Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea

Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)
Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)

Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.

Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.

Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici, neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau altul.

Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.

E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă, tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația, aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.

Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză” sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.

În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se simt derutați.

Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat. Toate regimurile politice care s-au perindat la noi după 1990 au făcut în așa fel încât libertatea să pară măcar împovărătoare, dacă nu chiar nefolositoare. Oamenii se simt, în ciuda libertății, neputincioși în fața mașinăriilor infernale de stat care nu pot fi clintite prin mijloace democratice.

Grație caracatiței corupției, sistemul s-a înstăpânit peste orice drepturi și libertăți pe care e întotdeauna dispus să le recunoască formal, dar foarte frecvent le infirmă și le calcă în picioare în realitate.

Mai există ceva ce acum s-a pierdut în chip iremedial: stabilitatea. Exista în anii comunismului o previzibilitate dătătoare de confort psihic. Ratele la CAR erau constante. Se știa cam care este dinamica pieței muncii. Se putea anticipa viitorul pe perioade destul de mari de timp – în cazul în care nu interveneau boli, catastrofe naturale, fenomene de mare anvergură.

În ciuda diverselor abuzuri și influențe politice, mai exista pe atunci și o ierarhie a valorilor. Câtă vreme se limita la feliuța lui, un inginer era recunoscut pentru valoarea lui. Dacă mai făcea și compromisul să se înscrie în partid, atunci ascensiunea sa nu era barată. La fel și cea a unui medic. Profesionalismul și competența erau, de cele mai multe ori, recunoscute și apreciate, mai ales dacă dosarul era „curat”. Oamenii bine pregătiți aveau un statut și formal și informal.

Toate acestea pot naște niște nostalgii explicabile, dar care, oricât de puternic ar fi contrastul cu vidul axiologic de azi, totuși nu trebuie să anuleze alte adevăruri dureroase din acea vreme: proiectele megalomanice (Casa Poporului, Canalul Dunăre-București etc.) care au înghițit resurse „naționale” ce puteau fi folosite pentru prosperitatea populației, suprimarea opoziției, cozile, raționalizarea alimentelor, „buletinul de oraș”, limitarea circulației, lipsa libertății de expresie, frica generalizată etc.

E însă relativ ușor de înțeles și de admis că oameni care au avut mari speranțe de la libertate au ajuns loviți de dezamăgire să se întoarcă cu nostalgie spre un trecut destul de greu de îndurat la vremea lui.

Dar nu trebuie uitat că o bună parte dintre acești nostalgici poartă responsabilitatea situației în care ne aflăm, pentru că au votat mereu în așa fel încât eventuala reformă morală a societății să fie amânată cât mai mult posibil. Au preferat minciuni frumoase în locul unor adevăruri inconfortabile, iar acum procedează la fel.

Ajung însă la un segment de populație a cărei nostalgie pare cu totul neavenită și stranie. Creștinii care sub comunism se plângeau că n-au destulă libertate au ajuns acum să-l plângă pe „iubitul fiu al poporului”, considerându-l mare iubitor de neam și țară.

Această memorie scurtă și capricioasă are toate semnele unei confuzii politice patologice și ale refuzului maturizării. Adică, după ani de zile de stăruințe în rugăciune ca Dumnezeu să aducă „vremuri de libertate” când „Evanghelia să fie predicată la radio, la televiziune, pe stadioane”, iată că toate acestea – visuri nebunești pe atunci – se întâmplă. Iar când se întâmplă, nu puțini creștin încep să plângă că era mai bine pe vremea comunismului. Dacă ăsta nu-i infantilism, atunci ce-i?

Cel mai adesea este regretat chiar… regimul opresiv ca atare, care, chipurile, ar fi fost mai de folos Bisericii. Culmea e că nu-i cu totul lipsit de fundament acest regret. Cel puțin din punct de vedere sociologic, comunitățile erau mai închegate, mizele erau mai clare, iar delimitările mai ușor de făcut. Exista și un preț pe care trebuia să-l plătești, iar dacă refuzai să ți-l asumi, te excludeai singur.

Din păcate însă, cel mai adesea, aceste regrete se fixează pe chestiuni ce dau în vileag diverse frici, forme de ignoranță, reflexe izolaționiste, deficiențe de educație, refuzul realității prezente etc.

Erau creștinii în general – și evanghelicii în particular – mai sfinți înainte de ’90? Mă îndoiesc! Ar fi de ajuns să facem un studiu printre cei care lucrau în „fabrici și uzine” și despre „ciubucurile” pe care le prestau în timpul serviciului. Erau mai entuziaști? Fără-ndoială! Erau mai uniți? Strict conjunctural, iarăși da! Însă erau în mod cert mai puțini, mai omogeni din punct de vedere social și mai limitați în ce privește orizontul lor de contact cu valorile societății din afara comunității.

Toate aceste câștiguri însă devin, paradoxal, prilej de văicăreală spiritualizată. Se înțelege că și libertatea își are ispitele ei. Dar faptul că aceste ispite sunt mai tentante sau mai subtile nu le face pe cele din comunism mai de dorit. Atâta doar că, după câteva decenii, acelea erau deja foarte cunoscute.

Câtă vreme această nostalgie după răul de odinioară reflectă, să zicem, doar dorul după un teren de luptă bine cunoscut, ar putea fi acceptată și înțeleasă. Când însă această nostalgie ascunde un refuz de a înfrunta problemele spinoase ale noilor condiții socio-politice, atunci nu cred că merită tratată cu îngăduință.

Există în această atitudine ceva din acea colosală superficialitate a lui Esau (Isav, pentru cititorii ortodocși), care a fost dispus să vândă un drept „teoretic” pe o ciorbă „concretă”. Cred că generațiilor de azi ar trebui să le fie interzis să tranzacționeze – chiar și numai teoretic sau la nivel de aspirație – o libertate pentru care n-au plâns, n-au luptat și n-au plătit mai nimic.

Dacă creștinii care propovăduiesc cea mai înaltă formă de libertate – libertatea în Cristos – nu știu să se descurce cu libertatea politică de care beneficiază, atunci pot fi suspectați că vând o marfă în care nici măcar ei înșiși nu cred.

Destui lideri evanghelici au avut nevoie de 10, 15 sau 20 de ani ca să se convingă că are rost ca creștinii să fie prezenți și în mediul online, de pildă, iar unii continuă să aibă impresia că se adresează unei biserici care-i ascultă fără să pună la îndoială adevărul unor interpretări sau corectitudinea unor informații. Iar dacă sunt sancționați, au impresia că sunt persecutați „pentru credință”.

De asemenea, din pricina diverselor disensiuni confesionale, mijloacele de comunicare în masă au fost prost și târziu exploatate (după un început bun cu RVE), lăsând locul pentru aberațiile care au apărut odată cu democratizarea comunicării online, unde sunt mult prea prizate site-uri de așa-zisă informare, dar care debordează de senzaționalism și lipsă de discernământ profesional (că până la cel creștinesc e încă o cale lungă…).

Câtă vreme creștinii evanghelici au cerut insistent de la Dumnezeu libertate (și cred că au fost și greco-catolici, ortodocși, catolici care au făcut același lucru), ar face bine să arate că știu s-o folosească. Iar dacă nu știu, să fie dispuși să învețe, nu să se vaite laș, nostalgici după vremea comunistă.

Mai există o variantă, dar e destul de urâtă. Există, teoretic, posibilitatea ca nostalgicii să adopte următorul raționament: „Dacă eu n-am fost nevoit să plătesc pentru credința mea, atunci înseamnă că regimul era bun”. Or știm bine că au fost oameni care au plătit chiar cu viața pentru credința lor în perioada comunismului. Asta ar însemna să plângi după un confort amărât construit pe cadavrele victimelor sistemului.

Un asemenea dispreț (fie el și născut doar dintr-o tradiție ce încă mai prețuiește ignoranța ca virtute) față de sacrificiile înaintașilor este inadmisibil. Neștiința, în astfel de cazuri, nu este o scuză, ci o vină! Și chiar dacă n-ar ști nimic despre toate formele de opresiune, tot știe orice român că la așa-zisa „revoluție”, au fost uciși oameni nevinovați. Asta nu se poate trece cu vederea, fiindcă dacă și crima devine un „mizilic” tolerabil atunci orice urmă de discernământ creștin s-a dus!

Da, atunci moravurile publice erau mai puțin corupte, dar nu din convingerea oamenilor (consumatorii de vulgaritate și de dezmăț de azi sunt aceeași oameni care au trăit în comunism și copiii pe care i-au crescut ei, n-au ieșit din pământ alți oameni, mai imorali!), ci fiindcă legea le-o impunea. Toate casele de copii sunt martorele înaltei „moralități” de care dădeau dovadă bărbați și femei dispuși să-și abandoneze copiii pe care nu-i puteau avorta!

În ultimă instanță, refuzul libertății e o subtilă formă de idolatrie: ceea ce creștinul obține prin jertfa lui Cristos „vinde” sau încredințează altcuiva, care să-i administreze acest bun – libertatea. Asta înseamnă că abdică de la discernământul lui și totodată își exprimă neîncrederea că Dumnezeu ar fi în stare să-i dea puterea și călăuzirea necesare inclusiv în vremuri de libertate.

Dacă tot simțim nevoia să raportăm la ceva prezentul decadent și lipsit de coloană vertebrală, atunci nu la un iluzoriu trecut glorios comunist ar trebui raportat, ci la niște repere umane care au rezistat în diverse epoci presiunilor și compromisurilor esențiale.

Anunțuri

12 gânduri despre “Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea

  1. 1. „Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam.”

    frate, asta nu-i biblic, e idolatrie!

    2. „Destui lideri evanghelici au avut nevoie de 10, 15 sau 20 de ani ca să se convingă că are rost ca creștinii să fie prezenți și în mediul online, de pildă, iar unii continuă să aibă impresia că se adresează unei biserici care-i ascultă fără să pună la îndoială adevărul unor interpretări sau corectitudinea unor informații.”

    nu-i doar la noi, e si la case mai mari. ce, Patriarhiei i-o fi placand sa dea explicatii pentru cazurile de coruptie ale marilor fete bisericesti? a, stai, ei nu prea dau explicatii…

    3. „Există, teoretic, posibilitatea ca nostalgicii să adopte următorul raționament: „Dacă eu n-am fost nevoit să plătesc pentru credința mea, atunci înseamnă că regimul era bun””

    m-ai surprins cu aceasta teorie. eu as fi crezut ca gandirea este „daca n-am fost nevoit sa platesc, oare sunt pe drumul cel bun? valoreaza credinta mea ceva daca e gratis?” cred ca aceasta intrebare nu si-o pun (constient sau nu) doar romanii. si la americani sunt unii care striga ca-s persecutati, cand de fapt nu sunt. este o discrepanta ce provine din imaginea strict biblica a bisericii primare (o comunitate mica intr-o mare de pagani cel putin indiferenti, daca nu chiar letal de ostili) si situatia de astazi a crestinului vestic (sau australian). cu cine ne luptam noi in Romania? nu ne mai persecuta nimeni, asa ca uneori fabulam mitologic despre cum ortodocsii au facut si-au dres… doar-doar ne simtim din nou speciali. auzim mesaje mixte si confuze – ba ca suntem facuti sa suferim, ca si crestini, ba ca suntem speciali si facuti sa fim „cap, nu coada” (asta e ce se spune in taberele tinerilor, din cate am vazut).
    dupa cum ai zis, nici apocalipsele nu mai sunt ce-au fost. cand ne pregatim pentru un scenariu Darbyst, gen Left Behind, si cand colo constatam ca timpurile din urma vin nu doar pe nesimtite, dar si cu complicitatea noastra (dublata de indiferenta), cum sa nu-ti pui astfel de intrebari? te pregatesti pentru un razboi, si, cand colo, mergi la munca campului.
    ce am zis mai sus nu se aplica in tarile musulmane, China sau Coreea de Nord. acolo persecutia e „pe bune”. insa nu prea discutam despre asta.

    4. În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

    nu sunt intrutotul de acord. oamenii nu doresc cu adevarat libertatea nici cand au hrana si imbracamintea. oamenii nu vor sa aleaga mereu, sa fie responsabili pentru orice lucru. toti vor conducatorul mesianic, alesul care sa se ocupe de treburile grele, importante, si dificil de rezolvat. daca ne uitam la prezenta la vot, vedem cum sta treaba cu dorinta de libertate si democratie. cred acum ca nici cand va veni Mesia a doua oara pe pamant lucrurile nu vor fi dupa idealul de libertate uman (un ideal nedorit, se pare). toiagul de fier din Apocalipsa 19:15 probabil inseamna ca va fi o adevarata teocratie, nu o democratie in care oamenii sa-si dea cu parerea. si, pana la urma, de ce n-ar fi asa? se vede cat de bine ne pricepem sa ne conducem singuri tarile spre noi culmi de „bine”. la ce nazbatii fac „liderii lumii libere” in ultimele luni, zic si eu ca in Zoolander: „i feel like i’m taking crazy pills”.

    5. „Câtă vreme creștinii evanghelici au cerut insistent de la Dumnezeu libertate (și cred că au fost și greco-catolici, ortodocși, catolici care au făcut același lucru), ar face bine să arate că știu s-o folosească. Iar dacă nu știu, să fie dispuși să învețe, nu să se vaite laș, nostalgici după vremea comunistă.”

    au incercat. apoi au vazut si tinerii ca-i libertate, si-au plecat din biserici.

    • 1. Mă căiesc!

      2. Nicăieri nu se excelează în privința explicațiilor. Prin SUA am văzut că se poartă totuși explicații mai ample și mai pe față (indiferent ce subiect trebuie expus public: delapidare, adulter, abuz de putere).

      3. Teoria respectivă este una neconștientizată, e un fel de axiomă nediscutată care poate lua forme precum: „Dacă-ți vedeai de treaba ta, cine te aresta?” (Deci cei arestați „și-au băgat nasul unde nu le fierbea oala”) sau „Nimeni nu ne oprea să mergem la biserică, ce-a fost așa rău?”

      4. Poate n-am explicat eu prea bine, dar exact asta e ideea lui Dostoievski: că oamenii sunt dispuși oricând să dea libertate pe confort, pe niște pâine și un pic de stabilitate.

      5. De ce or fi plecat?

      • am ajuns pe la jumatatea romanului „Supunere” al lui Michel Houellebecq (traducerea in limba romana este disponibila la Humanitas). Cam asta este si premisa lui de baza: oamenii nu vor libertate, si cand o capata o folosesc prost, si ajung s-o abandoneze voluntar.

        mai sunt si alte idei interesante.

        de ce au plecat tinerii? tare am impresia ca au plecat pentru motivele prezentate in articolul tau depsre ecumenism. pentru ca bisericile nu au evoluat, ramanand incremenite, ceea ce a dus si la ipocrizie. eu tot imi amintesc cum (prin 2000-2002 poate) de la amvon mi s-a spus ca internetul este un pacat.

        eu stiu de ce nu am mai mers la anumite biserici: pentru ca se practica o teologie a spectacolului. cred ca am mai spus in alt comentariu, daca vreau concert ma duce capul sa merg la concert, nu vreau sa vin la biserica pentru asa ceva. pentru mine serviciul divin inseamna predica, rugaciune, si cantari cu restul adunarii (cu sau fara instrumente). recitalurile, solourile, poeziile mi se par cam nepotrivite. cand se ajunge la chitari electrice si pop-rock crestin deja e prea mult. poate ca efortul asta de a se apropia de tineri cu asemenea elemente a facut mai mult rau bisericilor decat bine. tinerii, in ciuda a ceea ce afiseaza in general, respecta si doresc anumite autoritati si reguli. daca biserica devine o joaca ajunge sa concureze cu alte „jocuri”.

  2. Cred că rândul celor care plâng după comunism se subțiază an de an. Spre exemplu generațiile de de tineri și adolescenți în formare nu pot concepe cum este să trăiești cu restricții. Sunt de acord că nu trebuie să plângem comunismul oricâte realizări ar avea. Cei dintre evanghelici care plâng comunismul probabil că trăit deconectați de realitatea fraților lor de credință care sufereau. Ca și evanghelici liberi nu numai că trebuie să ne implicăm online, dar să nu uităm de cei care suferă din țările musulmane/hinduse/budiste etc. Acesta poate fi unul dintre cele mai bune antidot-uri împotriva disprețului față de libertate.

  3. Reblogged this on Persona and commented:
    Daspre asta am redat toata aceasta saptamina in Perm, Rusia, unde am si vizitat (se pare) singurul muzwu al Gulagului de pe teritoriul Rusiei.

  4. Ne-am prea învățat în comunism cu întunericul, așa încât ne-am obișnuit vederea în tenebrele realității. Libertatea a fost o lumină dureroasă pentru ochii noștrii, o durere ce ne-a orbit, orbirea aceasta trebuia să fie trecătoare, însă din păcate, vedem că nu mai vedem cum ar trebui să vedem.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s