Richard Wurmbrand, de la personaj legendar la personaj istoric

Am dat de cărțile lui Wurmbrand foarte devreme, din fericire. În vara lui 1994, adolescent fiind, citeam cu aviditate Cu Dumnezeu în subterană, carte cu caracter autobiografic-memorialistic (încă nu-l descoperisem pe Steinhardt cu Jurnalul fericirii). Deși descria orori, cartea mi s-a părut fascinantă. Autorul părea să fi reușit cumva să transfigureze toate suferințele și toate tortúrile, făcând din ele material de modelat caractere impresionante.

Odată lectura încheiată, Wurmbrand a devenit pentru mine un erou legendar, aproape mitologic, un luptător dârz cu un sistem represiv infernal și ucigaș – cel inventat de comuniștii care se lăudau că vor să salveze lumea prin formarea „omului nou”. În paranteză fie spus, peste tot unde a ajuns, comunismul a recurs la teroare, tortură și crimă sistematică, organizată – nu e doar un rateu local, ci produsul inevitabil al unei ideologii bazate pe ură și încălcarea oricăror valori sociale și individuale.

La evanghelicii români nu există un cult al martirilor, cu toate că se regăsesc cel puțin două precedente ilustre în istoria protestantă: Cartea martirilor (1563) de John Foxe și Oglinda martirilor (1660), o lucrare de peste 1600 de pagini despre persecuțiile la care au fost supuși anabaptiștii. Dacă ar exista însă astfel de recunoașteri, Richard Wurmbrand ar fi unul dintre candidații serioși la veșnică pomenire.

Drumul de la eroul legendar la personajul istoric a fost unul marcat de câteva momente interesante. Pe acest traseu, pe lângă episodul dedicat lui Wurmbrand în emisiunea Memorialul durerii, aș mai puncta 2 referințe care, la vremea lor, m-au surprins.

În jurnalul său (Jurnal 1941-1969), Mircea Eliade marchează momentul în care Richard Wurmbrand ajunge în atenția Occidentului (atenție care va spori exponențial după 6 mai 1966, dată la care a fost audiat de o subcomisie a Senatului SUA).

New York, 24 aprilie (1966)

Aflu de la B.C. că un pastor luteran, Richard Wurmbrand, tocmai a sosit din România. (A fost „răscumpărat” de luteranii suedezi.) B. îmi spune că este un soi de Sfântul Paul. Evreu convertit care crede așa cum se credea în vremea persecuțiilor. Zece ani de închisoare. Torturat (i se văd încă urmele rănilor), pe deasupra și tuberculos, supraviețuiește printr-un fel de miracol. Știe destul de bine engleza, este un predicator inspirat, clocotitor. Cum a fost internat într-un lagăr în timpul guvernării Antonescu, nu poate fi bănuit de „fascism”. Aproape nu îndrăznesc să povestesc ororile la care a fost martor în închisoare.

Eliade adaugă pe urmă câteva dintre atrocitățile petrecute în pușcăriile comuniste, iar însemnarea următoare din jurnal o dedică tot lui Wurmbrand.

Steinhardt îl pomenește pe același Wurmbrand în Jurnalul fericirii, dar îl surprinde pe pastorul luteran într-o ipostază mai neplăcută – cea de luptător împotriva sectanților iehoviști (cu care se pare că avea o relație destul de tensionată în pușcărie). Autorul este surprins, de vreme ce imaginea sa, conturată în închisoare, despre Wurmbrand e una eminamente pozitivă:

Gherla, 1964

Se organizează ședințe. La una dintre ele, pentru combaterea sectanților, ia cuvântul pastorul luteran Wurmbrandt care-i beștelește pe iehoviști. (Urât. Nu-mi place. Iehoviștii sunt cum sunt, dar deocamdată ne aflăm camarazi de suferință. Dar nu-i adevărat ce spune Wurmbrandt? E, adevărul însă nu se cuvine a fi rostit oricând și oriunde. Ne o valoare absolută. În curtea închisorii și-n prezența administrației adevărul despre iehoviști este că sunt niște bieți nătângi, ci că sunt niște victime și niște martiri.) Sunt cu atât mai nelămurit cu cât despre Wurmbrandt nu știu și n-am aflat decât lucruri foarte bune.

Lucrurile bune care se știau despre Wurmbrand în pușcărie sunt confirmate de către alți colegi de celulă. Preotul greco-catolic Tertulian Langa îi face un portret foarte grăitor:

Wurmbrand era aşa de slăbit încât abia îşi trăgea sufletul, răspundea tuturor întrebărilor cu multă amabilitate dar abia trăgându-şi sufletul. A fost un model de reculegere, de interiorizare, de trăire în unire cu Cristos, dar era atât de slab, atât de slăbit, încât numai sufletul era viu în el, iar trupul urma sufletul, era ca o umbră care mergea după sufletul mereu viu, mereu în viaţă. Ăsta era pentru mine acolo Wurmbrand. Îmi dovedea ce înseamnă puterea spiritului, cum spiritul poate să ducă un trup mort după el. Wurmbrand era o mumie, dar care avea un spirit viu în ea şi care târa după ea această mumie…

Iar cel care avea să-i devină un bun prieten, reformatul Ferenc Visky îi dedică mai multe istorioare dintr-o cărțulie despre viața în închisorile comuniste (70 de povestiri despre pușcărie și prieteni), pe care le inaugurează însă cu acest portret – care confirmă strategia torționarilor de a-i pune pe toți preoții și pastorii laolaltă, ca să nu-și continue activitatea pastorală:

La începutul anilor de pușcărie, eram într-o celulă comună cu ceilalți deținuți politici, mai târziu însă ne-au adunat pe toți preoții la un loc, fiindcă cei mai mulți își continuau pastorația și printre deținuți.

Odată, ușa celulei s-a deschis și printre noi a fost azvârlit un bărbat înalt, doar piele și os. S-a uitat în jur și a spus apoi, fără teamă:

– Fraților, Domnul își adună iar poporul Său.

Era Richard Wurmbrand. Se potrivea greu șabloanelor la îndemână, nu doar prin statura înaltă, ci și prin alcătuirea sa spirituală. Cunoștea toate închisorile mari ale României. Nu toată lumea vorbea admirativ despre el, dar doar acela să arunce asupra lui piatra dogmaticii, a rasismului său sa a oricărei teorii, care a trecut prin bolgiile închisorilor, de la Jilava, prin Pitești, până la Gherla.

S-a împlinit oare, prefeția lui Richard? Români, unguri, sași, evrei, evrei creștinați, reformați, ortodocși, catolici, evanghelici, greco-catolici, unitarieni, reprezentanți ai unor confesiuni mai restrânse, monahi și mireni, la etajul al II-lea din aripa veche a închisorii din Gherla, într-o singură celulă. Prilej mai bun nici că se putea.

Casa rugăciunii, iată.

Un fapt care a stârnit controverse și patimi este presupusa convertire a lui Wurmbrand la ortodoxie. Cei care plasează această ipotetică convertire în perioada detenției nu au de partea lor vreo atestare documentară în dosarul de la CNSAS. Iar o schimbare a confesiunii pe patul de moarte este infirmată ferm de către cercul apropiaților lui Wurmbrand, din ultima parte a vieții sale. Deși pare, așadar, foarte improbabil să fi existat o convertire, rămâne interesantă în sine această bătălie pentru personalitatea lui Wurmbrand purtată de ortodocși și evanghelici, în condițiile în care personajul-problemă era un luteran cu puternice deschideri ecumenice.

Richard Wurmbrand poate fi trecut, fără teama de a greși, în rândul personalităților care au luptat să convingă Occidentul că dincolo de Cortina de Fier se întâmplă crime cumplite. Alături de un Viktor Kravcenko, a cărui carte I Choose Freedom (1946, SUA) când a fost tradusă în franceză, în 1947, i-a determinat pe comuniștii francezi să-l dea în judecată pe autor; de Alexander Soljenițân, cu Arhipelagul Gulag (1973); sau de românul Paul Goma, expulzat în 1977 și supranumit „Soljenițîn român”.

Cel mai important pas pentru așezarea personajului legendar Wurmbrand în istorie este însă cel al documentelor. Cercetătoarea Maria Hulber și-a asumat (la îndemnul lui Otniel Vereș, după cum mărturisea la lansare) acest efort de restituire istorică și, după ce a parcurs cele peste 8000 de file și peste 9500 de pagini ale dosarului în 36 de volume de la CNSAS, a făcut o sinteză a celor mai reprezentative documente pe care le-a publicat în cartea În sfera tăcerii. Richard Wurmbrand în dosarele Securității (Oradea, Ratio & Revelatio, 2018).

Publicitate

George MacDonald, unul dintre părinții genului fantasy

Pe 10 decembrie 1824, se năștea George MacDonald, scriitor, pastor, poet și critic literar scoțian. Prea puțin cunoscut și azi publicului românesc, MacDonald era celebru și admirat în vremea lui. Prieten cu Lewis Carroll sau Mark Twain (împreună cu care se pare că a și intenționat să scrie o carte), cărțile sale au fost introduse în lista de lecturi obligatorii a nepoților celebrei regine Victoria.

Lista admiratorilor săi e una foarte lungă, dar merită reținute măcar 2 nume mari. G.K. Chesterton mărturisea că era la grădiniță când i s-a citit prima oară Prințesa și goblinii, dar această lectură i-a influențat fundamental felul în care avea să înțeleagă viața. Celălalt nume este C.S. Lewis, mare iubitor de MacDonald (și de Chesterton), care spunea că imaginația i-a fost „botezată” pe când citea Phantastes (a lui MacDonald) și care i-a conferit scriitorului scoțian un rol deosebit de important în Marea despărțire – călăuză în lumea de dincolo. Grupul „Inklings”, din care făceau parte C.S. Lewis și J.R.R. Tolkien îl prețuia în mod deosebit pe MacDonald.

Jerry Root, specialist cu masterat și doctorat în operele lui C.S. Lewis, povestea cu prilejul vizitei pe care a făcut-o la Oradea, în urmă cu câțiva ani, un episod foarte interesant. Celebra lucrare devoțională a lui Oswald Chambers, My Utmost for His Highest (publicată în vreo două ediții și în românește), este alcătuită, de fapt, din texte selectate postum de către soția autorului. Dar, cum Chambers era fervent cititor de MacDonald, printre notițele sale se găseau și niște predici, copiate de mână, ale predecesorului său scoțian. Astfel s-a ajuns ca în cartea lui Chambers să apară, de fapt, și câteva predici ale lui MacDonald.

Bunica lui George MacDonald pe linie paternă era o credincioasă pioasă, dar deosebit de austeră – este cunoscut un episod în care ea pune pe foc vioara fiului ei pentru că obiectul ar fi putut reprezenta o influență diavolească.

Câștigători fără trofee

Steinbeck. Un autor fascinant, o descoperire târzie. Îndeajuns de târzie încât să regret că nu s-a întâmplat mai devreme. I-am citit romanele care l-au făcut celebru (La răsărit de Eden, Șoareci și oameni, Iarna vrajbei noastre sau Fructele mâniei), dar și scrieri mai puțin populare (Către un zeu necunoscut, Jurnal rusesc).

Dacă înțeleg eu corect una dintre ideile dindărătul romanelor sale celebre, Steinbeck surprinde o mutație fundamentală a sufletului occidental: trecerea de la a fi și a face către a parveni și a părea. De la fapte și realizări ca atare, la CV – ca descriere sumară și laudativă de sine. De la omul cu biografia lui oscilantă, inegală, la omul cu o biografie „de succes”, uniformă și cosmetizată ca să dea bine. De la omul al cărui trai mai bun este rodul unor eforturi, către omul al cărui trai mai bun poate fi (exclusiv!) și trebuie să fie (măcar într-o anumită măsură) rodul unui exercițiu de imagine.

Cel mai bine se vede acest lucru în Iarna vrajbei noastre, unde fiul personajului principal masculin nu se sfiește să mintă, să înșele, să obțină beneficii din ceea ce pare a fi, știind că există riscul să fie prins, dar fără să-i pese de asta. În Fructele mâniei, această schimbare ia forma inumană a suprimării fizice a celor săraci pe motive de… rentabilitate economică. Chiar când devin evident inumane, regulile economiei sunt folosite pentru a păstra aparența de respectabilitate și onorabilitate a celor avuți, puternici, potenți.

Evident că autorul poate fi repede acuzat de stângism, dar, dacă evenimentele din Fructele mâniei sunt inspirate din fapte reale (așa cum spune autorul, care pornise inițial să facă un reportaj despre okies – fermieri modești din Oklahoma, alungați de pe pământurile lor printr-o manevră perfect legală, dar absolut criminală, a băncilor și marilor proprietari), atunci astfel de încadrări devin complet irelevante, pentru situația concretă.

Aici se potrivește foarte bine sloganul „nothing personal, it’s just business”,

Atlas istoric al Reformei

În primăvara acestui an, am petrecut mai bine de o lună lucrând la această carte, afundat în date, nume, evenimente legate de perioada Reformei. A fost însă o plăcută trudă, căci, deși nu-mi place să-mi încarc memoria cu date istorice (decât dacă sunt absolut necesare), istoria mi se pare fascinantă prin ceea ce spune despre oameni, despre credințe, despre idei, despre instituții, despre moșteniri ș.a.m.d., dar și prin multitudinea cauzelor care contribuie la o anumă turnură a lucrurilor.

Istoria modernă a Europei nu poate fi înțeleasă adecvat, la modul serios, dacă este ignorat momentului Reformei. E un punct de răscruce nu numai în istoria Bisericii în general, ci în istoria lumii, fiindcă tot ce s-a întâmplat între Wittengerg, Roma, Wartburg, Zurich și Geneva s-a răsfrânt, foarte repede, asupra întregului mapamond.

Prea multe se datorează protestantismului ca să poată fi trecut cu vederea. Prea multe se reproșează protestantismului ca să poată fi tratat superficial. Iar Atlasul istoric al Reformei se remarcă tocmai printr-o abordare care încearcă să păstreze lumina onestității istorice asupra acelei perioade.

Am remarcat adesea o tendință de idealizare a Reformei și reformatorilor, manifestată mai ales printre urmașii acestei ramuri creștine. Dublată de o diabolizare aproape absolută a Bisericii Catolice din acele vremuri. Tim Dowley (autorul textelor din atlas) reușește să evite ambele capcane.

Evită, de asemenea, și

Sărbătoarea Corturilor, de Ioan T. Morar – primele impresii

Am parcurs cam un sfert din cartea lui Ioan T. Morar (care poate fi comandată aici) și anticipez că baptiștii, penticostalii și adventiștii români („pocăiții”) au motive să citească această carte, dar și să-i mulțumească autorului pentru că îi aduce în prim-planul cultural într-o lumină binevoitoare.

Personajul-narator din perspectiva căruia este relatată povestea vorbește ca un adevărat insider, iar meritul îi aparține, evident, autorului. Nu doar că surprinde elemente de atmosferă din anii comunismului din bisericile (neo)protestante, dar cunoaște jargonul, cunoaște dedesubturi, știe care sunt rânduielile, știe care sunt diferențele de interpretare dintre baptiști și penticostali, poate urmări un traseu teologic al personajelor – chiar dacă nu neapărat foarte detaliat.

Una peste alta, Cornel(ius) este o voce credibilă, calificată. Deși nu cunosc detaliile vieții duble de informator, ceea ce am aflat din lecturi accidentale, din mărturii ale unor oameni care au fost turnați sau din legende despre acele vremuri, iarăși îl fac pe Cornel o voce autorizată. El este turnătorul ajuns la vârsta confesiunilor, „vânzătorul” recrutat dintre membri.

Dacă ar fi să compar cu atmosfera din Cum să uiți o femeie, a lui Dan Lungu,

Ferenc Visky – Mic „tratat de teologie” aforistică

În mai, când am fost la seara comemorativă în onoarea lui Ferenc Visky, am promis unor oameni care au asistat la discuții să transform cât mai repede prezentarea într-un text pentru blog. Mă achit târziu de promisiune, din păcate.

Țin totuși să atrag atenția că pe 5 octombrie tocmai s-au împlinit 10 ani de când Visky a plecat la cele veșnice. Mi-am zis că, dacă n-am prins fix ziua, măcar luna să nu treacă înainte să postez acest text pe care am avut onoarea și bucuria să-l verific, în varianta orală, cu niște oameni de ispravă. Seara respectivă a început prin a fi una memorială, dar a sfârșit prin a deveni memorabilă, cel puțin pentru unii dintre noi.

Și ar mai fi o coincidență de remarcat: textul meu apare de ziua Reformei. Iar Visky a fost un gen de reformat cu totul aparte.

etheology - Books, Stuff & Coffee

În timp ce pregăteam acest material mi-am dat seama că există câteva „ecrane” care mă separă de Ferenc Visky și care s-ar putea să-mi influențeze interpretarea pe care o dau cărții sale. Așadar, ca măsură de precauție pentru cititor, înșir aceste obstacole. În primul rând limba – am acces doar la o traducere. Pe urmă, mentalitatea – spiritul veacului ne influențează mentalitatea în mod cert și ne schimbă mizele. Cu siguranță, generația mea nu înțelege întru totul mentalitatea și atitudinile celor persecutați de comuniști. Ar fi apoi diferența de nivel spiritual și de asumare a suferințelor, ca să mă opresc doar la cele mai reprezentative.

Acestea fiind zise, putem purcede la o scurtă incursiune prin cartea Mierea din stâncă, un mic „tratat” de teologie aforistică. Am reținut pentru această prezentare acele teme care mi-au atras atenția prin perseverența cu care autorul revine asupra lor.

Iubirea

Tema care scaldă…

Vezi articolul original 1.511 cuvinte mai mult

Tertulian Langa – preot greco-catolic care a făcut 17 ani de pușcărie comunistă

(screen capture de pe youtube)

Consider că e un fel de datorie morală ca, după ce mi-a fost semnalat, să popularizez și eu acest material (probabil compus din mai multe fragmente de interviuri sau mărturisiri) care îl are ca protagonist pe Tertulian Langa.

Preot greco-catolic, acesta și-a petrecut 17 ani în închisoare (e mult și să-i numeri!), ca urmare a încercării comuniștilor – dublată, se spune, și de o importantă contribuție ortodoxă – de a desființa Biserica Greco-Catolică. A fost arestat la 3 luni după căsătorie, iar când s-a întors acasă avea o fată care împlinse deja 16 ani. I-a întâlnit în acei ani pe mulți dintre deținuții care ulterior au devenit celebri ca martiri ai rezistenței anticomuniste.

Materialul e foarte amplu și destul de greu de parcurs pe alocuri din pricina oralității stilului, din pricina unor erori de transcriere, dar și din cauza culorii fontului de pe blog. Există fragmente ce se repetă, însă merită îndurată această mică caznă, fiindcă a fost ale cărui cuvinte aveau o impresionantă acoperire în practică.

Tertulian Langa a murit în 2013, la 91 de ani, însă a lăsat în urma sa (din fericire) și câteva cărți, una fiind menționată de mai multe ori în acest material, însă cu alt titlu decât cel sub care avea să apară. Iată aici o listă cu aceste cărți, publicate de editura Galaxia Gutenberg. Am găsit și o scurtă schiță biografică a monseniorului Langa.

E impresionantă credința acestui om, forța lui spirituală, inteligența, intuițiile, dragostea pentru Cristos, delicatețea față de oameni, luciditatea și mai găsiți și domniile voastre ce alte virtuți admirabile.

L-am ținut minte mai ales după ce a apărut într-un documentar despre Wurmbrand, unde îi face o descriere foarte plastică și plină de patos pastorului lutheran pe care îl vorbește de bine și în acest material scris.

Spicuiesc doar câteva „declarații” care să vă deschidă apetitul pentru lectură.

Acestea sunt cele 2 mari daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu înafară de cele sfinte, închisoarea şi soţia, poate că soţia e doar o răsplată pentru închisoare.

Îi mulţumesc pentru perioada mea de închisoare care a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Cum poate fi frumoasă? Pentru că niciodată nu L-am simţit pe Hristos atât de aproape cum L-am simţit în închisoare!

Wurmbrand era aşa de slăbit încât abia îşi trăgea sufletul, răspundea tuturor întrebărilor cu multă amabilitate dar abia trăgându-şi sufletul. A fost un model de reculegere, de interiorizare, de trăire în unire cu Cristos, dar era atât de slab, atât de slăbit, încât numai sufletul era viu în el, iar trupul urma sufletul, era ca o umbră care mergea după sufletul mereu viu, mereu în viaţă. Ăsta era pentru mine acolo Wurmbrand. Îmi dovedea ce înseamnă puterea spiritului, cum spiritul poate să ducă un trup mort după el. Wurmbrand era o mumie, dar care avea un spirit viu în ea şi care târa după ea această mumie…

A scrie înseamnă a scrie despre mine. Oricât aş încerca să mă estompez, totuşi eu sunt prezent, eu sunt totuşi naratorul care a văzut şi care a cunoscut, pe de o parte. Pe de altă parte, este un adevăr: în copilărie înveţi să vorbeşti. La maturitate înveţi să taci. Când taci din înfrânare este un merit, când taci din motive naturale, nu spirituale, este o ruşine.

…fiindcă sunt un insomniac, dorm 2 ore pe noapte, de asta sunt aşa obosit… Ce fac noaptea? Nu aprind lumina ca să nu trezesc pe soţia mea. Nu pot ieşi din cameră pentru că are o ureche extrem de sensibilă. Şi atunci stau neclintit în pat, evitând să mă mişc ca să nu o trezesc din somn. Este o formă a dragostei mele faţă de ea. Dar este şi o cale de a mă uni cu Dumnezeu. Şi nu reuşesc totdeauna, dar încerc toată noaptea să mă rog. Şi chiar dacă efortul meu nu se soldează cu efecte reale, Dumnezeu ia în considerare efortul, strădania mea de a ajunge la El. Şi mă scol dimineaţa odihnit pentru că m-am străduit să-L găsesc pe Dumnezeu. Dumnezeu îmi răsplăteşte zilnic strădania de peste noapte dându-mi a doua zi puteri să pot să lucrez pentru El.

Citiți aici materialul integral.

O carte pentru bună învoire între oameni

Cartea (poate fi citită în varianta pdf aici) discută cele 16 tipuri de personalitate ale lui Jung, cu ajustările aduse de către Myers-Briggs. Testul pentru identificarea tipului de personalitate poate fi făcut și online (vezi aici o variantă în limba engleză, care, element important, are o scală a răspunsurilor între „da” și „nu” categorice).

Din punctul  meu de vedere, orice grup care vrea să funcționeze ca o echipă sau măcar să evite conflicte inutile ar trebui să citească această carte. Ori măcar unul dintre liderii formali sau informali ar trebui s-o cunoască și, pornind de la informațiile de aici, să gestioneze relațiile în funcție de predispozițiile fiecăruia.

Există, de pildă, un capitol alocat conflictelor ce pot surveni la locul de muncă între tipurile opuse. Există un capitol dedicat relațiilor de cuplu. De asemenea, pornind de la testul online indicat mai sus, sunt menționate, pentru fiecare tip, direcții profesionale.

Poate că nu v-ați lovit de acest fenomen, dar mi-a fost dat să văd destul de frecvent că persoanele mai influente sau mai dominante încearcă adesea să-i schimbe pe cei din jur după standardul lor. Ei bine, cartea asta explică diferențele și sugerează inclusiv soluții de bună conviețuire.

De exemplu, oricât s-ar strădui de tare, un introvert va rămâne toată viața lui așa, chiar dacă își poate ajusta anumite aptitudini. Dar asta nu înseamnă că e prost sau puturos, ci doar că are niște determinări fundamental diferite de un extrovert, care acaparează tot spațiul de manifestare disponibil.

În cheie creștină, anumite atitudini și comportamente pot fi suspectate că ar fi „păcătoase”. Dar s-ar putea foarte bine ca la originea lor să se afle un anumit tip de personalitate. Foarte important mi se pare faptul că, la descrierea tipurilor, autoarea precizează și niște valori procentuale ale populației care prezintă acele trăsături. Evident că tipurile dominante au mari șanse să devină normă, iar tipurile minoritare să fie considerate anormale, aberante sau chiar culpabile.

Cred că și pastorii, și comitetele bisericilor ar avea numai de câștigat de pe urma lecturii unei astfel de cărți. Dacă e necesar și un verset, îl putem invoca pe cel care spune „îngăduiți-vă unii pe alții”, dar pentru a putea îngădui pe cineva e necesar să afli și ce anume necesită îngăduință.

De folos le-ar fi, socot, și părinților (dar și copiilor) care încep să simtă pe pielea lor „conflictul dintre generații”.

Lectura acestei cărți poate constitui un tratament pentru libertate. Îi poate elibera pe cei care au impresia că trebuie să-i schimbe pe toți cei din jurul lor măcar de o parte din povară. Fiind scrisă pentru uzul practic imediat, cartea conține descrieri explicite, concrete ale diferențelor și indică inclusiv câteva dintre sursele cele mai frecvente de conflict potențial.

O carte necesară și utilă ce merită citită cât mai devreme în viață. Cred că ar ajuta mult la igiena relațiilor în orice comunitate.

Ortodoxie şi evanghelism – ediţia a doua, revizuită

Un model de interacțiune între reprezentanții a două tradiții creștine. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru decența dialogului și pentru calitatea argumentării tot ar merita citită. Cu recomandare mai ales pentru cititorii care caută un punct de plecare în dialogul transconfesional în România.

Nu, nu trebuie să „trecem” de la o confesiune la alta ca să putem aprecia ceea ce au bun ceilalți. E suficientă lepădarea trufiei și un pic de bunăvoință.

Mulțumesc pe această cale tuturor celor care mi-au furnizat informații bibliografice și consultanță, de-a lungul procesului de revizuirea a textului.

Editura Casa Cărţii

Ortodoxie şi evanghelism este o carte care ar trebui să se recomande singură, după ce prima ediţie a fost publicată în urmă cu şase ani şi lansată, la Cluj, în prezenţa unuia dintre cei cinci contributori (Bradley Nassif).
Ce aduce nou cea de a doua ediţie este, întâi de toate, o prefaţă românească, scrisă în tandem de către Stelian Tofană şi Dănuţ Mănăstireanu. În plus, ediţia beneficiază de un index tematic, iar textul a fost revizuit integral şi notele de subsol au fost aduse la zi.
E greu de făcut o evaluare a impactului pe care îl va fi avut în aceşti şase ani prima ediţie publicată în română. Cert este însă că, în continuare, pentru destui evanghelici, ortodocşii rămân în mod generic „necreştini”, după cum pentru destui ortodocşi, evanghelicii sunt doar nişte „sectanţi” (dacă nu chiar mai rău).
Cartea aceasta însă demonstrează că este posibil un dialog între cele…

Vezi articolul original 685 de cuvinte mai mult

Introducere în Ortodoxie – bibliografie minimală

Dacă vreți să vă faceți o idee cât de cât pertinentă despre Ortodoxie, ați putea începe de aici.

Scriptorie

Teologie, dogmatică:

1. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Vasile Răducă, București, Anastasia, 1990, reeditată la Ed. Bonifaciu, 1998 și Humanitas, 2010.
   
2. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Lidia și Remus Rus, București, Ed. Enciclopedică, 1993, reeditată la editura Sophia, 2006 (și digitalizată de Apologeticum).
3. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, trad. Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996, reeditată în 2007.
4. John Meyendorff, Teologia bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, trad. Alexandru I. Stan, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996, reeditată la Nemira, 2011, 2013.
5. Timothy Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, trad. Alexandra Petrea, Bucureşti, Aldo Press, 1997 – în ciuda titlului, cartea e mai degrabă o istorie dogmatică, nu efectiv o istorie a Bisericii Ortodoxe.
6. Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. Ireneu Ioan Popa, București, Ed. IBMBOR, 1996. Probabil datorită poeziei din scriitura lui Evdokimov, dar această carte mi-a lăsat cea mai puternică impresie, deși…

Vezi articolul original 532 de cuvinte mai mult

Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament

E a patra carte pe teme de context biblic la care am lucrat (celalalte sunt: Manualul biblic, Noua enciclopedie a Bibliei, Dicționar enciclopedic de personaje biblice), dar e prima în care asemănările dintre cultura în care s-a născut Biblia și cultura popoarelor învecinate sunt susținute cu numeroase argumente punctuale foarte interesante.

Incontestabil, Scriptura este și un produs cultural. Forma în care a fost scris textul diverselor cărți cunoaște numeroase paralele în texte antice. Inclusiv despre Creație și despre Potop s-a scris uneori în termeni asemănători (a se vedea scrieri precum Enuma eliș. Epopeea Atrahasis, Epopeea lui Ghilgameș).

De ce să nu recunoaștem, dacă nu ai idee despre istoria lumii antice, este puțin tulburător să constați că temele Bibliei nu sunt chiar atât de unice pe cât sugerează unii predicatori că ar fi. Dar asemănările cu alte texte sau descrierea unor obiceiuri și ritualuri practicate și în alte culturi învecinate nu diminuează nici valoarea, nici unicitatea de ansamblu a Scripturii.

Ce s-ar putea să fie afectată este ignoranța aproape idolatră care ne determină uneori să socotim că avem o Carte Sfântă căzută direct din cer (poate chiar în limba noastră națională), fără vreo asemănare cu vreun alt text scris vreodată și, prin extensie, această unicitate ni se transmite și nouă.

Biblia folosește teme care circulau Orientul Antic apropiat, fiindcă se adresează unor oameni ai vremii lor. Limbajul nu putea face abstracție de orice determinări istorice și de orice specific al locului sau al timpului. Legea mozaică prezintă similitudini cu Codul lui Hammurabi, cu Codul lui Ur-Nammu, cu cel al lui Lipit-Iștar sau cu legile asiriene.

Tema exclușilor și marginalilor societății este prezentă și în texte asiro-babiloniene, și în texte egiptene, și în cele hitite sau în cele akkadiene. Dreptatea ca obligație a regelui în funcție este un leitmotiv întâlnit și la alții. Apare și la alte popoare ideea că un rege a fost pedepsit de zeul său pentru nedreptățile, comise sau tolerate, împotriva celor slabi.

Poezie pe pereții închisorii

(Sursa)

Printr-un concurs de împrejurări (în care d-l Iacob Brâncovan are un rol semnificativ), am descoperit că poezia pe care v-o supun atenției figura pe pereții camerei 51 din închisoarea din Sighet. Pe urmă, am căutat să văd dacă există un autor cunoscut al piesei și, din fericire, am găsit că el se numește Demostene Andronescu.

Am preluat de aici poezia, loc unde mai găsiți și alte texte.

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi plâlpâia altdată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraieşe şi e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

Personalități de sărbătorit în 2014 (2)

Colțul poeților, Westminster Abbey (sursa)

Continuare de aici

1. Nikolai Berdiaev (1874 – 1948): 140 de ani de la naștere. Nu cunosc opera filosofică a lui Berdiaev (știu titluri, dar n-am citit), însă știu cartea Filosofia lui Dostoievski, fundamentală pentru înțelegerea conceptului de libertate în interpretarea marelui romancier.

2. Max Weber (1864 – 1920): 150 de ani de la nașterea celui care a acreditat ideea că există o legătură între protestantism și prosperitatea capitalistă occidentală.

3. Etienne Gilson (1884 – 1978): 130 de ani de la naștere. N-am tupeul să mă laud că aș fi citit cărțile lui Gilson, dar s-a întâmplat să trebuiască să parcurg o copie scanată după Filozofia în Evul Mediu și, vrând-nevrând, pentru a putea efectua corecturile, a trebuit să citesc. Mărturiesc că întâi de toate am fost impresionat de dimensiunile tomului (720 de pagini, scris mărunt și pagină ocupată la maxim, în ediția de la Humanitas).

4. Jaques Le Goff (n. 1924, a murit la 1 aprilie a.c.): 90 de ani de viață. Le Goff este unul dintre istoricii care au făcut ca legenda ignorantă a „Evului Mediu întunecat” să fie infirmată cu dovezi. În continuare însă, unora le convine mai mult să bată monedă pe un clișeu născocit de un american (pare-mi-se) avântat, dar lipsit de cunoștințe în domeniu.

5. Magda Isanos (1916 – 1944): 70 de ani de la moarte. O poetă de raftul doi, dar care, odată descoperită, își câștigă cititorii.

6. Liviu Rebreanu (1885 – 1944): 70 de ani de la moarte. Rebreanu rămâne, orice s-ar spune, între cei mai buni romancieri români din toate timpurile. Nu că i-aș fi citit pe toți, dar forța și vigoarea personajelor lui îl fac greu de bătut.

7. Matei Călinescu (1934 – 2009): 80 de ani de la naștere. Cu Matei Călinescu m-am inițiat în teoria modernismului și postmodernismului. Tot de la el am aflat că, în zilele noastre, orice lectură este, de fapt, o relectură. Nu e foarte dificil de citit, iar cărțile lui sunt de folos cititorilor interesați.

8. Erich Kästner (1899 – 1974): 40 de ani de la moarte. Am citit 35 mai și mi-a plăcut mult. Am văzut un film după Kästner și, de asemenea, mi s-a părut reușit, de o umanitate caldă.

9. Aldous Huxley (1894 – 1963): 120 de ani de la naștere. Huxley avea pretenția că distopia lui (Minunata lume nouă) e mai reușită decât a lui Orwell (1984) și într-o oarecare măsură avea dreptate, deși cele două sunt mai degrabă complementare. Ceea ce anticipa Huxley se întâmplă astăzi, în regimuri democratice, nu în cele totalitare. Iar oamenii participă aproape de bună voie, fără constrângeri.

10. A.P. Cehov (1860 – 1904): 110 ani de la moarte. Teatrul lui Cehov și Salonul nr 6 sunt, probabil, cele mai cunoscute dintre scrierile sale.

11. Arthur Rimbaud (1854 – 1891): 160 de ani de la naștere. Copilul teribil al poeziei moderne care, după o perioadă de câțiva ani de literatură pornește pe mare ca neguțător de sclavi. O fi fost vreun gest profetic?

12. Michelangelo (1475 – 1564): 450 de ani de la moarte. La cât de bine a sculptat Michelangelo, aproape că pare doar o chestiune de timp până ce avea să se ajungă la arta nonfigurativă, căci ce ai mai putea face într-o zonă în care s-a atins deja perfecțiunea? Luați-o însă doar ca pe-o impresie.

13. John Milton (1608 – 1674): 340 de ani de la moarte. Unul dintre reprezentanții iluștri ai protestantismului în literatură. Destul de heterodox în teologie, a rămas mai ales prin scrierile sale literare. Știați că există un banc pe seama lui care zice că, după ce s-a căsătorit, a scris Paradisul pierdut, iar după ce a murit soția a scris Paradisul regăsit?

14. Tudor Vianu (1897/1898 – 1964): 50 de ani de la moarte. De la Tudor Vianu am înțeles și eu explicația metaforei și am putut s-o predau în cunoștință de cauză. Cam orice am încercat să citesc de Vianu avea o limpezime deosebită, spre deosebire de critici mai noi sau mai vechi care se delectau în a construi exprimări sofisticate din care fie nu înțelegi nimic, fie înțelegi ce vrei.

15. Immanuel Kant (1724 – 1804): 290 de ani de la naștere, 210 de la moarte. Cândva mă gândeam să mă apuc să citesc Critica rațiunii pure, dar n-am avut timp . Din câte am mirosit eu pe la absolvenții de filosofie, Kant nu se mai citește decât prin ochelarii altora, ai fenomenologilor, ai pragmaticilor etc. Oare ce fi vrut el să zică sărmanul? În orice caz, trebuie pomenit la sărbătoriți pentru că ne-a amprentat decisiv mentalitatea. Mai ales când vine vorba despre protestanții care se închină discret rațiunii.

16. Winston Churchill (1874 – 1975): 140 de ani de la naștere. Nu uităm, firește, că ne-a vândut lui Stalin. Dar, dincolo de asta, Churchill mi se pare un personaj fascinant. A simțit foarte bine pericolul nazist, la fel și pe cel comunist.

17. Friedrich Nietzsche (1844 – 1900): 170 de ani de la naștere. Cum să nu-l pomenești pe cel care a afirmat că Dumnezeu a murit? Dar, la fel ca în cazul lui Kant, rămâne de stabilit ce-o fi vrut să zică. Unii spun că doar un idol foarte popular al lui Dumnezeu a murit și că acesta oricum trebuia să moară, iar Nietzsche a găsit cu cale să-i cânte prohodul. Alții spun că neamțul cel fricos (știați că se temea de vaci?) și ipohondru a deschis drumul pentru dezmățul unei lumi fără Dumnezeu.

18. Michel Foucault (1926 – 1984): 30 de ani de la moarte. În felul său, Foucault a murit după principiile după care a trăit – infestat cu HIV și, mai târziu, bolnav de SIDA. E unul dintre filosofii de referință pentru ofensiva culturală a revoluționarilor și luptătorilor pentru fel și fel de libertăți.

19. V.I. Lenin (1870 – 1924): 90 de ani de la moarte. Revoluționarul Ilici murea în urma unor atacuri cerebrale care l-au scos din prim-plan încă de prin 1922. Unii zic însă că a murit de sifilis. Contează însă că acest personaj a fost unul dintre pionierii care au implementat filosofia marxist-leninistă într-o țară și au testat-o pe oameni. Cu prea bine cunoscutele și catastrofalele consecințe. La sfârșitul vieții îl critica însă pe sângerosul Stalin, căruia îi amușinase ferocitatea.

20. Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714): 360 de ani de la naștere și 300 de la moarte. Nu i-am dat prea mare atenție lui Brâncoveanu, dar, la un moment dat, l-am auzit pe Ioan Alexandru vorbim cu mare patos despre „martirul” Brâncoveanu și am devenit cel puțin curios.

21. Yanni (n. 1954): împlinește 60 de ani. Cu Yanni m-am inițiat într-un anumit gen de muzică. E drept că nu-i foarte sofisticată și cultă, dar are o anumită intensitate care se potrivește mai ales drept coloană sonoră la filme.

22. Tenghiz Abuladze (1924-1994): 90 de ani de la naștere și 20 de la moarte. Căința e cel mai celebru dintre filmele sale. Ruga și Copacul dorinței sunt mai greu de digerat, dar fac parte din aceeași trilogie.

23. Leonard Cohen (n. 1934): bătrânul Cohen aniversează 80 de ani de viață. Îl ascult cu plăcere și, adesea, cu destul folos. Mereu îmi vin în minte frânturi din versurile sale, fiindcă surprind foarte bine și poetic crâmpeie de viață. Cărțile lui, în schimb, nu m-au prins deloc. Mi se pare că și-a forțat personajele ca să fie cât mai moderne, cât mai anxioase.

24. Emir Kusturica (n. 1954): împlinește 60 de ani. Pentru mine, Kusturica a deschis o nouă pagină în cinematografie. Habar nu aveam că există și acest gen de a face film. Am început cu Underground, pe care, după câteva zile de la vizionare (la cinematecă), mă întrebam cum aș putea să-l revăd. A fost năucitor. Fantastic, suprarealist, plin de simboluri. Îmi băteam capul să-l descifrez și mi se părea că poți spune aproape orice. Mi-a rămas însă întipărită o imagine foarte puternică: lumea falsă din subteran, foarte atent organizată și controlată, este aruncată în aer de o maimuță care manevrează un tanc…

25. Denzel Washington (n. 1954): 60 de ani. Mie îmi place de băiatul ăsta. Mi-a plăcut prima oară în The Hurricane. Cred că atunci l-am remarcat. După aceea, l-am ținut minte și am urmărit și alte filme în care a jucat.

 

 

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – notă de lectură (2)

Continuare de aici

Pilda fiului risipitor

În miezul spiritual al cărții stă – alături de imaginea lui Isus Cristos, Dumnezeu-Omul pe cruce – parabola fiului risipitor. Metafora îmbrățișării are la bază atitudinea tatălui. Pentru acesta, relația primează în fața regulilor, dragostea e mai presus decât performanța morală – și, foarte important, nu e condiționată de aceasta.

Fiul cel tânăr nu pleacă de acasă cu scopul de a deveni independent – așa cum se întâmplă astăzi, aproape în mod obligatoriu. Aceasta ar fi o pistă eronată de interpretare. Fiul cel tânăr aparține unei alte epoci, în care gestul său însemna că dorește să rupă orice legătură identitară cu familia, să fie atât de autonom încât să excludă pe oricine din sinele său – să se alieneze, am zice noi azi. Ca semn al acestei rupturi radicale, își cere inclusiv partea de moștenire, ca să nu mai rămână absolut nicio legătură posibilă. Prin această cerere, el își declară, practic, tatăl mort – căci abia atunci se împărțea moștenirea, când pater familias deceda – și se izolează definitiv de fratele său.

Risipirea averii poate fi pusă în relație cu aceeași intenție de a săpa o prăpastie între el și acasă. Sinele însă nu poate exista într-o astfel de autonomie și separare de alții. Prin urmare, fiul se lipește de un locuitor al țării.

Ajuns în acest punct, își amintește de tatăl său. Sistarea legăturii cu familia nu izbutește până la capăt, iar renașterea începe de la o amintire. Totuși, fiul înțelege că relația nu va putea fi reluată din același punct, fiindcă între timp au survenit niște rupturi pe care el le-a generat și le-a dorit. De aceea pregătește o confesiune și – fapt pe care-l găsesc foarte important – el adoptă mentalitatea de argat.

Fiul cel tânăr gândește în termenii meritelor. De altfel, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, în această privință, din momentul plecării, când a cerut ceea ce „i se cuvine”. Atâta doar că atunci considera că i se cuvine ca fiu, iar acum cerea ceea ce ar merita un argat. Esența e însă aceeași: judecă în aceiași termeni tranzacționali, își gândește identitatea în funcție de performanțe și eșecuri. Consideră că a fost fiu și se pregătește să devină argat. Măcar are o formă de onestitate…

Tatăl este un „nebun” care acceptă pretenția aberantă a fiului de a-i pune la dispoziție moștenirea. Iar după ce îl lasă să plece, îndurând ofensa, nu-l reneagă, cum ar fi fost de așteptat. Nu lasă fărădelegea comisă să i-l smulgă pe fiul cel tânăr din inimă. În momentul în care acesta se întoarce, tatăl îl vede de departe, semn că îl aștepta. Îl primește necondiționat înapoi și îi redă – nesperat! – statutul de fiu.

E interesant de văzut că are loc o mărturisire a fiului în fața tatălui, dar aceasta survine abia după ce fiul a fost reprimit și nu condiționează această primire. El nici nu apucă să spună ceva, copleșit fiind de bucuria tatălui, care-l îmbrățișează înlăcrimat. Mărturisirea și căința nu sunt inutile, ba dimpotrivă, sunt necesare pentru a pune lucrurile în ordine, dar ele nu sunt precondiții ale acceptării.

În locul lecției de morală sau de viață, tatăl oferă o altă lecție, mult mai dificilă: un banchet în cinstea unui fiu-care-a-fost-mort-și-a-înviat. Harul nemeritat. Nicăieri nu se menționează în pildă că tatăl l-ar fi iertat pe fiul risipitor, dar nimeni nu se îndoiește că așa s-au întâmplat lucrurile.

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – note de lectură (1)

Disclaimer.

S-a iscat, bag samă, o mică furtună în păhărelul cu apă al evanghelicilor români vizavi de iminenta și înfricoșătoarea descindere a lui Miroslav Volf, teolog mai greu de citit și înțeles, dar mai ușor de beștelit, pe teritoriul unor grupări care se știau relativ liniștite și invulnerabile la influențele păcătoase ale veacului.

Pentru a nu da apă (sau aer, că se poartă și eoliene) la morișca pricinoasă, am găsit cu cale să fac vreo câteva precizări pentru cetitorul curios și de bună credință.

1. Nu am de gând să discut despre „crislamul” de care s-ar face vinovat Miroslav Volf. E un subiect delicat, asta-i cert, dar care nu cred că poate fi tranșat în trei sentințe dezlânate și pline de sfânt năduf.

2. Cartea Excludere și îmbrățișare poate fi judecată autonom pe mai multe considerente solide. Unul e acela că – garantat! – nu pune deloc sub semnul întrebării doctrina Sfintei Treimi, ba chiar pe asta se întemeiază o bună parte a pledoariei. Nu contestă istoricitatea sau unicitatea lui Cristos. Nu exprimă vreun dubiu privind validitatea Bibliei și nici nu propune compatibilitatea ei cu vreo altă scriere sacră. Pe urmă, cartea a fost publicată înainte (cu vreo 10 ani) ca Volf să fi abordat chestiunea relației cu musulmanii.

3. Citim azi fără fiori reci pe șira spinării cărți și autori care au făcut mare vâlvă în epoca lor cu ereziile pretinse sau reale. De la Tertulian și Origen, până la puritani și iluminiști cam zevzeci dogmatic (Milton, de pildă, care avea probleme cu Sfânta Treime). Mai încoace nu prea trecem, fiindcă spaima de „liberalism” încă bântuie antroposfera drept credincioasă evanghelică. Deci chiar dacă ar fi ceva discutabil și problematic în scrierea asta (sau legat de persoana autorului) nu înseamnă că vom cădea automat, fără știrea noastră, în cine știe ce sincretism involuntar și păcătos.

4. Vâlva stârnită ar putea crește interesul pentru islam și, poate (just maybe – vorba clișeului), unii se vor alege cu niște informații folositoare sau măcar cu câteva întrebări serioase. Singura condiție ar fi să nu se mulțumească să citească chestii superficiale sau din aceeași zonă ideologică, ci să caute dovezi mai temeinice, la persoane cu autoritate, nu la spăimoși care nu pot face distincția între șiiți și suniți sau între musulman și islamist.

5. În ce mă privește, cartea lui Volf a fost un real câștig, din mai multe puncte de vedere pe care am de gând să le detaliez în cele ce urmează.

Îmbrățișarea

Metaforă și termen „tehnic” totodată în cartea lui Volf, îmbrățișarea cuprinde 4 secvențe obligatorii: (1) deschiderea brațelor, (2) așteptarea, (3) închiderea brațelor, (4) redeschiderea brațelor. Să le luăm nițel pe rând.

Deschiderea brațelor reprezintă dorința după celălalt (înțeleasă ca renunțarea la auto-suficiența de sine), o invitație adresată celuilalt și, totodată, anunță că ești dispus să îi faci loc să intre în sinele tău. Aș zice că putem spune că e vorba de asumarea unei vulnerabilități.

Așteptarea îi lasă celuilalt posibilitatea să accepte sau să refuze, în mod liber, invitația făcută. Riscul e, firește, să rămâi cu ochii în ploaie, căci nimic nu garantează un răspuns favorabil. Dar așteptarea înseamnă și recunoașterea faptului că e nevoie de reciprocitate pentru ca o îmbrățișare să aibă loc.

Închiderea brațelor e pândită de două pericole simultan: pericolul sufocării celuilalt, caz în care îmbrățișarea se transformă într-o formă de opresiune (și, în final, de excludere), fiindcă răpește libertatea celuilalt; pericolul disoluției propriului sine în celălalt, al deplinei negări de sine.

La această a treia secvență, autorul introduce o noțiune extrem de surprinzătoare: inabilitatea inițială de a-l înțelege pe celălalt. Încerc să explic. E vital, spune Volf, ca la început să ai abilitatea de a nu-l înțelege pe celălalt, adică de a-l privi ca pe un mister (el zice „întrebare”). Această (in)abilitate trebuie să ia forma unui refuz de a nesocoti opacitatea celuilalt. Numai dacă se pornește astfel există șansa unei cunoașteri mai bune ulterior.

Se poate în mod justificat argumenta că în fiecare îmbrățișare – oricând ar surveni – e necesar să se păstreze ceva din această abilitate de a nu-l înțelege pe deplin pe celălalt, de a lăsa loc de surprize, aș adăuga eu.

Redeschiderea brațelor îi garantează celuilalt faptul că îi este respectată demnitatea și libertatea. Se recunoaște astfel că fiecare își păstrează individualitatea și nu este asimilat într-o îmbrățișare definitivă. Diferențele se păstrează, dar brațele redeschise reprezintă și invitația de a reveni și de a continua negocierea identităților și relației.