Reportaj în țara lu’ școală-apune

Prima zi de școală. Unică, inegalabilă. Tot amestecul acela de trăiri contradictorii. Toată îmbulzeala din jurul școlilor. Flori, ghivece, buchete, mini-buchete, mega-buchete. Ce-am uitat acasă? Grabă. Transpirații. Noroc cu deodorantele astea moderne. Înghesuială mare pe metru pătrat. Înghesuială mare pe circumvoluțiunii. Trafic aglomerat spre hipotalamus. Fatidic sau providențial, începe școala.

Precuvântarea. Tapată, fardată, machiată și frumos gătită, doamna directoare ia în primire microfonul. Care țiuie cât să atragă atenția asistenței. Se face un pic de liniște. Deși rămâne o rumoare de fond. Necesară. Toată lumea se preface că își îndreaptă atenția spre vorbitor.

Se anunță somitățile invitate. Fiecare director musai să facă rost de câteva. Cei de pe la țară, vin cu primarul, cu popa și cu șeful de post. Poate și câte-un afacerist mai generos dintre părinți. La oraș, primarul nu poate fi peste tot, așa că iei ce poți mai bun (viceprimar, consilier local, director etc). Din poliție, e bine să ai unul cu grade mai mari. Dacă poți să faci rost și de cineva mai „de sus”, „de la județ” sau și mai de sus, e minunat. De la inspectorat, dacă nu vine decât vreun inspector de rând, măcar să faci bine să trimiți urările de viață lungă și sănătate către măria sa inspectorul-general.

Lumea se foiește. Numele nu prea spun nimic. În orice caz, pe copii nu-i interesează cine urmează să vorbească. Au alte griji pe cap. Fratele mai mic se joacă cu mașinuțele.

Cuvântarea. De cum încep cuvântările, începe și plictisul. Discursuri cu ochii adânc înfipți în trecut. Trec pe la microfon toate fantomele trecutului. Ba nu, sunt somitățile. Vorbesc despre nu se știe ce, nu se știe cui. A, da. Aplauze! Fratele mai mic scoate dinozaurul.

Cuvântarea continuă. Se schimbă fețele care vorbesc, dar păpușarul-șef repetă aceleași idei. Ca anul trecut. Ca acum zece ani, ca dintotdeauna. Nimeni nu ia notițe. Din lecția asta nu se dă extemporal. E ca în orele libere. Ultima respirație înainte să înceapă greul. Cuvintele zboară zgâriate din gura vorbitorilor încruntați. Nimeni nu le prinde. Poze pentru Facebook. Hai să postăm primul lot. Selfiiiiieeee! Fratele mai mic a recunoscut trei cuvinte și le repetă încântat.

By Kaique Rocha

Cuvântarea trece în gura celuilalt. Din cerul său de la București, ministrul-zeu cuvântă prin supușii locali. Nu prea pare discursul lui. E prea corect gramatical și coerent. O fi fost scris de altcineva, care era plecat în vacanță astă-vară și nu știe că avem manual de sport și ghid unic. Vorbește pompos, despre lucruri în care nu crede nimeni. Dacă l-a scris el, trebuie să-i fi luat câteva zile bune. Profesorii își socotesc salariul în gând și se întunecă la față. În fundal se aude o sirenă. Apoi o bormașină.

Cuvântarea se prelinge pe pielea ascultărilor ca un șarpe devenit brusc prietenos.

Publicitate

Laur și Laura se vor ocupa de imbecilizarea copiilor noștri

Dacă încă nu ați aflat, Laur și Laura sunt cei care îi vor „îndruma” pe copiii de clasa a v-a „prin manual[ul]” (?) de educație fizică. Deci tot ce urmează să spun, de rău!, îi are pe ei în vedere, nu care cumva să credeți că am ceva cu cei ce au venit cu această strălucită idee de a crea un manual de imbecilizat copiii. De conținutul manualului – din punct de vedere al specialității – n-am să mă leg, fiindcă nu e de competența mea, dar avem destule alte… elemente pe care le putem pune în valoare.

În primul rând, la nivel estetic, manualul arată ca un lucrare de licență tehnoredactată rudimentar în Word. Pentru cei care nu știți ce înseamnă asta, putem traduce cam așa: nicio editură care se respectă n-ar trimite spre publicare un material „aranjat” în halul ăsta (poze de proastă calitate, prost aranjate în pagină, cu sau fără chenare de încadrare; text aruncat „cu furca”, când prea înghesuit, de nu se poate citi, când prea larg; fonturi care se schimbă aleator sau care n-au fost schimbate; semne grafice uitate în text). Poate că totuși varianta tipărită va fi ceva mai brează…

Sunt curios câte erori de aranjare poate găsi un tehnoredactor priceput în această pagină. PS: Fontul folosit e altul decât cel din chenarul de sus.

Apoi, vine textul la rând. Nu spun că profesorii de educație fizică ar trebui să știe limba română la nivel de specialist, dar cu siguranță cu editura care publică un manual ar trebui să aibă un specialist care să știe gramatică. Formulări precum „respirația corectă în efort constă în realizarea inspirației profunde și a expirației forțate, încercând să dai afară cât mai mult aer” (p. 38) sau „prin escaladare te poți urca pe un obstacol mai înalt și trece (?!) pe partea cealaltă” (p. 45) sunt cel puțin… deficitare.

32.460 de elevi nu au promovat examenul la Evaluarea Națională

După părerea mea, cu cifra de mai sus ar trebui să înceapă știrile care prezintă rezultatele la examenul recent încheiat. Sunt sătul de triumfalismul stupid care pune în față notele de 10 (sub 500, dintr-un total de 140.712 de înscriși). Practic, un orășel ceva mai mare decât Câmpina și-a ratat examenul – în mod normal, notele sub 5 nu ar trebui luate în calcul la admitere, altfel examenul devine aproape inutil. Acest fapt reprezintă mult mai adecvat performanțele sistemului decât o fac absolvenții străluciți.

Cu alte cuvinte, un sfert dintre elevii care ajung în clasa a VIII-a sunt „analfabeți”, în sensul că sistemul este astfel structurat încât nu-i poate pregăti pentru un examen de nivel mediu. Pierderile colaterale de 25% sunt foarte mari. Nu vorbim despre examenul de bacalaureat, care nu ar trebui să fie obligatoriu, ci despre un examen care verifică, în esență, capacitatea lor de a înțelege un mesaj, de a reformula niște idei cu propriile cuvinte și de a stăpâni cunoștințe medii de matematică.

Potrivit statisticilor oficiale, în ultimii 5 ani, 187.673 de elevi s-au aflat în această situație. Repet, pentru fixare: în doar 5 ani de zile, sistemul de învățământ din România a produs un „balast” educațional de mărimea orașului Brăila. La nivel local, 1136 de elevi orădeni au luat note sub 5, adică aproximativ 38 de clase a câte 30 de elevi fiecare. Chiar o fi puțin?

Am pus cuvintele astea dure în ghilimele tocmai pentru că sub aceste cifre se ascund oameni vii, niște adolescenți care și-au ratat un examen important și care vor fi nevoiți să-și găsească un drum în viață fără aportul unor minime noțiuni dobândite în anii de școală. Unele licee admiteau anii trecuți elevi și cu medii sub 5. Ce era să facă? Dar cine poate crede că acești elevi pot fi reabilitați în cei 4 ani de liceu, astfel încât să recupereze ce au pierdut în cei 8 ani precedenți?

Cei cu note foarte mari se împart în mai multe categorii posibile (ba chiar foarte probabile).

Șansa învățământului

(sursa)

În ciuda faptului că se vorbește foarte mult despre carențele din învățământ, despre ce și în ce fel ar trebui schimbat, despre mentalități învechite, despre teme aberante și despre lipsa de atenție pentru „produsul finit” al procesului educațional – elevul –, ci care s-au prezentat cuminți la început de an școlar vor învăța după aceleași programe, vor avea aceeași profesori, vor fi nevoiți să se conformeze acelorași cerințe.

Asta se întâmplă și din pricina inerției cadrelor didactice, dar și din cauza faptului că deocamdată se discută vorbe și cam atât. De fapt, de vreo 25 de ani se întâmplă, în mare, cam același lucru: discuțiile se desfășoară pe un plan teoretic, general, iar realitatea se degradează în școală, în clasă, în dreptul fiecărui elev.

Se propun soluții europene, finlandeze, montessiriene și cine mai știe de ce fel. Unele bune, evident. Altele, mai degrabă experimentale. Iar altele, pur și simplu inveții ideologice inepte.

Problema cea mare este că, chiar dacă s-ar adopta azi o soluție salvatoare, ar trece încă ani până când această soluție să ajungă în cele mai îndepărtate cătune ale țării. Deci este o certitudine că această atmosferă apăsătoare și lipsa de speranță și de orizont vor mai persista în școlile românești.

Și atunci, care este șansa învățământului? După părere mea, dacă ne referim la învățământul de masă, șansa stă în redescoperirea rezervelor de umanitate ale profesorilor în „complicitate” cu managementul școlii.

E greu să demonstrez cu cifre această teorie, dar, în practică, știe fiecare părinte că profesorii care se arată umani câștigă inima copiilor. Profesorii care nu răbufnesc necontrolat în clase, care nu pedepsesc pe toată lumea pentru un caz izolat, profesorii care nu tratează copiii ca pe niște obiecte, profesorii care nu-și obligă elevii să ia meditații (cu ei) ca să treacă clasa, profesorii care nu umilesc copii, profesorii care nu se comportă de parcă doar materia lor ar exista pe lume, profesorii care nu sunt ranchiunoși, suspicioși sau răzbunători.

Salarizarea performanței în învățământ – hahahaha…

(sursa)

Când auzi cum sună și când o vezi scrisă pe burtierele televiziunilor, ideea salarizării după performanță în învățământ pare una cu adevărat serioasă și aproape revoluționară. În context, românesc evident.

Dar ajungem repede în „meandrele concretului” și trebuie să vedem cum se poate realiza performanță. Ce înseamnă performanță? Cine o evaluează? După ce criterii?

Actualmente, performanța (încă) se referă la olimpici și la numărul absolvenților care-și iau cu succes examenele finalurilor de ciclu. Alt criteriu care să poată fi evaluat nu există momentan. Iar în ce privește evaluarea, aceasta este una statistică și, în consecință, grosieră.

După această descriere tehnică, mai că îți vine a crede că „factorul uman” interferează foarte puțin cu evaluările. Dar iluzia se risipește repede când iei o felie ca să privești în secțiune realitatea „procesului educativ”.

De bine de rău, examenele naționale la final de clasa a VIII-a și a XII-a încep să aibă tot mai mici portițe de fraudare. Încă există un gol important: corectorii. Și orice dascăl care a ajuns măcar o dată la „corectare” (chiar și la simulările care se dădeau la nivel naţional, când existau acele „centre de corectare”) știe că presiunile sunt uneori aproape imposibil de suportat și de înlăturat. Îmi spunea o doamnă cu experiență – la o „simulare” – că nici nu concepe să pună o notă pe lucrarea unui fiu de dascăl înainte ca și părintele să fie consultat dacă e mulțumit de notă („măcar noi să ne ajutăm între noi”).

Dar aici ar fi și una dintre cheile de boltă pentru aceste examene. Căci, dacă dascălii ar decide să nu mai accepte pretențiile directorilor

Exasperări – pledoaria elevului

„Calcule mentale”, de Nikolai Bogdanov Belsky (sursa)

Nu mă pot pune cu uşurinţă în pielea unui elev de azi, dar voi încerca măcar câteva observații pe care le-am discutat cu unii și cu alții, elevi și foști elevi, sau impresii culese, de-a lungul timpului, din presă.

Foarte puțini par a fi elevii care încă mai merg cât de cât cu plăcere la școală. Probabil că nicio generație nu a avut o mare bucurie la gândul tezelor, extemporalelor (neanunțate) sau al întâlnirii cu profesori „răi”. Dar îmi pare că acum e mai grav decât altădată, fiindcă parcă s-au înmulțit motivele pentru care să nu-ți dorești să mergi la școală.

Las la o parte toate distracțiile care, evident, ar fi preferate oricărui efort de studiu, muncă, evaluare, perseverență etc. Astea fac parte din realitate și fiecare le tratează cum găsește de cuviință. Nu doar fiecare elev, ci și fiecare familie în parte. Însă trebuie precizat dintru început că și acestea au o influență asupra relației cu școala.

Mă opresc doar la faptul că e o caznă tot mai plictisitoare și aparent inutilă pentru un elev să se deplaseze până la școală. Fiindcă, la capătul fiecărei zile, al fiecărei ore de curs, al fiecărui semestru încheiat planează o întrebare grea și fără vreun orizont de răspunsuri: la ce îmi folosește mie asta?

Elevii au înțeles mesajul fundamental transmis de societate și, adesea, de școală, ba chiar și de către familie: cele mai importante valori ale omului se reduc la ceea ce poate fi vândut și cumpărat. Așa că școala nu face decât să amâne enervant momentul la care copilul – în curs de maturizare – este lăsat liber să… facă bani. Moment în care este deja bine văzut în societate și capătă credibilitate.

E plin de exemple de analfabeți care s-au făcut vedete de televiziune și întorc banii cu lopata. De ce ar fi de preferat să-ți rozi coatele pe băncile școlii în loc să mergi în străinătate sau să te bagi în vreo „combinație” câștigătoare? Dacă ai bani, pe nimeni nu mai interesează că n-ai școală, că ai mintea îngrămădită ca o debara neaerisită. De fapt, tocmai acesta este semnul unei mari deșteptăciuni: faptul că ești capabil să scoți bani din piatră seacă. Mai presus de acest ideal nu poate exista nimic. Poate doar puterea care se poate obține prin mijloace politice.

Și, la o adică, la ce-i folosește tânărului ceea ce învață la școală? E pus să memoreze lucruri pe care acum le găsește cu un click pe google. La ce îi trebuie să știe denumirea tipurilor de soluri, dacă nu o să devină nici agronom, nici geolog? Sau denumirea componentelor celulei dacă nu se face biolog sau medic E pus să repete mecanic spusele altora, iar uneori se mai simulează și sugestia că trebuie să-și spună părerea (despre ce? despre lucruri care nu-l interesează nici cât negru sub unghie?). E pus să lucreze repetitiv și șablonard, fără să aibă cineva timp sau interes să-i dezvolte creativitatea sau să-i dea și niște chestii care să-l ajute în viață.

Ce motivație mai poți avea dacă și examenele sunt dinainte cumpărate ori, dacă nu, există facultăți care te curtează să mergi la „cu plată”, iar „bătrânii” sar cu banul că doar n-o să rămână copiii lor fără facultate?

Exasperări – pledoaria părintelui

Carl Larson (pictorul jucându-se cu fiica sa, Brita – sursa)

Este din ce în ce mai dificil să fii părinte de copil școlar. Dacă, cu vreo 10-15 ani în urmă, doar elevii mai slabi aveau nevoie de prezența permanentă a părintelui la rezolvarea temelor, acum a devenit o normă. Chiar și cei mai buni elevi (mai ales până la final de gimnaziu) au nevoie de ajutor ca să poată merge cu tema făcută la școală.

Profesorii par cu totul orbi la necesitățile copiilor și familiei. Fiecare e convins, ai zice, că materia lui e cea mai importantă. Iar unii au și impertinența să o spună și s-o repete. Dacă nu știi geografie, ești pierdut în spațiu. Dacă nu știi istorie, ești incult. Dacă nu știi română, ești vai de mama ta ca român. Dacă nu știi matematică, o încurci, oricum ai încerca s-o scalzi etc.

Nu doar cei care au materii de examen, ci și unii dintre cei fără niciun fel de presiune finală își stresează elevii parcă din plăcere pură. Profesori-zbiri de muzică, desen, psihologie, biologie, chiar și de religie sau educație fizică. Școala pare să fi devenit o corvoadă imensă și insuportabilă, în care elevul are rol de executant fără alternative.

Copiii merg cu lehamite dimineața și vin înăcriți după-amiaza, după care se apucă scârbiți de niște teme interminabile și, mai des decât ne-am dori, inutile. Nu mai au timp să se joace, nu mai au timp pentru pasiuni, sunt robii școlii. Dar nici măcar nu se întrevede un sens, un final fericit și cât de cât util, un scop ultim nobil și folositor (orice sens i-am da acestui cuvânt).

Manualele par făcute de oameni care fie nu cunosc materia, fie au fost loviți de demență și care nu știu să formuleze un enunț clar, care fac confuzie între noțiuni sau le amestecă într-un mod care induce copilul în eroare. Noțiuni bizare își fac loc în programele școlare, dar fără vreun efect benefic pentru limpezirea domeniului.

Cuboid, eu liric, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate, incipit, diversitate, gândire prospectivă, studiu de caz, portofoliu etc. Aș putea pune oricând pariu că există profesori care ar avea mari probleme să definească unul sau altul dintre acești termeni. Ia să-i rugăm să ne explice diferența dintre pluri-, inter- și transdisciplinaritate (mă leg de asta, că-i la modă și că am auzit prăpăstii de tot hazul).

Ce să mai vorbim despre lecțiile predate aiurea, de pedepse de genul „toți pentru unul”,

Biserică vs. spital și școală

Domeniu public (sursa)

Scuzați expresia, dar ce logica lu’ peşte prăjit e asta? Cine ar vrea să aibă la fel de multe spitale într-o localitate precum biserici? Cine ar vrea spitale la sate? Cu ce doctori?

În dreptul școlii, chiar nu se ştie sau nu ne interesează că numărul copiilor e în scădere (sporul natural în România e negativ, deci mor mai mulţi decât se nasc) şi multe şcoli caută cu disperare soluţii să atragă copii, iar altele sunt comasate, pentru că nu mai ating cifrele minime pentru a forma clase.

Dacă tot e să ne revoltăm, atunci de ce facem diferențieri între BOR și alte confesiuni? La alte culte creştine chiar nu se foloseşte manipularea pentru a strânge bani de construcţii? Alte culte creştine nu construiesc biserici mult supradimensionate „prin credinţă”, care să se umplă într-un viitor incert?

Că se întâmplă ca cineva scârbit de clericalism sau revoltat împotriva instituţiilor bisericeşti confundă palierele de discuţie, pot să înţeleg. Că unele reflectări din presă scot în evidență mai cu seamă luxul, opulenţa ca să stârnească reacţii în rândurile publicului, iarăşi se înţelege, fiindcă presa din asta trăieşte şi cu cât mai mare e scandalul, cu atât mai bine.

Dar de la cei ce se pretind creştini şi chiar îşi asumă nu doar spoiala exterioară, ci şi principiile fundamentale, cred că e justificat să pretindem să-şi facă oleacă de ordine în gândire. De dragul onestităţii, nu din alt motiv. Știu că pentru (neo)protestanți clădirea e (mai) facultativă, dar consecvența raționamentului ar trebuie să fie obligatorie.

Există trei discuţii separate care nu se poartă cu argumente senzaţionaliste şi alarmiste din presă sau de pe panouri ţinute galeş în braţe şi postate ulterior pe reţele de socializare. Una este despre starea sistemului de sănătate, afectată de subfinanţare, exodul medicilor, „reforme” ratate şi interese ce depăşesc cu mult orice ar putea pretinde BOR de la stat.

Homeschool, after-school, no-school

Școala – Franța secolului XXI (sursa)

Pentru ca o informație să fie credibilă, trebuie verificată din trei surse independente, zice legea jurnalismului. Așa că mă simt acoperit. Am trei surse din care aflu constant cât de tare se deteriorează pe zi ce trece învățământul și la ce grad de imbecilizare se poate ajunge chiar și în cazul cadrelor didactice.

N-aș exclude, prin urmare, ideea educației la domiciliu, mai precis, a ceea ce se cheamă homeschooling. Am văzut că, acolo unde apare, i se face reclamă foarte intensă și insistentă și modelul este prezentat adesae ca fiind nu doar o soluție, ci Soluția. Singura. Universală. Obligatorie. Eminamente posibilă (dacă vrei, bre, lacomule!).

Am mai deschis într-un rând subiectul ăsta și, după discuții furtunoase și îndelungi, am tras niște concluzii. Da, homeschooling-ul este o alternativă viabilă și chiar dezirabilă. Nu, nu cred că neapărat până la vârsta liceului, dar sigur ar putea merge, cu nițel efort, până prin clasa a VIII-a. Da, sunt multe avantaje pe care le are acest „sistem”. În special, libertatea de care pot beneficia copilul și părintele deopotrivă. Pot ține orele și la mare, și la munte, și în casă, și afară. Totul e să știe tata sau mama ce predă (deja se întrevede o primă problemă: dacă nu știe?).

Mai există, pe urmă, libertatea părintelui de a controla ce anume învață copilul. Trebuie remarcat însă că ideologiile pot să se insinueze foarte bine și aici, fiindcă părinții au niște manuale după care lucrează, iar acestea sunt făcute potrivit cu o filosofie de viață. Peste asta, nimic nu m-ar putea convinge că părinții sunt mai greu de ideologizat decât profesorii. Dar, e drept, sunt mai greu de controlat, fiindcă nu depind de sistem.

Există și neajunsuri ale acestui model de școlarizare, dar, din câte am reușit să aflu până în prezent, adepții homeschooling-ului nu prea le acceptă și nu prea sunt dispuși să le discute (există și excepții!). De fapt, cred că acesta este principalul neajuns: faptul că este prezentat ca un fel de El-Dorado al educației copilului, ca un model perfect și fără cusur.

Învățăturile unui dascăl din trecut către cei din prezent (1)

Cred cu tărie că educația este cel mai important domeniu în care poate o nație să investească. Finlandezii sunt dovada recentă, dar și un elementar exercițiu de logică ar trebui să ne dovedească un fapt de domeniul evidenței: dacă nu ai oameni bine instruiți, orice ai vrea să faci este din start compromis de incompetență.

Medicii, inginerii, arhitecții, muncitorii, profesorii, magistrații, preoții – peste tot se poate constata că o educație temeinică are consecințe benefice. Cu siguranță, asta nu garantează că oamenii vor fi mai puțin coruptibili, dar crește șansele ca în toate domeniile să primeze competența, iar asta este deja o modalitate de a stârpi corupția.

Așadar, dacă România ar avea interesul să-și facă un sistem de învățâmânt solid, bine gândit, ghidat de valori, nu doar de interese imediate, într-un viitor nu foarte îndepărtat, s-ar vedea deja primele beneficii. Timpul va mătura oricum generațiile compromise, iar niște generații noi, bine pregătite, și-ar găsi până la urmă locul, schimbând inclusiv fața dezgustătoare (astăzi) a politicii.

N-am idee dacă sunt șanse reale pentru o schimbare de paradigmă în acest domeniu, dar cred că măcar niște insulițe de normalitate – generate de un om sau doi – ar putea măcar să încetinească dezastrul care se profilează și compromiterea fără putință de întoarcere a educației publice în România. Poate că e timpul să apară școlile particulare foarte bune, care să adune nu profesori cu multe patalamale europene de doi bani, ci oameni cu conștiință, competenți și dascăli cu har.

Spiru Haret – al cărui nume a fost compromis de o „universitate” cu trist renume – este unul dintre reformatorii sistemului românesc de învățământ. În 1907, își dădea girul pentru apariția unei lucrări de pedagogie scrisă de un neamț (Dr. Adolf Matthias – Pedagogia practică), în traducerea lui G. Bogdan-Duică. E o carte care are încă multe de spus generației actuale de profesori și cred că ar fi mult mai utilă decât o mare parte dintre porcăriile publicate pentru puncte, cu fonduri europene sau grație pilelor din ministere.

În limitele timpului disponibil, voi încerca să postez fragmente din această carte (din ediția a II-a, publicată în 1923), în speranța că poate vor folosi cuiva. Precizez că selecția textelor nu îmi aparține, ci eu vin doar pe urma altuia care a citit cartea și a însemnat pasajele cele mai interesante. Păstrez, pentru savoare, nealterat limbajul epocii.

Cartea începe cu o introducere despre pedagogia practică. Iată câteva considerații:

 Tradiție și inovație:

…curentele vremii sunt adeseori bolnăvicioase și unilaterale; iar boalele și unilateralitățile se combat mai ușor dacă chemăm în ajutor toate spiritele bune ale trecutului și dacă opunem experiențele vechi și bune, care nu s-au născut așa într-o clipă, cât ai bate din palme, ci și-au dovedit valoarea printr-o aplicare îndelungată, care contrastează plăcut cu impetuozitatea neîndreptățită a ideilor nouă.

Adevărată pedagogie practică trebuie să culeagă îndemnurile de oriunde s-ar găsi, chiar dacă s-ar ivi și în întrebările și răspunsurile elevilor. De câte ori se întâmplă doar că o întrebare sau un răspuns din clasă ne pun pe drumul cel bun tocmai când suntem în primejdie să apucăm pe drumul greșit?! Înțelepciunea pedagogică se găsește și în sufletul copilului.

 Buna dispoziție și umorul:

Cum se lua/fura BAC-ul în vremurile bune

http://www.digitaltrends.com

Inspirat de o mărturie pe care o puteți citi aici, am decis să pun pe hârtie (virtuală) singura mea experiență de supraveghetor la BAC. A fost una, e drept, dar memorabilă. Ulterior, alții mi-au confirmat că și lor li s-au întâmplat lucruri similare, dar s-ar putea să fi fost de vină… doar imaginația noastră bogată. Așa ceva nu se putea întâmpla, o știe toată țara!

În anul de pe urmă al glorioasei guvernări Năstase (2004), mă aflam în calitate de cadru didactic într-o școală din urbea O – oraș al cărui nume nu-l dau, ca nu cumva să poată cineva descoperi care era singurul oraș cu sistem de învățământ corupt din țară.

Și cum mă aflam eu în exercițiul funcțiunii, un novice suplinitor (pentru cei care au impresia că „suplinitor” e un termen peiorativ, precizez că e, de fapt, un termen tehnic, ce face distincția între suplinitori și titulari, fiind un fapt obișnuit ca unii suplinitori din orașele mari să aibă medii mai mari decât cele ale titularilor din orașe mici sau din comune) din primul an de viață adevărată, mă trezesc trimis cam cu japca la supraveghere la BAC și la „Capacitate”, cum era pe atunci.

Când sosi sorocul, mă scol cu noaptea în cap, mă scliviesc după știință și putință, iau chiar și un taxiu ca să nu-mi șifonez țoalele festive, ca nu cumva să mă prezint sub așteptări, și mă înfățișez la locul dinainte rânduit. La fața locului se deplasaseră toți colegii nominalizați în acest scop, așa că stăteam la un pahar (de apă, de cafea, dar sigur fără spirtoase, ca să nu fie dubii) de vorbă.

Președinte de comisie era un prof universitar de pe Valea Jiului. De vreme ce el prezida întâlnirea și era șef de comisie, am dedus că și eu eram… comisie. O parte infimă a ei, dar nu mai puțin reală și rodnică – cel puțin astea îmi erau aspirațiile. Ne-a ținut discursurile regulamentare despre „buna desfășurare” a concursului, despre „corectitudinea” și „vigilența” de care urma să dăm dovadă. Cred că am vrut să iau și notițe, așa de frumos se vorbea p-acolo.

Toată teoria însă avea să se năruie câteva ceasuri mai târziu și încă într-un mod cum nu se poate mai palpitant și convingător.

Profesorul între „dascăl” și „cadru didactic”

http://www.quora.com/

Până nu demult, cel puțin la noi, profesorul avea un fel de legitimitate transcendentă. Era privit aproape asemeni regelui, drept rânduit de Dumnezeu. Nu era asta o credință explicită, ci mai degrabă una implicită, ce se vedea mai ales în atitudinea oamenilor față de deciziile dascălilor.

Cu unele inevitabile excepții, profesorii erau priviți ca o autoritate demnă de toată crezarea. Social, dascălul beneficia de respectul (și chiar admirația) comunității. Se detașa ca o personalitate, ca un reper. Repet, existau și excepții, dar liniile generale cam acestea erau.

Dacă mergem mai adânc în istorie, constatăm că nu exista deloc pregătire de „specialitate” pentru dascăli, ci doar vocația și necesitățile îi transformau pe cei ce știau un lucru în învățători pentru cei care aspirau să dobândească ceea ce știau cei dintâi.

Științele educației au apărut, inițial, ca un fel de ghid al relației dascăl-învățăcel. Pedagogia furniza niște principii desprinse din interacțiunea efectivă dintre elev și profesorul său. Reprezenta mai degrabă o modalitate de generalizare a unor bune practici.

Elevul pedepsit „exemplar”

 

Domeniu public

Un elev de la Grupul Școlar Bârsești din Târgu Jiu ar putea primi media patru la purtare, după ce a amenințat cu bătaia un profesor, în timpul cursurilor, propunerea dascălilor privind scăderea mediei la purtare urmând să fie supusă aprobării consiliului profesoral al școlii (citiți restul știrii aici).

UPDATE: Hotnews a avut curiozitatea să afle și ce e în mintea profesorului. Răspunsurile lui îmi par destul de echilibrate și chibzuite (citiți aici).

Vreau doar să fac niște comentarii pe marginea ei.

Chestia asta cu nota patru la purtare m-a lăsat lat. Ca să vezi, dom’le, la ce măsură drastică s-au gândit „factorii responsabili”. Oricum, pedeapsa nu e încă aprobată, ci doar propusă. Mărturisesc că mi se pare o gogoașă. Mai întâi, pentru că pe tinerelul cu pricina îl doare în cot de asemenea măsuri. La ce atitudine avea, parcă de nota la purtare o să se sinchisească el.

Îmi amintesc că, pe vremea când predam, am dat unuia – pe care l-am prins copiind – nota 1. Efectul a fost colosal: elevul (de clasa a VIII-a) mi-a râs în nas și a ripostat printre hăhăituri: „Mai dați-mi încă unu!”. Nu el era principalul vinovat pentru starea în care ajunsese. Era vorba, ca să folosesc un clișeu, de un concurs de împrejurări. Însă el știa una și bună: nimeni n-o să-l lase repetent, oricât de pramatie ar fi fost.

Motivul e cât se poate de evident – toată lumea voia să scape de asemenea belea. La cel de clasa a IX-a (din imagini) situația e întrucâtva diferită. Dar, așa necioplit cum pare, sunt convins că știe că învățământul obligatoriu de 10 (sau 11?) clase îi salvează poponețul. Cineva tot îl va lua și pe el, iar dacă nu, atunci culmea e că aceeași școală o să se procopsească cu el. Ceea ce, după mintea mea, profesorii se vor feri să facă.

Bac-ul și prostul târgului

cartoonstock.com

Așa te cuprinde un sentiment de lehamite, dar și o mare nedumerire când auzi că DNA-ul a reușit să intre – în sfârșit – pe firul corupției de la bacalaureat. Pentru că nu e vorba despre o campanie generalizată, menită să curețe școala românească de această nefericită tară, ci de o găselniță. Un amărât de director din celebra localitate Podul Turcului a fost mai fraier decât toți, ori o fi cerut prea mult, ori avea vreun conflict cu un absolvent năravaș, așa că s-a ales cu reclamație la DNA.

Mă gândesc acum dacă în toți acești ani nu s-a întâmplat ca vreun fiu de procuror să își dea bac-ul. Fiindcă, dacă s-a întâmplat, atunci sigur a cotizat la șpaga națională practicată de cel puțin 10 ani (la scară largă). Dar tăticii nu s-au „sesizat”, ci au dat și ei cu mână largă, că doar le permite salariul.

Trebuie să fii extrem de naiv, neglijent sau odios încât să cazi în buda suspecților. Cu atât mai mult cu cât în acest sport nu există decât învingători. Singura deosebire între un director de colegiu național și unul de SAM este, probabil, suma care revine fiecăruia.

Cotizația nu mai e de multă vreme facultativă. Presiunea e enormă pe elev și pe părinte. Care, de altfel, nu prea dau niciunul semne că s-ar opune foarte tare. Ei știu că „se dă”. Impersonal. Nu contează de unde și către cine „se dă”, ci mult mai important e că asta e regula, e precondiția unui succes așteptat. „Protocolul” nu se discută, nu se pune la îndoială, ci se asumă. E ca un buletin meteo care îți spune când să iei umbrela de acasă.

Mamele grijulii discută pe la serviciu despre cât mai e taxa pe la diverse școli. Mai strâmbă din nas când aud că la liceul odraslei proprii se cere mai mult decât în alte părți, dar nu și-ar pune, Doamne ferește, problema să nu contribuie. Că doar n-o să pericliteze viitorul luminos al teneretului…

Profesorul de religie

Imagine preluată de pe http://schlissellaw.wordpress.com

Nu pot garanta că el este protagonistul întâmplării pe care vreau s-o relatez. Însă azi l-am reîntâlnit și avea aceeași privire tăioasă, aceeași barbă tunsă scurt, aceeași statură impunătoare. Doar că era ceva mai veștejit după trecerea anilor. Să tot fi trecut 15 ani și mai bine.

Eram elev în gimnaziu la una dintre școlile din centrul urbei. Zburdalnici – dar nu foarte zurbagii –, băieții băteam mingea în curtea școlii de câte ori aveam prilejul. Asta făceam și în ziua cu pricina. De pe marginea terenului cineva dădu însă de veste că vine profu’ de religie. Ortodoxă.

Atunci, un coleg din familie de penticostali începu un „aliluia” sau un „Doamne miluește”. Voia să-i ia peste picior pe colegii ortodocși. Nenorocirea lui a fost însă că un ins auzi „blasfemia”. Se repezi la colegul nostru, îl luă la rost foarte aspru, iar apoi îi arse vreo două scatoalce de abia mai reușea Iosif săracu’ să-și rețină lacrimile. Nu sunt convins că a înțeles nici măcar de ce s-a abătut asupra lui prăpădenia.

A rămas cu zâmbetul înghețat pe față, rușinat, privind tâmp și bodogănind neputincios. Privirea tăioasă îl fixa însă amenițător, deși proful de religie – el îl pălmuise – se îndepărta cu oastea lui pravoslavnică. Și noi, ceilalți copii din familii de „sectanți”, priveam stingheri așteptând ca beleaua să se abată și asupra noastră, nediferențiat. Nu știam dacă să râdem de confratele la ananghie sau să ne ținem cât mai la distanță de scena agresiunii.