Postat de: Teofil Stanciu | 07/12/2016

Scurt îndrumător pentru cetățeanul turmentat

vot

Mai mereu, alegerile vin peste noi cu atâta incertitudine că votul seamănă adesea cu o loterie. Când vezi ce votează și cum se răzgândesc cei pe care i-ai votat, e normal să devii tot mai circumspect. Când afli pentru ce fapte sunt condamnați, e firesc să te revolți și să-ți mesteci neputincios frustrarea. În toată această nebuloasă, se pot trasa totuși și câteva direcții călăuzitoare. Poate că unora le-ar putea fi de ajutor o clasificare a tipurilor de vot.

Votul politic sau imobil. Există oameni care nu votează în primul rând programe sau persoane, ci partide. Fie din convingere politică, fie din reflex, aceștia aleg sistematic același însemn electoral oriunde îl văd. Nucleul dur al adepților acestui stil de vot nu reacționează la nimic. Candidații pot fi oricum și oricine, pot fi genii politice și monumente de integritate sau lepre morale. Ștampila se oprește mereu în aceeași rubrică.

Votul moral și/sau ideologizat (militant). Acest vot este unul de dată recentă în România. Și nu are vreo legătură cu moralitatea ca atare a celor votați, ci cu ideile morale pe care ei (pretind că) le apără. Alegătorul nu face neapărat o radiografie morală a aleșilor, nici un inventar complet al diverselor convingeri care îi animă, ci evaluează totul din perspectiva câtorva principii morale de acută actualitate. Candidatul sau partidul este votat fie pentru că îmbrățișează (la nivel declarativ) valorile tradiționale, fie că promite să fie progresist. În cazul nostru, se pare că avem un singur partid care își exprimă clar adeziunea la un asemenea set de valori: ANR, condus de Marian Munteanu, care se declară susținător al familiei tradiționale și al valorilor creștine.

Votul pragmatic. Aici intră votul contra sau răul mai mic. Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 03/12/2016

Credința și morala unui pacifist – Hacksaw Ridge

Fiind catolic practicant declarat, Mel Gibson este în general urmărit cu atenție de către creștinii de toate culorile atunci când mai vine cu câte un film. Iar în Hacksaw Ridge, creștinismul este pe față, fără ascunzișuri, ba chiar e parte însemnată din miza filmului.

Din punct de vedere politic, interesant însă mi se pare faptul că, într-un context în care mulți creștini (nu doar americani) pledează fervent pentru dreptul de a purta armă, personajul lui Mel Gibson, Desmond Doss (jucat foarte convingător de Andrew Garfield) pe numele său, refuză inclusiv din motive religioase să poarte o armă tocmai în mijlocul războiului.

Doss nu este un laș, ba dimpotrivă, este un tip extrem de curajos care, însă, apelând la un coctail de experiențe personale și prescripții religioase, decide că, indiferent de situație, nu se va folosi niciodată de armă ca să omoare vreun inamic, ci va merge pe front ca doctor neînarmat. Acolo unde norma e să omori, el vrea să meargă numai să salveze vieți, dar fără să se apere.

Unii l-ar considera un mare fraier, iar Doss nu ar fi avut nimic împotrivă. Fiindcă pentru el important este să fie lăsat să ajungă pe front, căci consideră că are o datorie față de propria țară și conștiința nu-i permite să stea pe margine.

Din punct de vedere moral, el este o anomalie în armata aflată în stare de război. Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 01/12/2016

De ziua națională, două vorbe despre străini

Unul dintre lucrurile care m-au frapat cel mai tare când am citit Pentateuhul a fost atenția de care se bucură străinii, nevoiașii și grupurile vulnerabile în legea mozaică. Evreii erau mereu povățuiți cum să se poarte bine cu aceștia.

În ultima vreme, mă frapează stăruința cu care străinii devin dușmanii poporului (român). Am scris mai multe texte în care pledez pentru patriotism, în care chiar găsesc că există ceva bun (chiar dacă pervertit) în manifestările naționaliste ce par să cunoască un reviriment în Europa și nu numai.

Însă găsesc cu totul revoltător și imoral faptul că acum a fi străin devine în sine o vină în gura unor indivizi fără scrupule, dar care pozează în mari patrioți și s-au apucat să vâneze cu sârg vânzătorii de neam și țară.

În loc să discutăm despre legi, principii și virtuți (morale sau sociale), ni se propune să discutăm despre etnii, despre cetățenii și despre niște presupuse calități ale românismului în sine. Ca și când a fi român sau a cotcodăci naționalist poate anula mârlănia, caracterul infect, mojicia, corupția sau lichelismul.

Ca și când o crimă săvârșită de un român ar fi mai brează decât una comisă de un străin. Sau ca și când am ști prin definiție că românii nu fură, nu tâlhăresc, nu prădeaza țărișoara și nu îi dezavantajează pe români.

Pentru a ridica puțin colțul preșului sub care se încearcă dosirea mizeriei, e suficient să ne amintim de privatizările făcute de patrioții feseniști și pesediști până prin 2004. Sau să ne amintim cât de bine o duceam, cât de puțină corupție aveam și cum huzuream material și spiritual înainte să intrăm în UE – moment de la care, evident, a început marele nostru declin.

Sau poate că, de fapt, ce vor să zică unii dintre naționaliștii pentru care cel mai mare păcat e să fii străin e că orice formă de împilare, înșelăciune, jaf, dispreț sau crimă e mult mai dulce când e pur-sânge românească. Nu se compară un dezinfectant diluat românesc – care te poate omorî cu zile – cu unul produs de „big farma”! Al nostru îți doinește românește la căpătâi, ca să treci pe lumea cealaltă într-o atmosferă îmbibată de tradiții și eresuri străvechi, ce urcă până la Deceneu și Zamolxes! Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 11/11/2016

Cât de proști sunt cei care (nu) votează cu Trump

face_or_word_liar_label_1478820433_79_117_26_170

Mass-media internațională, de o anumită factură (greu de precizat natura ei exactă, din punctul meu de vedere), sugerează că Trump a fost ales mai ales prin votul prostimii. Mai direct sau mai voalat, se sugerează că alegătorii republicanului sunt niște oameni cu înțelegere limitată și IQ mic.

Se prea poate să fie adevărat, dar democrația nu înseamnă nici meritocrație, nici noocrație (dominația celor mai deștepți), ci e un exercițiu de bună conviețuire între proști, deștepți, bogați, săraci, tineri, bătrâni, educați, analfabeți, creștini, atei, negri, albi, hispanici etc.

Nu m-ar interesa deloc chestiunea dacă n-ar apărea aceleași reflexe și la noi. Unde mereu se împart oamenii în deștepți și proști în funcție de vot, în funcție de atitudinea față de subiecte fierbinți ale zilei etc.

Și iarăși nu m-ar interesa foarte tare dacă n-aș vedea același reflex și în tabăra creștină, care se raliază acestor catalogări și folosește etichete din același material, bazate pe la fel de atentă și înțeleaptă analiză. Etichetele sunt, evident, confortabile, dar cât adevăr conțin ele la urma urmei?

A aplica un calificativ colectiv precum „proști” te scutește de o analiză mai aprofundată. Dar, chiar dacă această catalogare ar fi statistic și faptic adevărată, prostia e totuși – privită din perspectiva IQ-ului – un dat greu de schimbat, dacă se poate schimba ceva. Marjele de modificare a IQ-ului sunt considerate semnificative doar dacă trec de 5 puncte, însă nu există (spun Ciancilo și Sternberg) studii care să ateste cu certitudine că se pot obține îmbunătățiri ireversibile.

Așadar, putem conchide cu o probabilitate mare că proștii nu sunt vinovați de nivelul lor intelectual. Prin urmare, nu sunt demni de disprețul deștepților. Și au dreptul la un punct de vedere în societate pe baza unor principii de conviețuire stabilite prin legi considerate umaniste, drepte, vizionare – precum constituțiile democrațiilor solide. Or a sugera că votul proștilor e de calitate inferioară deja introduce o diferențiere arbitrară și, evident, profund nedreaptă măcar sub aspect legal.

Și mai interesant e faptul că proștii au reușit să contracareze prin vot un sistem de mediatizare care presa constant candidatul republican și îl dezavantaja explicit în detrimentul mult clamatului principiu al obiectivității și în detrimentul deontologiei.

Aroganța cu care sunt tratați proștii de către diverși reprezentanți ai deștepților mă face să cred că, de fapt, acești proști nu prea au fost ascultați Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 08/11/2016

Câștigători fără trofee

steinbeck-carti

Steinbeck. Un autor fascinant, o descoperire târzie. Îndeajuns de târzie încât să regret că nu s-a întâmplat mai devreme. I-am citit romanele care l-au făcut celebru (La răsărit de Eden, Șoareci și oameni, Iarna vrajbei noastre sau Fructele mâniei), dar și scrieri mai puțin populare (Către un zeu necunoscut, Jurnal rusesc).

Dacă înțeleg eu corect una dintre ideile dindărătul romanelor sale celebre, Steinbeck surprinde o mutație fundamentală a sufletului occidental: trecerea de la a fi și a face către a parveni și a părea. De la fapte și realizări ca atare, la CV – ca descriere sumară și laudativă de sine. De la omul cu biografia lui oscilantă, inegală, la omul cu o biografie „de succes”, uniformă și cosmetizată ca să dea bine. De la omul al cărui trai mai bun este rodul unor eforturi, către omul al cărui trai mai bun poate fi (exclusiv!) și trebuie să fie (măcar într-o anumită măsură) rodul unui exercițiu de imagine.

Cel mai bine se vede acest lucru în Iarna vrajbei noastre, unde fiul personajului principal masculin nu se sfiește să mintă, să înșele, să obțină beneficii din ceea ce pare a fi, știind că există riscul să fie prins, dar fără să-i pese de asta. În Fructele mâniei, această schimbare ia forma inumană a suprimării fizice a celor săraci pe motive de… rentabilitate economică. Chiar când devin evident inumane, regulile economiei sunt folosite pentru a păstra aparența de respectabilitate și onorabilitate a celor avuți, puternici, potenți.

Evident că autorul poate fi repede acuzat de stângism, dar, dacă evenimentele din Fructele mâniei sunt inspirate din fapte reale (așa cum spune autorul, care pornise inițial să facă un reportaj despre okies – fermieri modești din Oklahoma, alungați de pe pământurile lor printr-o manevră perfect legală, dar absolut criminală, a băncilor și marilor proprietari), atunci astfel de încadrări devin complet irelevante, pentru situația concretă.

Aici se potrivește foarte bine sloganul „nothing personal, it’s just business”, Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 31/10/2016

Atlas istoric al Reformei

Atlasul Reformei-cover.indd

În primăvara acestui an, am petrecut mai bine de o lună lucrând la această carte, afundat în date, nume, evenimente legate de perioada Reformei. A fost însă o plăcută trudă, căci, deși nu-mi place să-mi încarc memoria cu date istorice (decât dacă sunt absolut necesare), istoria mi se pare fascinantă prin ceea ce spune despre oameni, despre credințe, despre idei, despre instituții, despre moșteniri ș.a.m.d., dar și prin multitudinea cauzelor care contribuie la o anumă turnură a lucrurilor.

Istoria modernă a Europei nu poate fi înțeleasă adecvat, la modul serios, dacă este ignorat momentului Reformei. E un punct de răscruce nu numai în istoria Bisericii în general, ci în istoria lumii, fiindcă tot ce s-a întâmplat între Wittengerg, Roma, Wartburg, Zurich și Geneva s-a răsfrânt, foarte repede, asupra întregului mapamond.

Prea multe se datorează protestantismului ca să poată fi trecut cu vederea. Prea multe se reproșează protestantismului ca să poată fi tratat superficial. Iar Atlasul istoric al Reformei se remarcă tocmai printr-o abordare care încearcă să păstreze lumina onestității istorice asupra acelei perioade.

Am remarcat adesea o tendință de idealizare a Reformei și reformatorilor, manifestată mai ales printre urmașii acestei ramuri creștine. Dublată de o diabolizare aproape absolută a Bisericii Catolice din acele vremuri. Tim Dowley (autorul textelor din atlas) reușește să evite ambele capcane.

Evită, de asemenea, și Citește mai mult…

miting-oct-2016

Foto: Darius Cornean (folosită cu permisiune)

Am fost sâmbătă în stradă, în Oradea, cu toți „fanaticii”, „habotnicii”, „proștii”, „bigoții”, „bătrânii” și cum vor mai fi fost ei numiți. Considerând însă că s-ar putea să nu fiu chiar un spălat pe creier, oligofren sau cu alte metehne care – după unii foarte agresivi – sunt singurele care fac posibilă credința, mi-am zis că aș putea articula niște argumente pentru gestul meu.

Mai întâi, să elimin aspectele negative. Nu am ieșit ca să aibă liderii sau organizatorii cu ce se făli. Foarte puțină istorie recentisimă. În iarnă, când s-a protestat pentru a atrage atenția opiniei publice asupra cazului Bodnariu, am ieșit din solidaritate cu familia. Chiar și după cele mai precaute interpretări, venite pe canale oficiale, dinspre Norvegia, situația era cel puțin suspectă de abuz.

N-am ieșit atunci pentru orgoliul unor pastori sau organizatori globali, n-am ieșit ca să se obțină un număr cu care să se poată ei trufi (deși e bine când sunt mulțimi mari în sprijinul unor cauze nobile, pentru că atrag mai ușor atenția), n-am ieșit nici ca să ameninț Norvegia, n-am ieșit nici pentru dreptul tradiționaliștilor de a-și altoi copiii după bunul plac, fără amestecul forurilor competente. Dar știu și am știut și atunci că toate aceste interpretări sunt posibile și că există riscul unor deturnări fără legătură cu problema de fond.

După același model, sâmbătă am ieșit pentru că susțin valorile creștine tradiționale și cred că este un drept democratic perfect legitim ca aceste valori să fie afirmate liber în spațiul public. Oricine susține altceva are probleme semnificative de percepție a democrației.

N-am ieșit însă pentru a schimba definiția din constituție, ci pentru a susține demersul democratic al unui referendum care poate sau nu schimba articolul din constituție. Indiferent de rezultat, referendumul (dacă va fi validat) va reprezenta atitudinea, de la acel moment, a poporului român față de acest subiect sensibil. Irlanda a decis prin referendum că permite căsătorii între persoane de același sex. SUA însă a decis prin Curtea Supremă.

Am mai ieșit în stradă tocmai pentru că nu am încredere în elitele care vor să impună moravurile publice. Și pentru că nu am suficientă încredere în politicieni. Dar și pentru că nu mi se pare legitim ca o chestiune de moravuri publice să fie tranșată de un grup extrem de restrâns de persoane (ca în cazul SUA, unde și dreptul la avort și cel la căsătorie între persoane de același sex a fost decis exclusiv juridic). Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 20/10/2016

Ce se poate înțelege din discursul pastorului Viorel Iuga

În mesajul public al pastorului Viorel Iuga sunt câteva probleme care merită luate în discuție. În primul rând, este foarte greu de stabilit în numele cui vorbește președintele Cultului Baptist. Dacă vorbește doar în numele acestei organizații, atunci, din punct de vedere tehnic, reprezintă o minoritate religioasă aproape neglijabilă pentru termenii categorici în care e formulat mesajul. Într-adevăr, s-a dovedit că evanghelicii se pot mobiliza ca să devină vizibili, dar nu și ca să devină decisivi pentru o decizie politică în România. N-aș exclude cu totul o astfel de posibilitate, dar deocamdată nu avem vreun precedent.

În orice caz, chiar dacă s-ar limita să vorbească în numele cultului pe care-l conduce dumnealui, cunosc suficient de mulți baptiști care nici plătiți nu s-ar prezenta la urne, iar de votat (cei care vor să voteze), adesea votează așa cum îi taie capul sau le dictează inima. Și cred că e bine că-i așa. Îmi sunt încă foarte proaspete în minte ciorovăielile frățești (inclusiv cu argumente teologice și morale) pro și contra Băsescu, pro și contra Crin, pro și contra Geoană, pro și contra Iohannis. Îmi amintesc cum prin unele biserici baptiste se perindau useliști și erau recomandați ca opțiuni valide (teologic) poporului credincios, iar în alte biserici același statul îl aveau contracandidații pedeliști.

Și poate n-ar fi lipsit de interes să amintim că, înainte de alegeri, nu Iohannis a fost să viziteze o instituție baptistă de învățământ superior, fapt ce poate fi interpretat în fel și chip. Iar cel care a fost într-o astfel de vizită nu susține valorile tradiționale (decât cel mult din oportunism). Așa că nici nu mi-ar trece prin gând că baptiștii pot fi convinși să voteze toți, obedient, pentru sau împotriva unui anumit candidat.

Tot în ce privește cultul, în documentele oficiale, nu există vreo distincție făcută între căsătorie civilă și căsătorie religioasă, iar cea religioasă este considerată un „serviciu special”.

Dacă vorbește în numele valorilor creștine, atunci inclusiv acest discurs ar trebui să le conțină. Or amenințarea cu votul ține de strategii politice – e, la limită, o tentativă de manipulare –, nu de principii biblice sau morale. Citește mai mult…

Nu mai sunt în vogă școlile separate în funcție de genul elevilor. Deși ar fi interesant de analizat prin ce se deosebeau programele de învățământ ale școlilor de fete de cele din școlile de băieți. N-am de gând, în acest text, nici să mă pronunț în ce privește diferențele sau discriminările de gen: nu intru în disputa egalității, complementarității sau subordonării dintre sexe.

Scopul meu e mult mai modest, dar cred totuși că subiectul este reprezentativ pentru anumite tendințe și năravuri, astfel că poate oferi o perspectivă ce trece dincolo de obiectivele mele imediate.

Am remarcat că, atât explicit, cât și implicit, fetele sunt mereu educate cum să nu fie victime. Cum să nu se lase atacate, seduse, păcălite, umilite, dezavantajate. Și asta apare sub diverse forme în discursuri publice, în sfaturi și preocupări părintești, în atitudini față de diverse situații.

Să luăm, de pildă, cazul avortului. Atenția se concentrează atât de mult pe mama însărcinată, încât nu se mai discută decât rarisim că ea nu a ajuns în situația de a alege un avort prin fertilizare in vitro sau prin autopolenizare. Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 27/09/2016

Ne-oamenii

By IggyOblomov (sursa)

By IggyOblomov (sursa)

Când îi asculți (prea mult!) pe teoreticieni, predicatori, moraliști, politicieni, dăscăloși de ocazie și alții asemenea, chiar poți ajunge să crezi că există oameni făcuți numai din calități sau numai din defecte. Ori că într-un om contează numai anumite trăsături, altele fiind nesemnificative din perspectiva întregului. Sau să există o singură culoare dominantă a fiecărui caracter.

Sau poți fi ispitit să crezi că virtuțile și viciile se pot separa net, definitiv, clar. Sau că rădăcina viciilor poate fi extirpată cu totul dintr-un suflet. Sau că sufletele, caracterele, oamenii sunt niște obiecte măsurabile, cântăribile, ușor încadrabile (sfinții, păcătoșii, retrograzii, progresiștii etc.).

Ești tentat să uiți că o virtute poate să se preschimbe numaidecât într-un viciu când devine titlu de glorie. Că un defect poate consolida un caracter. Că un într-un suflet impulsurile sunt întotdeauna amestecate. Că binele și răul se combină în proporții variabile în orice caracter. Că nu există judecător fără păcat. Nici păcătos fără un dram de speranță. Că viața e întotdeauna mai mult decât se poate surprinde într-o caracterizare, într-un cv sau într-un necrolog.

Că oamenii sunt vii, mișcători, fluizi, contradictorii, surprinzători. Și în bine, și în rău. Că sunt mai mult decât se vede și de cât spun alții despre ei că ar fi. Că nu sunt rodul unei singure alegeri (bună sau proastă), ci o sumă de alegeri, cu motivațiile lor și cu toate condiționările involuntare ale acestor motivații.

Și te trezești, uite-așa, încercând să înțelegi niște abstracțiuni trunchiate, să stabilești relații cu niște etichete imprecise, să judeci niște abrevieri generalizate ilicit. Nu mai interacționezi cu oamenii vii, cu niște ființe cu o istorie proprie, cu luminile și umbrele caracterului lor. Ci dor cu măști, cu indici, cu categorii.

N-aș spune că generalizările sunt rele, că teoriile sunt nocive. Dar sunt bune în măsura în care Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 20/09/2016

Șansa învățământului

În ciuda faptului că se vorbește foarte mult despre carențele din învățământ, despre ce și în ce fel ar trebui schimbat, despre mentalități învechite, despre teme aberante și despre lipsa de atenție pentru „produsul finit” al procesului educațional – elevul –, ci care s-au prezentat cuminți la început de an școlar vor învăța după aceleași programe, vor avea aceeași profesori, vor fi nevoiți să se conformeze acelorași cerințe.

Asta se întâmplă și din pricina inerției cadrelor didactice, dar și din cauza faptului că deocamdată se discută vorbe și cam atât. De fapt, de vreo 25 de ani se întâmplă, în mare, cam același lucru: discuțiile se desfășoară pe un plan teoretic, general, iar realitatea se degradează în școală, în clasă, în dreptul fiecărui elev.

Se propun soluții europene, finlandeze, montessiriene și cine mai știe de ce fel. Unele bune, evident. Altele, mai degrabă experimentale. Iar altele, pur și simplu inveții ideologice inepte.

Problema cea mare este că, chiar dacă s-ar adopta azi o soluție salvatoare, ar trece încă ani până când această soluție să ajungă în cele mai îndepărtate cătune ale țării. Deci este o certitudine că această atmosferă apăsătoare și lipsa de speranță și de orizont vor mai persista în școlile românești.

Și atunci, care este șansa învățământului? După părere mea, dacă ne referim la învățământul de masă, șansa stă în redescoperirea rezervelor de umanitate ale profesorilor în „complicitate” cu managementul școlii.

E greu să demonstrez cu cifre această teorie, dar, în practică, știe fiecare părinte că profesorii care se arată umani câștigă inima copiilor. Profesorii care nu răbufnesc necontrolat în clase, care nu pedepsesc pe toată lumea pentru un caz izolat, profesorii care nu tratează copiii ca pe niște obiecte, profesorii care nu-și obligă elevii să ia meditații (cu ei) ca să treacă clasa, profesorii care nu umilesc copii, profesorii care nu se comportă de parcă doar materia lor ar exista pe lume, profesorii care nu sunt ranchiunoși, suspicioși sau răzbunători. Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 19/09/2016

Creștinii încă-l mai așteaptă pe mesia?

Nu, categoric, nu, am putea răspunde în mod automat. Doar exact prin asta se disting de iudaism – creștinii cred că Isus este Mesia cel promis, pe când adepții iudaismului încă îl mai așteaptă.

Și totuși, la o privire mai atentă, începi să ai îndoieli. Nu în plan teologic. Ci în plan geo-politic. Unde creștinii par în continuare în așteptarea unui mesia care să rezolve problemele internaționale. Adică exact acel gen de mesia pe care, în mod eronat (spunem noi), îl așteptau contemporanii lui Isus care n-au fost capabili să-i recunoască statutul mesianic.

Această așteptare se vădește în mai multe arii de interes. Pe de o parte, există o reală (și justă!) preocupare pentru bătăliile morale (avort, homosexualitate, eutanasie, definiția familiei etc.). Pe de alta, se manifestă îngrijorarea față de atacurile la care sunt supuși creștinii în diverse contexte ostile (fundamentalismul islamic, comunismul chinez, tirania nord-coreeană, secularismul occidental etc.).

Pe acest fundal, când apare câte un personaj care promite să rezolve politic chestiunile litigioase în favoarea creștinilor, brusc este copleșit de un val de simpatie ca și când ar fi împlinirea așteptărilor mesianismului politic. În această situație a fost, până nu demult, marele șef de la Moscova, însă s-a dovedit un trădător al cauzei, atunci când a interzis „prozelitismul”. Acest fapt ar trebui să dea de gândit mai ales celor care-l promovau ca mare apărător al creștinătății (în general).

Recent, coroana mesianică i-a fost repartizată Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 03/09/2016

De ce iliescianismul este mai rău decât băsismul

Proteste anii 90

Mai nou, fostul președinte Iliescu pare să fie privit cu crecândă simpatie și e oarecum regretat, fiindcă există convingerea difuză că avea capacitatea să stabilească un echilibru liniștitor între implicare partizană și neutralitatea cerută prin fișa postului prezidențial . Mai ales după impresia lăsată de dublul mandat băsist (cu președinte „jucător”), dar și în contextul primelor concluzii la prestația noului președinte („turist”), sunt oameni care se întorc cumva nostalgic spre anii ’90 și primii patru ani din noul mileniu. În acest bilanț, ca o umbră fantomatică apare și dispare rapid în negura istoriei și mandatul CDR-Constantinescu – învinșii sistemului.

Culmile vulgarității și ale scandalului atinse în perioada băsesciană au lăsat urme puternice chiar și printre susținătorii onești ai prezidentului, dar care și-au luat libertatea să gândească singuri, să nu se supună ideologic și slugarnic unor directive care să le spună cum să citească realitatea.

Cu toate că războiul politic și mediatic al mandatului lui Băsescu a stârnit reacții și pasiuni aprige, nocive, care nici măcar nu s-au stins încă (există oameni și instituții media blocate încă într-un antibăsism rezidual), cred că iliescianismul a fost în esența lui mai rău decât băsismul și vreau să aduc câteva argumente pentru această teză.

În decembrie 1989, România avea șansa să se reașeze într-o normalitate socio-politică la care unii sperau încă de prin 1947-1948. A fost un moment unic, despre care e greu de crezut că va mai reveni în viitorul apropiat în acea formă. Comunismul sovietic se dizolva, în Europa de Est bătea un vânt de libertate, se deschideau cărțile adevărului cu privire la „orânduirea socialistă”, începeau să se vadă limpede și fără cosmetizări ororile, eșecurile pe toate planurile, minciunile atent construite etc.

În aceste condiții, în România se instaurează, cu consecințe greu de estimat, tocmai iliescianismul, care, înainte să fie bine fixat și legitimat, girează mai mult sau mai puțin intenționat (sperăm să aflăm cândva) încă niște crime, care să se adauge la pomelnicul victimelor comunismului. Despre aceste crime, în regimul iliescian nu se va putea vorbi deloc, dar se va simula convingător faptul că există toată deschiderea să se vorbească. Un simulacru copie la indigo după stratagemele comuniste consacrate.

Iată câteva lucruri care se pot și trebuie imputate regimului iliescian, care a acționat în fiecare caz în funcție de niște interese ce pot fi presupuse, dar nu au fost, în niciun caz, „interesele poporului român” – pe care toate cele trei garnituri de demnitari iliescieni pretindeau că-l slujesc și-l apără de cine știe ce primejdii, mai ales externe.

Lipsa unui proces de condamnare a comunismului. Condamnarea ar fi fost necesară nu pentru a potoli setea de răzbunare a celor oprimați, ci pentru reabilitarea unor adevăruri esențiale. La mijloc erau crime, familii distruse, personalități mutilate – toate în numele unei ideologii care se folosea de un ipotetic bine care trebuia instaurat cu preț de sânge. Unul dintre efectele pe termen lung, dar nu cel mai grav, al lipsei de interes în ce privește adevărul despre comunism este nostalgia pe care o resimt românii în raport cu trecutul și cu persoana lui Ceaușescu.

Din păcate, nu avem cum să estimăm care ar fi fost rezultatul unei confruntări prompte cu adevărul despre răul intrinsec, constitutiv al comunismului. Putem doar aproxima, văzând cum afectează recunoașterea adevărului o persoană sau o familie (sau, negativ, cum afectează fuga permanentă de adevăr) sau să privim în istorie la un moment precum Procesul de la rnberg.

Așa cum s-a făcut el ulterior, procesul comunismului și condamnarea oficială lasă posterității măcar un document consistent în care se recunosc orori și se denunță boala. E un diagnostic tardiv, dar tot e mai mult decât nimic. Cu totul alta era însă atmosfera și receptivitatea populară la o condamnare a comunismului în anii ’90.

Demersurile paralele de arheologie a crimelor comunismului poartă mărcile specifice ale unor instituții, persoane, organizații. La un moment dat, exista chiar o luptă pentru întâietate în lupta pentru denunțarea ororilor comuniste. Există organizații cu puternice accente naționaliste care și-au cules martiri proprii dintre victimele închisorilor. Gulagul comunist românesc a devenit subiect de dispute tocmai între cei care doreau să-l demaște, subminând o dată în plus credibilitatea acestui demers.

În acest context, „Memorialul durerii” inițiat în ani ’90 poate fi văzut și ca o supapă lăsată premeditat și precaut de regimul iliescian. Există și două posibile explicații pentru această variantă și care țin de practica sistemelor comuniste: (1) supape care să mențină tensiunea socială la un nivel acceptabil; (2) critica greșelilor făcute de regimurile comuniste anterioare pentru a alimenta iluzia unui progres – s-au practicat ambele și în România, și în URSS. Chiar dacă așa ar sta lucrurile, nu se poate deduce de aici nimic despre calitatea și importanța în sine a documentarului, care rămâne un material de referință.

Nesancționarea călăilor și a complicilor din sistemul represiv. Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 02/09/2016

Când toți devin romani și vor sânge

Mi-a rămas ca un cui în minte o replică (pusă în gura lui Pilat) din filmul Ben-Hur: „Look at them [cu referire la spectatorii iudeii din tribunele arenei]. They want blood. They’re all Romans now.” (Uită-te la ei. Acum toți sunt romani și vor sânge.)

Replica apare în contextul în care, Ilderim, proprietarul carului și cailor cu care concurează Iuda Ben-Hur, merge să-și exprime părerea de rău (absolut formală) pentru faptul că Messala pierduse întrecerea și era grav accidentat. Iar Pilat răspunde că nici nu poate fi vorba despre vreo pierdere, după care își etalează – prin cuvintele menționate – adevăratul câștig.

Pericolul de a vrea sânge mi se pare a fi foarte prezent azi. Sub forma alunecării sub spectrul diverselor ideologii care împart oamenii în cei demni să trăiască și cei care nu merită să trăiască. Indiferent dacă această alunecare se produce sub imboldul fricii, al ignoranței, al urii sau al derutei, nu cred că există o scuză suficient de bună pentru justifica asemenea ideologie.

Mă surprinde disponibilitatea mare de a accepta (cel puțin teoretic) împărțirea oamenilor în vrednici să trăiască și buni de omorât. Pentru unii, pretextul e un câine mort, un animal împușcat la vânătoare. Pentru alții, împărțirea se face în funcție de principiile morale. Iar alții folosesc terorismul sau islamul ca criteriu. Evident, există o diferență de grad, pe care nu vreau s-o minimalizez, între gravitatea diverselor manifestări sau acțiuni. Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 01/09/2016

Cristamela n-are unde sta

Vă era dor de Cristamela? Ei bine, iată ce-a mai pățit de data asta. Ieșise și ea, zburdalnică după cum o știți, în parc să se joace. Și bineînțeles că s-a jucat așa cum te aștepți să se joace un copil plin de energie. E de așteptat că a și obosit de la o vreme. Și a vrut să se așeze…

Dar am uitat să vă spun că, între timp, zic gurile rele, fătuca s-a cam obrăznicit. Poate că vă amintiți că avea ea ceva tendințe încă de data trecută când ne-am întâlnit. Dar se pare că, în ciuda dorinței părintești ca ea să devină un exemplu de copil așezat și cu bun-simț, fata e cam zurbagie. Când se enervează pe careva, îl scuipă; dacă nu primește ce cere, începe să urle; pretinde de la alți copii jucăriilor lor ca și cum ar fi ale ei, uneori îi mai și lovește dacă nu obține ce vrea. Și alte d-astea. Dar nu știu dacă-s toate adevărate sau or mai fi și d-alea cusute cu ață albă.

Cum ziceam, după toată zbenguiala, Cristamela s-a îndreptat spre o băncuță, de la marginea parcului de joacă, cu gândul să ia o bine-meritată pauză. Când colo, Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 25/08/2016

Cine și ce mai pierde în creștinismul occidental?

Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)

Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)

Timp de mai bine de un mileniu și jumătate, creștinismul câștigător a făcut furori. A sedus imperii și împărați. A durat civilizații. A creat cultură. A stârnit pasiuni și repulsie. A urcat și a coborât regi și dregători. A îmbibat fibra intimă a multor națiuni. A creat Occidentul. A împânzit tot globul. A înglobat culturi și civilizații și le-a dat un nou sens. A fost un ferment extrem de activ și de fertil. A fost folosit ca armă, ca justificare, ca pretext. Are dreptate scenaristul filmului Book of Eli. Pe mulți i-a fascinat puterea Cărții Sfinte de a subjuga oameni și popoare.

Dar înainte de toate astea, era o vreme când creștinismul era cu totul nepopular. Nu era deloc la modă să fii creștin. Nu aveai nimic de câștigat. Era riscant. Era o mișcare imprudentă, din punct de vedere al existenței pământești. În primele trei secole de creștinism, era mai indicat să nu se știe că ai fi creștin. Chiar dacă nu erau persecuții atât de vaste și frecvente pe cât suntem uneori tentați să credem când privim în urmă, erau suficiente cât să poți cădea victimă dacă te aflai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Și erau destule dezavantaje sociale asociate cu această religie chiar mai bizară decât iudaismul monoteist.

Acea perioadă e privită mereu cu admirație, cu nostalgie și cu mare atenție de către creștinii evanghelici, în special. Care spun că-și iau ca exemplu Biserica de atunci, evident, mai ales din prima parte a acestei perioade. Fiindcă instituționalizarea (chiar și rudimentară, cât va fi fost ea) provoacă oarecare alergii. Dar nu numai ei au trăit nostalgia acelei perioade când creștinismul era, în general, perdant, din punct de vedere al statutului și al beneficiilor. Această nostalgie s-a perpetuat și a mai apărut din loc în loc, din când în când: pe la Francisc d’Assisi, pe la Maica Tereza, pe la diverși călugări dispuși să renunțe oricând la tot, pe la misionari care au sacrificat orice ca să meargă până la capătul pământului etc.

Acum însă creștinismul e una dintre variantele pe care le au oamenii pentru o viață bună, prosperă înfloritoare. E o modalitate de petrecere a timpului liber în mod benefic și antrenant. E o opțiune încă la modă și care conferă un statut aparte. E un club select, pentru niște privilegiați care au asigurat viitorul post-mortem (și se mândresc uneori cu asta). Dar, în general, se pierde destul de puțin în Occident dacă ești creștin. Dacă se pierde ceva…

Unii se vor grăbi să arate cu degetul către cei care predică „evanghelia prosperității”. Dar adesea marii critici ai acestei învățături nu se sfiesc să folosească Sfânta Carte ca să manipuleze mulțimi în lupta lor pentru a câștiga putere ori ca să și-o păstreze. Sau se vor ridica sprâncene încruntate către cei care transformă totul într-un fel de entertainment spiritual ieftin. Că numai ei sunt cei care vor să fie relevanți. Restul se mulțumesc să fie selecți, puri, neamestecați și anacronici – la fel de autiști, dar mai contează? Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 16/08/2016

Moralism și (lipsă de) empatie

Tintoretto - Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)

Tintoretto – Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)

De multe ori, moralismul care-i animă pe creștini ia, în aparență, forma intoleranței față de semenii care comit anumite fapte condamnabile moral. Există și zone ale vieții în care societatea în ansamblu reacționează cu indignare la fapte antisociale, iar în aceste cazuri, atitudinea comună nu mai necesită explicații. Problema apare atunci când societatea tolerează sau chiar aprobă și încurajează anumite comportamente pe care doar grupările creștine le (mai) condamnă.

Exemple sunt suficiente, iar printre cele mai notorii se numără homosexualitatea, avortul sau eutanasia. Conflictul se naște, evident, din paradigmele morale diferite cu care operează taberele ce ajung să se înfrunte.

Invocarea explicativă sau justificativă a distincției biblice clasice dintre „păcat” și „păcătos” nu rezolvă aproape niciodată problema, fiindcă rămâne cumva suspendată în teorie. Nu potolește nici virulența unor moraliști porniți să condamne comportamentele neadecvate. Nu îmbunătățește nici interacțiunea dintre părțile aflate în conflict. Nu îmbunează nici tabăra avocaților care susțin dreptul fiecăruia de a fi așa cum dorește să fie.

Se consideră, îndeobște, că pretenția creștină de a clasifica anumite fapte drept păcate denotă aroganță. Că nimeni nu are dreptul să spună altcuiva ce să facă. Povestea e însă mai complicată de atât și, în realitate, mereu există situații în care, prin consens social, ni se impune ce să facem și ce să nu facem, fapt valabil indiferent dacă societatea este mai apropiată de valorilor morale iudeo-creștine sau mai secularizată.

Dat fiind faptul că nu am în vedere acest subiect, mă limitez doar la observația că nimeni, într-o societate, nu face ceea ce dorește decât dacă am vorbi despre o formă de anarhie absolută. Deci există niște valori morale subînțelese, iar conflictele ce apar între diverse grupuri se iscă din incongruența între seturile diferite de norme subînțelese.

Revin însă la problema moraliștilor. Și vreau doar să ridic câteva întrebări. Există posibilitatea de a afirma un punct de vedere creștin fără a cădea într-o subtilă formă de aroganță morală? Ce presupune iubirea creștină față de aproapele (și față de dușman)? Poate exclude iubirea creștină empatia umană? Cum se poate preveni pericolul ca, sub masca moralismului, să se ascundă diverse atitudini și motivații străine de creștinism? Citește mai mult…

(Screen capture)

(Screen capture)

Îi contrazic pe iluștrii mei preopinenți (care s-au lansat în generalizări și speculații după rezultatele de la Euro 2016) și mă încumet a spune că nu cred că „naționala” noastră de fotbal ar fi cea mai potrivită oglindă a societății românești. Cu siguranță, e și ea un ciob (probabil mai mare) din această oglindă, fiindcă tot ce se întâmplă la nivelul unei societăți e în legătură, se influențează reciproc și configurează imaginea de ansamblu.

Dar vreau să vă atrag atenția că, de pildă, fotbalul a beneficiat de mult mai multă atenție și de mult mai mulți bani decât, să zicem, școala românească sau decât sistemul public de sănătate. Avem mai multe stadioane de nu știu câte stele – multe făcute din bani publici –, dar nu avem spitale comparabile (decât, probabil, la privați).

Așadar, socot că e impropriu să compari sisteme disproporționat finanțate. Oricând, România poate găzdui meciuri de nivel european, dar nicio universitate nu intră în topurile de profil decât undeva către cozile clasamentelor.

Până și de atenția anchetatorilor, fotbalul a beneficiat mult mai devreme. Dacă nu era scandalul cu dezinfectanții, cel mai probabil că nici acum nu intrau organele statului pe fir. Iar în învățământ, încă nici nu au prea călcat ca să mai stârpească din corupție.

Să luăm și câteva contraexemple. Cel mai recent ar putea fi echipa de spadă, proaspătă campioană olimpică. Dar mai sunt și altele. Naționala de rugby – „Stejarii” – a câștigat World Rugby Nations Cup. Pentru a patra oară! Nu e cine știe ce cupă mondială, dar este totuși un trofeu internațional câștigat după un turneu în care a învins succesiv trei echipe. Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 01/08/2016

Un manifest împotriva parenting-ului

By US Nessie (sursa)

By US Nessie (sursa)

Am decis să traduc câteva paragrafe dintr-un articol (publicat în WSJ) ce contestă conceptul de parenting cu tot instrumentarul aferent. Câteva observații mai întâi. Contestarea unui model recent în numele tradiției recomandă implicit mai multă precauție vizavi de „noile descoperiri” în materie de educația copiilor.

Apoi ar fi de remarcat faptul că paradigma rețetei/rețetelor de succes, deși promite foarte mult, este mult prea mecanicistă, prea artificială când este aplicată la o relație atât de complexă și de intimă cum e cea dintre părinte și copil.

Succesul înregistrat de literatura bazată de ideea de parenting (cu metode, tehnici, strategii) spune destul de mult despre felul în care generația actuală privește realitatea și cum își gândește soluțiile la problemele ivite.

Se remarcă nevoia de predictibilitate, succes, soluție rapidă (și sigură!). Merită observat interesul pentru a crește copii cu mari șanse de reușită socială, cu abilități care să le garanteze o viață prosperă. Mulțimea cărților vorbește însă și despre criza de soluții și despre speranța că următorul autor va veni cu ideea salvatoare.

Trebuie sancționată însă și industria dezvoltată în jurul conceptului de parenting. E perfect legitim ca, într-o piață liberă, să apară această nișă care răspunde unor nevoi. Dar e la fel de legitim ca aceste întreprinderi care asigură coaching pentru părinți să fie privite cu toată precauția, dacă autoarea acestui text are dreptate.

~~~~~~~~~~~~~~~

A strange thing happened to mothers and fathers and children at the end of the 20th century. It was called “parenting.” 

[Către sfârșitul secolului XX, mamele tații și copiii au avut parte de o experiență ciudată numită parenting.] Citește mai mult…

Postat de: Teofil Stanciu | 26/07/2016

Eșecul sectarismului

Pedro Berrugete - Proba focului (sursa)

Pedro Berrugete – Proba focului (sursa)

Există, în creștinism, o atitudine sectară care se manifestă în diverse denominațiuni. Ea se face remarcată prin severitatea cu care sunt judecați (toți) cei din alte confesiuni sau grupări, prin suspiciunea generalizată cu care este tratată orice bună înțelegere între oameni de diverse biserici creștine, prin convingerea cu care se consideră că reprezintă singura opțiune validă și justificată în creștinism, prin intoleranța virulentă față de orice alt punct de vedere.

Dumnezeul acestor grupări fie arată exact așa cum îl prezintă ele, fie nu e decât un idol creat de oameni. Probabil că la toate astea ar trebui adăugată și o ignoranță teologică acută sau preocuparea doar pentru ceea ce poate fi deformat, deturnat, interpretat răuvoitor în teologia altora, astfel încât să se demonstreze puritatea, unicitatea și perfecțiunea propriilor concepții teologice.

Din exterior (fiindcă din interior fie nu se vede, fie se vede cu totul deformat), eșecul sectarismului este cert și vizibil în mai multe domenii. Din păcate însă, acest eșec atrage după sine victime care pornesc prin a crede tot ceea ce se spune într-o astfel de grupare, ca pe urmă să se îndepărteze atât de tare, încât creștinismul însuși să le devină odios sau indiferent. Sau să rămână cu sechele de lungă durată.

Chiar dacă eșecurile despre care voi vorbi se vădesc mult mai bine în cazul unor grupări izolate, spiritul sectar este prezent și în confesiuni creștine care, de bine de rău, se recunosc reciproc (la nivel oficial și poate chiar teologic), dar care au nuclee exclusiviste de o vehemență vecină cu violența.

Eșecul de imagine

Ca să luăm întâi ceea ce se remarcă cel mai acut, sectarismul face un mare deserviciu de imagine creștinismului, promovând dezbinarea ca virtute și făcând un titlu de glorie din asta. Fiindcă astfel de grupări nu se mulțumesc doar să se considere cele mai de soi variante ale creștinătății, ci se consideră singurele variante posibile și socot că au datoria să atace pe toată lumea (mai ales confesiunile vechi).

Nu cred că e un lucru foarte grav în sine, dar este cel mai vizibil și mai ușor de înțeles: un creștinism conflictual, dispersat, învrăjbit. Foarte rar sectarismul reușește să nu cadă în capcana aroganței și judecății, arătându-și puținătatea teologică și subțirimea virtuții. Puțini sunt adepții care, după ce râcâi suprafața de o spiritualitate excesiv de pioasă, să nu răbufnească împroșcând mai întâi cu versete, iar pe urmă cu răutăți – într-un soi de isterie panicată sau răzbunătoare.

Într-o notă cu specific evanghelic, această imagine despre care vorbesc are de-a face cu mult teoretizata „mărturie” în fața lumii, fiindcă, din afară, mai întâi se vede falia, zâzania, lipsa de bunăvoință reciprocă, iar abia pe urmă – dacă mai este vreme – și virtutea celor care se vor „altfel”.

Eșecul eclesiologic

Din păcate, adesea sectarismul se bazează și pe „racolarea” de adepți din bisericile deja constituite. Nu odată un asemenea grup se întâmplă să adune nemulțumiți din diverse comunități cărora le promite, explicit sau implicit, o viață comunitară mai bună. Oricum, deja sunt destule semnale (iată unul aici) că bisericile sunt într-o criză ce nu pare să se apropie de final.

Critica problemelor existente la nivel de comunități locale sau de organisme regionale și naționale are de multe ori fundament solid. Însă grupările sectare încurajează o dizidență care nu rezolvă decât în aparență și pentru moment problemele, pentru ca, după un timp, așa cum demonstrează experiența, aceleași probleme să reapară chiar în sânul comunităților care inițial păreau (sau se făleau) să aibă soluția.

Eșecul teologic

Adevărata teologie se face în dialog, nu în monolog, se face contextualizat, în termenii unei culturi. Biblia însăși a fost dată într-un context anume, pe limba oamenilor dintr-o anumită epocă și mereu a dialogat cu mediul cultural al vremii. Forma literară, temele mari, subiectele arzătoare se regăseau și la alte popoare din Antichitate. Doar ignoranța poate crea iluzia că Scriptura a picat cumva din cer, fără legătură cu lumea și viața contemporanilor păgâni ai scriitorilor biblici. Citește mai mult…

Older Posts »

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: