„Protestantismul” teologilor ortodocși (și câteva concluzii utile și pentru alții)

Alexander Schmemann, o voce importantă a Ortodoxiei contemporane, critică în jurnal o seamă întreagă de năravuri ortodoxe care în alte părți ale lumii sunt „sfinte” (sursa)

Citind de-a lungul anilor mai multe dintre scrierilor unor autori ortodocși contemporani, am remarcat – la început cu surprindere și oarecare derută, iar pe urmă cu crescândă curiozitate – că sunt chestiuni dogmatice semnificative în care ei nu sunt de acord unii cu alții.

La primele lecturi, aveam impresia că teologii ortodocși nu fac decât să traducă Părinții Bisericii în limbaj contemporan și să caute la ei repere sau lentile pentru interacțiunea cu realitatea. Probabil că și lipsa familiarizării directe cu textele patristice (nu cred că lecturile mele sporadice și pe sărite pot conta) mi-a alimentat convingerea că aș avea de-a face cu un bloc monolitic.

Evident că se putea ridica întrebarea: dacă tot zic același lucru, de ce îl repetă atât de mulți? Și Lossky, și Evdokimov, și Mayendorff, și Florovsky, și Zizioulas, și Yannaras, și Stăniloae, și Schmemann etc.

Cu adevărat interesant e faptul că ei nu spun chiar același lucru. Ba se mai contrazic și ei în anumite privințe, și nu neapărat de mică importanță. De pildă, felul în care privesc eclesiologia, felul în care receptează Tradiția și tradițiile, felul în care interpretează antropologia, relația cu alte confesiuni, modul în care integrează achizițiile filosofice și culturale occidentale în demersul teologic, sunt tot atâtea chestiuni în care pot să aibă opinii diferite.

Când vine vorba despre organizare, ierarhii și jurisdicții, acolo e chiar mai grav. Cel mai recent exemplu este Institutul Teologic Saint-Serge din Paris, care ajunsese în pragul desființării din pricina unor conflicte care nu au nimic dogmatic sau liturgic în ele. Însă subiectul mi-e străin în detaliile sale.

Ce vreau să scot în evidență este selecția pe care fiecare dintre marii teologi contemporani pare să o facă din sursele patristice. Toți îl aclamează pe Atanasie cel Mare, toți privesc cu respect la precizările cristologice și trinitariene ale Capadocienilor. Nimeni n-ar îndrăzni să conteste învățătura antimonotelistă a lui Maxim Mărturisitorul.

Dar unii preferă îl preferă evident pe Irineu, alții au o slăbiciune pentru Gură-de-Aur, alții îi privesc cu simpatie pe Origen sau Evagrie ș.a.m.d. Acestea nu sunt simple opțiuni personale, ci îi pot aduce pe teologi în opoziție.

E inevitabilă observația că ei se poartă cu propria tradiție într-un spirit… oarecum protestant.

Publicitate

Detoxifierea de Eminescu e benefică pentru… Eminescu

Mihai Eminescu (sursa)

Îmi amintesc și acum cu strângere de inimă că, în clasa a X-a, am studiat un trimestru întreg numai Eminescu. E impropriu spus că „am studiat”. După ce se citea poezia (că mai ales poezii aveam în programă: Floare albastră, Dorință, Revedere, Scrisoarea III, Scrisoarea I, Luceafărul, Sara pe deal, Glossă etc.), profesoara noastră de modă veche – altfel o doamnă foarte de treabă – ne întreba și pe noi ce părere avem.

După cea lua la cunoștință care e părerea noastră, bineînțeles că ne dicta clasicele comentarii de la care făceam febră musculară la antebraț. Iar comentariile respective trebuiau ținute minte măcar până la teză. Nenorocirea făcea că, nereușind să țin pasul cu viteza cu care dicta doamna, mereu aveam găuri în comentarii și ideile nu se prea legau.

Din acest motiv, Eminescu a devenit repede o povară a adolescenței. Citam din el (că doar știam pe de rost fiecare poezie care se cerea la școală), dar numai pentru distracția noastră și, eventual, ca să ne tachinăm între colegi. Niciodată, cât am fost în liceu, nu am reușit cu adevărat să văd altceva în poezia lui Eminescu decât „materie”.

Ajuns la facultate, lucrurile s-au complicat. Acolo aveam bibliografii întregi pe acest „subiect”. Îmi mărturisesc nedumerirea și repulsia față de analizele unor eminescologi din care nu înțelegeam aproape nimic. Exprimări ultrasofisticate (de o prețiozitate căutată, dar greu de îndurat) transmiteau lucruri de neînțeles – probabil foarte interesante, cine știe?

Ai fi zis că acești critici și/sau teoreticieni se temeau ca nu cumva să se exprime prea accesibil, ca să nu fie socotiți incompetenți sau mai prejos decât alții. Îmi amintesc foarte precis o carte mare, cu copertă tare, cu pânză, din care ar fi trebuit să „produc” un referat. M-am dat bătut, fiindcă din primele pagini nu reușisem să înțeleg nimic sau, dacă înțelegeam ceva, mi se părea că sună mult prea banal în cuvintele mele obișnuite.

E drept că unele exprimări din astea pompoase aveau și un umor involuntar care te mai scotea din disperare.

Învățăturile unui dascăl din trecut către cei din prezent (1)

Cred cu tărie că educația este cel mai important domeniu în care poate o nație să investească. Finlandezii sunt dovada recentă, dar și un elementar exercițiu de logică ar trebui să ne dovedească un fapt de domeniul evidenței: dacă nu ai oameni bine instruiți, orice ai vrea să faci este din start compromis de incompetență.

Medicii, inginerii, arhitecții, muncitorii, profesorii, magistrații, preoții – peste tot se poate constata că o educație temeinică are consecințe benefice. Cu siguranță, asta nu garantează că oamenii vor fi mai puțin coruptibili, dar crește șansele ca în toate domeniile să primeze competența, iar asta este deja o modalitate de a stârpi corupția.

Așadar, dacă România ar avea interesul să-și facă un sistem de învățâmânt solid, bine gândit, ghidat de valori, nu doar de interese imediate, într-un viitor nu foarte îndepărtat, s-ar vedea deja primele beneficii. Timpul va mătura oricum generațiile compromise, iar niște generații noi, bine pregătite, și-ar găsi până la urmă locul, schimbând inclusiv fața dezgustătoare (astăzi) a politicii.

N-am idee dacă sunt șanse reale pentru o schimbare de paradigmă în acest domeniu, dar cred că măcar niște insulițe de normalitate – generate de un om sau doi – ar putea măcar să încetinească dezastrul care se profilează și compromiterea fără putință de întoarcere a educației publice în România. Poate că e timpul să apară școlile particulare foarte bune, care să adune nu profesori cu multe patalamale europene de doi bani, ci oameni cu conștiință, competenți și dascăli cu har.

Spiru Haret – al cărui nume a fost compromis de o „universitate” cu trist renume – este unul dintre reformatorii sistemului românesc de învățământ. În 1907, își dădea girul pentru apariția unei lucrări de pedagogie scrisă de un neamț (Dr. Adolf Matthias – Pedagogia practică), în traducerea lui G. Bogdan-Duică. E o carte care are încă multe de spus generației actuale de profesori și cred că ar fi mult mai utilă decât o mare parte dintre porcăriile publicate pentru puncte, cu fonduri europene sau grație pilelor din ministere.

În limitele timpului disponibil, voi încerca să postez fragmente din această carte (din ediția a II-a, publicată în 1923), în speranța că poate vor folosi cuiva. Precizez că selecția textelor nu îmi aparține, ci eu vin doar pe urma altuia care a citit cartea și a însemnat pasajele cele mai interesante. Păstrez, pentru savoare, nealterat limbajul epocii.

Cartea începe cu o introducere despre pedagogia practică. Iată câteva considerații:

 Tradiție și inovație:

…curentele vremii sunt adeseori bolnăvicioase și unilaterale; iar boalele și unilateralitățile se combat mai ușor dacă chemăm în ajutor toate spiritele bune ale trecutului și dacă opunem experiențele vechi și bune, care nu s-au născut așa într-o clipă, cât ai bate din palme, ci și-au dovedit valoarea printr-o aplicare îndelungată, care contrastează plăcut cu impetuozitatea neîndreptățită a ideilor nouă.

Adevărată pedagogie practică trebuie să culeagă îndemnurile de oriunde s-ar găsi, chiar dacă s-ar ivi și în întrebările și răspunsurile elevilor. De câte ori se întâmplă doar că o întrebare sau un răspuns din clasă ne pun pe drumul cel bun tocmai când suntem în primejdie să apucăm pe drumul greșit?! Înțelepciunea pedagogică se găsește și în sufletul copilului.

 Buna dispoziție și umorul:

Steinbeck despre dragoste

(sursa)

Descopăr cu întârziere această traducere a unei scrisori adresate de John Steinbeck fiului său, proaspăt îndrăgostit. Rețin numai un fragment în care regăsesc aceeași atmosferă ca în marile sale romane. Scrisoarea poate fi citită integral aici.

Sunt mai mult tipuri de iubire. Una dintre ele este iubirea egoistă, acaparatoare, dominatoare și sufocantă de care un om se folosește pentru propriul bine. Genul ăsta de iubire e săracă și infirmă. Celălalt tip de iubire e cea care revarsă tot ce e mai bun din tine – bunătate, considerație și respect – nu vorbesc doar despre respectul ce survine din bunele maniere, ci de respectul ca recunoaștere și conștientizare a unicității și valorii celeilalte persoane. Primul tip de iubire o să te îmbolnăvească și o să facă din tine o ființă măruntă și slabă, dar al doilea tip de iubire poate dezlănțui forța, curajul și mărinimia, chiar și înțelepciunea pe care nu știai că o ai. […]

Și nu-ți fie teamă de suferință. Dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla – cel mai important lucru e să nu te grăbești. Nimic bun nu iese fără răbdare.

Pericolul teocrației – C.S. Lewis

 

Sunt democrat pentru că eu cred că nici un om sau grup de oameni nu este destul de bun pentru a i se încredința o putere necontrolată asupra altora. Și, cu cât e mai înaltă justificarea pe care o pretinde o asemenea putere, cu atât o consider mai periculoasă atât pentru conducători, cât și pentru supuși. De aceea teocrația este cea mai rea dintre toate formele de guvernământ. Dacă trebuie neapărat să avem un tiran, un baron dedat la jaf este mult mai bun decât un inchizitor. Cruzimea baronului poate să ațipească uneori, lăcomia lui – să se sature la un moment dat; și, de vreme ce are o vagă conștiință a faptului că face un lucru rău, poate se va căi. Dar inchizitorul, care își confundă propria cruzime și sete de putere și de frică cu vocea lui Dumnezeu, ne va chinui oricât, pentru că ne chinuie cu aprobarea propriei sale conștiințe, iar pornirile lui mai generoase i se par ispite. Și întrucât teocrația este cea mai rea, cu cât o formă de guvernământ este mai aproape de teocrație, cu atât e mai rea. O concepție metafizică, susținută de conducători cu forța unei religii, este un semn rău. Le interzice acestra, ca și inchizitorului, să accepte că există măcar și o fărâmă de bine sau de adevăr în tabăra opusă, abrogă regulile obișnuite ale moralei și conferă o validitate aparent înaltă, suprapersonală tuturor patimilor omenești obișnuite de care conducătorii sunt adesea animați, la fel ca alți oameni. Într-un cuvânt, interzice îndoiala sănătoasă. Un program politic nu poate fi niciodată, în realitate, mai mult decât probabil corect. Nu cunoaștem niciodată pe deplin realitatea prezentă, iar viitorul îl putem doar ghici. Să acorzi programului unui partid – ca de fapt nu poate pretinde decât cel mult că e rațional și prudent – genul de consimțământ pe care ar trebui să-l rezervăm pentru teoremele demonstrabile e un soi de beție. […]

Fiind democrat, mă opun tuturor schimbărilor sociale foarte drastice și bruște (indiferent în ce direcție), pentru că de fapt ele nu au loc niciodată decât printr-un anumit mecanism. Acel mecanism presupune acapararea puterii de către un grup mic, foarte disciplinat de oameni; teroarea și poliția secretă urmează, s-ar părea, automat. Nu consider nici un asemenea grup destul de bun ca să aibă o asemenea putere. Și ei sunt oameni mânați de patimi ca ale noastre. Secretomania și disciplina din organizația lor le vor fi aprins deja în inimi acea dorință de a face parte din cercul celor aleși despre care eu cred că pervertește la fel de mul ca și avariția; iar înaltele lor pretenții ideologice le fo fi conferit tuturor patimilor prestigiul periculos al Cauzei. De aceea schimbarea, indiferent în ce direcție e făcută, din punctul meu de vedere, e condamnată de al său modus operandi. Cel mai mare dintre toate pericolele publice este comitetul pentru salvarea publică.

(C.S. Lewis – Despre lumea aceasta și despre alte lumi, trad. Bianca Rizzoli, București, Humanitas, 2011, p. 122-124, s.m.)

30 decembrie 1947 – 65 de ani de la instaurarea anormalității

Regele Mihai I și Gheorghe Gheorghiu-Dej (via: http://www.corectnews.com)

Am tot căutat prin cărțile de istorie din bibliotecă ceva informații despre data de 30 decembrie 1947, ziua abdicării Regelui Mihai I și momentul abolirii monarhiei constituționale. Am găsit doar în Istoria stalinismului în România, scrisă de Victor Frunză și publicată inițial în 1984.

„Majestate, a sosit momentul să ne despărțim!”, se spune că ar fi zis Groza regelui Mihai, cu rânjetul său mefistofelic.

Personalitatea numărul unu în actul de la 23 august 1944, așadar autor de istorie, în fruntea coaliției care a înfăptuit cotitura, Mihai de Hohenzollern a devenit el însuși la 30 decembrie 1947, victima unei lovituri de stat, sacrificat pe altarul istoriei pe care el însuși o grăbise. […]

Obligându-l pe Antonescu să ceară armistițiul, iar la refuzul acestuia de a-i satisface cererea, arestându-l, regele a acționat în virtutea prerogativelor sale, indiferent dacă, așa cum deja am menționat mai sus, întrunește sau nu sufragiile oamenilor politici sau ale posterității. Mihai I s-a aflat în deplină legalitate.

Dimpotrivă, actul comis la 30 decembrie 1947 de partidul comunist prin cei doi delegați ai săi – Dej și Groza – sprijiniți de trupe, împotriva regelului și a monarhiei, a fost de două ori ilegal și anticonstituțional. O dată: prin statutul de cetățeni români, ei erau supuși monarhiei constituționale. Arogându-și cu de la sine putere (chiar dacă erau delegați ai unui partid politic sau și mai grav, ai unei voințe din afara țării), prin obținerea chiar și fără apelarea la forță, darămite prin aplicarea violenței, a semnăturii de abdicare, ei intrau sub incidența unor legi marțiale. În alte împrejurări istorice așa s-ar fi petrecut lucrurile. A doua oară: sub aceeași amenințare cu forța regele a fost obligat să semneze nu doar simpla sa abdicare, ci pentru un act care nu se putea hotărî nici de el, nici de ceilalți doi: abrogarea monarhiei.

Metehne ale Bisericii occidentale sancționate de un oriental

Am mai citat și cu altă ocazie câteva paragrafe din cartea Râuri de apă vie (scrisă de fratele Yun în colaborare cu Paul Hattaway). Nu susțin că are întru totul dreptate, însă, venind dintr-o biserică în plină efervescență, în care lucrurile se întâmplă la altă temperatură, poate că are ochiul ceva mai limpede decât noi, cei care stăm aici și ne-am cam obișnuit cu apele în care ne scăldăm. Am putea cel puțin să evaluăm cu onestitate avertismentele pe care le punctează. Plus că anumite observații tare iute te fac să te gândești la un exemplu concret, cunoscut.

Probabil că soluțiile propuse de el nu sunt nici infailibile, nici universale. Însă trebuie ținut cont că le-a văzut funcționând și dând roade în Biserica chineză, care își desfășoară activitatea în semiclandestinitate. Măcar nu-s din teorii, ci au fost încercate pe oameni.

Dacă tot vin sărbătorile, avem cel puțin un subiect de meditație care să coboare într-un concret acut și imediat tot ceea ce s-a întâmplat de Paște.

În unele biserici pe care le-am vizitat pe tot globul, pastorii şi liderii au fost înşelaţi să creadă că rolul lor este să controleze şi să domine turma. Ei se tem de orice eventuală pierdere a autorităţii şi a puterii şi se împotrivesc prompt oricărei activităţi sau iniţiative care nu vine de la ei.

De asemenea, am văzut multe lucrări desfăşurate de organizaţii creştine, unde preşedintele acţionează exact ca un gardian de închisoare. El exercită controlul şi se asigură că toată lumea face ce i se spune. Aceste biserici şi organizaţii au devenit asemeni unor închisori imense, care îi iau prizonieri pe oameni şi îi ţin închişi, departe de libertatea pe care o au în Cristos. Nimănui nu i se îngăduie să acţioneze în afara regulilor stabilite, întocmai cum, în cazul puşcăriilor, gardienii veghează ca fiecare deţinut să respecte regulile închisorii şi să nu părăsească incinta. Aceste organizaţii folosesc diferite metode pentru a-i atrage pe oameni în bisericile, denominaţiile şi organizaţiile lor şi inventează apoi strategii ingenioase pentru a-i ţine departe de restul lumii. Din acel moment, în loc să fie creştini „cu perspectiva Împărăţiei în minte”, care caută întâi Împărăţia lui Dumnezeu, aceşti prizonieri sunt forţaţi să-şi cheltuiască toate energiile pentru slujirea infrastructurii acelei organizaţii, pentru a-i asigura supravieţuirea. […]

Moartea lui F.M. Dostoievski

Portret realizat de Ivan N. Kramskoy a doua zi după moartea lui Dostoievski http://i180.photobucket.com/albums/x70/kallewille/DostoevskyBier.jpg

 

Grație d-lui Ghiță Mocan, am aflat că ieri s-au împlinit 131 de ani de la moartea lui F.M. Dostoievski. Către sfârșitul anului 1880, romancierul tocmai reușise, potrivit însemnărilor din jurnalul soției, să-și achite în sfârșit toate datoriile. Ba chiar mai avea de încasat niște bani de la o revistă. Își scosese, așadar, familia la liman.

Reușise, de asemenea, să se impună în chip incontestabil și în conștiința societății zilelor sale. Până și crizele de epilepsie îl ocoliseră vreme de trei luni. Însă un mic incident casnic – a ridicat o etajară grea – i-a provocat o hemoragie pulmonară de la care avea să i se tragă decesul. În ciuda faptului că un important doctor al vremii îi dăduse un prognostic favorabil, în lumina stării sale de sănătate, Dostoievski știa mai bine cum stau lucrurile.

Iată cum descrie biograful Leonid Grossman ultimele ceasuri de viață ale marelui scriitor:

În ziua de 28 ianuarie [1881], la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna [Dostoievskaia] s-a trezit și a văzut că soțul o privește.

– Cum te simți, dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

– Știi, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm și mă tot gândesc și-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simți mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koșlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăiești, te asigur eu.

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk [când pleca la ocnă] de soțiile decembriștilor:

– Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”[1], înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredința copiii.

– Ține minte, Ania, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobișnuită. El și-a chemat copiii, i-a luat în brațe și și-a rugat soția să citească parabola fiului risipitor[2] (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el și-a pierdut cunoștința și la orele 8 și 38 de minute a murit.

(Leonid Grossman – Titanul. Viața lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)

---

[1] Matei 3:15. Anna Dostoievskaia explică într-o notă (în Amintiri) că era vorba de o versiune mai veche a Bibliei în care răspunsul lui Isus începea cu aceste cuvinte („nu Mă opri”), nu cum începe în versiunile mai recente („Lasă…). Dostoievski se pare că avea obiceiul de a deschide Evanghelia „când se gândea la ceva sau era cuprinse de o îndoială” și citea „ceea ce era tipărit pe prima pagină (din stânga)”.

[2] Acest episod nu este consemnat de Anna Dostoievskaia în Amintiri, Grossman bazându-se, probabil, pe mărturii ale copiilor sau pe alte surse. În orice caz, întâmplarea nu face deloc notă discordantă cu întregul parcurs al vieții lui Dostoievski, ba din contră, aș spune.

Ray Bradbury despre… cum am ajuns unde suntem azi?

De fapt, Bradbury – în romanul Fahrenheit 451, publicat în 1953 – proiecta în viitor o distopie. Probabil că sesizase deja mugurii viitorului la vremea în care scria și a vrut să avertizeze omenirea. Dar e limpede că n-a avut pe cine. Și totuși el, care azi (și poate că și atunci) ar fi caracterizat drept „pesimist”, s-a dovedit a fi profetul.

Am spicuit frânturi din dialogul în care Beatty îi explică lui Montag cum s-a ajuns în situația actuală (actualitatea aceasta se referă la personaje și vremea în care au fost localizate narativ). Nu doar că a fost confirmat în intuițiile sale, dar civilizația noastră se străduiește să-i depășească chiar și cele mai sumbre previziuni:

„…cărțile [au devenit] din ce în ce mai scurte, mai condensate. Apărură digest-urile, rezumatele de tot felul. Totul se reducea la deznodământ, la final…

Clasicii erau înghesuiți în emisiuni radiofonice de câte cincisprezece minute, apoi comprimați și mai mult, cât să umple o rubrică literară de două minute… mulți oameni nu știau despre Hamlet decât ceea ce spunea un rezumat de-o pagină, într-o carte care pretindea: Acum puteți în sfârșit citi toți clasicii! Nu vă lăsați mai prejos decât vecinii voștri! […]

Durata studiilor era din ce în ce mai redusă, disciplina slăbea, filosofia, istoria și studiul limbilor erau abandonate, limba engleză și ortografia erau neglijate treptat, iar în cele din urmă complet ignorate. Viața e scurtă. Înainte de toate contează slujba, iar după slujbă distracțiile sunt destule! Ce rost are să înveți altceva decât să apeși pe butoane, să tragi de manete și să fixezi șuruburile în piulițe? […]

Cât mai multe sporturi pentru toată lumea, sporturile îi fac pe oameni mai sociabili, sunt distractive și nu cer nici un efort de gândire, nu-i așa? […]

Cât mai multe cărți cu poze, cât mai multe filme!… Șoselele erau din ce în ce mai ticsite de mulțimi care se îndreptau undeva, încotrova, nicăieri. Nomazi ai benzinei. […]

Richard Wurmbrand despre Biserică

Dunlewy Old Church, by Ross (http://www.geograph.ie)

• „Fiți desăvârșiți” (Matei 5:48). Desăvârșită trebuie să fie unitatea credincioșilor. Unii conducători ai diferitelor confesiuni, învățând credincioșii că ei pot face parte din adunări sau biserici diferite, care lucrează fiecare pe socoteala proprie, fără o deplină unitate spirituală și organizatorică cu celelalte adunări de credincioși (s.m.), învață pe credincioși minciuni. Cuvântul ne învață: „Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului Isus Cristos, să aveți același fel de vorbire, să nu aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit, într-un gând și o simțire” (1 Corinteni 1:10). Păstorul mulțumit cu mai puțin decât idealul acesta înalt al desăvârșirii unității dintre credincioși pe toate tărâmurile este un învățător mincinos.