Postat de: Teofil Stanciu | 16/08/2016

Moralism și (lipsă de) empatie

Tintoretto - Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)

Tintoretto – Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)

De multe ori, moralismul care-i animă pe creștini ia, în aparență, forma intoleranței față de semenii care comit anumite fapte condamnabile moral. Există și zone ale vieții în care societatea în ansamblu reacționează cu indignare la fapte antisociale, iar în aceste cazuri, atitudinea comună nu mai necesită explicații. Problema apare atunci când societatea tolerează sau chiar aprobă și încurajează anumite comportamente pe care doar grupările creștine le (mai) condamnă.

Exemple sunt suficiente, iar printre cele mai notorii se numără homosexualitatea, avortul sau eutanasia. Conflictul se naște, evident, din paradigmele morale diferite cu care operează taberele ce ajung să se înfrunte.

Invocarea explicativă sau justificativă a distincției biblice clasice dintre „păcat” și „păcătos” nu rezolvă aproape niciodată problema, fiindcă rămâne cumva suspendată în teorie. Nu potolește nici virulența unor moraliști porniți să condamne comportamentele neadecvate. Nu îmbunătățește nici interacțiunea dintre părțile aflate în conflict. Nu îmbunează nici tabăra avocaților care susțin dreptul fiecăruia de a fi așa cum dorește să fie.

Se consideră, îndeobște, că pretenția creștină de a clasifica anumite fapte drept păcate denotă aroganță. Că nimeni nu are dreptul să spună altcuiva ce să facă. Povestea e însă mai complicată de atât și, în realitate, mereu există situații în care, prin consens social, ni se impune ce să facem și ce să nu facem, fapt valabil indiferent dacă societatea este mai apropiată de valorilor morale iudeo-creștine sau mai secularizată.

Dat fiind faptul că nu am în vedere acest subiect, mă limitez doar la observația că nimeni, într-o societate, nu face ceea ce dorește decât dacă am vorbi despre o formă de anarhie absolută. Deci există niște valori morale subînțelese, iar conflictele ce apar între diverse grupuri se iscă din incongruența între seturile diferite de norme subînțelese.

Revin însă la problema moraliștilor. Și vreau doar să ridic câteva întrebări. Există posibilitatea de a afirma un punct de vedere creștin fără a cădea într-o subtilă formă de aroganță morală? Ce presupune iubirea creștină față de aproapele (și față de dușman)? Poate exclude iubirea creștină empatia umană? Cum se poate preveni pericolul ca, sub masca moralismului, să se ascundă diverse atitudini și motivații străine de creștinism? Citeşte mai departe…

(Screen capture)

(Screen capture)

Îi contrazic pe iluștrii mei preopinenți (care s-au lansat în generalizări și speculații după rezultatele de la Euro 2016) și mă încumet a spune că nu cred că „naționala” noastră de fotbal ar fi cea mai potrivită oglindă a societății românești. Cu siguranță, e și ea un ciob (probabil mai mare) din această oglindă, fiindcă tot ce se întâmplă la nivelul unei societăți e în legătură, se influențează reciproc și configurează imaginea de ansamblu.

Dar vreau să vă atrag atenția că, de pildă, fotbalul a beneficiat de mult mai multă atenție și de mult mai mulți bani decât, să zicem, școala românească sau decât sistemul public de sănătate. Avem mai multe stadioane de nu știu câte stele – multe făcute din bani publici –, dar nu avem spitale comparabile (decât, probabil, la privați).

Așadar, socot că e impropriu să compari sisteme disproporționat finanțate. Oricând, România poate găzdui meciuri de nivel european, dar nicio universitate nu intră în topurile de profil decât undeva către cozile clasamentelor.

Până și de atenția anchetatorilor, fotbalul a beneficiat mult mai devreme. Dacă nu era scandalul cu dezinfectanții, cel mai probabil că nici acum nu intrau organele statului pe fir. Iar în învățământ, încă nici nu au prea călcat ca să mai stârpească din corupție.

Să luăm și câteva contraexemple. Cel mai recent ar putea fi echipa de spadă, proaspătă campioană olimpică. Dar mai sunt și altele. Naționala de rugby – „Stejarii” – a câștigat World Rugby Nations Cup. Pentru a patra oară! Nu e cine știe ce cupă mondială, dar este totuși un trofeu internațional câștigat după un turneu în care a învins succesiv trei echipe. Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 01/08/2016

Un manifest împotriva parenting-ului

By US Nessie (sursa)

By US Nessie (sursa)

Am decis să traduc câteva paragrafe dintr-un articol (publicat în WSJ) ce contestă conceptul de parenting cu tot instrumentarul aferent. Câteva observații mai întâi. Contestarea unui model recent în numele tradiției recomandă implicit mai multă precauție vizavi de „noile descoperiri” în materie de educația copiilor.

Apoi ar fi de remarcat faptul că paradigma rețetei/rețetelor de succes, deși promite foarte mult, este mult prea mecanicistă, prea artificială când este aplicată la o relație atât de complexă și de intimă cum e cea dintre părinte și copil.

Succesul înregistrat de literatura bazată de ideea de parenting (cu metode, tehnici, strategii) spune destul de mult despre felul în care generația actuală privește realitatea și cum își gândește soluțiile la problemele ivite.

Se remarcă nevoia de predictibilitate, succes, soluție rapidă (și sigură!). Merită observat interesul pentru a crește copii cu mari șanse de reușită socială, cu abilități care să le garanteze o viață prosperă. Mulțimea cărților vorbește însă și despre criza de soluții și despre speranța că următorul autor va veni cu ideea salvatoare.

Trebuie sancționată însă și industria dezvoltată în jurul conceptului de parenting. E perfect legitim ca, într-o piață liberă, să apară această nișă care răspunde unor nevoi. Dar e la fel de legitim ca aceste întreprinderi care asigură coaching pentru părinți să fie privite cu toată precauția, dacă autoarea acestui text are dreptate.

~~~~~~~~~~~~~~~

A strange thing happened to mothers and fathers and children at the end of the 20th century. It was called “parenting.” 

[Către sfârșitul secolului XX, mamele tații și copiii au avut parte de o experiență ciudată numită parenting.] Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 26/07/2016

Eșecul sectarismului

Pedro Berrugete - Proba focului (sursa)

Pedro Berrugete – Proba focului (sursa)

Există, în creștinism, o atitudine sectară care se manifestă în diverse denominațiuni. Ea se face remarcată prin severitatea cu care sunt judecați (toți) cei din alte confesiuni sau grupări, prin suspiciunea generalizată cu care este tratată orice bună înțelegere între oameni de diverse biserici creștine, prin convingerea cu care se consideră că reprezintă singura opțiune validă și justificată în creștinism, prin intoleranța virulentă față de orice alt punct de vedere.

Dumnezeul acestor grupări fie arată exact așa cum îl prezintă ele, fie nu e decât un idol creat de oameni. Probabil că la toate astea ar trebui adăugată și o ignoranță teologică acută sau preocuparea doar pentru ceea ce poate fi deformat, deturnat, interpretat răuvoitor în teologia altora, astfel încât să se demonstreze puritatea, unicitatea și perfecțiunea propriilor concepții teologice.

Din exterior (fiindcă din interior fie nu se vede, fie se vede cu totul deformat), eșecul sectarismului este cert și vizibil în mai multe domenii. Din păcate însă, acest eșec atrage după sine victime care pornesc prin a crede tot ceea ce se spune într-o astfel de grupare, ca pe urmă să se îndepărteze atât de tare, încât creștinismul însuși să le devină odios sau indiferent. Sau să rămână cu sechele de lungă durată.

Chiar dacă eșecurile despre care voi vorbi se vădesc mult mai bine în cazul unor grupări izolate, spiritul sectar este prezent și în confesiuni creștine care, de bine de rău, se recunosc reciproc (la nivel oficial și poate chiar teologic), dar care au nuclee exclusiviste de o vehemență vecină cu violența.

Eșecul de imagine

Ca să luăm întâi ceea ce se remarcă cel mai acut, sectarismul face un mare deserviciu de imagine creștinismului, promovând dezbinarea ca virtute și făcând un titlu de glorie din asta. Fiindcă astfel de grupări nu se mulțumesc doar să se considere cele mai de soi variante ale creștinătății, ci se consideră singurele variante posibile și socot că au datoria să atace pe toată lumea (mai ales confesiunile vechi).

Nu cred că e un lucru foarte grav în sine, dar este cel mai vizibil și mai ușor de înțeles: un creștinism conflictual, dispersat, învrăjbit. Foarte rar sectarismul reușește să nu cadă în capcana aroganței și judecății, arătându-și puținătatea teologică și subțirimea virtuții. Puțini sunt adepții care, după ce râcâi suprafața de o spiritualitate excesiv de pioasă, să nu răbufnească împroșcând mai întâi cu versete, iar pe urmă cu răutăți – într-un soi de isterie panicată sau răzbunătoare.

Într-o notă cu specific evanghelic, această imagine despre care vorbesc are de-a face cu mult teoretizata „mărturie” în fața lumii, fiindcă, din afară, mai întâi se vede falia, zâzania, lipsa de bunăvoință reciprocă, iar abia pe urmă – dacă mai este vreme – și virtutea celor care se vor „altfel”.

Eșecul eclesiologic

Din păcate, adesea sectarismul se bazează și pe „racolarea” de adepți din bisericile deja constituite. Nu odată un asemenea grup se întâmplă să adune nemulțumiți din diverse comunități cărora le promite, explicit sau implicit, o viață comunitară mai bună. Oricum, deja sunt destule semnale (iată unul aici) că bisericile sunt într-o criză ce nu pare să se apropie de final.

Critica problemelor existente la nivel de comunități locale sau de organisme regionale și naționale are de multe ori fundament solid. Însă grupările sectare încurajează o dizidență care nu rezolvă decât în aparență și pentru moment problemele, pentru ca, după un timp, așa cum demonstrează experiența, aceleași probleme să reapară chiar în sânul comunităților care inițial păreau (sau se făleau) să aibă soluția.

Eșecul teologic

Adevărata teologie se face în dialog, nu în monolog, se face contextualizat, în termenii unei culturi. Biblia însăși a fost dată într-un context anume, pe limba oamenilor dintr-o anumită epocă și mereu a dialogat cu mediul cultural al vremii. Forma literară, temele mari, subiectele arzătoare se regăseau și la alte popoare din Antichitate. Doar ignoranța poate crea iluzia că Scriptura a picat cumva din cer, fără legătură cu lumea și viața contemporanilor păgâni ai scriitorilor biblici. Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 22/07/2016

Disprețul nejustificat al rațiunii față de credință

(By benoitpetit)

(By benoitpetit)

Am remarcat adesea în disputele ce se stârnesc în jurul credinței și valorilor că una dintre nemulțumirile de fond ale celor care se consideră „raționali” este legată de „obscurantismul” credincioșilor. La limită, tot ceea ce ține de credință este considerat lipsit de lumina rațiunii, plonjon în irațional.

Mergând mai departe pe acest fir argumentativ, se ajunge la concluzia că tot ceea ce nu e rațional, logic, rezonabil trebuie considerat nociv, periculos și ar fi de dorit să fie eliminat cel puțin din viața publică. Uneori se ajunge chiar la sugestia că credința e un fel de boală, de care credincioșii ar trebui să se trateze printr-o infuzie de rațiune.

Găsesc însă la Theodule Ribot – un psiholog francez care și-a desfășurat cercetările la sfărșit de secol XIX, început de secol XX – o teorie foarte interesantă (în cartea Logica sentimentelor). Mai întâi, trebuie spus că Ribot este un pozitivist care crede puternic în rațiune și în supremația ei. Iar ceea ce ține de sentiment se definiște prin deficitul de raționalitate.

Cu toate acestea, el admite că raționamentul afectiv sau emoțional este o realitate care nu poate fi nici ignorată, nici eliminată decât dacă se produce o schimbare atât de radicală, încât omul să arate cu totul altfel decât arată în prezent.

Ba mai mult, autorul recunoaște că un raționament logic pur rămâne doar un demers în căutarea adevărului, dar fără vreo consecință asupra comportamentului. Căci tot ceea ce ține de voință, de dorință, de aspirație, de decizie implică raționamente afective. Mobilul schimbărilor este în afara zonei strict raționale. Valorile (indiferent de natura lor) sunt tot din afara sferei raționamentului pur logic.

Credința, ca să vin la subiectul meu, se înscrie și ea, zice Ribot, în categoria raționamentelor afective, atât prin convertire (care, atenție, nu se limitează la religie, ci se poate produce și în ce privește convingerile politice, morale, sociale), cât și prin felul în care este trăită. Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 21/07/2016

Către cei care deplâng lipsa interesului pentru carte

Atât în mediile laice, cât și în cele religioase, există o lamentare generalizată când vine vorba despre interesul scăzut al tinerilor (mai ales) pentru lectură. Că tinerii nu mai citesc. Că sunt interesați numai de computere și telefoane. Că se analfabetizează. Etc.

Și n-ai putea spune că degeaba se vaită lumea. Dar totuși, poate că ar merita luate în seamă câteva lucruri. Mai ales în ceea ce-i privește pe părinți, dascăli, lideri de opinie din mediile bisericești și alți influenceri care au sesizat gravitatea problemei.

Ca să începem de undeva, se poate ridica întrebarea: cine cumpără dispozitive electronice pentru copii de vârste preșcolare și cine le permite să stea cu ceasurile cocoșați asupra lor? Răspunsul e destul de evident, dar atunci trebuie făcută și legătura cu faptul că acești copii au șanse foarte mici ca peste ani să fie interesați de cărți și lectură, nu?

Cum fac dascălii (de română, să zicem) să prezinte cititul ca pe o activitate interesantă, utilă, agreabilă, benefică, dezirabilă? Obligând elevii să citească romane cu kilogramul? Poate că nu-i cea mai bună metodă (sunt sarcastic aici: evident că nu are cum fi o metodă bună!). Propun un test: fiecare dascăl care deplânge lipsa interesului pentru lectură să se gândească ce carte a citit ultima dată și cui ar putea vorbi cu pasiune despre ceea ce citește (fără să fie obligat de activitatea didactică).

În dreptul oamenilor care cuvântează în biserici: cum demonstrează ei legătura dintre credință și necesitatea sau utilitatea lecturii? Ce cărți citesc ei înșiși și ce ar putea recomanda enoriașilor? Cât de des li se întâmplă să recomande? Ce soluții ar propune ei ca părinți pentru a stăvili efectele nocive ale tehnologiei? Citeşte mai departe…

Am descoperit (via Dănuț Mănăstireanu) un articol care structurează foarte interesant 7 perspective pe care diverse grupări creștine le adoptă când se discută despre căsătoria între homosexuali. Am tradus, adaptat și rezumat foarte succint fiecare dintre cele 7 poziționări, iar detalii găsiți în articolul original, în engleză.

Găsesc deosebit de utilă lectura și cunoașterea acestor perspective, fiindcă nu sunt însoțite de încărcătura afectivă ce caracterizează adesea discuțiile pe această temă. Plus că, după recenta decizie a Curții Constituționale (care a avizat pozitiv modificarea articolului din constituție pentru a limita căsătoria la soț și soție), urmează să se încingă iar spiritele și disputele.

1. Inovatorii – trec dincolo de textul scripturii, susținând cu entuziasm căsătoriile homosexuale. Invocând fie argumente din zona teologiei liberale, fie propria libertate „a Duhului”, inovatorii mizează în primul rând pe iubire. Lectura lor mult prea radicală a Bibliei reprezintă punctul nevralgic.

2. „Revizioniștii” (n-am găsit un termen mai bun) – reinterpretează orice pasaj biblic ce condamnă comportamentul homosexual într-o lumină care face ca sancțiunea de atunci să fie limitată la un presupus context de atunci și de acolo. Ideea lor e că Biblia nu sancționează o relație homosexuală bazată pe iubire. Această interpretare nu este în acord cu tradiția interpretării biblice multiseculare.

3. Concesivii – consideră că doar cei credincioși trebuie să respecte tiparul familiei tradiționale. Ei admit că ar putea există un beneficiu social al căsătoriilor homosexuale. Nu consideră neapărat că modelul biblic al căsătoriei ar avea de-a face cu binele general al societății.

4. Necombatanții (cei care se retrag strategic din dispute) – sunt adepți ai tiparului familiei tradiționale, dar cred că nu e treaba creștinilor să lupte pentru a impune o morală publică, ba chiar că e o datorie să renunțe la asta. Pot fi suspectați de pasivitate în chestiuni sociale cruciale.

5. Persuasivii – susțin familia tradițională, dar cred în forța argumentelor pentru schimbarea perspectivei, nu în lobby sau în inițiative legislative. Se țin în afara sferei politice, în general, preferând disputele directe. Pot fi acuzați de lipsa curajului de a reforma societatea.

6. Prietenoșii – susțin familia tradițională, dar consideră cauza în mare pierdută. Mizează pe o prietenie civică între creștini și alte segmente sociale. Nu abandonează totuși tema, chiar dacă nu văd sorți de izbândă. Par să fi cedat prea repede.

7. Precauții – se opun căsătoriilor homosexuale prin toate mijloacele pe care le au la dispoziție (legislație, lobby, boicot etc.). Consideră că implicațiile acestor căsătorii sunt deosebit de grave pentru societate și, îndeosebi, pentru copii. Uneori par mai interesați de morala exterioară decât de Evanghelie.

The Centre for Public Christianity

John Dickson, Founding Director
Simon Smart, Executive Director
Natasha Moore, Research Fellow

© Text folosit cu permisiunea BIBLE SOCIETY AUSTRALIA (poate fi citit integral aici)

Postat de: Teofil Stanciu | 07/07/2016

Cu tableta la biserică

By Viktor Hanacek (sursa)

By Viktor Hanacek (sursa)

Copilul fără tabletă – încă de la vârste fragede – e ca o albină fără floare, ca o curte fără împrejmuire și ca un câine fără lesă. Cu tableta îl poți distra, cu tableta îl poți dresa, cu tableta îl educi practic, fără alte pedepse.

Nu mănâncă? Ia-i tableta! Nu vrea să învețe? Ia-i tableta! Nu se poartă cum vrei tu? Ia-i tableta! Pare cel mai eficace mijloc pedagogic. Atât de eficace, încât până și în biserică copilul șade cuminte cu tableta. Sau cu telefonul smart.

Am văzut că începe să devină un trend liniștirea copilului în biserică cu un „divais” electronic. Evident că primii răspunzători sunt părinții. Dar nu voi cânta în corul acuzatorilor. Mai degrabă aș vrea doar să ridic câteva întrebări.

Evident că cei care n-au copii sau au copii mari vor ridica sprânceana încruntați spre părinții care folosesc gadget-urile pentru a-și ține copiii tăcuți în biserică. Tot așa mă aștept să procedeze și cei care predică. Și e greu să zici că n-au măcar un pic de dreptate.

Dar, de altă parte, uneori e greu chiar și pentru adulții responsabili să stea treji la predici fără conținut, la cuvântări monotone și cu totul irelevante pentru viața din cursul săptămânii, la discursuri ce repetă mecanic versete biblice sau teme prăfuite.

Nu e de ici, de colo să reziști două ceasuri cu atenția mereu trează și cu maximum de concentrare. Nici măcar părinții nu prea (mai) sunt în stare de așa ceva. Dar la adulți se găsesc mai ușor alternative sau scuze „spirituale”.

Totuși, nici asupra pastorilor sau vorbitorilor n-aș arunca ocara. Fiindcă nici situația lor nu e neapărat simplă și nici nu se cuvine să fie mereu singurii vinovați pentru orice nu merge bine sau nu ne place.

Altundeva vreau să duc această discuție. Cum va arăta enoriașul de mâine Citeşte mai departe…

(Sursa)

(Sursa)

Știm că noi, românii, suntem cei mai barbari, medievali și ignoranți locuitori ai UE. De aceea nu reușim nicicum să ne raliem valorilor lumii occidentale. Ne batem copiii, ne pălmuim femeile, ne comportăm ca niște rude sărace și needucate de la țară venite în vizită la neamurile lor civilizate de la oraș. Așa că, atunci când se nasc la noi tot felul de naționalisme gregare și agresive, n-ai cum să te miri. Deoarece n-am beneficiat, iată, nici de exercițiu democratic cu tradiție, nici de educație civică adecvată, nici de adeziunea la valorile europene – care sunt văzute îndeobește ca un standard al umanității contemporane.

Și iată că, totuși, printre cei civilizați, instruiți după toate valorile corespunzătoare și crescuți în spiritul libertății, al toleranței și al umanismului de cea mai înaltă ținută, apar niște manifestări numite adesea „naționaliste”, „xenofobe”, „extremiste”. Se manifestă spirit de „discriminare”. Adică exact chestiile alea de care eram acuzați noi, barbarii needucați cum trebuie.

Cum se poate explica totuși, că, după decenii sau chiar secole de educație de cea mai bună calitate, de cea mai rafinată esență umanistă și de cea mai progresistă ideologie, lovește iarăși reacționarismul desuet chiar în inima Europei?

Elitele noastre mediatice și politice – mai ales cele euroentuziaste sau progresiste – tratează cu condescenență aceste fenomene „extremiste” sau „populiste”. Și totuși, cum poți să cataloghezi ca „extremiste” asemenea tendințe care reunesc jumătate din populația Austriei, aproape o treime din populația Franței (mare patrie a valorilor umaniste luminate, care le-a exportat în toate direcțiile), segmente importante de cetățenii din Belgia, Danemarca, Grecia, și, în fine (dar cel mai elocvent) peste jumătate din populația Marii Britanii? Fiindcă există o tendință de a identifica euro-scepticismul și protestul față de UE cu propensiunea către „extremism” sau, cel puțin, cu un „conservatorism” sau „naționalism” nociv.

E clar că undeva trebuie să fie o eroare. Mai întâi, se pare că educația în spirit european – aia pe care vor „elitele” UE să ne-o exporte și nouă, retrograzilor – n-a reușit să rezolve probleme fundamentale ale indivizilor și ale societăților. Dacă ar fi reușit, atunci oamenii nu s-ar fi orientat în număr atât de mare spre alte ideologii, mai promițătoare. În paranteză fie spus, pare că aceste valori progresiste au succes numai în revizuirea moralității pe Bătrânul Continent.

Apoi, deși este evident că aceste largi segmente de populație au niște probleme pe care le vor rezolvate, iată că elitele – care chiar și-au însușit valorile – se dovedesc oarbe ca noapte la realitate. Această meteahnă îmi pare că reprezintă un eșec mult mai grav și mai răsunător al educației și al valorilor care ne sunt mereu prezentate ca model de urmat. Preferă să țină ca gaia mațul de „hate speech” și alte cuvinte pe care le rostogolesc abrambura în discursuri. Însuși faptul că știau deja de cel puțin 2 ani că există o reacție anti-sistem în multe țări europene, dar n-au reușit să facă mare lucru, dovedește cât de mare e inerția și cât de incapabil este sistemul să producă soluții prompte.

Cred că e de o aroganță sinucigașă să ai tupeul ideologic să ignori sau să dai vina pe Rusia pentru neliniștile a zeci de milioane de europeni sub pretextul că ar fi vorba despre „extremisme”, „naționalisme” (etichetele din această sferă semantică sunt folosite cu extrem de multă imprecizie și prezumțiozitate). Și chiar dacă ar fi toți așa cum se spune despre ei, cea mai normală și umană atitudine ar fi ca acești „extremiști” să fie ascultați, tocmai pentru a evita ca – pe fondul acumulării unor frustrări – să-și câștige celebritate și legitimitate politică adevărații extremiști, cei care nu doar vorbesc, ci acționează în moduri la care nici nu dorim să ne gândim. Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 19/06/2016

De ce au succes „sectele”?

Sunt probabil tot atâtea motive câți adepți ai sectelor există pe lumea asta, dar aș risca niște răspunsuri care au ca punct de referință creștinismul românesc (fie el ortodox dominant sau evanghelic minoritar). Iar prin „sectă” înțeleg aici orice grup care se desprinde dintr-o biserică recunoscută oficial și care poate fi doar separatist sau eretic în toată puterea cuvântului.

Dacă vă deranjează prea tare termenul „sectă”, din pricina încărcăturii sale peiorative, am putea discuta despre grupări independente, dizidente, care țin să se delimiteze de bisericile din care s-au desprins. Oameni care, invocând versetul cu „doi sau trei” care se adună în numele Domnului, pun bazele unei noi comunități.

Deși nu am făcut o analiză amănunțită, exită totuși câteva lucruri ce se remarcă în cazul celor care întemeiază sau se alătură unei grupări separatisete, când simte că în bisericile oficiale, instituționale nu se mai regăsește și nu mai experimentează o spiritualitate autentică. În textul de față voi discuta doar 3 aspecte.

1. Critica instituțiilor și a clericilor ordinați. Pentru separarea de tradițiile mai vechi sau mai noi existente, e suficientă o delimitare drastică de bisericile-instituții sau organizații. De multe ori, asta înseamă diabolizarea generală a instituțiilor cu caracter religios, denunțarea strategiilor instituționale, evidențierea viciilor prezente în funcționarea acestora etc.

În plus, pot fi luați în colimator și pastorii sau preoții care sunt angajați în slujba lor duhovnicească. Ei pot fi acuzați că fac totul din interes, că sunt preocupați de lucruri străine de adevărata misiune încredințată lor de Dumnezeu, că manipulează, trag sfori și urmăresc scopuri ascunse (poate chiar meschine). Există suficiente cazuri cu care pot fi ilustrate astfel de observații critice și de unde se generalizează foarte ușor. Iar cele mai utile exemple sunt cele ale unor oameni împotriva cărora, deși se impunea, instituțiile n-au luat nicio măsură sau, dimpotrivă, au încercat să mușamalizeze (cel puțin în aparență) incidentele.

Dacă, într-o grupare independentă, oamenilor li se demonstrează că nu e nevoie de vreo structură instituțională, cei care îndeplinesc roluri de coordonare refuză orice retribuție materială (și se susțin financiar din alte profesii), iar autoritatea supremă invocată este Biblia – într-o interpretare mult mai apropiată (cel puțin în aparență) de spiritul ei inițial – este foarte ușor de alimentat sentimente de antipatie față de creștinismul confesional, instituționalizat.

Este apoi criticată și răceala unor comunități care e pusă nu arareori în legătură cu ariditatea instituției. Această răceală este criticată atât la nivel de membri de rând, cât și în forurile conducătoare. Există, este clar, un creștinism birocratizat care poate fi oricând criticat legitim.

Constatând că bisericile instituționale pierd teren sau o iau pur și simplu razna (în raport nu doar cu Biblia ca etalon, ci și cu valorile pe care le promovau cu relativ puțin timp în urmă – după cum atestă cazul unor biserici protestante de tradiție), sunt destui cei care consideră că de vină este instituția însăși. Iar această convingere, odată formată, e aproape imposibil de demontat.

2. Critica opulenței și a beneficiilor financiare. E cea mai accesibilă metodă de decredibilizare a instituțiilor și a clericilor. Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 15/06/2016

Mineriadele și „Marea Uitării”

colaj mineriade

Cu fiecare an ce trece, mineriadele devin un coșmar tot mai îndepărtat. Sunt destui pentru care nici nu mai contează. Iar unii au chiar explicație teologică pentru indiferența lor. Nu neapărat față de mineriade, ci față de… trecut.

Totuși, a dori să se ajungă la judecarea făptașilor nu ține de răzbunare, ci de dreptate. De adevăr. Nu e o obsesie, ci consecvența cu un principiu.

E adevărat că nu are rost să te fixezi pe trecut. Dar e la fel de adevărat că trecutul nu poate fi ignorat. Și că nu trebuie ignorat.

Nu e vorba despre mineri, că ei au fost, cel mai probabil, manipulați. E vorba despre mineriade, fiindcă astea au fost organizate și girate.

Nu e vorba atât despre a pedepsi făptași (deși trebuie căutați criminalii), e vorba despre a restabili adevărul despre fapte și evenimente.

Nu e un exercițiu de masochism, nici o formă de frustrare nerezolvată, ci un demers reparator, o privire sinceră în oglindă.

Mineriadele și Revoluția sunt totuși minciuni plătite cu sânge. Citeşte mai departe…

Screen capture - la întâmplare

Screen capture – la întâmplare

Mă revoltă nonșalanța cu care apar în diverse locuri și spații mari somități ale vieții culturale văitându-se de situația dezastruoasă a culturii, a societății dezorientate, a spațiului public manelizat, a mijloacelor de informare tabloidizate și aservite nonvalorii. Deja am folosit prea multe neologisme, cred că m-am contaminat de marea cultură.

În fine, revenind, revolta mea vine din faptul că știu cu precizie că unii dintre acești bocitori înalt calificați sunt coordonatori de manuale, patroni de edituri (sau finanțatori prin proiecte și fundații) care scot manuale. Iar manualele, cel puțin la specialitatea pe care mă laud că o cunosc cât de cât (limba și literatura română), conțin suficiente tâmpenii și erori ca să ai cu ce umple încă un manual pe fiecare ciclu numai cu „erate”.

Se vorbește în permanență de simplificare, de reducere a cantității de informație, de încurajarea creativității. Vorbe! Povești! Aiureli! Nimeni din generația mea nu a auzit – până la liceu – de „eul liric”. Când am auzit întâia oară că asemenea noțiune se predă la școală, am crezut că e farsă de 1 aprilie. Nu era.

Oricum, poezia era deja destul de chinuită în școală. Comentariile kilometrice la un text de 2 strofe te făceau se te întrebi dacă într-adevăr asta „a vrut să spună poetul”. Dar să mai adaugi și alte noțiuni, ca să complici și mai mult existența copiilor, mi se pare aberant și iresponsabil. Cum să cultivi gustul pentru poezie, pentru frumos, pentru ideea care poate fi exprimată doar ca poezie (fiindcă altă cale nu este), când pentru elev cel mai important e să găsească cele 3-4 trăsături care demonstrează că înșiruirea de cuvinte din fața lui aparține „genului liric”? ASTA e miza cu care citesc copiii poezie în școală. Ce educație estetică? Ce simț estetic? Luați-vă gândul!

Dacă ați ști câte aberații (naive) am auzit vizavi de „eul liric”… Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 07/06/2016

„Relație personală cu Dumnezeu”

Sintagma din titlu („relație personală cu Dumnezeu”) este foarte dragă evanghelicilor și a devenit un adevărat automatism verbal în evaluarea credinței și a autenticității creștinismului. Orice creștin, indiferent din ce tradiție provine, este evaluat în funcție de această „relație” cu Dumnezeu.

Însă, odată cu standardizarea limbajului, conținutul acestei sintagme a ajuns să fie din ce în ce mai tehnic. Adică, relația cu Dumnezeu presupune, în general, o convertire, un botez (preferabil la maturitate – deci asumarea publică și conștientă a adeziunii la creștinism), o frecvență statutară a serviciilor de închinare ale unei biserici, niște fapte bune (sau, în formulare negativă, lipsa unor derapaje morale grave), „implicare” (fapt ce se traduce în diverse feluri: activism, contribuții financiare, disponibilitate).

În plus, relația cu Dumnezeu este accentuată – oarecum pleonastic – și cu adjectivul personală, ca şi când relaţia cu o persoană ar putea fi altfel decât… personală. Totuşi, cred că această subliniere suplimentară este semnul involuntar al unui deficit.

Vorbitorul obişnuit simte că nu e suficient să spună relaţie, ci trebuie să insiste că e o relaţie între persoane. Dar această precauţie de limbaj nu se răsfrânge benefic şi asupra realității la care ne referim.

Dacă relaţia „personală” cu Dumnezeu ar fi tratată în registrul caracteristic al relațiilor, ea n-ar mai fi atât de standardizată și de universalizată. Criteriile de… evaluare ar trebui să țină cont de toate experiențele noastre relaționale.

Căci adevărul este că, deși toate relațiile interumane ar trebui raportate (la modul ideal) la relația cu Dumnezeu, în realitate, fiecare relație pământească amprentează percepția pe care o avem despre relația cu Dumnezeu. Iar acest lucru se verifică mai ales în ce privește relațiile cu autorități.

De aceea răspunderea pe care o poartă părinții este atât de împovărătoare: fiindcă ei conturează în mintea copiilor o imagine implicită (și foarte adânc impregnată!) despre Dumnezeu. De aceea profesorii pot deveni foarte ușor „pricini de poticnire” pentru elevii care caută în ei creștinul și omul, nu doar dascălul. Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 04/06/2016

Merg la vot

votat

Merg duminică la vot. Și dacă n-ar fi pe cine să aleg pentru funcția de primar, tot m-aș duce. Fiindcă se aleg și consilierii. Iar dacă vrei să încurci bine un primar, o poți face votând niște consilieri care să-i facă viața grea.

De altfel, nici nu prea îmi pare o soluție bună ca primarul să aibă majorități confortabile în consilii. E sămânță mare de abuz în astfel de componență. Orice om politic trebuie să fie și un bun negociator. De ce să nu le dăm de lucru?

Cea mai interesantă surpriză de campanie a venit din tabăra PSD. În Oradea, PSD-ul pare chitit să se autosaboteze. Până și unul dintre slogane („Oradea merită ceva mai bun” – sau cam așa ceva) era suficient de ambiguu încât să poată fi interpretat împotriva candidatului lor… În fine, surpriza a fost că un tânăr candidat din partea PSD se străduia și reușea să răspundă civilizat, calm, unor atacuri destul de virulente. Ceea ce e un câștig în sine.

Sunt mulți oameni dezamăgiți de vot. Și n-o să le țin eu lecții electorale și de democrație. Dar unele lucruri tot se mai schimbă. Un om scos pe linie moartă sau un altul ajutat să intre într-un consiliu local sau județean și să mai schimbe o rotiță, un detaliu care pe urmă să conteze.

Pornesc de la fapte. 3 000 000 de români (unii îi numesc „proști”) au semnat pentru schimbarea unui articol din constituție. Deocamdată nu contează care. Potrivit regulilor jocului, e nevoie de doar 500 000 de cetățeni cu drept de vot pentru a iniția un proiect de revizuire.

Cifra semnatarilor reprezintă, grosso modo, sub 15% din populația totală a României și peste 15% din populația cu drept de vot. E, așadar, un eșantion mai mult decât reprezentativ. Procentual, este vorba despre o minoritate. Ar fi însă de discutat cât de reprezentativă, fiindcă e de presupus că între cei care n-au semnat părerile sunt împărțite și nu toată lumea e la fel de progresistă precum se sugerează.

Indiferent însă ce părere ar avea despre ideile și cerințele lor, cel mai bun lucru pe care un om cu capul pe umeri l-ar putea face e să încerce să asculte cu multă atenție ce vor atâția oameni să spună și să încerce să înțeleagă mesajul transmis. Acest lucru ar fi valabil și invers, dacă 3 milioane de cetățeni ar iniția un proiect în favoarea căsătoriilor homosexuale.

Orice altă atitudine denotă dispreț sau lipsă de interes pentru opinia celui de altă părere. Jurnaliștii și-o pot permite, fiindcă se reprezintă, în ultimă instanță, doar pe ei înșiși (sperând poate să convingă și pe alții), dar mult mai cinstit ar fi să li se acorde oamenilor respectivi posibilitatea să-și susțină punctul de vedere înainte de a fi judecați.

Un alt fapt de care trebuie ținut cont este că modificarea ce se vrea introdusă are două aspecte, unul principial, iar celălalt tehnic. La nivel de principiu, demersul vizează consolidarea unei cutume normative – de la care Biserica creștină nu s-a abătut niciodată – care a stabilit că familia este heterosexuală și monogamă. În ce privește aspectul tehnic, acest principiu devine operant prin limitarea căsătoriei  la uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie.

În acest moment, Codul Civil definește căsătoria astfel (art. 259, alin. 1): „Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiata în condițiile legii”); și „în sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie (art. 258, alin. 4). De asemenea, Declarația Universală a Drepturilor Omului (vezi art. 16) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (vezi art. 12) operează exact cu această definiție restrictivă: căsătoria se încheie între un bărbat și o femeie.

Important este, prin urmare, ce se clădește pe aceste definiții restrictive și aici intervin, evident, perspective concurente și contradictorii. Se vădește însă un fapt greu de contestat: definiția propusă de Coaliția pentru familii și cei 3 000 000 de semnatari este în acord deplin cu normele internaționale. Deci acuza de „homofobie” sau sugestia de bigotism ar trebui extinsă, strict vorbind, inclusiv la aceste acte normative și convenții internaționale!

Merită menționat că în comunism, la apogeul ideologiei și idealurilor stângiste, familia a fost păstrată în definiția restrictivă a creștinismului. Iar aspectul semnificativ ce trebuie luat în seamă e faptul că regimurile comuniste se opuneau fățiș creștinismului, negând existența vreunui Dumnezeu. Cu toate acestea, e interesant că păstrează ceea ce stângiștii de azi consideră a fi o definiție retrogradă, medievală, bigotă, restrictivă a familiei. Această normă morală ateistă este sărită din discuție și se sare doar la gâtul creștinismului. C-așa e acum la modă…

Modificarea articolului din constituție atrage după sine două implicații: (1) constată o stare de fapt, inclusiv sub raport juridic, și o consfințește ca principiu normativ; (2) previne o reformulare și o reinterpretare mai laxă a sintagmei „doi soți” care ar putea deschide posibilitatea ca și cuplurile homosexuale să aibă același statut.

Fără-ndoială că mai cu seamă această a doua consecință este avută în vedere de către Coaliția pentru familii. Citeşte mai departe…

sarbatoarea corturilor

Am parcurs cam un sfert din cartea lui Ioan T. Morar (care poate fi comandată aici) și anticipez că baptiștii, penticostalii și adventiștii români („pocăiții”) au motive să citească această carte, dar și să-i mulțumească autorului pentru că îi aduce în prim-planul cultural într-o lumină binevoitoare.

Personajul-narator din perspectiva căruia este relatată povestea vorbește ca un adevărat insider, iar meritul îi aparține, evident, autorului. Nu doar că surprinde elemente de atmosferă din anii comunismului din bisericile (neo)protestante, dar cunoaște jargonul, cunoaște dedesubturi, știe care sunt rânduielile, știe care sunt diferențele de interpretare dintre baptiști și penticostali, poate urmări un traseu teologic al personajelor – chiar dacă nu neapărat foarte detaliat.

Una peste alta, Cornel(ius) este o voce credibilă, calificată. Deși nu cunosc detaliile vieții duble de informator, ceea ce am aflat din lecturi accidentale, din mărturii ale unor oameni care au fost turnați sau din legende despre acele vremuri, iarăși îl fac pe Cornel o voce autorizată. El este turnătorul ajuns la vârsta confesiunilor, „vânzătorul” recrutat dintre membri.

Dacă ar fi să compar cu atmosfera din Cum să uiți o femeie, a lui Dan Lungu, Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 24/05/2016

Coaliția pentru familie și delictul de ipocrizie

(Print screen)

(Print screen)

Într-un articol relativ decent, dar tăios, autorul Dragoș Butuzea acuză Coaliția pentru familie de ipocrizie, în contextul depunerii a 3 000 000 de semnături pentru schimbarea definiției date căsătoriei în constituție.

E greu de înțeles foarte precis care este conținutul acuzei aduse acestei coaliții și de ce tocmai acum. Dacă coaliția este ipocrită, atunci înseamnă că și în urmă cu câteva săptămâni era tot ipocrită. Deci nu ipocrizia este cea care deranjează în primul rând.

Deranjează demersul catalogat ca fiind „un act de putere”, iar ipocrizia este folosită doar pentru discreditarea celor care promovează o anumită definiție a familiei – un truc logic foarte vechi și foarte popular. În sine, acuza de ipocrizie se prea poate să fie justificată, dar, chiar și în aceste condiții, propunerea rămâne validă în sine și rămâne în deplin acord cu valorile creștine promovate în ultimele 2 milenii de o Biserică, într-adevăr, cu multe deficiențe.

Trebuie făcută observația foarte importantă că această acțiune are în vedere modificarea definiției pe care o are căsătoria în constituție. Chiar dacă s-ar obține acest lucru printr-un referendum – gest democratic perfect valid –, nimeni nu poate obliga statul laic să interzică eventuale parteneriate civile între persoanele de același sex. Iar Coaliția pentru familie ar trebuie să fie conștientă, la rândul ei, de acest fapt.

Invocarea cheltuielilor Citeşte mai departe…

Când auzi cum sună și când o vezi scrisă pe burtierele televiziunilor, ideea salarizării după performanță în învățământ pare una cu adevărat serioasă și aproape revoluționară. În context, românesc evident.

Dar ajungem repede în „meandrele concretului” și trebuie să vedem cum se poate realiza performanță. Ce înseamnă performanță? Cine o evaluează? După ce criterii?

Actualmente, performanța (încă) se referă la olimpici și la numărul absolvenților care-și iau cu succes examenele finalurilor de ciclu. Alt criteriu care să poată fi evaluat nu există momentan. Iar în ce privește evaluarea, aceasta este una statistică și, în consecință, grosieră.

După această descriere tehnică, mai că îți vine a crede că „factorul uman” interferează foarte puțin cu evaluările. Dar iluzia se risipește repede când iei o felie ca să privești în secțiune realitatea „procesului educativ”.

De bine de rău, examenele naționale la final de clasa a VIII-a și a XII-a încep să aibă tot mai mici portițe de fraudare. Încă există un gol important: corectorii. Și orice dascăl care a ajuns măcar o dată la „corectare” (chiar și la simulările care se dădeau la nivel naţional, când existau acele „centre de corectare”) știe că presiunile sunt uneori aproape imposibil de suportat și de înlăturat. Îmi spunea o doamnă cu experiență – la o „simulare” – că nici nu concepe să pună o notă pe lucrarea unui fiu de dascăl înainte ca și părintele să fie consultat dacă e mulțumit de notă („măcar noi să ne ajutăm între noi”).

Dar aici ar fi și una dintre cheile de boltă pentru aceste examene. Căci, dacă dascălii ar decide să nu mai accepte pretențiile directorilor Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 10/05/2016

Când simpatia presei nu este de ajuns – cazul monarhiei

De ceva ani buni deja, față de Casa Regală se revarsă un val de simpatie din partea presei. Probabil cel puțin de la discursul Regelui Mihai I din Parlament, dacă nu chiar de mai înainte. În TVR există de mulți ani oameni care promovează tot ceea ce ține de monarhie prin diverse tipuri de materiale.

Tot mai vizibile sunt articolele și pozițiile favorabile monarhiei, manifestările de apreciere sau chiar elogii în toată regula. Probabil că ieșirea cu totul neinspirată a lui Băsescu din urmă cu câțiva ani a dat un suflu nou simpatiei față rege și față de ideea de monarhie.

Dar, chiar dacă lucrurile arată infinit mai bine decât în anii ’90, când Iliescu îl ținea pe rege afară din țară, cu orice preț, iată că nu e de ajuns pentru a câștiga un capital de popularitate consistent și mai ales determinat în planul faptelor. Și suficient nu pentru o restaurație, ci măcar pentru o redeschidere a discuției despre forma de guvernământ.

Se poate discuta mult despre legitimitatea republicii în România, despre nedreptățile comuniste care s-ar cuveni remediate, despre valorile pe care monarhia le-a promovat și apărat, despre beneficiile politice și sociale ale regalității, despre economii la buget, despre valoarea unui arbitru imparțial, despre prestanța unui cap încoronat, despre relațiile familiale cu marile case regale europene.

Iar astfel de discuții se și poartă. Însă nu se poate trece de un nivel teoretic, eventual simbolic. De un discurs (poate foarte temeinic, articulat și bine argumentat) suspendat în zona lucrurilor cu care, teoretic, mulți suntem de acord. Nu se ajunge la o discuție de fond asupra constituției, asupra formei de guvernământ, nu se ajunge la o alegere certă.

Oricum, Casa Regală pare dispusă să facă orice ca să se compromită singură și să-și îndepărteze simpatia pro-monarhiștilor. Dar acesta e un alt subiect care, iată, nu afectează bunăvoința cu care presa privește fenomenul.

Lipsesc încă suficiente ingrediente încât un eventual regim monarhic să nu devină un subiect serios, stringent, actual. Toată curiozitatea și lumina pozitivă în care este înfățișată regalitatea nu reprezintă decât niște dantelării istorico-teoretico-nostalgice, vrând-nevrând. Asta în condițiile în care chiar există argumente serioase în favoarea unui regim monarhic, inclusiv în experiența noastră românească. Citeşte mai departe…

Postat de: Teofil Stanciu | 10/05/2016

Reforma și Contrareforma în cifre rotunde

Teologi de frunte ai Reformei (sursa)

Teologi de frunte ai Reformei (sursa)

Fiindcă la anul se va împlini o jumătate de mileniu de la debutul oficial al Reformei și fiindcă tocmai am încheiat munca de pregătire la un Atlas istoric al Reformei, am reținut câteva date care ne introduc în atmosferă.

550 de la naștere și 480 de ani de la moartea lui Erasmus de Rotterdam (14661536), umanist creştin, unul dintre adversarii intelectuali de calibru ai lui Luther, cu care a purtat un dialog teologic de la distanță. Bursele Erasmus cred că au devenit mult mai celebre decât personajul istoric.

525 de ani de la naștere și 465 de ani de la moartea lui Martin Bucer (reformator protestant, 14911551), fost călugăr dominican, care a părăsit ordinul sub influența lui Luther. A încercat să medieze (fără succes, evident) între Luther și Zwingli – de altfel, nu este singurul protestant care a căutat să unească diversele facțiuni născute din Reformă (Melanchton sau Bulinger au fost alți doi mediatori fără sorți de izbândă). A lucrat în Strasbourg, iar după ce a fost alungat de acolo, a influențat Reforma în Anglia (ca profesor la Cambridge și contributor la a doua ediție a Book of Common Prayer).

520 de ani de la nașterea liderului anabaptist Menno Simons (1496–1561). Fost preot catolic, excomunicat ulterior, a acționat independent de ceilalți reformatori (chiar dacă există influențe) și este încadrat de obicei în ceea ce se cheamă „Reformă radicală”. Practica rebotezarea. Comunitățile menonite care-i poartă numele încă există pe harta lumii creștine.

480 de la moartea lui William Tyndale (1494–1536), reformator englez, executat pentru erezie. Traduce Noul Testament în engleză, iar traducerea circulă ilegal pe teritoriul Angliei, cumpărată de pe continent. Totuși moartea i se trage de la criticile ce vizau divorțului lui Henric al VIII-lea.

480 de ani de la prima ediție (în latină) a cărții  Institutio Christianae religionis (1536), tradusă la noi, din engleză(!), cu titlul: Invăţătura religiei creştine.  Calvin o va revizui și îmbogăți semnificativ pe parcursul vieții, până la edițiile definitive în latină (1559) și franceză (1560). 1536 e și anul în care, silit de către Farel, Calvin acceptă să sprijine reforma în Geneva, loc unde va și rămâne, cu un scurt exil de 3 ani, până la moarte.

485 de ani de la moartea lui Ulrich Zwingli (reformator elveţian, 1484–1531), survenită pe câmpul de luptă de la Kapel. Incidentul a rămas umbrit de reacția de satisfacție a lui Luther la moartea celui cu care nu a reușit să se pună de acord asupra interpretării euharistiei (la Colocviul de la Marburg).

485 de ani și de la moartea lui Johannes Œcolampadius (reformator de origine germană, 1482–1531), care a activat în cantoantele elvețiene, unul dintre colaboratorii lui Zwingli. A condus mișcarea de reformă din Basel și Berna.

470 de ani de la moartea lui Martin Luther (1483–1546), cel asociat îndeobește cu moșirea Reformei. Un personaj complex, a lăsat o dâră inconfundabilă în istoria Bisericii. Adulat sau detestat, elogiat sau contestat, rămâne un erou și un caz, un lider cu bune și cu rele. Orice încercare de simplificare în discuția despre acest reformator ar trebui evitată cu încăpățânare.

460 de ani de la moartea lui Thomas Cranmer (primul arhiepiscop protestant de Canterbury şi reformator, 1489–1556), unul dintre martirii protestanți pomeniți apoi de Foxe în Cartea martirilor. A impus folosirea Bibliei în limba engleză și s-a ocupat de redactarea cărții de căpătâi a anglicanismului ulterior: Book of Common Prayer.

460 de ani și de la moartea lui Citeşte mai departe…

Older Posts »

Categorii

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

Istorie Evanghelica

Sine ira et studio

Timposibil

Timpul nu ne aşteaptă la infinit să vorbim.

Vasile @ Cluj

ortodox » baptist » ortodox

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 421 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: