Luther nu are loc la noi în biserică

Întâlnirea dintre Luther și Cajetan (Sursa)

Când Luther a virat dinspre catolicism către ceea ce avea să devină protestantismul, a luat o seamă întreagă de decizii care, privite retrospectiv și din interiorul mișcărilor creștine pe care le-a nășit (mai ales indirect), sunt apreciate și puse într-o lumină pozitivă.

Mai mult decât atât, chiar și „păcatele” îi sunt trecute mai ușor cu vederea în numele marelui bine pe care l-a făcut: adică a deschis drumul pentru noi – copiii, nepoții și strănepoții Reformei. Cum altfel l-am putea privi pe părintele nostru?

Dar, dacă am încerca totuși să privim și din cealaltă perspectivă deciziile lui, poate că ar fi un exercițiu revelator. Atenție, nu vreau nici să dimiunez meritele lui Luther, nici să-i pun la îndoială realizările și statura providențială.

Din perspectivă catolică, multe dintre acțiunile sale pot (și au fost) privite ca subversive, răzvrătite, iar la limită chiar eretice. El venea să conteste o rânduială străveche, dogme elaborate de predecesori iluștri, învățătura unei biserici care adăpostea deja grupări de mai multe nuanțe și care, în ciuda incidentelor de parcurs, reușise – de bine de rău – să salveze unitatea de ansamblu, cu notabila excepție a Marii Schisme.

Ei bine, odată cu Luther, acest lucru devine imposibil. Presat să revină în sânul Bisericii Catolice și să se dezică de ideile cele noi, Luther capătă protecție și sprijin politic și iese cu totul din biserica în care fusese botezat, intensificându-și atacurile la adresa ei.

În toată acestă poveste, Luther trebuie să fie sigur pe sine, fiindcă deciziile pe care le ia nu mai au acoperirea tradiției, ci doar garanția propriului lui discernământ – care-l ajută să aleagă ce parte a tradiției (și chiar a Bibliei!) ia în considerare și ce nu. Desigur, în spirit evanghelic, noi vorbim despre călăuzire și încredințarea că făcea „lucrarea Domnului”. În acea epocă însă, acest fel de a gândi nu era nici pe departe atât de comun încât să devină clișeu și limbaj de lemn.

Mai fuseseră și alții care avuseseră diverse încredințări, dar unii se dovediseră eretici sau fanatici. La Luther însă, libertatea lui de conștiință greu dobândită a prins un context favorabil inclusiv din punct de vedere politic. Deciziile lui individuale scandaloase pentru biserica din care a plecat au devenit providențiale pentru bisericile pe care le-a moșit teologic.

Ce s-ar întâmpla însă dacă Luther ar apărea azi într-o mare biserică baptistă sau penticostală? Cum ar fi el primit? Părerea mea e că libertatea lui de conștiință și deciziile lui n-ar fi privite cu ochi buni și am și niște argumente.

Să luăm mai întâi în discuție câteva situații teoretice (dar ușor de găsit în fiecare biserică mai răsărită numeric). Un ortodox care se convertește și decide să se boteze la baptiști sau penticostali este lăudat pentru hotărârea lui, chiar dacă, în raport cu biserica din care provine, el comite un act de răzvrătire (se botează a doua oară!). Dacă însă un evanghelic decide să-și părăsească biserica pentru cea ortdoxă, decizia lui e considerată un regres!

Un alt caz. Un individ cu talent și cu inițiativă care decidă să „se implice” în „laudă și închinare” este cel mai adesea primit cu brațele deschise și elogiat pentru această contribuție comunitară (chiar dacă ar putea acționa, în realitate, din mândrie sau vanitate). Dacă, dimpotrivă, cineva decide să se retragă sau refuză să ia parte la diverse acțiuni, respectivul este suspectat de pasivitate, de „neimplicare” și, prin deducție (i)logică, de probleme spirituale.

Se desprind de aici câteva observații. (1) Evanghelicii au îndeobște o părere foarte înaltă despre biserica sau cel puțin despre confesiunea lor. (2) Există doar anumite formule de „slujire” și de „implicare” ce capătă recunoaștere. (3) Libertatea de conștiință și decizia individuală sunt valorificate și validate numai în măsura în care produc rezultate care se încadrează în modelul deja stabilit.

Or, după părerea mea, și catolicii secolului XVI aveau o părere foarte bună despre ei înșiși. Și ei aveau niște canoane destul de clare în care se putea funcționa autorizat. Și ei apreciau inițiativele care veneau să confirme și să consolideze poziția lor de la acea dată.

Așadar, Luther nu ar face prea mulți purici prin bisericile noastre. Diferența e, într-adevăr, că noi nu mai dispunem de mijloacele coercitive ale Bisericii Catolice medievale. Dar „Luther” e liber să-și facă altă biserică și să nu mai stârnească zâzanie cu idei „reformiste”.

Păstrând proporțiile, bisericile noastre – luate atât individual, cât și confesional – au ajuns la o atitudine similară cu a Bisericii Catolice de acum 500 de ani (catolicii însă au învățat mult de atunci). Se pare că avem convingerea că noi deținem dacă nu Adevărul în întregime, atunci acea parte a lui care este cea mai semnificativă ca amploare și mai importantă pentru mântuire.

Iar pe acest fundal, libertatea de conștiință, pe care o clamăm și o punem – în teorie – la mare cinste, are valoare numai în măsura în care nu devine inconfortabilă. Altfel, intră repede sub eticheta de „răzvrătire”, „tulburare”, „dezbinare” etc. Biserica semper reformada e doar un slogan, fiindcă, de drept, numai contrareformele funcționează cu adevărat la noi. Numai când succesul lui „Luther” ne afectează negativ (pleacă tinerii, dezertează membrii respectabili) facem analize și căutăm soluții de limitare a pagubelor.

Să nu care cumva să se (sub)înțeleagă că orice „plantator” de biserică nouă ar trebui considerat un nou Luther. Doamne ferește! Nu! Unii sunt doar niște caricaturi ai celor pe care-i contestă și dintre care au ieșit, alții sunt doar dezorientați sau exaltați. Dar sigur sunt și oameni de bună-credință și cu bune intenții printre ei.

E interesant de observat că, totuși, bisericile care apar ca reacție sau desprinzându-se dintr-o biserică-mamă sunt adesea coordonate de către lideri afirmați încă în vechiul grup, care au părăsit corabia. Ceea ce ne aduce din nou la concluzia că libertatea lor de conștiință și de decizie nu au fost gestionate cum se cuvine în bisericile de origine.

Mi se pare așadar că se impune din mai multe părți constatarea că libertatea de opinie – invocată mai ales ca justificare când suntem acuzați de prozelitism – nu are chiar atât de mare trecere când nu ne pică bine. Și că criteriile pentru evaluarea deciziilor individuale sunt destul de rudimentare, câtă vreme nu spun ceva despre realitate, ci în primul rând despre aparența ei.