Postat de: Teofil Stanciu | 07/06/2016

„Relație personală cu Dumnezeu”

Sintagma din titlu („relație personală cu Dumnezeu”) este foarte dragă evanghelicilor și a devenit un adevărat automatism verbal în evaluarea credinței și a autenticității creștinismului. Orice creștin, indiferent din ce tradiție provine, este evaluat în funcție de această „relație” cu Dumnezeu.

Însă, odată cu standardizarea limbajului, conținutul acestei sintagme a ajuns să fie din ce în ce mai tehnic. Adică, relația cu Dumnezeu presupune, în general, o convertire, un botez (preferabil la maturitate – deci asumarea publică și conștientă a adeziunii la creștinism), o frecvență statutară a serviciilor de închinare ale unei biserici, niște fapte bune (sau, în formulare negativă, lipsa unor derapaje morale grave), „implicare” (fapt ce se traduce în diverse feluri: activism, contribuții financiare, disponibilitate).

În plus, relația cu Dumnezeu este accentuată – oarecum pleonastic – și cu adjectivul personală, ca şi când relaţia cu o persoană ar putea fi altfel decât… personală. Totuşi, cred că această subliniere suplimentară este semnul involuntar al unui deficit.

Vorbitorul obişnuit simte că nu e suficient să spună relaţie, ci trebuie să insiste că e o relaţie între persoane. Dar această precauţie de limbaj nu se răsfrânge benefic şi asupra realității la care ne referim.

Dacă relaţia „personală” cu Dumnezeu ar fi tratată în registrul caracteristic al relațiilor, ea n-ar mai fi atât de standardizată și de universalizată. Criteriile de… evaluare ar trebui să țină cont de toate experiențele noastre relaționale.

Căci adevărul este că, deși toate relațiile interumane ar trebui raportate (la modul ideal) la relația cu Dumnezeu, în realitate, fiecare relație pământească amprentează percepția pe care o avem despre relația cu Dumnezeu. Iar acest lucru se verifică mai ales în ce privește relațiile cu autorități.

De aceea răspunderea pe care o poartă părinții este atât de împovărătoare: fiindcă ei conturează în mintea copiilor o imagine implicită (și foarte adânc impregnată!) despre Dumnezeu. De aceea profesorii pot deveni foarte ușor „pricini de poticnire” pentru elevii care caută în ei creștinul și omul, nu doar dascălul. De aceea liderii care stau în fața comunității sunt într-o poziție dificilă mai ales în relația lor cu tinerii, cărora le transmit (fie că vor, fie că nu) modul în care „sistemul” îl reprezintă pe Dumnezeu.

Revin la ideea de relație. Se spune adesea că relația dintre soți este paradigmatică pentru înțelegerea relației dintre Cristos și Biserică. N-am să insist aici pe deficitul teologic cu care vine sintagma „relație personală” – expresia aceasta evident că nu există în vreo Biblie, ci e o adăugire teologică cel mai probabil bine intenționată, dar poate supralicitată la un moment dat.

Dacă relația dintre soți ne furnizează o idee oricât de vagă, dar sugestivă, despre cea dintre credincios și Dumnezeu, atunci criteriile standardizate sunt nu doar foarte greu de aplicat, dar pot fi chiar nocive pentru măsurarea intensității(?!), corectitudinii (!?), autenticității (!?) unei astfel de relații.

Experiența ne învață – dacă e să privim cu onestitate – că relațiile normale dintre soți cunosc o mare varietate de forme și de… normalități. Există relații foarte pașnice, există relații extrem de furtunoase, există relații tensionate, există relații extrem de calde, există relații foarte romantice, există relații mai austere, există familii unde se strigă în mod curent, există familii unde ieșirile din pepeni sunt excepții. Toate acestea se înscriu în granițele largi ale normalității.

Puține elemente pot constitui criterii de evaluare. Și, cel mai probabil, aceste criterii sunt strict exterioare. Ele nu pot spune mai nimic despre substanța relației, despre evoluția ei în timp sau despre trăsăturile ei dominante.

Din altă perspectivă, e știut că orice relație din sfera acestei lumi finite are niște sinusoide, cunoscând perioade mai intense și altele mai fade. Niciodată nu există un parcurs perfect liniar (decât la cei ce trăiesc complet indiferenți unul de altul sau la morți). Oamenii vii se schimbă, trăiesc crize, experimentează lucruri noi (se mută, au copii, rămân șomeri, stau departe unul de altul etc. etc.). Toate acestea lasă urme și în relații, indiferent că e vorba despre soți, prieteni, frați.

Or ar fi aproape neomenesc ca singura relație constantă, previzibilă, liniară și în orice moment cuantificabilă să fie cea cu Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă că nu se poate spune nimic despre ea. Se poate, dar nu după criterii stricte, rigide, exterioare.

Ar merita poate menționat și un alt aspect mai rar discutat. De obicei, despre umbrele și adâncimile relațiilor nu se vorbește în public. Oamenii discută astfel de taine doar cu cei în care au multă încredere sau răbufnesc atunci când au acumulat multă suferință. Această discreție cred eu că se extinde și la relația cu Dumnezeu. Ceea ce se spune public este numai de suprafață, arareori ies lucrurile adânci și complicate, dureroase, rușinoase.

Fără a contesta cu totul utilitatea unor evaluări exterioare, cred că atunci când folosim sintagma „relație personală cu Dumnezeu” trebuie să fim permanent conștienți că intrăm pe terenul lucrurilor esențialmente necuantificabile. Regulile exterioare pot fi întru câtva folositare, dar numai aplicate cu precauție, cu conștiința acută că fiecare relație în parte are specificul ei și fiecare om se poate afla într-un punct nevralgic al ei.

Ispita de a stabili șabloane în acest domeniu echivalează cu îmbrățișarea iluziei că Dumnezeu poate fi cunoscut ca un obiect de studiu, nu ca o persoană infinită ce se descoperă unei ființe finite și limitate suplimentar de consecințele căderii.

Se induce adesea ideea (cel mai probabil involuntară, dar răspândită și teribil de ispititoare) că doar o relație bună – adică perfectă, liniară – cu Dumnezeu este semnul unei spiritualități înalte. Iar crizele sunt puse pe seama lipsei de maturitate sau a unor păcate nemărturisite. De aici, poate, și tentația evanghelicilor de a poza în sfinți apatici (în sensul etimologic) și afabili, care zâmbesc permanent și n-au nicio îndoială, nicio tulburare, nicio dilemă. O serenitate supraumană.

Nu cred că e vorba despre rea intenție, mai degrabă este un fel de lipsă de imaginație, de incapacitate de a închipui altfel de relație, altfel de realitate decât cea proprie. Un fel de blazare și de blocaj involuntar într-un model. Poate că e și un pic de teamă la mijloc. Teama că, dacă se admite și altă paradigmă, credința proprie ar putea suferi un șoc grav.


Responses

  1. Va citez: „Se induce adesea ideea (cel mai probabil involuntară, dar răspândită și teribil de ispititoare) că doar o relație bună – adică perfectă, liniară – cu Dumnezeu este semnul unei spiritualități înalte. Iar crizele sunt puse pe seama lipsei de maturitate sau a unor păcate nemărturisite”.
    Foarte corect! Gasesc în materialul dvs raspunsuri la întrebari pe care mi le pun de mult, si ca o confirmare a unor convingeri personale.
    Expresia cu pricina, gasita cândva într-un mesaj provenind, cred, de la Basilea Schlink, s-a aflat la fundamentele încrestinarii mele tardive. De-a lungul anilor, m-am culpabilizat substantial de fiecare data când eram ispitita sa-mi auto-notez „spiritualitatea” (cu zero!)…
    Multumesc pentru acest eseu.

    • Poate de aici și un reflex autoflagelant care se mainfestă uneori în comuntițile evanghelice: ascultătorii vor să fie „biciuți” duminică de duminică cu diverse acuzații care dovedesc că suntem foarte departe de desăvârșire, dar suntem pe drumul cel bun, mai ales dacă luăm aceste admonestări în serios.

      • interpretare alternativa: ascultatorii vor mesaje acuzatoare de la amvon, insa ei simt ca acestea se adreseaza mereu „celorlalti”.

        intr-o rugaciune s-a spus „sunt aici multi care nu-l cunosc pe Dumnezeu”. nu stiu daca fratele a folosit cuvantul „multi” cu sensul „mai mult de unul” sau a vrut sa spuna ca destul de multi dintre cei prezenti nu-l cunosc pe Dumnezeu. daca e varianta a doua chestia e grava – cum ai o biserica in care „multi” nu sunt de fapt credinciosi?

        • Ajungem la sofisme!

          ele însă sunt dificil de rezolvat🙂

          • nu, mai degraba ajungem la o problema romaneasca: arunci cuvinte pentru ca „da bine”, insa nu esti atent la sensul vorbelor tale.

            cand cineva intelege altceva decat ce a vrut vorbitorul sa spuna (si ce crede el ca a spus), acesta se supara si arunca un „n-am spus asa ceva, ti se pare”. nu, nu mi se pare, ti se pare tie ca ai spus altceva dar ce ti-a iesit pe gura are alt inteles. vezi comentariul meu de mai joc cu „zdrobirea”. de fapt aceasta se leaga de multe aspecte ale vietii noastre, si unul dintre reprosurile pe care ni le fac occidentalii (mai ales cei veniti sa faca afaceri si sa angajeze) sunt ca suntem un popor superficial. vorbele noastre nu prea au greutate, poate si pentru ca suntem crescuti cu dictonul „zi ca el si fa ca tine”.

            asta asa, daca mai are cineva iluzii ca bisericile pocaite sunt complet separate de „lume”.

          • Era o glumiță.

            Am înțeles ce ziceați. Dar îmi adusesem aminte de sofismul: mincinosul spune că minte.

            De la amvon omul sfințit spune că alții nu sunt sfinți. Judecând pe alții nu mai e sfințit. Un sofism? Dar recunosc, e o discuție de dragul vorbei. Nu pot adăuga ceva în plus acesteia.

  2. Reblogged this on Persona and commented:
    Teo, despre o sintagma predilecta din ‘limbajul de lemn evanghelic’.

  3. Dragă Teofil, este de apreciat critica „standardizarii” relației personale și efortul de deschidere spre o pluralitate a nuanțelor relaționale. M-aș întreba dacă articolul tău nu e totuși o descriere pe undeva convenabilă, forțând notele subiective de istorie personală și minimalizand pe cele care ar depăși „ramele” tabloului pictat. Exemplul cel mai clar care îmi vine în minte atunci când îți dau dreptate în exact aceeași măsură în care simt că pe undeva greșești prin simplificare/omitere este cel al părinților mei, mai ales al tatălui meu (“ortodox”) care a tot avut experiențe cu evanghelici ce clamau că-s sfinți, că ei cred cu adevărat și că au relație personală cu Dumnezeu. Critica tatălui meu era pe jumătate îndreptățită – aroganța fadă a evanghelicilor respectivi nu cautiona deloc dezinteresul, idolatria și ignoranța tatălui meu în ceea ce priveşte propria sa situare “relaționare” în/față de Dumnezeu. Că această relație transcende tiparul cultic si teologic evanghelic este cât se poate de adevărat. Dar aici avem o altă discuție referitoare la minimalism teologic tocmai ca 1. strategie de evitare a combinatoricii cognitive care are hatarul de a-L condiționa cât mai mult pe Dumnezeu la forme/categorii din ce în ce mai detaliate și sofisticate și 2. strategie de ancorare în devoțiune și experiență cotidiană ca dovezi/exercitări ale credinței. (Cu alte cuvinte, cu cât știm tot mai puține lucruri certe – dar simple -, cu atât lăsăm deschise tot mai multe punți de gândire, imaginare și experimentare ale lui Dumnezeu.)
    Cred că eseul este doar pe jumătate scris. Mă gândesc prin ricoșeu la o strategie narativă din publicitate – avem partea de „frustrare” a consumatorului când totul e prezentat în cenușiu, slow-motion și chiar depresiv. Partea a doua, care vine dintr-o dată cu „pocnitura de degete” prin care sunetul se schimbă în sărbătoare, totul devine vivid, multicolor iar actorii își capătă un zâmbet pe care-l risipesc pretutindeni și cu oricine. Evident, asa ceva nu există în stare pură dar cel puțin ne place să credem că iarba vecinului e mai verde – că asta ne face propria existență mai suportabilă și ii conferă un sens – aceea de a o umple cu dorință și mobilitatea ei.
    Nu aș epuiza bogăția unor realități doar prin apelul la eșecurile celor ce vorbesc în numele lor, pervertandu-le semantica și valabilitatea. Sunt foarte rezervat în a nega o întreagă bogăție teologică, o istorie a speranțelor profetice, discursurile ample ale Mântuitorului și apostolilor doar pentru că esuam în a le umple onest cu propriile trăiri. Ironia face ca fiind într-o biserică UCC din Canada (printre cele mai liberale dintre cele liberale, cu un pastor mic anarhist marxist, etc.) să aud la predică pastorul spunând că totuși fundamentaliștii boen-again au un punct destul de important în invitația de a avea o relație cu Dumnezeu cât se poate de autentică, personalizată în termenii dialogului Biblie-rugaciune, meditație, speranță escatologica, etc. În ultimă instanță Dumnezeu ne-a poruncit să ne atârnam de niște cârlige pe care le-a lăsat ca să urcăm spre o cunoaștere mai mare a Lui!
    În ultimă instanță Isus îi face femeii samaritene invitația-ofertă de a gusta din Dumnezeu și relația cu El infinit mai mult decât avea acces însuși Marele Preot din Ierusalim. Până și aici e o taină și cred că e bine să nu o strivim în picioare – nici prin supralicitare discursiva și nici prin simplificare și categorizare experientiala facilă.

    PS. As fi și eu curios să aflu cine predică relația cu Dumnezeu perfect liniară, fără eșecuri, constantă și în orice moment cuantificabila. Eu am auzit multi “ingineri” predicand în bisericile evanghelice și oricât de “matematic” ar fi descris relația cu Dumnezeu, fără excepție toți aveau cel puțin un dram de mistică a relaţiei, surprindere, pregătire pentru neașteptat/ presiune/suferință/distrugere a propriilor planuri/așteptări/cădere chiar. Aș fi vrut de multe ori să fie mai diurni, optimiști, să aibă acea serenitate și self-esteem de care vorbești (poate lucrurile sunt diferite în Moldova, noi fiind un pic mai romantici, melancolici și nocturni ;-)) Evident, proporțiile și deliciul exprimării metaforice difereau de la un predicator la altul, limitările unora erau cât se poate de evidente dar până și aceeași lăsau totuși o portiță prin care Dumnezeu avea tot dreptul de a fi mai mare/diferit/surprinzător decât l-ar fi prezentat ei!

    • Nu mi-am propus să descriu în întregime ce presupune „relația cu Dumnezeu”, ci doar clișeizarea ei și standardizarea mai ales în evaluarea celorlalți. Nu contest necesitatea acestei relații.

      Da, de obicei se admit și urcușuri, și coborâșuri în această relație, dar toate sunt, de obicei, la timpul trecut, adesea devin prilejuri de paradă spirituală. Evident că între acestea sunt și mărturisiri autentice. Am văzut și eu. Repet, nu spun că toate astea nu există, ci am avut în vedere explicit și exclusiv o înțepenire a percepției și o evaluare predominant (dacă nu chiar strict) exterioară și după criterii care spun puțin despre relație și mult despre reflexe activiste, de pildă.

      O altă parte complet ignorată este cea teologică. Nu consider că orice relație, cu orice teologie, e la fel de ok. Dar acesta e un alt subiect.

      • Poate greșesc dar ceea ce am învățat atunci când aveam toate motivele să arăt cu degetul „cliseizarea”,” standardizarea”, „parada spirituală”, „intepenirea experientei”, „evaluare predominant exterioară”, „reflexele de activiști” (o analiză cantitativă ar fi interesantă aici) ale altora, mai ales când vocea mea începe să fie ascultată, este că proporția, echilibrul, amalgamul vocii profetice (definită, spre exemplu în Ieremia, ca fiind aceea de a smulge, dărâma dar și de a planta, zidi) sunt foarte importante – critica poate fi terapeutică atunci când e suplinita cu disponibilitatea de milă/iertare și cu exemplul/modelul care o transcende (modelul criticii christice). Altfel ea se transformă în tentația naturală de blamare, superioritate, condamnare irevocabilă dar neputincioasă (modelul criticii fariseica). Ceea ce poate fi un cuvânt binemeritat de mustrare (în intenția mea) se transformă în celalalt, tocmai datorită lipsei acestui echilibru, în lăstari cu rădăcini de amărăciune, nocive unor spirite cu genunchii slabanogiti. Cuvântul farmakon (leac și otravă) mă cenzurează și mă obligă la găsirea acestei temperante profetice – critica integrată organic în dinamica pasiunii zidirii celuilalt.

        • Nu sunt profet, nu vreau să fiu. Analizez un fel de a vorbi, discut despre pericolele ce se ascund în spatele cuvintelor. Nu îmi propun să dau soluții, fiindcă uneori nu e cazul, alteori e doar o jumătate sau mai puțin din imaginea de ansamblu. Deconstruiesc niște clișee. Expun riscuri.
          Uneori, a recunoaște o problemă reprezintă ieșirea dintr-un blocaj. Iar continuarea ține de contextul și parcursul fiecăruia.

          Încerc doar să privesc cu mai multă bunăvoință spre oameni, spre individ, spre cazul particular. Evident că asta presupune niște riscuri. De soluții „de obște” e plin, ce să mai adaug și eu?

          Am prins și mesajul subtextual adresat mie. Toate pericolele sunt reale, dar e la fel de real și pericolul de a judeca intenții și motivații.

          Ca să intru puțin în „bucătăria” acestor texte, aceste „critici” sunt forme de conștientizare a propriilor blocaje, reflexe etc. De aceea nu acuz pe cineva anume, de aceea sunt mai mult descriptiv decât prescriptiv. E, uneori, o formă de recuperare a unor realități pierdute îndărătul clișeului. Normal însă că n-am cum s-o fac în abstract, ignorând contextul evanghelic în care s-a construit și care mi-a impus-o.

          • Venind din mediul ortodox, ceea ce am descoperit în mediul evanghelic este tocmai o exacerbare a spiritului „protestant” – de critică și de-constructie „de obște” e plină lumea asta evanghelică , de soluții „întrupate” ducem lipsă. Ori tocmai acuzăm de ipocrizie predicatorul care nu trăiește soluția la problema pe care cu atâta energie mi-o descoperă mie! E de înțeles imposibilitatea de a ieși din cercul hermeneutic – al producerii și apoi al interpretării textelor (nici eu sau altcineva nu am putea face asta tocmai pentru că suntem oameni limitați – dar tocmai de aia avem pe cel/cei de lângă noi, comunitatea hermeneutică, care să ne tragă de mânecă când trebuie) dar să nu creditam cuvântul ca fiind neutru, steril, produs doar de dragul producerii lui. S-a terminat cu faza asta „romantică” a postmodernismului – știm acum că toate cuvintele au o istorie trecută și produc una viitoare, setează agende, mută accente și produc perspective. În acest sens fiecare cuvânt e „profetic” – se măsoară pe sine prin direcţia, dinamica sa, matca din care mă scoate și cea în care mă „parașuteaza”. Cuvintele nu sunt oarbe, fără paternitate și filiație, chiar dacă produc mutații pe care autorul lor nu le-a prevăzut. Chiar asta spui și faci și tu! Altfel nu ai scrie articolele astea. Ori aici vine intuiția mea – ce ar fi dacă aș avea un „ananke stenai” și m-aș pune în pielea celui care îmi citește cuvintele și care vede în mine exact ceea ce văd eu în el – o procesualitate -intențională sau oarbă, ia-o cum vrei – prin care produc mecanisme de semnificare identice cu cele pe care le „vorbesc”/”discut”/”deconstruiesc”. Ce fel de cuvinte/stări/realități/îndoieli/ plantez în orizontul semantic al celuilalt? Știu că nu pot controla interpretarea lor de către celalalt dar cel puțin ofer suficiente „instrucțiuni de utilizare” ca să știu că demersul meu îl vivifica și nicidecum otrăvește pe celalalt? Aici văd eu bunăvoința acordată individului. Căci după fapte dar și cuvinte vom fi toți judecați! (apropo, în tot textul tău nu am văzut nicio referință biblică sau măcar patristică ca modalitate de deschidere/exploatare în a ieși din blocajul/problema discutată. Să înțeleg că nu există astfel de referințe sau cumva problematica e atât de inedită și inovatoare încât a luat prin surprindere imaginația/intuiția/precauția lui Dumnezeu și a Părinților Bisericii?)

          • Dacă e să mă verific în comunitatea mea hermeneutică, răspunsurile la acest text au fost suprinzător de apreciative. Nu mă interesează strict acest aspect, ci se pare că există totuși o problemă care a fost numită. Se pare că textul a avut un efect revigorant, fără ca, într-adevăr, să vină cu soluții. Poate că e vorba doar de un efect psihologic, dar nici pe ăsta nu l-aș neglija.

            Probabil că mulți dintre cei care-l citesc într-o cheie pozitivă (ca să zic așa) sunt „din familie”, cum se spune, adică născuți baptiști, penticostali etc. Au crescut aici și au moștenit limbajul teologic popular, iar acum trebuie să-l recupereze ca substanță, ca fond, nu doar ca formă. Pentru unii, cum ziceam, poate fi un declic necesar, o reevaluare a clișeului care deschide perspectiva asupra adevăratelor sensuri ce se ascundeau într-o formulă demonetizată prin uz excesiv.

            Nu fac dizertații pe blog. Și așa textele sunt lungi. Urmărind însă postări succesive pe un subiect, reușesc uneori să-l supun unor analize din mai multe perspective.

            Deocamdată, ca obiectiv, m-aș mulțumi dacă acest text ar ridica un semn de întrebare cuiva care era tentat să aplice un șablon la toate „relațiile cu Dumnezeu” (de pildă, la cei pentru care vorbirea în limbi devine, involuntar, o condiție a apartenenței la poporul lui Dumnezeu).

            Nu descopăr nimic nou, evident. Iar pentru scopul acestui text și pentru obiectivul lui, am considerat suficient să invoc o paralelă la îndemână. Ar fi fost fals, strict în acest caz, să invoc versete biblice. Repet, n-am abordat teologic acest subiect. Am făcut o analogie care, intuitiv și experiențial, se validează în ceea ce trăim.

          • Nu voi merge până acolo încât să spun că experiența este măsura adevărului. Bănuiesc că asta se vede și din cum am pus problema, și din ceea ce scriu, în general, pe blog. Dar vreau, da, să atrag mai mult atenția asupra persoanei cu realitățile ei. Fără să exclud că problemele pot fi privite și altfel.

            Alteori, în alte postări, iau în discuție metehne de grup. E legitim să fac asta? Știu și eu? Deocamdată răspund afirmativ, altfel aș tăcea.

            Mărturisesc că nu prea îmi fac mari griji din pricina unor eventuale „distrugeri” pe care le-aș putea pricinui unor spirite mai rigide sau mai dogmatiste pentru că mă aștept să mă încadreze într-o categorie nefrecventabilă și să nu mă ia în serios.

            Mă adresez mai degrabă celor care au întrebări, nedumeriri, care caută și ei răspunsuri. Uneori nu fac decât să dau glas acestor întrebări, căutări, frământări, fiindcă n-am nici eu un răspuns, iar pe cel pe care – în virtutea moștenirii noastre – îl știm deja, nu are rost să-l repetăm decât în măsura în care ni-l putem apropria, iar uneori, din păcate, chiar nu mai e de vreo actualitate (în ciuda garnisirii lui cu versete și justificări „biblice”).

            Mă mai interesează și să semnalez fisuri în edificii nu din vreun soi de spirit de cârcotaș băgăreț, ci ca un exercițiu de onestitate. Niciodată nu m-am dezis de evanghelici. Nu privesc cu dispreț biserica din care fac parte. Nu încurajez deloc spiritul rebel sprințar. Vreau doar să atrag atenția că există mai mult decât o pătrățică în creștinism și că se poate trăi creștinește și fără aroganța că am fi descoperit „relația cu Dumnezeu” sau orice altceva.

            Mizez pe faptul că există și oameni mai capabili decât mine să vadă soluții la problemele pe care le semnalez. Sunt și situații când văd că nici alții nu au soluții (mulți alții), iar atunci, da, mă încearcă un fel de tristețe pentru faptul că am văzut, discutat și semnalat problema. Dar rămâne speranța.

            În orice caz, după unele semnale primite, simplul fapt că am admis, ca evanghelic (cu identitate asumată public) minusuri, probleme etc, a produs un efect pozitiv asupra unor oameni din interior și din exterior.

          • Am senzația că nu m-am făcut înțeles sau că punctul meu de vedere nu este/merită a fi luat considerat spre analiză. Nu-i nimic, mergem mai departe, nu o să mă mai repet sau o să încerc să fac mai clară obiectia mea. Sunt împreună cu tine în multe lucruri pe care le spui doar că acum încep să privesc cu mai multă grijă „pastorală” mai ales pentru cei care nu-s maturi încă să ia critica într-un mod care să îi ajute să îl cunoască și trăiască pe Hristos mai mult, nicidecum să fie o pricina de amărăciune, judecată fratricida, etc. Mult har și spor în ceea ce faci!

  4. E frumoasă tema. Săpați adânc după apă?

    Din punctul meu de vedere (diferit poziționat confesional) fac câteva observații / completări:
    – la orotodocși (poate și la catolici) relația personală cu Dumnezeu este o scuză foarte des invocată pentru a fi scutit de cerințele dogmei sau ritualelor specifice. Adică nu mergi la biserică că ai tu o relația personală cu Dumnezeu și El știe ce faci tu. Nu ții post tot din același motiv. Nu te împaci cu fratele tot d-aia. Trăiești în păcat pentru că Dumnezeu e bun și te înțelege. Nu te rogi pentru că Dumnezeu știe în virtutea relațiilor personale că ai un shortcut la mântuire. Ce mai! Ai firul roșu în Grădina Raiului. Mai stai puțin aici că dincolo sfântul Petru a și organizat o petrecere pentru primirea ta în Rai!

    – observația de mai sus și exemplele mele conduc totuși către descoperirea unei confuzii: nu este vorba de relația personală cu Dumnezeu, ci este vorba de relația personală cu biserica și/sau cu Biserica.

    – relația personală cu Dumnezeu a fost experimentată de cei care L-au văzut pe Hristos. De cei care au avut parte de teofanii. Dar și aici ele sunt fixate în timp. Adică sunt amintiri. Nu este o relație la propriu. În relația cu biserica tu te duci la ea când vrei și primești răspuns chiar dacă nu e cel dorit. Rămâi fără un răspuns doar dacă stai în fața clădirii și vorbești cu zidul. Dacă vorbești cu preotul/pastorul este clar că ai un dialog. Însă în relația cu Dumnezeu el nu vine/se arată la comandă, El nu dă răspuns la rugăciune la cerere. Or să spui că ai o relație cu Dumnezeu personală … este cum aș spune că eu dacă sunt monarhist am și o relație specială și personală cu Regele Mihai I. … Cam greu de zis, nu?

    – mai poate fi experimentată relația personală probabil dacă ești Iuda Iscarioteanul. Adică dacă îl vinzi pe Hristos. Faci simonie. Atunci cam ai o relație personală cu El. Îl vinzi sau Îl cumperi. Brrrrr….. Mi se face frică și mă opresc.

    • in contextul „limbii pocaiesti” sintagma „relatie personala cu Dumnezeu” cred ca este folosita pentru a face o separare de „relatia cu Dumnezeu prin mijlocitor” practicata in Bisericile traditionale (ortodocsi, catolici, etc.). adica „lasa ca se roaga preotul pentru mine”, „lasa ca citeste preotul, ce sa mai citesc eu Biblia ca oricum nu inteleg nimic”. un fel de relatie „de grup”, in care responsabilitatea individuala tinde catre zero. totul se rezolva prin plata unor acatiste, rugaciuni sau pomelnice. a nu se intelege ca asta e parerea pe care o am eu fata de toti ortodocsii, insa, sa fim cinstiti, sunt si unii pentru care crestinismul cam la asta se reduce: platim preotul pentru a se ocupa de mantuire si „cele sfinte”, noi ne vedem de ale noastre.

      de acord cu observatiile despre ce inseamna aceasta relatie cand e folosita de catre ortodocsi (am cunoscut si eu asemenea oameni), si gasesc amuzant ca intelesul este exact opus celui folosit de catre pocaiti.

      • 🙂

        Asta şi vrut să spun.

        Adaug că aceste forme de cuvinte care la dvs e ceva de bine iar la noi e ceva de rău duc la poticniri de comunicare, de înțelegere. Eu asta am găsit la dl Teofil. O cheie de înțeles lumea altor creştini.

        • asta-mi aminteste de o anecdota povestita intr-o predica (sper ca-mi amintesc corect): in Basarabia „a te mantui” inseamna „a muri”. deci un predicator roman a avut parte de un auditoriu derutat cand tot le spunea despre mantuire ca fiind ceva bun, ei intelegand ca-i indemna sa moara.

          • Bună asta cu „mântuirea”. :)) D-aia e util să ne mai și cultivăm un pic.

          • Tot de prin Basarabia, de la o conferință între ortodocși și protestanți am prins ideea despre mântuire / salvare. Noțiuni care folosesc același termen dar diferă între confesiuni. Noi o vedem ca pe o scăpare. Cum ar fi să te scoată unul din prăpastie, să te ajute cu problema curentă a vieții tale (boală, necaz, năpastă). De aceea când zicem să ne mântuiască sfântul cutare nu înseamnă că noi spunem varianta catolică / protestană să ne salveze sufletul. Cred că suntem de acord că doar Dumnezeu ne poate salva sufletul, lucru care implică și iertarea păcatelor.

            Mântuirea este o cheste de ajutor de moment iar salvarea sufletului este ceva prea mare ca să pot vorbi eu de așa ceva.

            Când sfântul x ne mântuie de necaz nu înseamnă că am rezolvat-o și cu păcatele. Nici că rezolvarea problemei s-a datorat iertării păcatelor…

    • Mulțumesc de observațiile ortodoxe, sunt bine-venite și semnalează un risc al acestei etichete (altul decât cel din zona evanghelică).

      De pildă, există o concesie pe care unii evanghelici care nu prea cred în mântuirea ortodocșilor o fac: dacă totuși are o relație cu Dumnezeu… poate că are o șansă. Dar aici sunt două semne mari de întrebare, unul rostit, altul, nu.
      1. DACĂ are o relație… ceea ce uneori este considerat foarte improbabil.
      2. Presupunând că un ortodox are o relație personală (care nu înseamnă relație cu persoană, ci relație directă, nemijlocită, citez: „între tine și Dumnezeu”), atunci cum mai stă în biserica aia păgânizată?

      Acest reflex de gândire este suficient de prezent încât să devină demn de luat în discuție.

      • Păi ce, dacă ai o relație cu Dumnezu asta înseamnă că accesezi direct cunoașterea lui Moise? Primești un set de legi care să îți arate că stai în biserică păgânizată?

        • Mă refeream la varianta unui NP. Accesezi direct un set de norme? Primești un filtru de lume? Dvs cum percepeți asta?

          • daca e ceva de primit, este Duhul Sfant. de acolo, fiecare cu ce i se da (si, da, poate sa fie si o intelegere mai profunda a Scripturii).

            relatia personala cu Dumnezeu inseamna in primul rand o responsabilizare fata de propriul suflet si conditia de pacatos (salvat). apoi inseamna o viata de credinta prin rugaciune, studiu biblic, crestere spirituala, trairea Evangheliei. deci este ceva viu, nu o relatie cum avem, de exemplu, cu Presedintele Romaniei. si aia e o relatie, dar nu prea e „personala”.

            a avea o relatie personala cu Dumnezeu inseamna a-l cauta activ (in sensul Biblic – „cautati Imparatia Cerurilor”), nu doar a ne limita la ceva static.

            cel putin asa vad eu lucrurile. si cum suntem „un popor de preoti”, altii poate inteleg altceva din expresia asta.

          • eu mă refeream la fraza dlui Teofil:

            2. Presupunând că un ortodox are o relație personală (care nu înseamnă relație cu persoană, ci relație directă, nemijlocită, citez: „între tine și Dumnezeu”), atunci cum mai stă în biserica aia păgânizată?

            Ultima parte din frază: ”cum mai stă în biserica aia păgânizată?”

            Deci un NP acceptă să zicem că eu am o relație între mine și Dumnezeu. În baza a ce vine fraza cu biserica păgânizată? Adică dacă eu am o relație acest lucru duce la o schimbare a mea din ceva în altceva? Un NP se schimbă și el din NP în altceva?

  5. Teofil, daca vrei sa faci o serie despre „limba pocaiasca” poate ai vrea sa analizezi o alta expresie care, cred eu, e abuzata: „zdrobire” sau „inimi zdrobite”. mi se pare ca abuzul ei prin rugaciuni da o tenta de masochism, si pare sa indice o oarecare naivitate – cine a trecut cu adevarat prin momente in care i-a fost „zdrobita” inima nu cred ca ar cere asa ceva cu inflacarare.

    ca si cum Iov s-ar fi rugat lui Dumnezeu, inainte de incercarile sale, ceva de genul „Doamne, omoara-mi copiii, distruge-mi averea si da-mi si o boala chinuitoare, ca ma simt prea bine acum”.

    • Ar mai fi: ai primi pe Iisus în inimă?

      • sincer, mie imi place alta expresie: a se intoarce la Dumnezeu. acum este modern sa spunem „convertire”, insa acest termen mi se pare ca permite o doza de ambiguitate, facand loc unor potentiale inselatorii (vezi expresia „s-a pocait pentru ajutoare”). „covertirea” mi se pare mai degraba ca indica o schimbare de confesiune, fara a indica si o schimbare de inima. pe de alta parte, „a te intoarce la Dumnezeu” mi se pare ca exprima o pocainta si o schimbare profunda.

        desigur, expresia aceasta este urmata si de precizarea unei schimbari a apartenentei confesionale de foarte multe ori. este folosita si in cazul unei persoane ce frecventeaza o biserica insa nu „si-a predat inima Domnului Isus” (cum ar fi, de exemplu, un copil al unei familii). insa mi se pare frumos ca se poate folosi o singura expresie pentru a transmite aceeasi situatie ignorand un pic rivalitatile confesionale. si, desigur, merge mai bine combinat cu „relatie personala cu Dumnezeu”, pentru ca un prim pas al acestei relatii este ca te-ai „intors” la El.

    • Zic că merită să apreciem totuși că, iată, avem mai multe expresii pentru aceeași realitate: convertire, naștere din nou, întoarcere la Dumnezeu, a-l primi pe Isus în inimă, a preda inima lui Isus. Pe bune, nu sunt ironic, în ciuda unor clișeizări, când privești la toate și vezi că se folosesc, poți trage concluzia că se acceptă implicit că realitatea pe care încearcă s-o descrie e suficient de complexă încât să nu poată fi surprinsă într-o singură formulă.

      Cu oleacă de efort și bunăvoință, se poate face loc și unor expresii ortodoxe care se referă la aceeași experiență.

      Oarecum într-altă ordine de idei, dar având legătură cu subiectul, am văzut producându-se breșe de bunăvoință în preconcepțiile despre ortodocși atunci când discutam cu unii evanghelici despre posibilitatea ca un ortodox să-și asume la un moment dat în viață botezul său de copil și semnificația acestuia. Nu știu exact ce nume poartă chestia asta în ortodoxie, dar știu că există ideea.

      • si de asta mie imi place ritualul catolic al confirmarii. pentru ca rezolva problema botezului copilului, la care acesta nu prea are habar de ce se intampla.

        la crestinii dupa evanghelie (tudoristi), desi se practica botezul copiilor, credinta este ca fara o „intoarcere la Dumnezeu”, un moment de decizie si asumare personala, acesta nu are valoarea deplina. Ion Socoteanu are o carte foarte interesanta in care dezbate (si) acest subiect.

      • 1. nu înțeleg ce spuneți cu botezu ortodocșilor de copil. Poate îmi detaliați să văd și eu cum stau dpvd NP.

        2. nu consider că există convertire între confesiuni creștine. Mai ales dacă discutăm că între catolici / ortodocși / protestanți / și unii protestanți nu se reface botezul. Doar mirungere sau alte chestii ritualice. În fond dacă crezi în Iisus și apoi crezi în Isus, să fim serioși e același Dumnezeu. Jesus? Messiah? Asta nu e convertire.

        3. convertire este când schimbi raportarea la Dumnezeu. De la Treime treci la altceva.

        PS. toate dicuțiile sunt păreri personale. Poate sunt chiar eretice. Habar nu am. Însă punerea pe masă a argumentelor, cu inima deschisă (🙂 ) este făcută în speranța unei reciprocități transconfesionale.

  6. Cum sa te mantuiesti fara sa te mantuiesti?? Nonsens. Cine vrea sa traiasca tre sa moara parca asa zice la carte.
    Sa aduc si eu 2 banuti: am scapat de ceva vreme de sabia lui da mucles numita relatia personala (cum o fi relatia impersonala?) cu God si… God, I never looked back

    • Trebuie conștientizată diferența de paradigmă dintre NP și BO. Altfel nu depășim caracterizările de eretici sau păgâni pe care ni le adresăm cu larghețe pentru că nu dorim să ne înțelegem unii pe alții.

      Sunt cel puțin 4 forme distincte de înțelegere al cuvântului. Conform dexonline:

      MÂNTUÍ, (1, 4) mấntui, (2, 3) mântuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. 1. (Pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.). 2. (Pop.) A (se) vindeca (de o boală). 3. (În religia creștină) A (se) curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva. 4. (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi, a (se) a sfârși. ◊ Expr. (Refl.) A se mântui cu… = a muri.

      Problema diferenței de paradigmă însă provine din altceva. NP aduc din catolicism doctrina salvării (probabil se scrie cu S mare dar nu știu asta). Și această salvare este numită mântuire. BO nu are dezvoltată această doctrină decât la manieră generală.

      Hristos a mântuit lumea. E o dogmă adevărată dar nu înseamnă că suntem toți în Rai.

      Interesant este și wiki cu privire la acest lucru:

      https://en.wikipedia.org/wiki/Salvation

      și acum verificați link-uri cu limbi majoritar ortodoxe:
      – română – 2 rânduri
      – greacă – lipsă totală
      – sârbă – 5 rânduri din care aflăm cuvântul vechi folosit în România – spășenie
      – rusă – lispă totală.

    • Mai aduc spre citire un link de la Mihai Oara. El cunoaște mai bine ca mine dimensiunea NP, din care provine. El dă mărturie despre deosebirile de paradigmă cu privire la mântuire:

      http://ortho-logia.com/Romanian/doua_conceptii.htm

  7. […] „Relație personală cu Dumnezeu” […]

  8. […] „Relație personală cu Dumnezeu” […]

  9. […] „Relație personală cu Dumnezeu” […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: