Marii sfinți și marile lor păcate

Tăgăduirea lui Petru – Caravaggio
wikipedia.org

Marii sfinți mărturisesc mari păcate. Însă nu neapărat genul de păcate foarte spectaculoase sau vizibile – precum cele sexuale, beția, hoția, tâlhăria sau chiar crimă – deși pot fi și dintre acestea (Patericul are destule exemple de criminali deveniți anahoreți și, pe urmă, mari îndrumători spirituali).

Ei vorbesc despre păcate subtile și letale precum trădarea lui Cristos, orgoliul, lașitatea, necredința, șovăiala, akedia, mânia, amărăciunea etc. Genul de păcate care aproape că nici nu par… păcătoase. Nu se vede nimic în afară, nu zace omul beat în șanț, nu-și bate nevasta, nu fură banii altora, nu ucide, nu are amantă etc. E „om la locul lui”.

Totuși, dacă aceste păcate sunt cu adevărat grave (și nu este doar o fantasmă a unor minți de sfinți care hiperbolizează dimensiunile păcatelor mici din lipsa altora mai mari), atunci ar fi de văzut de ce stau lucrurile astfel.

N-am de gând să încerc să explic, fiindcă nu mă simt în stare. Îi cred însă pe cuvânt pe sfinții care vorbesc despre gravitatea acestor păcate subtile și iau de bună spaima lor.

Merg pe firul următorului raționament: dacă marii oameni ai creștinismului au fost sensibili la aceste păcate înseamnă că le-au descoperit în ei înșiși – e știut că acești „atleți ai lui Cristos” nu judecau și nu prea căutau bârnele din ochii altora.

Așadar, până să ajungă pe culmile spirituale (și chiar și după aceea), aceste predispoziții existau în ei și, probabil, se manifestau din când în când. Iar ei vorbesc despre „luptă”, adică de o confruntare permanentă sau periodică cu anumite tentații.

Cât de greu de îndurat trebuie să fie să știi că în tine coexistă potențialul de a-L iubi pe Cristos până la martiraj și de a-L trăda ca Iuda? Și să nu știi asta doar teoretic – că, vezi bine, așa sunt oamenii –, ci să trăiești drama acestei realități în fiece moment. Apostolii au văzut-o pe pielea lor, iar Petru (piatra de la temelia Bisericii) în cel mai crunt mod posibil.

Cred că ne scapă ceva, evanghelicilor, când privim păcatul mai degrabă ca pe-o eroare morală – așa cum se întâmplă adesea în practică, chiar dacă teoria-i alta – și nu încercăm să aprofundăm complexitatea, gravitatea, tragismul condiției umane.

Să fii perpetuu sfâșiat între fascinația binelui și ispita răului, între dragostea cea mai pură și egoismul cel mai feroce, între pasiunea nobilă și patima josnică. Să înțelegi că nicio înfăptuire pe care o duci la bun sfârșit nu e desăvârșită, ci stă sub spectrul răului încă din faza de idee și e impură inclusiv în cele mai intime motivații ale ei.

Cei mai mulți dintre creștini se zbat în această zonă a conflictului perpetuu, care nu e doar un conflict exterior, cu lumea și cu tentațiile ei, ci un conflict mutat în interior, în propriul suflet care vibrează și la chemările sfințeniei și la cele ale genunei. Ca pe urmă să resimtă fie bucuria victoriei – contaminată de imperfecțiunea ascensiunii –, fie remușcarea eșecului – luminat de lucirile neverosimile ale speranței.

Cred că este un handicap că nu avem exercițiul necesar pentru a privi periodic în propria inimă despre care se spune, simultan, că este „nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea”, dar și că din ea „ies izvoarele vieții”.

Credincioșii care ating piscuri mai înalte nu scapă nici ei de această sfâșiere, pentru că orice urmă de păcat o resimt mult mai acut și mai dureros (după cum se vede din scrierile lor). Dacă nu îi mai doare nimic în privința propriei persoane, dacă vor fi atins desăvârșirea, atunci ajung să simtă durerea pentru soarta lumii, pentru toate păcatele omenirii, pentru toate poverile umanității, așa cum le-a simțit Cristos.

Problema confruntării cu propriul suflet nu e una teoretică, de antropologie sau de hamartologie (ca să folosim și cuvintele pompoase specifice), ci una extrem de practică. Proasta cunoaștere de sine poate alimenta asprimea față de alții și, în celălalt sens, falsificarea de sine. De aici decurg apoi relații lipsite de autenticitate și, în consecință, înstrăinare. Nu e singura filieră, dar e una dintre ele.

Poate că e doar cazul meu, dar n-am fost învățat să mă gândesc la complexitatea ființei umane, nici la subtilitatea păcatelor ascunse, nici la sfâșierea cu care trăim zi de zi. Mai degrabă am fost învățat să pozez, să mimez perfecțiunea cu mici imperfecțiuni minore, repede ajustabile. Ca și cum realitatea sufletului uman ar fi un lucru de care trebuie să ne ferim și să ne lepădăm, arborând însemnele desăvârșirii.

Publicitate