Marii sfinți și marile lor păcate

Tăgăduirea lui Petru - Caravaggio  wikipedia.org
Tăgăduirea lui Petru – Caravaggio
wikipedia.org

Marii sfinți mărturisesc mari păcate. Însă nu neapărat genul de păcate foarte spectaculoase sau vizibile – precum cele sexuale, beția, hoția, tâlhăria sau chiar crimă – deși pot fi și dintre acestea (Patericul are destule exemple de criminali deveniți anahoreți și, pe urmă, mari îndrumători spirituali).

Ei vorbesc despre păcate subtile și letale precum trădarea lui Cristos, orgoliul, lașitatea, necredința, șovăiala, akedia, mânia, amărăciunea etc. Genul de păcate care aproape că nici nu par… păcătoase. Nu se vede nimic în afară, nu zace omul beat în șanț, nu-și bate nevasta, nu fură banii altora, nu ucide, nu are amantă etc. E „om la locul lui”.

Totuși, dacă aceste păcate sunt cu adevărat grave (și nu este doar o fantasmă a unor minți de sfinți care hiperbolizează dimensiunile păcatelor mici din lipsa altora mai mari), atunci ar fi de văzut de ce stau lucrurile astfel.

N-am de gând să încerc să explic, fiindcă nu mă simt în stare. Îi cred însă pe cuvânt pe sfinții care vorbesc despre gravitatea acestor păcate subtile și iau de bună spaima lor.

Merg pe firul următorului raționament: dacă marii oameni ai creștinismului au fost sensibili la aceste păcate înseamnă că le-au descoperit în ei înșiși – e știut că acești „atleți ai lui Cristos” nu judecau și nu prea căutau bârnele din ochii altora.

Așadar, până să ajungă pe culmile spirituale (și chiar și după aceea), aceste predispoziții existau în ei și, probabil, se manifestau din când în când. Iar ei vorbesc despre „luptă”, adică de o confruntare permanentă sau periodică cu anumite tentații.

Cât de greu de îndurat trebuie să fie să știi că în tine coexistă potențialul de a-L iubi pe Cristos până la martiraj și de a-L trăda ca Iuda? Și să nu știi asta doar teoretic – că, vezi bine, așa sunt oamenii –, ci să trăiești drama acestei realități în fiece moment. Apostolii au văzut-o pe pielea lor, iar Petru (piatra de la temelia Bisericii) în cel mai crunt mod posibil.

Cred că ne scapă ceva, evanghelicilor, când privim păcatul mai degrabă ca pe-o eroare morală – așa cum se întâmplă adesea în practică, chiar dacă teoria-i alta – și nu încercăm să aprofundăm complexitatea, gravitatea, tragismul condiției umane.

Să fii perpetuu sfâșiat între fascinația binelui și ispita răului, între dragostea cea mai pură și egoismul cel mai feroce, între pasiunea nobilă și patima josnică. Să înțelegi că nicio înfăptuire pe care o duci la bun sfârșit nu e desăvârșită, ci stă sub spectrul răului încă din faza de idee și e impură inclusiv în cele mai intime motivații ale ei.

Cei mai mulți dintre creștini se zbat în această zonă a conflictului perpetuu, care nu e doar un conflict exterior, cu lumea și cu tentațiile ei, ci un conflict mutat în interior, în propriul suflet care vibrează și la chemările sfințeniei și la cele ale genunei. Ca pe urmă să resimtă fie bucuria victoriei – contaminată de imperfecțiunea ascensiunii –, fie remușcarea eșecului – luminat de lucirile neverosimile ale speranței.

Cred că este un handicap că nu avem exercițiul necesar pentru a privi periodic în propria inimă despre care se spune, simultan, că este „nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea”, dar și că din ea „ies izvoarele vieții”.

Credincioșii care ating piscuri mai înalte nu scapă nici ei de această sfâșiere, pentru că orice urmă de păcat o resimt mult mai acut și mai dureros (după cum se vede din scrierile lor). Dacă nu îi mai doare nimic în privința propriei persoane, dacă vor fi atins desăvârșirea, atunci ajung să simtă durerea pentru soarta lumii, pentru toate păcatele omenirii, pentru toate poverile umanității, așa cum le-a simțit Cristos.

Problema confruntării cu propriul suflet nu e una teoretică, de antropologie sau de hamartologie (ca să folosim și cuvintele pompoase specifice), ci una extrem de practică. Proasta cunoaștere de sine poate alimenta asprimea față de alții și, în celălalt sens, falsificarea de sine. De aici decurg apoi relații lipsite de autenticitate și, în consecință, înstrăinare. Nu e singura filieră, dar e una dintre ele.

Poate că e doar cazul meu, dar n-am fost învățat să mă gândesc la complexitatea ființei umane, nici la subtilitatea păcatelor ascunse, nici la sfâșierea cu care trăim zi de zi. Mai degrabă am fost învățat să pozez, să mimez perfecțiunea cu mici imperfecțiuni minore, repede ajustabile. Ca și cum realitatea sufletului uman ar fi un lucru de care trebuie să ne ferim și să ne lepădăm, arborând însemnele desăvârșirii.

Anunțuri

20 de gânduri despre “Marii sfinți și marile lor păcate

  1. Multi, foarte multi , considera ca, hai sa nu-i zic sfintenie, echilibrul sufletesc inseamna asa o stare de beatitudine, o relaxare in urma unui efort sustinut, un fel de ,,rai” pamantesc bine-meritat? Sfintenia inseamna, pe scurt , RAZBOI.. mutat din exterior in interior! Aceasta este si explicatia la raspunsul sfintilor , in ultimele clipe a vietii lor:IN IAD VOI MERGE! Nu ca si constatare ci ca un imperativ categoric! Stiau ei ce stiau…

    Daca s-ar predica prin biserici ceea ce ai expus tu mai sus, ar intelege si bietii muritori cum sta treaba cu sfintenia si n-ar mai deznadajdui. Ar cadea, s-ar ridica din nou chiar daca s-ar trage cu dintii de crapaturile din pereti dar s-ar ridica pentru ca ar sti ca inca razboiul nu-i pierdut,au ca garantie viata pe care inca o mai traiesc, sansa care inca li s-a lasat, … ar fi cu adevarat o Biserica Luptatoare, cu eroii si ranitii ei, fie , chiar si cu mortii ei! Dar, din pacate, e mai bine sa fie promovata ,,teologia” vinovatiei,ca tu sa fii cel ce da speranta oamenilor, prin cate-o predica, vreo mustrare, un ajutor sau un zambet….. si, ma opresc aici.

    P.S.
    Iti aduci aminte, ai fost alaturi de mine intr-una din cele mai crunte perioade a vietii mele, din toate mizeriile prin care a trebuit sa trec stii ce m-a durut cel mai tare, atat de tare incat era sa ajung in pragul nebuniei(stii si asta): BANALA PREFACATORIE … Doar atat!

    • Și te mai iei de mine că scriu „supărat” 😉 E clar că și tu ai ceva aici din ce scrii. Bine, hai să nu-ți întorc vorba la vorbă, ci să fiu mai virtuos. Și să apreciez că ai dezvoltat în plan practic, imediat, ceea ce eu am prezentat mai mult teoretic și generic.

  2. „Credincioșii care ating piscuri mai înalte nu scapă nici ei de această sfâșiere, pentru că orice urmă de păcat o resimt mult mai acut și mai dureros (după cum se vede din scrierile lor). Dacă nu îi mai doare nimic în privința propriei persoane, dacă vor fi atins desăvârșirea, atunci ajung să simtă durerea pentru soarta lumii, pentru toate păcatele omenirii, pentru toate poverile umanității, așa cum le-a simțit Cristos.”

    De fiecare data cind imi propun sa-l caut pe Dumnezeu mai mult, sa traiesc dupa standarde mai inalte ma paralizeaza teama durerii pe care ati descris-o. Teama ca n-as mai avea liniste. Teama ca n-as mai putea trece pe langa oameni pe strada fara sa ma simt responsabila de destinul lor, ca luciditatea care m’ar cuprinde i-ar instraina pe cei din jur ( cei care vor vrea sa ramana superficiali) si m’ar face nefericita . Poti oare deveni sfant cu adevarat si sa nu-ti pierzi fericirea?

    Multumesc pentru articol, m-am regasit in ideea conflictului cu sinele.

    • „Poti oare deveni sfant cu adevarat si sa nu-ti pierzi fericirea?” – probabil că e o întrebare care se poate reformula și pentru alte contexte. Mă gândesc că s-ar putea aplica la orice nivel al apropierii de Dumnezeu. Și ar merita discutată în tandem cu ideea că viața cu Dumnezeu ne face fericiți. Un subiect generos de meditație și analiză. Plus trăire…

      • Ceea ce a spus Cristina nu stiu in ce masura s-ar putea analiza sau medita, tine de trairea sufleteasca,Dyo parca zicea intr-un articol al sau ca urmarea lui Hristos e ,,sabie”, e durere prin comparatie cu durerea lumii care in prima faza e placere… Cine stie, vedem totul in ghicitura… de fapt , ce sa zic… aveti dreptate amandoi…. chiar m-ati pus pe ganduri…, poate totul tine de naturaletea cu care se adapteaza sufletului omului bun la o imprejurare, nimic calculat, nimic preconceput, fara niciun sablon, fara nicio dorinta de rasplata ci , pur si simplu, face binele fiindca te simti implinit cand il faci,atat si nimic mai mult….iar , intre timp ,,mai poti bea si-o bere” fara sa simti ca ai facut ceva rau! Cam asa cred ca ar fi, sa nu mai simti prezenta raului chiar daca-l vezi, tu sa nu mai simti, atunci aceasta parte receptoare a afectelor este anihilata si raul nu mai are cum sa intre in sufletul tau…

        • ,,durerea lumii care in prima faza e placere…”
          Am scos aceasta fraza din context, desi inteleg si imi place intreg comentariul, pentru ca citind-o mi-a venit in minte una din marile capcane care ni se intind astazi si anume confuzia creata intre fericire si placere. La intrebarea daca putem fi si sfinti si fericiti in acelasi timp cred ca numai cei in cauza pot raspunde. Dar cei in cauza nu se recunosc ei insisi ca fiind asa. Pentru ca asta-i conditia pentru a fii ce sunt. Totusi, ma incumet sa dau un raspuns superficial (caci mai profund nu sunt in stare) cred ca pentru fiinta umana cautarea fericirii este o conditie de baza. Sfintii parinti nu s-ar incumeta sa mearga pe drumul lor anevios, nesiliti de nimeni, daca nu ar vedea, cel putin din cand in cand, macar o palpaiala de fericire. Acela-i harul, fericirea suprema care-i tine in viata …

          Durerea lumii este urmare a placerii dar poate fi ea si o conditie a fericirii ?

  3. Nu destul ca m-au pus pe ganduri Teofil si Cristina, mai trebuia sa vii si tu, frate Eugen, cu intrebarea asta?

    Ce e fascinant in intrebarea pusa de tine, durerea lumii , placerea lumii sunt conditii supreme pentru a ajunge la fericire! O certitudine paradoxala, nu? Zicea cineva ca pana acum , noi oamenii am invatat ca singura cale spre adevar e greseala!Pana la urma acesta este secretul de-a fi calzi, sa ne dorim sa fim calzi, nu toti am fost promisi lui Dumnezeu inainte de-a ne naste, trebuie sa gustam din viata, sa ne dam seama ca e o cale gresita sau cel putin ca nu e de-ajuns, ca trebuie mult mai mult, ca saturatia nu ne aduce implinire si, ce-mi place mie cel mai mult, indirect a atins si Cristina acest aspect, fiind dintre cei multi, facand aceleasi lucruri cu ei, traind aceeasi viata , prin schimbarea noastra suntem o garantie pentru ei ca oricine poate! De-aceea a veni Hristos pe pamant ca sa demonstreze ca oricine poate , aceasta este explicatia textului din Apocalipsa adresat , cred ca bisericii din Laodiceea: …,, ca nu esti nici cald , nici rece …. ca de-ai fi fost cald sau rece… Cei mai apropiati de Dumnezeu sunt sfintii si marii pacatosi, primii prin prezenta dumnezeirii in viata lor, ceilalti, prin absenta sfinteniei din sufletul lor,prin dorinta de-a fi si ei cu Dumnezeu, o dorinta care-i devoreaza si-i arunca in pacate si mai mari! E pe bune o bucurie in cer cand se intoarce un pacatos la Hristos, acela nu va mai gresi niciodata, singurul sau risc ar fi acela de-a se transforma intr-un fanatic religios dar e un risc mult prea mic pentru ca un pacatos nu-si va judeca semenii pentru ca niciodata nu va uita cine-a fost…

    • Mi-a facut placere sa citesc ce ai scris mai cu seama pentru amintirea versetului din Apocalipsa care m-a pus pe ganduri cand l-am auzit acum vreo doua luni de la un prieten (eu citisem deja Apocalipsa cu mai mult timp in urma dar uitasem acest verset).
      Iar problema legata de marii pacatosi care din moment ce trec la credinta se intorc cu 180 grade e una cat se poate de valabila si lesne observabila. Eu personal am mai multa incredere in acesti ,,fii risipitori” intorsi pe calea cea dreapta intr-un fel sau altul, decat in ,,evlaviosii” crescuti ,,la foc marunt” inca din copilarie. Dar poate sunt eu reductionist. Nu stiu.

      • Sau poate suntem printre cei in cauza, intelegem mai bine aceste aspecte pentru ca ne-am ratacit si noi prin lume, vrem sa ne intoarcem la Dumnezeu dar iubim lumea pentru ca ne leaga amintiri dragi de ea, iubim oamenii care au lasat aceste amintiri in viata noastra… De-aceea si sustin ca mi-e greu sa inteleg cum e cu Dumnezeu, cum e cu Lumea, pur si simplu ma intreb si nu gasesc raspuns. Ce mi-e mie ciuda e faptul ca altii nu se-ntreaba,si-ar descoperi astfel limitele, si asta doare dar …….dupa aceea perspectiva ce se deschide e nelimitata, pur si simplu pentru ca ti-ai constientizat limita si ajungi sa vezi lumea aceasta putin mai buna si poate si sa intelegi ca e Lumea creata de catre Dumnezeu, Lumea pe care o iubim datorita faptului ca ne-a lasat atatea amintiri frumoase…

        Nu-i asa ca e fascinant…

        • Vrem, nu vrem, asta-i lumea in care ne-am nascut si am trait si este singura despre care avem cat de cat o imagine. Cealalta este in mintea noastra dar nu o simtim pentru ca ne e necunoscuta. Pe asta de acum de bine de rau traim in ea, ne-am obisnuit cu ea si ne simtim acasa in limitele ei. Dar, poate lumea in care traim e doar o extensie (cazuta) a celeilalte lumi, care ne asteapta. Totusi rareori se intampla sa ne dorim a trece pragul Dincolo.

          Asa-i. Fascinanta totusi lumea asta a noastra de-acum …

      • Da,da, ai pus ,,capcana” si ai prins doi ,,ortodocsi” nefanatici( mama, imi place cum suna, nefanatici, aduce cumva a exorcizati) si i-ai lasat sa se ,,zbata in voia mintii lor”.

        Esti tu destept, stiu eu ca ne asmuti, parca e mai cuminte sa lasi pe altii sa ,,dea cu toporul” , tu sa le arati doar ,,copacul”, cu toate ca asa ti-ai sufleca si tu manecile si ti-ai scuipa in palme…….da ,parca e mai bine cu ,,stiva de lemne” aranjate in ,,ocol” iar tu sa fii ,,tot la costum”, nu ?

        • Fii liniștit că și cu mine mai mătură unii pe jos. Tu crezi că eu aprob toate comentariile? Îmi convine să fiu criticat, chiar dacă nu e plăcut, dar am parte uneori și de câte-o porție de venin deversat fără nicio jenă sau măsură. Sau de prostie împănată cu versete… Dar e riscul meu, la urma urmei. Și al vostru că vă lăsați prinși în „capcană” 😉

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s