar înțelege că trebuie să voteze cu Ponta; (4) plagiatul lui Victor Ponta constituie o dublă inadecvare – morală și academic-intelectuală – într-o biserică sau școală cu înalte standarde; (5) există o (aparentă?) discrepanță între moralitatea înaltă predicată și practica alianței cu politicul.

Pentru a discuta însă un astfel de subiect, trebuie să mergem puțin mai în spate în istoria recentă. Încă de la primele alegeri postdecembriste, în Parlamentul României au existat oameni care cumulau demnitatea politică și credința creștină asumată și propovăduită explicit.

Vă amintesc doar nume precum Ioan Alexandru (unul dintre marii militanți împotriva avortului, ortodox care a predicat și în biserici evanghelice), Petru Dugulescu (pastor baptist), Doru Popa (pastor baptist), iar mai recent Radu Țârle (penticostal), Mircea Liubanovici (penticostal), Marius Dugulescu (baptist), Ben-Oni Ardelean (baptist), Florica Cherecheș (baptistă) etc.

Nu știu ca vreunul dintre evanghelicii care au ajuns parlamentari să fi candidat ca independent. Ei au fost aleși pe liste de partid, deci s-au întovărășit din start cu niște structuri percepute, îndeobște, ca fiind corupte.

A doua chestiune pe care trebuie s-o luăm în discuție e aceea că, de-a lungul timpului, numeroși politicieni au făcut vizite prea puțin duhovnicești în biserici și instituții evanghelice. Personal îmi amintesc vizita lui Iliescu la Biserica Emanuel, a ministrului Maior, a controversatului rector Maghiar (care era afiliat politic), a lui Crin Antonescu, a lui Mircea Geoană, prezența primarilor Oradiei sau a prefecților (numiți politic) la diverse evenimente, prezența unor politicieni locali la început de an școlar etc.Citește mai mult »

Se vorbește prea mult despre iubire în creștinism?

(sursa)
(sursa)

Aud în ultimii ani voci îngrijorate că prea mult se vorbește despre iubire în creștinism. Că prea se pune accent pe iubire (și că, din pricina asta, ar fi alte realități care ar avea de suferit). Că e prea multă iubire și prea puțină dreptate, să zicem, sau prea puțin adevăr. Ori prea puțină sfințenie.

Și mărturisesc că am fost uneori tentat să dau dreptate celor îngrijorați de acest… exces. Pare necesar ca lucrurile să fie cumva echilibrate, să nu se basculeze miza numai într-o singură parte.

Asta până când am încercat să îmi dau seama ce ar putea însemna să iubești „prea mult”. De aici încolo, lucrurile mi s-au cam încurcat în minte, fiindcă am realizat că nu prea mai înțeleg mare lucru nici despre dreptate, nici despre adevăr… nici despre viață.

Chiar așa, vouă ce vă vine în minte când auziți despre „prea multă iubire” sau chiar și despre „a vorbi prea mult despre iubire”, care, evident, e o etapă teoretică, inferioară?

Nu-i musai să împărtășiți punctul meu de vedere, dar propun niște răspunsuri posibile la întrebarea: ce înseamnă să iubești „prea mult”?Citește mai mult »

Sentimentul e mutual (sectanți vs. necreștini)

(Sursa)
(Sursa)

Scrie d-l Cornel Dărvășan un articol în care contestă, pe bună dreptate, folosirea termenilor de sectă și sectant cu privire la creștinii după Evanghelie. (Între timp, a apărut și un comunicat oficial din partea Bisericii Creștine după Evanghelie.)

Reflexul „gazetăresc” de a face sectant pe oricine aderă la un cult (neo)protestant denotă, fără-ndoială, o anumită mentalitate și trădează lipsa crasă de profesionalism. Dar cred că e prea mult să ceri dezmințiri oficiale din partea BOR pe acest subiect, atâta vreme cât nu a fost un împuternicit al bisericii sau vreun preot cel care și-a pus semnătura pe respectivul articol.

E bine însă că se reacționează, poate se mai educă așa și cititorii mai puțin informați și se aleg cu o minimă cultură religioasă care n-are cum să strice. Demersurile de acest gen cred că sunt necesare și firești în viața religioasă a unei societăți.

Totuși, acești așa-ziși jurnaliști de la ziarele de scandal procedează exact la fel cu orice om și cu orice subiect. Măcar în treacăt trebuie remarcat că nu doar chestiunile religioase sunt tratate într-un registru superficial, denigrator, ci că orice subiect este coborât în zona sub-umanului, că se folosesc stratageme dezumanizante, că se exploatează zone întunecate ale ființei umane pentru a obține audiență.

Poate că n-ar fi lipsit de importanță ca liderii de opinie ai comunității evanghelice să remarce mai des existența acestui gen de jurnalism și să-și amintească că au enoriași care frecventează astfel de publicații. Ba chiar că există manifestări similare și pe unele site-uri sau bloguri evanghelice.

Revenind însă la articolul din ziarul Ring, ar trebui precizat, în completare, că mulți dintre cei care aparțin de cultele (neo)protestante îi consideră pe ortodocși, catolici și greco-catolici necreștini. Sectanți nu-i pot numi, iar atunci au găsit alt termen peiorativ cu care să-i sancționeze și să-i catalogheze pe cei care nu sunt ca ei.

Uneori, acest lucru este exprimat explicit, în adunări publice sau în dialoguri private. Alteori, este doar implicit: când se consideră că există numai o singură biserică creștină în cutare cartier (deși sunt vreo 4-5: una baptistă, una ortodoxă, una catolică, una reformată, una greco-catolică și una penticostală).Citește mai mult »

Uși închise, uși batante – dialogul continuă

By Shahram Sharif (sursa)
By Shahram Sharif (sursa)

Dintre păcatele pe care mi le găsește Dorin, îmi mărturiesc mai cu seamă pe acela de a fi citit într-o altă cheie ceea ce spunea el. (Dorine, nu mă identific cu vânzătoarea, ci, dacă îmi cauți un loc, sunt „băiatul” ce face comisioane la băcănie sau vreun contrabandist din magazie, dar la ghișeu n-ai să mă vezi!) Cum nu l-am citit pe Levi Strauss, am subînțeles doar că o comunitate închisă ar fi una impermeabilă la schimbul cu societatea în mijlocul căreia se află și la valorile ei curente.

Există însă aici două paliere ale discuției, dacă sesizez eu corect. Unul ar fi cel al marilor valori ale societății umane și atunci, într-adevăr, comunitatea evanghelică – în părțile ei accesibile mie – se dovește în bună măsură închisă. Dar e și un palier al valorilor curente ale societății, cele propagate de facto prin toate mijloacele disponibile într-o anumită epocă. În această privință, așa cum arătam în text, comunitatea evanghelică a fost deosebit de permeabilă (chiar fără intenție).

Exemplele pe care le-am invocat și elitismul pe care l-am semnalat au de-a face cu acest tip de societate, care își impune valorile asupra prezentului. Îmi pare că și comunitățile evanghelice se comportă adesea de parcă și-ar fi pierdut reperele și preiau criterii „din lume”.

Trebuie remarcat că la nivelul societății românești, creatorii de cultură nu mai reprezintă de o bună bucată de vreme niște repere larg acceptate. Fie prin pactul neinspirat cu politica, fie prin aluviunile mediatice degenerate, creatorii de cultură sunt niște marginali percepuți mai degrabă ca o pretinsă elită de moftangii și de ciudați. (A se vedea cazul TVR Cultural, audiențele emisiunilor de cultură, tirajele revistelor etc.) Au și ei păcatele lor, nu ne putem plânge, dar acum nu acesta e subiectul în discuție.

Tinerii – care sunt probabil cei mai reprezentativi când vine vorba despre identificarea unor modele – nu se prea duc spre elitele culturale, ci, cel mult, spre cele strict tehnocrate, întruchipate de profesioniști deosebiți, dacă nu se orientează de-a dreptul către personaje dubioase, găunoase moral și fără vreun merit profesional cuantificabil.

Or, elite validate prin popularitate și mediatizare există și în sânul comunităților evanghelice, la fel ca în mediile seculare. Aceasta era teza pe care o susțineam. Dar, ca să spun și ceea ce n-am zis, eu nu consider că popularitatea în sine e suficientă pentru a valida. Deci ceea ce am făcut a fost să prezint o imagine, nu să-mi expun crezul.

Dacă e să-mi expun crezul, atunci susțin că (și aici se prea poate să fiu în dezacord cu Dorin) nu consider necesar ca această comunitate evanghelică „închisă” să fie și generatoare de cultură – de mare cultură, mai exact.Citește mai mult »

Comunitatea evanghelică (închisă?) – răspuns lui Dorin Mureșan

By Rubyk (sursa)
By Rubyk (sursa)

Am citit textul lui Dorin Mureșan fiindcă vreau să înțeleg mai bine mediul în care am crescut și continui – prin decizie deliberată – să viețuiesc: mediul evanghelic. Descrierea este interesantă și complexă (merită citită!), dar, în opinia mea, conține și niște extrapolări teoretice care nu au deplină acoperire în realitate.

Prima chestiune ar fi aceea a comunităților închise. Da, în principiu sunt de acord că mediile evanghelice se străduiesc din răsputeri să se comporte ca niște societății închise și, în acest scop, impun un etos ce devine normă pentru toți membrii comunității.

Dar este un adevăr tot mai greu de îndurat și de camuflat acela că, odată cu prăbușirea comunismului, granițele destul de precise și ocrotitoare au fost erodate constant prin influențe care nu vin doar din sfera economicului. E adevărat și că influențele nu sunt de natură înalt culturală.

Un exemplu la îndemână este divorțul, de pildă, care se înfățișează tot mai frecvent ca dilemă socială și teologică pe care evanghelicii o gestionează cu destulă incoerență chiar și în cadrul aceleași structuri confesionale. Mass-media și internetul sunt alți doi factori care au marcat fundamental deja orice gest evanghelic public – dar au pătruns agresiv și în sfera spațiului odinioară securizat –, chiar dacă multe dintre discursurile de la amvon se desfășoară după tipicul și cu nostalgia vremurilor din urmă cu 40-50 de ani.

Tentativele de repliere în comunitate sunt mai degrabă semnul unor influențe cărora comunitatea nu e în stare să le răspundă pe măsură, dar pe care nu le mai poate contracara ca realitate și atunci preferă să le considere marginale sau să le nege importanța.

Faptul că tinerii „gugălesc” informațiile din predici și identifică o eroare în jumătate de minut este o realitate ce ține de exteriorul comunității, dar care afectează semnificativ credibilitatea unora dintre oratori ei mai ales în ochii tinerilor.

Citește mai mult »

Criterii noi pentru viitorii pastori (exercițiu de imaginație)

(Sursa)
(Sursa)

Acest exercițiu de imaginație nu este o critică adresată pastorilor, ci mai degrabă o propunere adresată enoriașilor de a privi altfel acest oficiu. Fiindcă criteriile de selecție din prezent sunt în mare măsură rezultatul așteptărilor explicite sau implicite ale comunităților eclesiale. Dacă n-ar fi așa, atunci pastorii cu un anumit profil (mai ales cei care „nu ne plac”) nu s-ar mai regăsi la amvoane, ci în alte locuri de muncă.

1. Fiecare aspirant la statutul/vocația de pastor va trebui să aibă un viciu de care fie n-a scăpat încă, fie a scăpat cu multă trudă (după ani de zile). Dar nu din astea gen: nu mă pot trezi dimineața, îmi place mirosul cafelei, sunt bookaholic, mănânc numai vegan sau îmi plac numai produsele organice. Ci din alea urâte: invidie față de oricine e mai bine poziționat, violență în familie, obsesia îmbogățirii, cleptomanie, dependență de alcool sau pornografie, mândrie imposibil de reprimat etc.

Cineva din comisia de examinare și-ar putea asuma răspunderea să-l ajute pe aspirant să lupte și, în cele din urmă, să scape de acel viciu, în cazul în care n-a scăpat. Condiția aceasta i-ar ajuta pe viitorii pastori să înțeleagă mai bine natura păcatului, natura umană și să fie mai smeriți în general, amintindu-și periodic care le sunt limitele.

2. Aspirantul să fie invitat să semneze un angajament scris (sau să se jure) că nu va divulga niciodată discuțiile private pe care le are cu enoriașii nici măcar autorităților. Evident că asta exclude din start folosirea confesiunilor individuale ca exemple în predici, bârfa în cercul privilegiaților din anturajul pastoral, învrăjbirea membrilor comunității pornind de la mărturisirile făcute între patru ochi etc. Documentul semnat să aibă valoare legală și în baza lui pastorul să poată fi tras la răspundere – putând chiar să-și piardă temporar dreptul de a păstori vreo biserică.

3. Aspirantul să se angajeze că nu va folosi niciodată (în mod voluntar și conștient) Biblia ca paravan după care să-și ascundă incompetența sau neștiința. În consecință, ar fi bine ca anumite subiecte să nu le abordeze niciodată în predică. De pildă, dacă n-a excelat niciodată la matematică (e un fel eufemistic de a spune că era „tufă”!), ar fi bine să nu țină predici despre teoria probabilităților, că riscă să râdă smarphone-urile de el. Dacă nu s-a priceput niciodată la fizică, e mai bine să nu încerce să explice relația dintre bosonul Higgs și sfârșitul lumii. Etc.

Citește mai mult »

Cum să stârnești aversiunea copiilor pentru practicile devoționale – 10 idei cu succes garantat

By photostock / FreeDigitalPhotos.net (sursa)
By photostock / FreeDigitalPhotos.net (sursa)

Această postare – inclusiv titlul ei – este o prelucrare a unui text (scris de Jessica Thompson) pe care-l puteți citi în forma originală și integrală aici. Am reținut numai chestiunile esențiale pentru ca și cei ce nu citesc în engleză să știe cum să (nu) obțină un astfel de rezultat.

 1. Fii ferm convins(ă) că momentele devoționale (a.k.a. „timpul de părtășie”) ale familiei garantează mântuirea sufletelor copiilor tăi.

2. Obligă-ți copiii să stea ca statuile, fără să miște, câtă vreme vorbești tu.

3. Așteaptă rezultate imediate (rugăciuni în lacrimi, iertăciuni etc), altfel sigur ai greșit undeva.

4. Fă în așa fel încât să citești pasaje cât mai lungi din Biblie, ca să umpli cam același interval de timp precum o emisiune tv (dacă la televizor pot sta, de ce să nu stea și  la cele sfinte?).

5. Ascunde-ți cu grijă orice slăbiciune și pune-i numai pe ei să-și mărturisească păcatele [eventual, mărturisește și tu niște erori minore, ca să mimezi că ești vulnerabil – asta-i de la mine!].

6. Nu vorbi niciodată despre har. Dar amintește-le mereu că Dumnezeu vrea ca ei să fie ascultători de părinți.Citește mai mult »

Cum mai definim azi erezia

 

Masacrul waldesienilor din Merindol (Sursa)
Masacrul waldesienilor din Merindol (Sursa)

Nu știu care e situația în alte religii, dar creștinismul mereu s-a confruntat cu învățături care, pornind de la Biblie, s-au îndepărtat de ceea ce s-a considerat a fi învățătura sănătoasă. Povestea nu e însă chiar așa de simplă pe cât ar putea părea la o privire superficială.

Au existat situații în istorie când o erezie a devenit aproape dominantă – numeric și geografic –, fapt ce nu a atras însă după sine și vreo corectitudine teologică. E cazul arianismului, de pildă.

De asemenea, în scaunele episcopale și patriarhale au stat nu o dată ierarhi eretici, care au ucis și exilat apărători ai credinței adevărate. Maxim Mărturisitorul e unul dintre exemplele cele mai notorii, dar mulți alți episcopi și teologi au avut de suferit – din partea creștinilor, nu a păgânilor! – de pe urma dreptei credințe.

Pare-se că și timpul a fost un factor determinant în decantarea adevărului doctrinar. Și totuși, chiar după mai bine de un mileniu și jumătate de creștinism, există învățături și personaje (Origen, de exemplu) care sunt reevaluate și interpretate într-o cheie mai favorabilă, chiar dacă nu neapărat absolvite de spectrul ereziei.

Se dovedește, așadar, că identificarea ereziei este un proces complicat, unde omul vrea să colaboreze cu Dumnezeu, dar se întâmplă ca multiplele condiționări conjuncturale pământești să interfereze în acest proces și să-l altereze.

Trebuie ținut cont și că în primul mileniu (și îndeosebi în primii vreo 500 de ani) de creștinism, atunci când s-au dat majoritatea bătăliilor dogmatice fundamentale pentru ce cred azi toți creștinii, creștinătatea era relativ unită sau, cel puțin, se zbătea să păstreze o linie dogmatică unitară.

După schismele succesive survenite mai ales după anul 1000, situația se complică simțitor, de vreme ce dogmele oficiale s-au împărțit în cel puțin vreo 3 ramuri principale (ortodoxă, catolică și protestantă).

Nu degeaba avem grupări de sorginte protestantă care și-au documentat genealogii ce includ mișcări considerate eretice la vremea lor, preferând să treacă sub tăcere aspectele controversate doar pentru a-și putea construi o legitimitate istorică.

Cred că am menționat suficiente elemente pentru a sublinia că procesele de erezie din zilele noastre trebuie să țină cont de numeroase aspecte și că nu pot fi telegrafice, cu câteva cărți nesemnificative la bibliografie și vreo 5 citate biblice invocate „după ureche”.Citește mai mult »

Copiii – „păgânii” din casa noastră?

 

© Etan J. Tal
© Etan J. Tal (sursa)

Am aflat dintr-un articol (mediatizat prin Facebook) că avem toate șansele să creștem niște copii „păgâni”, în locul creștinilor potențiali pe care-i dorim. Iar asta s-ar datora faptului că ne concetrăm pe moralitate, iar nu pe… altceva… fiindcă nu mi-e foarte clar pe ce anume.

Ideea m-a pus pe gânduri și e posibil să fie oarece adevăr în ea, dar am câteva nelămuriri vizavi de concepțiile implicite ale autorului.

Prima observație îi aparține lui Emanuel Conțac și se referă la „folosirea foarte ciudată” a termenului „păgân”. Subscriu la ideea lui Manu, potrivit căreia: „Păgânul e o ființă religioasă. Societatea europeană este post-păgână, post-creștină și în general post-religioasă.”

Dar să trecem peste aceste cârcoteli de filologi și să presupunem că înțelegem în mare cam ce a vrut să zică omul: probabil că „păgânii” lui sunt acei oameni care poartă eticheta de creștin, dar nu au nimic cu Dumnezeu. Chiar dacă admitem această concesie, tot mai sunt destule probleme de discutat.

Mai întâi, nu înțeleg de unde ideea că, dacă îl educi cumva anume pe copil, ai putea avea vreo garanție în privința alegerilor sale viitoare. Sunt absolut de acord că trebuie educat cât mai bine posibil și că e de dorit să fie învățat despre harul lui Dumnezeu, nu doar moralism pur, dar, pentru un evanghelic (autorul blogului e un baptist), creștinismul e chestie de convertire, de metanonia, unde rolul principal îl deține, oricum am socoti, Dumnezeu.Citește mai mult »

Cum o fi în gura lupului? sau: Cine și cu ce riscuri ne reprezintă? (II)

Vasile

Menționam în postarea anterioară că voi aduce în discuție cazurile a două persoane recent intrate în gural lupului. Mă țin de cuvânt și vin și cu al doilea text.

Îi (mai) reprezintă Vasile Tomoiagă pe evanghelici?

Ca să vă introduc în subiect pe cei care nu îl știți pe Vasile, el a plecat din biserica ortodoxă spre cea baptistă la maturitate, iar după mai bine de 10 ani a făcut cale întoarsă.

V-ați putea întreba ce rost mai are să discut dacă Vasile îi reprezintă pe evanghelici, de vreme ce el a decis să se întoarcă la confesiunea din care a plecat inițial. Eu cred că are rost, pentru că unii dintre confrații evanghelici s-au grăbit să se lepede de el, ca de râie. Fapt ce merită atenție.

„Argumentul” sună cam așa: lasă că a fost numai un prefăcut care habar nu avea ce crede și de ce crede, ba poate că n-a fost niciodată „născut din nou”. Acest argument este însă nul. El poate fi aplicat oricui, oricând, numai să se ivească un prilej favorabil, fără să poată fi verficicat dacă a adevărat. Ba mai rău, acest argument constituie o judecată aplicată unui om al cărui suflet nu ne este cunoscut decât în mică măsură.Citește mai mult »

Cum o fi în gura lupului? sau: Cine și cu ce riscuri ne reprezintă?

Am preluat fotografia de aici
Am preluat fotografia de aici

Orice evanghelic ce scoate capul la lume, într-un fel sau altul, poate repede răspunde la această întrebare. Fiindcă gura lupului stă pregătită să-l mursece sau măcar să-l ronțăie nițel, după care să-l scuipe afară. Amploarea procesului de masticație depinde în principal de vizibilitatea gestului public.

Dar gura lupului nu e o entitate abstractă și imponderabilă, ci suntem noi toți, haita și comunitatea, marii și micii, educații și agramații, imberbii și boșorogii, sfinții și… ei, asta-i bună, cum era să zic păcătoșii, când se știe că la noi toți e sfinți.

Voi analiza, în cele ce urmează, două cazuri ale unor inși, foarte pașnici de altfel, care au ajuns recent în gura lupului și încă n-au scăpat dintre canini și carnasiere.

Cum îi reprezintă Beck Corlan pe evanghelici?

Sunt de acord cu cei care susțin că Citește mai mult »

De ce nu ne place „revelația generală”?

Charles Doussault, Școală în „aer liber” (București, 1842) wikipedia.org
Charles Doussault, Școală în „aer liber” (București, 1842)
wikipedia.org

În școlile de teologie drept-credincioasă se învață că există două modalități esențiale în care Dumnezeu s-a descoperit umanității: pe calea revelației generale și pe calea revelației speciale. Nu am de gând să țin o lecție de teologie, așa că vă promit să trecem repede peste partea asta.

Mă voi opri doar la revelația generală care se manifestă în natură, în istorie și în conștiință (dar asta o putem lărgi până la ființa umană în ansamblul facultăților ei). Ce vreau să demonstrez în acest text (nu foarte lung, sper) este că revelația generală nu prea este pe placul evanghelicilor, decât într-un sens foarte limitat.

Precizez că înțeleg preocuparea pentru revelația specială care este și mântuitoare, dar aș vrea să pledez și pentru necesitatea valorificării revelației generale, dacă tot ni s-a făcut parte de ea. Întrebarea din titlu va rămâne însă fără răspuns, fiindcă nu știu de ce nu place această revelație în mediul la care mă refer. Dar sper să aflu de la cei care vor comenta sau să căutăm un răspuns împreună.

Plec de la ideea general acceptată că Dumnezeul căruia se închină creștinii este transcendent și nelimitat, de unde consecința asumată de toți creștinii că îl putem cunoaște doar în parte. E adevărat că în Scripturi, în Biserică și în Cristos s-a descoperit în modul cel mai plenar, dar revelația generală ar trebui să fie un element complementar care să îmbogățească semnificația revelației speciale.

Constat însă – și sper să fiu contrazis și pus la zid pentru asta (abia aștept!) – că există un mare dezinteres pentru revelația generală. Ca și cum nu ne-ar preocupa deloc acea parte din Dumnezeire care se arată în natură, în om și în istorie.

Hai să luăm prima dată istoria. Atunci când te duci la medic, ți se cere să spui ce boli au avut părinții sau bunicii. Citește mai mult »